Sunteți pe pagina 1din 19

Dințișorii

de Laura Iftemie

- Dragi copii, astazi as vrea sa va povestesc o intamplare petrecuta intr-o familie de iepuri.
Povestea incepe cu o petrecere mare, mare cu multi iepuri de toate culorile si dimensiunile.
La petrecere am fost si eu invitata. Familia de iepuri era fericita pentru ca un dragut iepuras tocmai
se nascuse in familia lor. Toti iepurasii topaiau veseli pe langa noul membru al familiei lor. Iepurele
cel mic avea blana alba si pufoasa si o mica pata gri pe ureche. Era putin diferit de ceilalti 3 frati.
Parintii iepuroi il adorau. Petrecerea a durat trei zile si trei nopti. Morcovii se gaseau din abundenta
pentru toti iepurii mari si mici. Pentru invitatii speciali ca mine se mai consumau si sucuri de
morcovi. Era si un dans al iepurilor impreuna cu morcovii. Petrecerea a fost de pomina. Multa vreme
mi-am adus aminte cu placere de marea petrecere iepureasca.
Timpul trecea si iepurele cel mic a crescut. Incepuse sa alerge cu fratiorii iepurasi mai mari.
Cei patru iepurasi alergau tot timpul, topaiau si erau plini de veselie. Iepurele cel mic incepuse sa
deprinda toate jocurile celor mari si se avanta cu entuziasm la joaca.
Intr-o zi pe cand iepurasul cel mic alerga impreuna cu fratii sai, intr-un moment de neatentie,
s-a incurcat intre niste tufe si s-a izbit de un copac din apropiere lovindu-se foarte tare la botic.
Intreaga familie s-a intristat cand a vazut ca cel mic, din cauza loviturii puternice la botic, a
ramas fara cei 2 dintisori din fata.
- Stiti voi, copii, ce mananca iepurii? Lor le plac foarte mult morcovii, asa e! Dar cum sa mai
roada iepurasul morcovi, sfecla, gulii, daca ramasese fara dinti?
Familia iepurasului se intreba cum se va descurca micutul fara cei 2 dintisori, atat de
importanti hranirii lui.
Mama iepuroaica insa credea foarte mult in miracolele iepuresti. Ea s-a rugat cu ardoare la
Maestrul Iepuroi Rafael despre care stia ca face minuni vindecatoare iepurilor care se roaga la el si
cred in puterile lui magice.
Ea se ruga zi de zi si nu-si pierdea speranta ca iepuroii divini ii vor ajuta iepurasul sa aiba din
nou dinti. Credea intr-o minune si se ruga la toti iepuroii divini, desi toti prietenii iepuri nu-i dadeau
nici o speranta.
Intr-o noapte pe cand toti iepurasii dormeau, mama iepuroaica s-a trezit si a vazut intreaga
vizuina scaldata intr-o lumina verde, difuza, ca un abur. Mama iepuroaica s-a bucurat mult. A inteles
ca Maestrul Iepuroi Rafael incepuse vindecarea micutului sau.
- Ce credeti, copii, ca s-a intamplat in scurt timp? Noi dintisori au inceput sa se iveasca timid
din gingie.
In cateva saptamani noii dintisori ai iepurasului erau pregatiti sa rontaie iarasi morcovi.
Familia de iepuri s-a inveselit foarte mult ca acest miracol s-a petrecut in vizuina lor. Toata
familia de iepuri si-a intarit credinta in Maestrul Iepuroi Divin vazand cum miracolele se petrec chiar
alaturi de ei atunci cand te rogi. Au multumit Maestrul Iepuroi Rafael pentru ca a facut sa creasca
dintisorii micului iepure.

Page 1 of 19
- Copii, am sa inchei povestea spunandu-va ca am fost invitata la o noua petrecere de catre
familia de iepuri. La petrecere au venit iepuri de pretutindeni pentru ca se dusese vestea de
miracolul petrecut si multi erau curiosi sa-l cunoasca pe iepurasul caruia ii crescusera miraculos
dintisorii. Eu am fost invitata la petrecere ca sa consemnez cele intamplate si sa auda si neamul
omenesc ce minuni se intampla cand se roaga și iepurii la Maestrul Rafael, vindecătorul. Am mancat
multe salate de morcovi si am baut mult suc portocaliu. Si, da, ne-am veselit impreuna. Erau cu totii
fericiti de minunea iepureasca petrecuta chiar alaturi de ei.

