Ovinele

Ovinele sunt o specie de mamifere rumegătoare, copitate, domesticite, crescute

pentru lână, piele, blană, carne și lapte, având cea mai largă distribuire în lume dintre
animalele domestice, putând fi găsite în aproape toate țările lumii.
Oaia domestică este cea mai comună specie a genului Ovis, descinde foarte probabil din
specia de muflon sălbatic din sudul central și sud-vestul Asiei.

 Oile sunt animale copitate, având copita despicată în două.

 Ele sunt animale rumegătoare, cu dinții incisivi superiori lipsă și cu un stomac cu patru
compartimente-vezi artiodactile.
 Oile și berbecii au coarne scobite, neramificate, care nu le cad. Coarnele berbecului sunt
masive și curbate spiralat. Coarnele femelei adult sunt scurte și foarte puțin curbate.
 Oile au un bot lung, destul de îngust și urechi ascuțite. Lungimea oii este, în medie, 1,5
m, având o coadă scurtă și un adult poate cântări de la 75–200 kg. În sălbăticie animalele
sunt alergători sprinteni și cățărători.
 Femelele ating maturitatea sexuală la un an și jumătate.
 Oile oferă:

1. lână, blană și piele, pentru îmbrăcăminte și covoare;

2. carne de miel, de oaie și de berbec;
3. lapte pentru băut, pentru brânză și alte produse lactate.
 Rase de ovine

Rasa Merinos de Palas

Rase de ovine romanesti - Rasa de oi Merinos de PalasRasa Merinos de Palas s-a

format la Oieria Palas in perioada anilor 1920-1965, avand la baza o populatie de oi,
cu origine necunoscuta, majoritatea cu lana fina, adusa la Palas in anul 1919. Alti
autori sustin ca la baza Merinosului de Palas, ar sta rasele Turcana si Tigaie
incrucisate cu mai multe rase de tip Merinos. Adevarul pare a fi la mijloc, cu
certitudine putandu-se spune ca oile aflate la Palas in acea perioada au fost incrucisate
cu berbeci Merinos Rambouillet si Merinos Semiprecoce German (de Leutewitz)
importati din Franta in anii 1926 si 1930 si respectiv din Germania in anii 1928 si
1940, metisii obtinuti constituind baza de formare a rasei.

Merinosul de Palas din acea perioada avea productii de lana in jurul a 5 kg cu

lungimea suvitelor mai mica de 7 cm, finetea fibrelor 18-20 microni si greutatea
corporala a oilor de 40-45 kg. Ca defecte se remarcau lungimea mica a suvitelor,
extinderea insuficienta a lanii pe abdomen, membre si cap si randamentul lanii la
spalare scazut. Pentru eliminarea acestor defecte, sporirea productiei de lana si
marirea greutatii corporale s-a apelat la incrucisarea de infuzie, in anul 1953
aducandu-se la Palas 10 berbeci Merinos de Vest, 7 berbeci Merinos de Stavropol si 8
berbeci Merinos Caucazian (importati din fosta URSS). In urma incrucisarilor
practicate, a izolarii reproductive si a selectiei a luat nastere actuala rasa Merinos de
Palas, care a fost omologata in jurul anului 1960. Dupa anul 1970 s-au mai practicat
incrucisari de infuzie cu Merinosul Australian pentru ameliorarea randamentului la
spalare si a gradului de alb al lanii.
 INSUSIRILE MORFO-PRODUCTIVE SI INDICII DE REPRODUCTIE:

Greutatea corporala la miei depinde de sex, varsta si tipul de fatare. Masculii

simpli au avut la fatare greutatea medie de 3,9 kg, iar femelele au avut 3,83 kg in timp
ce la gemeni greutatea medie a fost de 3,65 kg la masculisi de 3,51 kg la femele. La
varsta de 4 saptamani greutatea corporala la mieii simpli a fost de 10,68 kg la masculi
si de 10,55 kg la femele, iar la gemeni s-a incadrat intre limitele de 8,99-9,06 kg. La
varsta de 8 saptamani greutatea corporala medie s-a incadrat intre limitele 12,33-14,45
kg fiind in functie de sex si modul de alaptare a mieilor (unul sau mai multi pe oaie in
lactatie).Capacitatea de alaptare la oile Merinos de Palas depinde de numarul de miei
alaptati fiind mai mare la oile cu gemeni. Aceasta a fost pe intreaga populatie studiata
de 43,39 litri/oaie in prima luna de lactatie si 22,36 litri/oaie in luna a doua de lactatie.
In perioada anilor 2006-2007 oile Merinos de Palas au avut fecunditatea de 96,71%,
iar prolificitatea a avut valoarea de 122,38%. Datele prezentate sunt caracteristice
rasei si comparabile cu cele prezentate de literatura de specialitate.

Rasa Tigaie

Rase de ovine romanesti - Rasa TigaieTigaia isi are originea in specia de ovine
salbatica-arkar (Ovis vignei arkar) care a fost domesticita la Sud-Est de Marea
Caspica. Aceiasi autori arata ca stramosii rasei Tigaie isi au originea in Asia Mica
unde ar fi existat o populatie de oi cu lana fina si uniforma. Legaturile comerciale
intre porturile Asiei Mici si cele ale Marii Negre stabilite la sfarsitul ultimului mileniu
inaintea erei noastre au favorizat patrunderea rasei Tigaie in Dobrogea.

Basorelieful de pe Columna lui Traian si de pe monumentul de la Adamclisi din

Dobrogea confirma faptul ca rasa Tigaie exista in Dobrogea in anul cuceririi Daciei de
catre romani (in jurul anului 100 e.n.). Din Dobrogea (dupa aceeasi autori) Tigaia a
fost raspandita in Transilvania de catre mocanii care practicau transhumanta. Dupa
alti autori rasa Tigaie este rasa pastorilor transhumanti din zona Carpatilor de Curbura
(Sacele-Covasna), aceasta neexistand in Balcani si Asia Mica in ultimul mileniu
dinaintea erei noastre, asa cum sustin alti autori. Pastorii romani transhumanti au
dispersat din timpuri imemoriale rasa Tigaie in locurile de iernat din Lunca Dunarii si
de pe malul Marii Negre, apoi in Sudul Ucrainei, in Rusia, in Bulgaria, in Slovacia si
Cehia, in Voivodina si Campia Panoniei. In Turcia, rasa Tigaie a fost importata din
Romania si in prezent este cunoscuta sub denumirea de Kivirgic.

Rasa Tigaie are un format corporal care se incadreaza in tipul mezomorf cu forme
suficient de largi si adanci, avand o conformatie armonioasa si o constitutie robusta
spre fina. Este o rasa de lapte-carne-lana. Lana este semifina (30-35 microni) de
culoare alba, iar unele exemplare prezinta fibre colorate in cojoc; jarul de pe fata si
membre poate avea culoarea bruna (Tigaia bucalae), ruginie (Tigaia ruginie), alba
(Tigaia bela) sau alba cu pete brune sau ruginii. Exista si exemplare de culoare neagra
(culoarea neagra este recesiva fata de culoarea alba). Berbecii au coarne mari (60-70
cm lungime) rasucite in una, doua spirale. Exista si berbeci ciuti sau cu coarne
rudimentare (melci) acestia detinand o pondere de 3-4% din total efectiv. Oile sunt
lipsite de coarne, dar exista o proportie de 16-18% din efectivul total care au coarne
rudimentare sau coarne mici nespiralate.

RASA TIGAIE – POPULATIA DE LA SCDCOC REGHIN.

Populatia Tigaie de la SCDCOC Reghin provine dintr-o turma Tigaie achizitionata

din sectorul particular din orasul Baraolt-Covasna imediat dupa infiintarea statiunii de
la Reghin (in anul 1981). Aceasta turma de oi Tigaie a fost infuzata cu Rasa Germana
cu Capul Negru in anul 1994 cand s-au folosit la reproductie 4 berbeci importati din
Germania. Produsii F1 obtinuti s-au reprodus in sine concomitent practicandu-se
incrucisari de reintoarcere pe Tigaie si incrucisari intre produsii din toate tipurile,
incepand cu anul 2000 populatia obtinuta fiind izolata reproductiv. Se estimeaza ca in
prezent dupa doua generatii de izolare reproductiva, populatia Tigaie de la SCDCOC
Reghin se aseamana genetic in proportie de 10-12% cu Rasa Germana cu Capul
Negru si in proportie de 88-90% cu Tigaia de Baraolt.