Page 2 of 19
Înțeleptul și bolnavul

de liviu andronovici

Odată, demult, locuia un om înțelept, într-o casă sărăcăcioasă, într-un sat sărăcăcios, undeva
departe, în munți. El era însă vizitat de mulți oameni care îi cereau sfatul. Era un om liniștit, calm,
transmitea multă liniște și pace, iar oamenii plecau de la el bucuroși.
Într-o zi a venit la el un domn care care dorea să îl întrebe cum să facă să se însănătoșească, să
revină la cum era odată, viguros, puternic și cu drag de viață.
Bătrânelul nostru stătu, se uită la el un timp și începu cu întrebările:
- De când nu ai mai dansat ?
- Nu am timp. De la serviciu vin și mănânc, mă odihnesc un pic, îmi fac planul pentru a doua zi
și mă culc ca să fiu în formă ziua următoare.
- De când nu ai mai cântat?
- Nu am timp. De la serviciu vin și mănânc, mă odihnesc un pic, îmi fac planul.......
- Visezi?
- Nu am timp. Probabil că că visez noaptea, uneori, nu știu, dar nu e important că oricum nu-mi
aduc aminte.
- De fapt am întrebat dacă visezi cu ochii deschiși, sau să-i închizi și să privești cu mintea într-
un loc care ți-a fost drag odată.
- Aaaa! Nu știu, nu-mi aduc aminte. Nu am timp.....
- Ai încercat vreodată să dansezi?
- Iar nu am timp. Serviciul este solicitant. E greu să mai fac și asta.
- Ai încercat să înveți vreo limbă străină?
- Ce? Să învăț o limbă străină? Când? Pentru așa ceva nu este timp deloc.
- Doreşti să fii perfect la seviciu?
- Da, bineînțeles, altfel nu se poate.
- Înțeleg că trăieşti singur, adică fără un suflet cald care să va fie alături. Îţi aduci aminte de
momentele plăcute petrecute cu ultima parteneră? Să nu-mi spui că nu ai timp nici pentru asta!
- Poate ar fi timp, dar de ce să o fac? Cu ce m-ar ajuta? Ce câștig din asta?
- Cum ce câștigi? O încălzire a sufletului, o anumită bucurie, pe care nu o mai ai acum!
- Acum altă întrebare: Te simți judecat de ceilalți, de la serviciu?
- Da, uneori, când nu mă prezint așa cum i-am învățat, riguros, corect, rapid.. Am obosit însă.
Nu mai pot.. E greu să o țin continuu în acest ritm...

Page 3 of 19
- Of, o să încep cu o mică povestioară despre mine. Odată am avut o parteneră, care a plecat
la Dumnezeu. Întotdeauna ne duceam la petreceri și cântam, dansam, ne bucuram. Observați că par
a fi singur, adică locuiesc singur, dar nu sunt, pentru că am sufletul plin de bucurie, de prieteni și de
musafiri. Îmi aduc aminte de momentele plăcute petrecute împreună. Visez cu ochii deschiși. Ies pe
uliță, mă întâlnesc cu prietenii, vecinii, îmi povestesc despre ce se mai petrece în lume. Nu am
televizor, dacă ați observat. Mai cânt și acum, prin casă, încet. Îmi imaginez cum dansez. Nu că nu
aș mai putea dansa, dar nu am cu cine prin casă. Ce vreau să spun este că sufletul dvs., este bolnav.
Nu-i dai nimic pentru a fi fericit. Nu dans, nu cântec, nu vise, nu călătorii, nu prieteni. Mă întreb
dacă îţi ajuți semenii, dacă îi sprijini pe cei în nevoie? Cum este? Bănuiesc că nu ai timp nici pentru
asta!
- Nu prea, că vreau să fiu odihnit la serviciu, a doua zi. Iar despre alţii, nu îmi pasă. Pe mine
cine mă ajută la nevoie?
- Deci nu-i oferi nici o bucurie sufletului și mai vrei să fii sănătos? Nu se poate. Eu am 101 ani și
nu sunt bolnav, sunt fericit, mă simt bine încă și mai doresc să mai trăiesc măcar încă vreo 120 de
ani..... Mai întreb ceva: Ai încercat să te rogi pentru sufletul tău, pentru sănătate, pentru bucurie,
pentru o parteneră potrivită....?
- Am lăsat asta în treaba preoților, eu nu știu să mă rog.
- Ba știi. Cât de greu este să spui: - Doamne ajută-mă și dă-mi sănătate?
- Dar ce, eu sunt cerșetor?
- Dar preotul, este cerșetor? Observ că nu îţi oferi nici un pic din leacul universal de vindecare.
De aceea te simți dezamăgit de viața ta. Te-ai întrebat vreodată: - Ce caut eu în viața mea? Tot așa
simți că nu eşti acceptat și iubit de cei din jurul tău. Această boală nu se poate trata la medic, sau
cu pastile. Poate vreun psiholog să găsească ce ai pe suflet, dar vindecarea tot de la tine pornește.
Schimbă-ți toate obiceiurile despre care am vorbit mai devreme și vei observa cum se va modifica în
bine sănătatea. Adună-ți bucurii sufletului și vei observa schimbări în starea de sănătate.

Page 4 of 19
LEACUL CE DESCOPERĂ TALENTUL

de LAURA IFTEMIE

Trăia odată demult, la marginea unei păduri, într-o casă micuță, o familie nevoiașă cu 2 copii.
Fetița ce se numea Irina era puțin mai mică decât băiatul.
Tatăl copiilor era un om aspru, leneș, veșnic nemulțumit și mereu încruntat. Găsea permanent
prilej de ceartă cu nevasta lui și cu fiica sa. Băiatul era preferatul său. Nu-i dădea nimic de făcut cât
era ziulica de lungă. Băiatul devenise leneș și răsfățat. O tachina tot timpul pe sora sa și o necăjea și
pe mama lui.
Mamei nu-i era permis să-l mustre în vreun fel, căci ar fi avut serioase probleme cu bărbatul
său din pricina asta. Irina, căreia îi plăcea să cânte, avea o fire veselă, dar nimeni nu aprecia asta.
Toți o repezeau spunându-i să tacă. Fata încerca să le intre în voie, dar nu reușea. Pe părinți nu-i
mulțumea, orice ar fi făcut.
Într-o zi, după o ceartă cu nevasta lui, bărbatul s-a hotărât să plece de acasă, în lume, luând cu
el și băiatul.
Mama, rămasă singură cu fata, a fost nevoită să muncească cu ziua pe la oamenii mai înstăriți
pentru a se întreține. Ea a devenit posacă și nu mai găsea nimic bun din ceea ce făcea fiica ei. O
certa mereu. Irina, cu cât se străduia mai mult, cu atât găsea mai puțină apreciere în ochii mamei.
Plângea ziua cât era mama plecată și se ruga la Maica Domnului să-i arate o cale mai bună pentru
viața ei și a mamei. O iubea mult pe mama, dar aceasta devenise atât de ursuză și nu o mai
îmbrățișa, nu-i mai arăta iubirea ei.
Mama venea seara istovită. Micile copilării ale fetei o supărau foarte tare.
Uneori o pedepsea pentru motive mărunte. Irina accepta și îndura comportamentul mamei și
spera că într-o zi viața lor se va schimba.
Într-o seară, pe când femeia se întorcea obosită de la lucrul său, întâlni în drumul ei, o
bătrânică.
- Bună seara, fata mea! Te văd istovită și îngândurată. Ce durere îți apasă sufletul?
Femeia privi bătrânica ce părea bunătatea întruchipată. I-a fost ușor să-și verse tot oful,
greutatea de pe suflet, la bătranica ce părea ca o înțelege. Multă iubire se revărsa din ochii
bătrânicii. Se liniști și se simți atât de bine cum de mult nu i se mai întâmplase. De mult nu mai
vedea nimic bun în viața ei, dar acum părea să simtă că o iubire mare se revărsa din pieptul ei și se
îndreapta spre fiica ei care o aștepta acasă.
- Fata mea, începu bătrâna, după ce femeia își depănase toată povestea, am un leac bun
pentru tine și fiica ta. Iată ce trebuie să faci: când ajungi acasă, te duci la fiica ta, o îmbrățișezi și îi
spui cât de mult o iubești. Repeți acest leac zi de zi, dimineața când pleci și seara când te întorci. La
puțin timp toate problemele îți vor părea ușoare și vei găsi răspunsuri la toate frământările tale.
Femeia, puțin mirată de acest sfat, a mulțumit bătrânei și a plecat spre casă, mai încrezătoare.
Se gândea că sfatul bătrânei este mai neobișnuit, dar că totuși ar fi bine să încerce că nu are nimic
de pierdut. Atât de simplu să fie oare, se gândea ea mirată.