INSUSIRILE MORFO-PRODUCTIVE SI INDICII DE REPRODUCTIE:

Greutatea corporala la miei a fost de 4,38 kg la masculi simpli si de 4,15 kg la

femelele simple, iar la gemeni greutatea corporala a fost de 3,85 kg la masculi si de
3,58 kg la femele. La varsta de 4 saptamani greutatea corporala medie s-a incadrat
intre limitele de 7,33-9,50 kg fiind dependenta de sexul mieilor si modul cum au fost
alaptati (ca simpli sau ca gemeni). La varsta de 8 saptamani greutatea corporala medie
s-a incadrat intre limitele de 11,2-14,81 kg.Capacitatea de alaptare medie a oilor in
prima luna de lactatie a fost de 29,79 litri/cap, iar in luna a doua oile au produs 22,41
litri/cap.Comparativ cu datele de literatura de specialitate care dau pentru rasa Tigaie
pe intreaga perioada de lactatie productia totala medie de lapte de 80-90 litri/oaie,
populatia Tigaie de la SCDCOC Reghin pare a avea o productie mai mare (52,2
litri/cap in 60 zile de lactatie).In sezonul de monta si fatari 2006-2007 oile Tigaie din
populatia de la SCDCOC Reghin au realizat fecunditatea de 97,42%, iar prolificitatea
a avut valoarea de 118,54%. Cresterea semnificativa a prolificitatii comparativ cu
valoarea medie de 105% pentru rasa Tigaie se datoreaza infuziei cu rasa Germana cu
Cap Negru (Deutche Schwartzkopfiges).

Rasa Turcana

Rasa Turcana este cea mai veche si mai raspandita rasa in Romania. Originea rasei
Turcana nu se cunoaste cu precizie. Dupa unii autori rasa Turcana deriva din specia
salbatica Ovis vignei arkar. Dupa N.Teodoreanu, oaia Turcana a fost domesticita in
vremurile preistorice in Muntii Carpati, de unde s-a raspandit in toata Europa prin
transhumanta. Dupa C.Draganescu, in tarile din Europa Centrala (Cehia, Slovacia,
Polonia, Ungaria, Romania), din Balcani (Serbia, Croatia, Macedonia. Albania,
Bulgaria, Turcia europeana) si sudul Europei de rasarit (Moldova, Ucraina, Rusia), se
intalnesc trei-patru grupe de oi de origine romaneasca, ce formeaza majoritatea raselor
autohtone din aceasta zona geografica vasta. Aceste grupe sunt: Grupa raselor Valahe
(Zackel); grupa raselor Tigaie, grupa raselor Valahe cu coarne in tirbuson (Ratca) si
grupa raselor Karnabat si Ruda.

Grupa raselor Valahe (Zackel)

In 7 tari cum sunt Grecia, Serbia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ucraina si Rusia rasele
locale sau unele rase locale se numesc Valaha, dar in aceste tari este ignorata legatura
intre cuvintele Valah si Roman, se evita sa se confirme ca aceste rase sunt de origine
romaneasca.In Romania aceasta grupa de rase este denumita Turcana (incepand cu
secolul XIX-lea). B.P.Hasdeu in 1873 presupune ca acesta este un cuvant vechi de
origine indo-europeana in forma lui primara-sturca, avand intelesul de oaie si capra.
Denumirea Turcana a fost folosita in Bulgaria pana acum 80 ani (cand s-a renuntat la
ea) pentru rasa Svistov. In centrul Moldovei, in Basarabia (Republica Moldova) si
Ucraina pentru Turcana se foloseste denumirea de Tusca. Aceasta este o subpopulatie
distincta din grupa raselor Turcana.