Page 5 of 19
Ajunsă acasă, femeia fu întâmpinată, ca de obicei, de Irina care se bucura mult de fiecare dată
când se întorcea mama sa, deși știa că urmau vorbe aspre și reproșuri. Stătea timidă în prag și
aștepta potopul de vorbe aspre...., dar de data asta nu veniră. Mama își privea fiica cu alți ochi.
Parcă bătrânica îi deschisese o altă pereche de ochi cu care vedea numai frumusețea și iubirea.
Mama își deschise brațele și o chemă pe fetiță la ea. Fetița veni repede, fără să se gândească prea
mult. Era neobișnuită mama ei. Un val de emoții puternice le străbătu trupurile celor două. Șuvoaie
de lacrimi au început să curgă din ochii mamei. Fata plângea și ea de bucurie. Era atât de bine în
brațele mamei! Era mult timp de când nu mai simțise îmbrățișarea mamei. Se simțea ocrotită și
iubită. Trecu mult timp în îmbrățișarea caldă, cine mai știa cât?
Când suspinele păreau să se fi terminat, mama vorbi prima:
- Fetița mea, te iubesc mult și-mi doresc să ierți purtarea mea de până acum. Viața grea m-a
făcut să nu mai văd iubirea din sufletul tău. Sper să mă poți ierta.
- Mamă, te iubesc așa de mult! Slavă Domnului că ma iubești și tu. Singura mea mare dorință
era ca tu să mă iubești. Acum știu că mă iubești și sunt foarte fericită, mamă!
Cele două au mai stat mult de vorbă, parcă se reîntâlniseră după ani mulți. Într-un târziu s-au
culcat fericite, iar femeia avu un vis. În vis i-a apărut bătrânica care i-a destăinuit că ea este Maica
Domnului și că i-a oferit ajutorul pentru că Irina i-l ceruse prin rugăciunile sale zilnice. Maica
Domnului i-a mai spus că se bucură mult că femeia a învățat lecția iubirii.
Din ziua aceea viața celor doua s-a schimbat. Deși mama muncea în continuare mult, nimic din
ce făcea nu i se mai părea greu. Muncea cu drag să aducă de mâncare fetiței ei iubite și aștepta cu
nerăbdare să o întâlnească seara.
Fetița mulțumea în fiecare zi Maicii Domnului pentru ajutorul oferit și se ruga în fiecare zi
pentru mama ei și pentru ea. Ea a devenit foarte veselă și toată ziua, când nu era la școală trebăluia
prin casă și cânta. Cântecul ei transmitea mai multă bucurie și fericire. Acultând-o simțeai cum
valuri de emoție te cuprind.
Într-o dimineață, pe lângă casa fetiței, trecea cufundat în gândurile sale un mare dirijor. El se
întorcea dintr-o vizită pe care o făcuse în sat, fratelui său. Acesta s-a oprit deodată mirat ascultând
vocea melodioasă ce răzbatea prin fereastra deschisă. S-a oprit și a ascultat mult timp vocea suavă a
fetiței. Glasul fetiței părea divin. După ce a asculat o vreme, dirijorul a plecat mai departe. Nu știa
cine locuiește în căsuța sărăcăcioasă și se hotărâ să afle de la fratele său, primarul.
Se făcu seară și femeia se întoarse acasă. Și-a îmbrățișat fiica, a mângâiat-o și au povestit
despre cum își petrecuse fiecare ziua. Deodată auzi că striga cineva la poartă. Era neobișnuit pentru
că pe ele nu le vizita nimeni. Se încruntă la gândul că poate ceva rău se petrecuse. A ieșit la poartă
și a zărit un bărbat bine îmbrăcat. Părea să fie un om important. Femeia s-a fâstâcit. Nu știa cum să
se poarte. Nu i se întâmpla des să vorbească cu oameni ca cel care era la poarta ei.
Dirijorul i-a povestit că dimineață a auzit-o cântând pe fiica ei. Venise să facă o învoială cu
femeia. El era dirijorul unui cor dintr-un oraș apropiat. Dorea să ia fetița în corul pe care îl
conducea. Prevedea o mare carieră muzicală pentru fiica ei.
Femeia rămase mută de uimire. Fiica ei să aibă un asemenea talent? I se părea de necrezut.
Gânduri repezi străbăteau mintea femeii. Fetița urmărea din casă discuția celor doi. Când a văzut-o
pe mama sa că este tulburată, s-a apropiat timid.
- Mamă, te rog, dă-mi șansa să cânt în cor. Îmi place atât de mult să cânt! Îți promit că nu-ți va
părea rău!
Femeia privi fața rugătoare a fetiței, privi ochii încrezători ai dirijorului și consimți.

Page 6 of 19
- Bine, sunt de acord!
De a doua zi fata a început să meargă să cânte în cor. Dirijorul făcuse o alegere înțeleaptă.
Irina avea o voce extraordinară. Dirijorul se străduia să o învețe cât mai mult. I-a dat și lecții de pian
și vioară. Fata absorbea ca un burete tot ce era învățată. În curând ea deveni solista corului.
Anii au trecut și Irina învățase toate tehnicile şi modurile de a cânta, de la dirijorul care o
ajutase și îndrumase.
El a chemat-o pe mama fetei să vorbească cu ea:
- Fata dumitale are un talent neobișnuit. Am învățat-o tot ce am știut. Ea a fost o elevă
silitoare. Poate mai mult decât i se oferă aici. E momentul să urmeze o școală de muzică pentru a
face carieră cu talentul ei.
Femeii i se umeziră ochii. Se bucura mult de ce-i spunea profesorul. Dar oare de unde avea ea
să facă rost de atâția bani să-și țină fiica într-o școală de muzică. Avea ea câțiva bănuți puși
deoparte, dar n-ar fi fost suficienți. Dirijorul parcă i-a citit gândurile.
- Am vorbit cu fratele meu, primarul din satul vostru și el a acordat fiicei dumitale un ajutor
pentru copiii talentați, dar ai căror părinți nu au cu ce să-i susțină pentru continuarea învățăturii.
Astfel că fiica dumitale va avea banii cu care să-și poată continua învățătura.
Lacrimile mamei nu mai puteau fi stăpânite. Da, fiica ei era talentată și norocoasă! Poate că nu
va mai fi nevoită să muncească cu ziua ca să-și asigure traiul.
În câteva luni Irina a început să învețe la școala de muzică. Repede a fost remarcată și i s-a
solicitat să cânte în spectacole. A început să cânte în tot mai multe spectacole, în țară și
străinătate. Mama nu mai era nevoită să muncească din greu pentru că Irina îi trimitea mereu bani
ca să-i fie și ei viața mai ușoară.
Femeia era fericită. Viața ei și a Irinei se schimbase mult în ultimii ani. Nu visase vreodată la o
viață atât de frumoasă.
Mama fetei a început și ea să se roage. Nu uită în rugăciunile sale să mulțumească Maicii
Domnului pentru ajutorul său și pentru lecția valoroasă pe care o primise. Într-un mod atât de simplu
viaţa i-a dovedit că dăruind iubire, primești fericire, înapoi.
Irina s-a căsătorit și a avut doi copii. Pe mama sa a luat-o alături de ea, ca să o ajute cu
creșterea copiilor, atunci când ea era plecată cu concertele.
Bunica le povestește deseori nepoților întâmplarea cu Maica Domnului care adusese iubirea în
inima ei și despre cum iubirea schimbă sufletele oamenilor, îi îmbunează și le dă fericire.