ORIGINEA RASELOR VALAHE (TURCANA): Anumiti autori sustin ca aceste rase

deriva din vechea oaie Scito-Dacica a carei imagine apare pe Columna lui Traian.
Draganescu C., arata ca oile Valahe isi au originea in vechea oaie scitica care traia in
estul Europei in anii 400 inainte de Hristos. Din aceasta oaie veche scitica s-au
desprins doua filiatii: oaia Geto-Tracica si Oaia veche din Spania. Din oile Geto-
Tracice deriva populatiile din rasa Turcana de talie mai mica cu lana mai scurta si
productii mici, in general sedentare. Printre acestea se numara Tusca din Moldova si
Ucraina, Turcana Brumarie, unele populatii din Muntii Apuseni si unele rase din
Balcani. Din oile vechi spaniole (Lacha si Chura) deriva Turcana transhumanta de
Sibiu. Populatiile din rasa Turcana transhumanta sunt de talie si greutate corporala
mare si au productii mai mari decat Turcana din prima grupa. Explicatia prezentei
Turcanei tranhumante de origine spaniola in Carpati, poate fi aceea ca romanii dupa
cucerirea Daciei, au adus aici aceste oi impreuna cu pastorii transhumanti, care sa
colonizeze noile teritorii cucerite.

CARACTERE DE RASA: In general se poate spune ca Turcana (grupa de rase) face

parte din grupa oilor cu lana mixta (amestec de fibre groase si lungi si fibre scurte si
fine-puf). Lana este buna pentru covoare si mai putin buna pentru confectii. Oile au
coada lunga pana sub jarete sau pana la pamant. Berbecii au coarne mari purtate
lateral, rasucite in 1-2 spirale. Oile sunt ciute dar exista anumite populatii in care oile
au coarne mici sau o anumita parte din oi au coarne (15-20%). Multe populatii
Turcana au aptitudini pentru mers (Turcana transhumanta de Sibiu, Novaci Vaideeni)
si productii bune de lapte. Productia de carne la toate populatiile lasa de dorit in
special cand este vorba de calitatea carcaselor (care se incadreaza in mare majoritate
in clasa P dupa grila europeana „SEUROP”). Toate populatiile Turcana se remarca
prin capacitatea ridicata de adaptare la conditii adverse de mediu, rezistenta sporita la
boli microbiene si la parazitoze locale si capacitate ridicata de valorificare a furajelor
fibroase si grosiere.
 Întreținerea ovinelor pe timpul iernii

Întreținerea ovinelor pe timpul iernii prezintă aspecte specifice, mai ales din cauza posibilității de
traversare a unor perioade cu temperaturi extrem de scăzute. Astfel, perioada de stabulaţie durează, în
general, din 1 noiembrie până în 15 aprilie, dar este variabilă ‚ în funcţie de rasă şi zonă, după cum
urmează: 90-120 zile pentru rasele rustice (ţurcana, raţca, ţigae etc.) crescute în zona de şes şi cca 150-
160 zile pentru ovinele crescaute în zona de deal, precum şi pentru oile cu lână fină crescute în zona de
şes.

Sisteme de adăpostire

Crescătorii de ovine din zona montană folosesc sistemul de adăpostire a oilor în construcţii din lemn,
denumite „odăi”, iar în zona de deal şi şes, se folosesc saivanele. În România, marea majoritate a crescătorilor
de ovine folosesc sistemul tradiţional de creştere, în care, pe timpul stabulaţiei se desfăşoară cele mai
importante stări fiziologice cum ar fi: gestaţia avansată,fătarea şi alăptarea mieilor. Întreţinerea în saivane este
metoda pe care specialiştii o recomandă pentru toţi crescătorii de ovine, indiferent de zonă şi rasa pe care o
cresc, datorită faptului că oferă un confort sporit şi poate asigura respectarea cerinţelor de microclimat. De
asemenea, în zilele mai călduroase oile pot fi scoase în padoc, timp în care crescătorul poate efectua lucrări
de întreţinere, igienizare sau evacuare a dejecţiilor din adăpost. Pentru ca saivanele să asigure confortul optim,
trebuie să îndeplinească unele cerinţe, cum ar fi:

– geamurile să reprezinte 5% din suprafaţa solului, pentru a asigura o bună luminozitate;

– volumul alocat fiecărei oi să fie de 5-7 m3, fără curenţi puternici de aer (sub 0,4m/s)
– suprafaţa necesară fiecărui animal să fie de 1,2-1,4m2, în cazul oilor gestante sau cu un miel, 0,5-0,7 m2
pentru fiecare miel înţărcat şi 1,5-2 m2 pentru fiecare berbec;

Înainte de intrarea în stabulaţie, în zilele cu timp frumos, când temperatura este de peste 160C, oile se
îmbăiază cu soluţii de substanţe antiparazitare încălzite la 30-350C. Înbăierea se efectuează de două ori , la un
interval de 7-9 zile. Deparazitarea se mai poate face şi prin injectarea de soluţie de ivermectină, cca1ml. la 50
kg. greutate, tot de două ori, la acelaşi interval de timp.

Înainte de intrarea în stabulaţie este obligatoriu ca saivanele să fie curăţate de gunoi, apoi să fie dezinfectate.
Pereţii se dezinfectează cu lapte de var, iar pardoseala cu soluţie caldă de sodă caustică 3% sau cu alti
dezinfectanţi existenţi în farmaciile veterinare. După dezinfecţia pardoselii se aplică un strat subţire de praf
de var nestins, apoi se acoperă cu un strat gros de paie.

Padocul trebuie să aibă o suprafaţă dublă faţă de suprafaţa saivanului, să fie împrejmuit cu un gard de lemn,
sârmă, metal sau chiar nuiele împletite. Padocul poate avea acoperiş sau umbrar, iar pardoseala poate fi
betonată. Suprafaţa betonată se acoperă cu un strat gros de beţe de floarea soarelui sau coceni de porumb.

Asigurarea hranei
Furajarea se face la iesle cu grătar pentru fân, iar pentru administrarea furajelor concentrate se folosesc
jgheaburi din tablă sau lemn. Frontul de furajare este de cca.40-50cm pentru berbeci şi de 25-35 cm. pentru
oi. Sarea se asigură sub formă de bulgări amplasaţi în saivan şi padoc. Adăparea se face fie cu adăpători cu
nivel constant, fie cu jgheaburi cu capacitatea de 35 litrii şi lungimea de 1 m. Necesarul de apă este de cca.6
l /zi pentru berbeci, 5 l/zi pentru oi şi 0,5 l/zi pentru miei. Adăpătorile vor fi curăţare şi spălate cel puţin odată
pe săptămână.

Furajarea pe timpul stabulaţiei se face în funcţie de starea fiziologică şi greutatea fiecărui animal, potrivit
cerinţelor nutriţionale calculate de specialişti, ţinându-se cont şi de rasă şi direcţia de exploatare. Astfel, oile
gestante între luna I – IV consumă zilnic 1,5-2 kg de fân şi 2-2,5 kg grosiere (coceni sau vrej de leguminoase).
În lunile IV-V este obligatoriu să se introducă în raţie concentratele în cantitate de 0,3-05 kg./zi. Se va evita
administrarea de furaje grosier sau concentrate mucegăite, precum şi de suculente îngheţate, deoarece pot
provoca avorturi.

Asigurarea sănătății ovinelor

Se recomandă crescătorilor de ovine să separe oile gestante de restul turmei, în ţarcuri special amenajate.
În acest fel se vor evita busculadele şi aglomerările care pot provoca avorturi mecanice sau chiar moartea
oilor.

Prevenirea avorturilor infecţioase sau parazitare se face prin vaccinare cu vaccinuri specifice, potrivit
normelor sanitar-veterinare. În luna a IV a de gestaţie este obligatoriu să se facă vaccinarea pentru
prevenirea avortului salmonelic, precum şi vaccinarea preventivă contra bolii denumită agalaxia
contagioasă a oilor, care poate reduce parţial sau total producţia de lapte. Aplicarea unei furajări
corespunzătoare, cu furaje de cea mai bună calitate, a oilor gestante, reduce riscul apariţiei bolilor şi a
avorturilor, dar mai ales contribuie la acumularea de grăsime cu care oaia să poată susţine producţia de
lapte în lactaţia următoare.