Page 7 of 19
POVESTEA MARELUI MAG VICTOR

de LIVIU ANDRONOVICI

A fost odată demult, pe când oamenii trăiau doar în sate, rareori la oraș, o tânără familie. Cei
doi soți au fost binecuvântați cu un fiu rotofei, frumușel, blond și cu ochii albaștri. El râdea mereu,
era vesel, se juca, mânca bine și dormea bine. Victoraș îi spuneau părinții. Ei știau că atunci când
devenea serios și fără poftă de joacă, era semn că e bolnav. Nu a fost niciodată grav bolnav, dar era
sensibil la frig, răcea repede, de aceea s-a învățat să se ferească de frig. Aceasta a fost prima lecție
de viață: să fie atent la ce-i face bine şi ce nu-i face bine ca să se ferească. Mama îl ajuta preparând
întotdeauna niște licori, ceaiuri și își punea băiatul repede pe picioare. Victoraș a învățat o a doua
lecție de viață: Orice boală are un leac.
Băiatul se ducea la școală, prindea repede învățătura, dar nu se grăbea să citească mai mult. Îi
plăcea să umble prin păduri și să descopere natura. De citit nu îi prea păsa, dar mai târziu a înțeles
că nu a fost bine să neglijeze învăţătura şi cunoașterea. A mai învățat apoi o lecție că: Fiecare lucru
trebuie făcut la timpul său, nu e bine mai târziu.
Ajunse tânăr flăcău și mama lui și alte femei din sat tot încercau să-i găsească o pereche, vreo
fată potrivită pentru el. Tânărul nostru i-a spus mamei că lui nu-i trebuie, că el încă se simte bine
așa cum e.
Odată, din întâmplare, dacă există întâmplare, se întâlni cu un fost coleg de școală. S-au
bucurat și au stat multe ore de vorbă. La un moment dat colegul i-a spus că simte la el o anumită
putere a minții, deși nu știa să explice de ce crede asta. L-a întrebat dacă ține minte visele. Acesta a
răspuns că DA, dar că nu le dă atenție. Tânărul nostru neștiind nimic despre elementele subtile ale
omului sau despre puterile ascunse, l-a întrebat mai departe ce înseamnă puterea minții. Prietenul i-
a dat unele explicații, dar cu limită pentru că nici el nu știa să-i răspundă la toate întrebările. Apoi
și-a adus aminte că mai demult cunoscuse o femeie tămăduitoare, într-un sat de munte, mai departe
de acel loc, care ar putea să-i dea mai multe răspunsuri.
- Dacă vrei, poți învăța niște lucruri de la ea. Doar să fie și ea de acord. Poate să te ajute să
înveți metode de a mișca energia ta și a celorlalți pentru vindecare.
Pe tânărul nostru a început să-l frământe ideea de a sta de vorbă cu această femeie. După un
timp de frământări, s-a hotărât să se ducă la aceasta. Lucia o chema, numele ei înseamnă lumină.
Era o femeie între două vârste, brunetă, ușor plinuță și cu zâmbetul mereu pe buze.
Se porni tânărul la drum, pe jos și cam în 2 zile ajunse la locul indicat, dar nu o găsea. S-a
învârtit un timp și se întreba cum să o găsească în pădure? După scurt timp a apărut femeia.
- Te așteptam. Am simțit că te rătăcisei și am venit în întâmpinarea ta. Avea puterea de a citi
gândurile oamenilor, chiar și de la depărtare. L-a invitat la căsuța ei unde mai erau câțiva oameni de
diverse vârste, care și ei voiau să afle din tainele magiei.
Când s-a uitat mai atent la el, Lucia i-a spus:
- Ai o lumină aparte în privire. Culoarea albastră a ochilor tăi transmite lumină, bucurie, liniște
și o anumită putere.
În următoarele 2 zile a învățat cum să miște energia corpului prin intermediul unor semne și
simboluri pe care Lucia le desena în țărână. Atunci el a înțeles de ce oamenii își aleg tot felul de