Îngrijirea, în timpul stabulației

Îngrijirea oilor pe timpul stabulaţiei se face prin curăţarea şi ajustarea unghiilor, la fiecare 30 de zile, precum
si curăţarea cojocului de resturi vegetale, mizerie şau alte corpuri străine. Respectarea unui orar zilnic de
activităţi este foarte important, deoarece elimină stresul şi neliniştea , care pot avea consecinţe
nefaste. Datorită caracteristicilor biologice, oile sunt mai puţin pretenţioase decât alte specii de animale,
acestea putând fi întreţinute în iernile mai blânde chiar fără să fie adăpostite.

Având în vedere, însă, că oile matcă sunt gestante la intrarea în stabulaţie, iar fătarea şi alăptarea mieilor se
desfăşoară pe timp de iarnă, este necesar ca acestea să fie adăpostite respectând anumite măsuri tehnico-
organizatorice (furajarea, adăpostirea, crearea de compartimente pentru fătat şi spaţiu de refugiu pentru miei).
Alimentaţia oilor pe timp de iarnă este, însă, cea mai importantă, aceasta trebuind să fie echilibrată atât
calitativ, cât şi cantitativ.

În această perioadă trebuie să se evite administrarea de furaje mucegăite sau îngheţate. Furajarea oilor în
timpul stabulaţiei se face în funcţie de starea fiziologică, greutate şi rasă. Astfel oile, în primele 2-3 luni de
gestaţie, îşi păstrează rezervorul de grăsime depus toamna, consumând fân şi grosiere. Perioada de gestaţie
avansată (lunile 4-5) este cea mai critică, deoarece fetusul creşte rapid, scăzând capacitatea de ingestie pentru
furaje. De aceea este obligatoriu să se introducă concentrate în raţie (200-500 g/zi). Ţinând cont că iarna
lipsesc furajele verzi, acestea trebuie suplinite cu blocuri pentru lins, care conţin, pe lângă sare, vitamine şi
microelemente (calciu, magneziu, seleniu etc.). O alimentaţie carenţată are influenţă negativă atât asupra
viabilităţii şi greutăţii mieilor la fătare, cât şi asupra oilor, ducând la diferite afecţiuni ca: cetonemia de gestaţie,
o tulburare cauzată de hrănirea cu furaje sărace în glucide. Oile cele mai afectate sunt, în special, cele cu
gestaţie gemelară sau cu fetus mare.

Pentru a preveni această afecţiune trebuie introduse în alimentaţie, în ultima perioadă de gestaţie şi
morcovi, sfeclă, melasă. O altă afecţiune frecventă este miodistrofia enzootică cauzată de hrănirea oilor
gestante cu furaje sărace în vitamina E şi/sau seleniu, carenţe care se reflectă asupra sănătăţii mieilor. Pentru
prevenirea şi combaterea acestei afecţiuni se recomandă produsul Romselevit, injectabil sau buvabil, la oile
gestante, cu 2-3 săptămâni înainte de fătare, iar la miei, în caz de miodistrofie sau tulburări de creştere, mai
ales în fătări timpurii.
În această perioadă, pe lângă avorturile cauzate de alimentaţie sau traumatisme, pot să apară şi avorturi
infecţioase (frecvent avortul salmonelic) şi mamite. Astfel, în atenţia crescătorilor de ovine trebuie să fie şi
vaccinările contra unor boli infecţioase, făcute în perioada de gestaţie.
Gestaţia la ovine
Gestaţia la oaie durează 150 de zile, cu variaţii de la 140-160 de zile. În prima lună de gestaţie se
va păstra acelaşi regim de îngrijire şi hrănire din perioada de montă, pentru prevenirea avorturilor,
foarte frecvente în această perioadă. În luna a 2-a şi a 3-a de gestaţie, nivelul de furajare poate fi
mai mic cu cca. 30% faţă de cel aplicat în perioada de pregătire pentru montă şi de montă. Pentru
o oaie de 50 kg greutate corporală, cu o producţie de 4 kg lînă :