Page 8 of 19
simboluri în case, pe la porți, la biserici, iar pe unele le poartă la gât sau pe brațe. Toate aceste
simboluri aduceau beneficii și vindecări oamenilor. După acestă întâlnire, tânărul a întrebat :
- Mai există și alte metode de a mişca forța energiilor spre vindecarea oamenilor?
- Eu alte metode nu mai știu, dar pot să te îndrum spre Bătrâna tămăduitoare.
Tot în acea pădure, o prietenă bună știa sigur mai multe. O chema Bătrâna, deși nu era prea
bătrână, dar era înțeleaptă. Lucia l-a sfătuit:
- Așteaptă să treacă iarna și du-te și caut-o. Să spui că vii din partea mamei Lucia.
Tânărul așteptă cu nerăbdare trecerea iernii și cum se fătcu luna lui mărțișor, plecă să o caute
pe Bătrână. O găsi ușor de data aceasta.
- Bună ziua, spuse tânarul ușor intimidat de apariția femeii. M-a trimis mama Lucia...
- Bună să-ți fie inima, tinere! Știam că vei veni. Lucia mi-a trimis niște gânduri despre tine.
S-au așezat apoi la masă și femeia începu să-l cerceteze pe tânăr cu gândul, fără întrebări, să-i
găsească calitățile speciale pe care știa că le are.
- Ce te împinge să afli despre aceste taine, întrebă ea după o lungă tăcere?
- Nu știu, dar e ceva, ca o forță, care mă trimite să caut niște răspunsuri. După ce am
cunoscut-o pe mama Lucia, am început să citesc tot ce am găsit scris despre magie și vindecarea cu
ajutorul energiilor. Din fericire, am găsit în sat un bătrân care are asemenea cărți rare.
- Buuun, zise Bătrâna. Acum e rândul meu să te mai învăț câte ceva. Vom mai aștepta o zi.
Mâine vor mai veni câțiva ucenici care vor să învețe ca și tine. Vom începe o săpămână de lecții,
zilnic mai multe ore.
În privirea tânărului se văzu imediat o bucurie mare.
- În interiorul tău se află ascunse mai multe puteri de care nu ai cunoștință și care te împing să
le descoperi. Ele vor să iasă la suprafață. Ai o mare putere a minții, a sufletului și a fizicului, ceea ce
rar se găsește la oameni, majoritatea având doar una dintre calități.
Bineînțeles că Victor nu a înțeles mare lucru la început, dar l-au bucurat cele auzite și a înțeles
totuși că trebuie să aplice cele învățate, iar timpul îi va arăta reușitele. După zilele petrecute la
Bătrână, tânărul se apucă să citească mult și să aplice tot ce învăța. Se uita în cărți, în caiete,
încerca să găsească răspunsuri la întrebările care apăreau. Nota toate întrebările fără răspuns. După
un timp, adunându-se prea multe întrebări fără răspunsuri și-a luat caietul și a plecat la Bătrână.
Ajunse la casa Bătrânei, dar nu o găsi acasă. Era plecată și nu venea curând. S-a hotărât să se
ducă la mama Lucia să afle de la ea răspunsurile. A găsit-o acasă și a trecut la întrebări, grăbit.
- Tinere, admir marea ta dorinţă de cunoaștere. E bine să știi, însă că răbdarea e o virtute pe
care e bine să o capeți, i-a spus Lucia. Spre seară urma să vină un mic grup de tineri pentru a afla
metode noi de vindecare. Erau lucruri intersante, noutăţi, dar tânărul tot mai avea întrebări,
deocamdată, fără răspuns.
Mama Lucia i-a spus:
- Unele răspunsuri le-ai găsit la noi, pe altele nu le cunoaștem. Acelea trebuie să le cauți tu
singur. Vorbește cu îngerii, căci ei te ascultă și le face plăcere să te ajute.
- Dar nu știu cum! zise tânărul.