* Vara – 10 kg masă verde, în cazul unor păşuni mai slabe se administrează un supliment de
0 – 5 kg concentrate;
* Iarna – 1,4 kg fîn, 1,5 kg grosiere, 2,5 kg suculente cu adaos de concentrate în perioada de
pregătire pentru montă şi gestaţie (300-500 g/cap/zi).
În perioada a 2-a de gestaţie (lunile 4-5) se vor asigura condiţii deosebite de îngrijire şi furajare,
data fiind creşterea şi dezvoltarea fătului. Oile vor fi supravegheate permanent în perioada de
gestaţie; este interzisă înghesuirea lor la intrarea şi ieşirea din adăposturi sau padocuri, furajele vor
fi de cea mai bună calitate, nemucegăite, apa nu va fi rece pentru a se evita avorturile. Cu două
săptămîni înainte de fătare se scot din furajare furajele însilozate (murate).

Fătarea la ovine
Cu 2-3 săptămîni înainte de fătare oile se “codinesc”” prin tunderea lînii din jurul ugerului, de pe
coadă şi din jurul cozii, pentru asigurarea igienei suptului şi mulsului. Se pregătesc adăposturile
pentru fătare realizînd un compartiment pentru oi gestante, o maternitate şi un compartiment pentru
mieii “”zburaţi”” (de la 0 – 30 zile). În maternitate se vor amenaja boxe individuale de fătare, cu
dimensiunile de 1,20 m/0,6-0,8 m. Compartimentul de întreţinere a oilor fătate cu miei “”zburaţi”” se
amenajează în boxe comune, asigurînd pentru fiecare oaie cu mielul respectiv, o suprafaţă de 1,6
mp.

Îngrijirea mieilor sugari

În momentul fătării se intervine pentru curăţirea mucozităţilor de pe nări şi bot, se taie ombilicul la
4-5 cm de abdomen şi se tamponează cu tinctură de iod. Se ajută apoi mieii să sugă obligatoriu în
primele 3-4 ore de la fătare. Mielul se lasă să fie lins de mamă timp de o jumătate de oră. După
vîrsta de 8-10 zile mieilor li se administrează în locuri special amenajate furaje concentrate
(combinate) şi fîn de lucernă de cea mai bună calitate. În cazul mieilor orfani sau gemeni în cazul
în care oaia a murit sau nu are lapte, crescătorii vor apleca mieii la doici, fătate aproximativ în acelaşi
timp sau la date cît mai apropiate ori vor recurge la alăptartea artificială cu lapte de vacă. Perioada
de miel crud durează de la 0-7 zile, cea de miel mijlociu de la 7-30 zile, iar cea de miel zburat de la
30-65 zile.

Înţărcarea mieilor
Se face în funcţie de rasă, vîrstă şi greutate corporală şi destinaţia pe care o primesc mieii (pentru
prăsilă sau îngrăşare). Se recomandă ca înţărcarea mieilor să se facă treptat timp de 4-5 zile; mieii
se vor ţine izolaţi de mame peste noapte, iar dimineaţa oile se mulg. În zilele următoare mieii se
lasă cu mamele cîteva ore în timpul zilei,dar oile se mulg seara, în felul acesta se diminuează stresul
de înţărcare.

Cînd înţărcarea mieilor se face brusc, mieii prezintă o stare de indispoziţie, slăbesc şi uneori se pot
îmbolnăvi.

Norme de creştere a tineretului ovin

În ce priveşte furajarea pentru un miel de 65 de zile, la înţărcare avînd o greutate medie de 15-17
kg, prevăzîndu-se a înregistra un spor de 170 g/zi, se recomandă ţinînd seama de sezon,
următoarele cantităţi de furaje zilnice :

* Vara – 2 kg masă verde, 80 g nutreţ combinat şi 2 g sare;

* Iarna – 0,5 kg fîn, 80 g nutreţ combinat, 2 g sare şi apă 0,5 l (apa e bine să fie la discreţie).
Pentru tineretul de reproducţie (3-18 luni) la grupa de greutate 20-45 kg este necesară cantitatea
de 6,5 kg masă verde vara sau 1 kg fîn 0,5 kg grosiere, 2 kg suculente şi 80 g furaj concentrat pe
timp de iarnă. La aceasta se adaugă 5 g sare/zi, indiferent de sezon , care ca şi apa, este bine să
fie asigurată la discreţie, adică se vor asigura bulgări de sare pentru lins.

Îngrăşarea ovinelor
În fermele mari, specializate pentru îngrăşare se practică îngrăşarea intensivă pe grătar fără
scoatere la păşunat, folosind furaje fibroase, grosiere şi concentrate. Mieii (în general masculii) se
introduc la îngrăşare la greutatea de 12-14 kg/cap, prevăzîndu-se un spor de 250 g/zi, asigurîndu-
se în final greutatea de 45 kg, după o perioadă de 100-110 zile, cu un consum de furaje de 4,3
UN/kg spor. Înainte de livrare pentru carne tineretul îngrăşat se tunde, obţinîndu-se în medie 1-1,5
kg lînă/cap. În cazul în care îngrăşarea se face în mod tradiţional , într-o primă etapă berbecuţii
supuşi îngrăşării se menţin pe păşune circa 90 zile, asigurînd 7-8 kg/zi masă verde de cea mai bună
calitate, iar într-o a doua etapă se face finisarea, în timp de 50 de zile, perioadă în care se exclude
păşunatul; animalele se menţin la grajd şi se furajează cu : 1 kg fîn, 1 kg grosiere, 2-4 kg suculente
şi siloz/zi, asigurînd pe întrega perioadă de 50 zile 4-5 kg concentrat P.V.M. Sarea şi apa se asigură
la discreţie prin bulgări de sare pentru lins şi apă curată la jgheaburi. Pentru îngrăşarea oilor se
foloseşte acelaşi sistem industrial asigurînd necesarul de furaj în funcţie de greutatea animalelor,
iar în sistemul tradiţional, în gospodăria familială se asigură zilnic 3 – 3,5 kg fîn şi 0,2-0,3 kg nutreţ
concentrat/cap/zi. În cazul îngrăşării pe păşune, aceasta trebuie să asigure minimum 8-10 kg masă
verde/cap/zi.
Hrănirea şi îngrijirea ovinelor adulte
În gospodăriile crescătorilor oile în timpul iernii se cresc în general în adăposturi speciale, cu
excepţia unei părţi de crescători în anumite zone ale ţării care practică transhumanţa, cu o tradiţie
foarte veche pierdută în negura vremii. Mărimea turmelor se stabileşte în funcţie de suprafaţa
păşunilor şi de cantitatea de masă verde ce se obţine pe aceste păşuni. În condiţiile tării noastre
oile se pot păşuna 6-7 luni/an. Oile care se urcă pe păşunile alpine pot păşuna circa 2-3 luni.
Trecerea de la perioada de stabulaţie la consumul de furaje verzi prin păşunat se face treptat, de la
1-2 ore în prima zi, pînă la păşunarea şi furajarea exclusivă pe păşune, cu masă verde, după circa
12 zile de la ieşirea din stabulaţie. Păşunatul este bine să se facă după ce se usucă roua, să fie
făcut raţional, pe parcele; numărul de oi pe o parcelă se stabileşte în funcţie de suprafaţa şi producţia
de masă verde asigurată. Oile nu se ţin mai mult de 5-6 zile pe o parcelă, care se lasă apoi liberă
circa 20 zile pentru regenerare şi se poate refolosi cînd iarba ajunge la minimum 8-10 cm.

IARNA
Furaj
(oi gestante)

Fan 1,5 kg

Grosiere(paie,coceni,vreji) 1,5 kg

Masa verde –

Suculente 2,5 kg

Nutret concentrat preparat in gospodarie 300 g

Sare 100 g