Page 9 of 19
- Există mai multe metode. Eu o să-ți spun câteva, dar tu va trebui să insiști în a lucra. Caută să
auzi ce spun îngerii. Învățarea nu se produce brusc, ci încet, cu timpul, căci schimbările ce se produc
cu șoc, adică durere, s-ar putea să nu-ți placă. Asta te-ar face să te retragi, să nu mai cauți de frica
durerii.
- Mama Lucia, ți-a fost frică, sau ai fost bolnavă de la greșeli ale vehiculării energiei prin
metodele tale cunoscute?
- Da, nu o dată. De mai multe ori. Nu a fost nimic grav, dar am zăcut puțin timp până am
înțeles ce-i de făcut. Am căutat plantele necesare, m-am rugat, am vorbit cu îngerii și puterile
pădurii și am reușit să depășesc momentele grele destul de ușor.
- Mulțumesc mult pentru ajutor. Acum plec și sper să ne mai revedem.
Plecă tânărul la Bătrână, în speranța că o va găsi acasă, ceea ce s-a și întâmplat. Multă bucurie
a fost la revederea celor doi. El căuta multe răspunsuri. Bătrâna așteptă întrebările. Din păcate, nu
toate răspunsurile l-au mulțumit pe tânărul nostru. În final, îi mulțumi frumos de ajutor și plecă spre
casă.
- Ar fi bine să mai vii în toamnă din nou la mine că mai am un grup de tineri ce caută ca şi tine
şi vor veni să lucrăm niște metode mai puțin cunoscute.
Tânarul promise să revină. Mulțumi Bătrânei pentru ajutor, își luă rămas bun și își văzu de
drumul său.
Pe drum se gândea la întâlnirea cu cele două femei cu puteri speciale și nu înțelegea de ce nu
i-au răspuns la toate întrebările așa cum își dorea el, ori nu știau nici ele tot, sau nu au vrut să-i
spună tot. În timp ce își punea aceste întrebări, auzi:
- Pentru că sunt unele secrete pe care trebuie să le afli singur.
S-a uitat Victor împejur să vadă cine a vorbit și nu a văzut nimic împrejur. A zis că i s-a părut,
dar imediat a simțit o căldură în spate, nepotrivită cu vremea, pentru că se înserase și începea să se
lase răcoarea. Continuă el în gând:
- De unde căldură în pădure, seara pe răcoare?
- Sunt eu îngerul tău păzitor! Ai început să mă auzi și ți se pare ciudat. Nu-i ciudat. E normal să
mă auzi și ar fi bine dacă m-ai și asculta. Asta este una dintre puterile tale, aceea de a auzi îngerii.
- Dar sunteți mulți? Câți? Ce fel de îngeri? începu tânărul cu întrebările.
- Nu știi de când încerc să stau de vorbă cu tine. Am strigat de multe ori la tine să nu faci unele
mișcări, dar nu ai auzit. Mă bucur mult că ne auzim, în sfârşit și sper să ne și înțelegem! zise
îngerașul lui păzitor.
- Dar tu ai un nume? zise tânărul.
- Poți să-mi spui Tisa...
- Mulțumesc de răspuns, nu știu încă dacă am auzit bine, dar sună frumos numele.
- Acum trebuie să îți prezint pe ceilalți îngeri cu care o să lucrezi. Scoate o hârtie și notează-ți
că încep: îngerul medic, cel al vindecării cu lumină, cel al bucuriei, al veseliei, al curajului, al
înțelegerii, al acceptării, al iubirii, al înălțării, al comunicării, al răbdării și deocamdată, zic eu, că
îți ajunge. Mai vorbim și altă dată despre alții.... Acum ar fi bine să îi iei pe rând, să stai de vorbă cu
ei. Te vor învăța și te vor lămuri despre lucrurile pe care nu le-ai înțeles bine.
- Bine, am înțeles, aşa am să fac, dar cu cine să încep?

Page 10 of 19
- Ar fi bine să începi cu răbdarea, cu înțelegerea și cu acceptarea, ca să poți trece bariera
gândirii tale.
Zis și făcut. Victor a înțeles că trebuie să lucreze neîncetat pentru a învăța și a înțelege şi a
afla rosturile energiilor din univers și din interiorul omului. Astfel a lucrat zilnic, ore în șir ca să
înțeleagă tainele universului și pe măsură ce lucra îi veneau mai multe idei și multe gânduri diferite
de gândirea omului normal. Unde să întrebe? Unde să se ducă? Așa că îi întreba tot pe îngeri. De
multe ori nu se aștepta să primească unele răspunsuri, dar pe care, de fiecare dată, le primea. Și așa
căpăta încerdere din ce în ce mai mare în îngeri. După un timp a început să stea de vorbă cu îngerii
înălțați, care aveau aripi mai mari, lungi până în pământ. După alți câțiva ani a trecut la comunicări
cu îngerii cu 4 aripi, cu serafimii și heruvimii. Mare bucurie avea când i se spunea ce este mai bine
pentru el și cum să facă să-i meargă bine, cum să gândească și cum să se comporte cu ceilalți oameni
și, de fiecare dată se confirmau sfaturile îngerilor....
Atât de mult îi plăcea compania îngerilor încât ar fi stat toată ziua de vorbă cu ei, dar trebuia
să se ducă și la muncă, așa mai întrerupea discuțiile cu aceștia, câteva ore până revenea acasă. După
un timp a început să mănânce numai legume și fructe, așa cum i-au spus cele 2 femei, mai demult:
- Ca să poți vorbi cu îngerii, vei fi nevoit să mănânci numai legume și fructe, dar o să te
obișnuiești ușor, dacă îți place comunicarea cu ei!
După câțiva ani a simțit nevoia să se mute și el în pădure pentru că părea ciudat ce făcea el.
Deși părea ciudat, totuși oamenii veneau să-i ceară sfatul despre viitor, despre boli ascunse și despre
lucruri pe care nu le înțelegeau în viața lor. Și așa, cu timpul, i-a mers și lui vorba că este un
înțelept cu puteri speciale sau mag.
Așa că după un timp își făcu o căscioară mică și frumoasă, cu multe flori și mulți pomi, care
erau mereu înfloriți, când unii când alții.
Și așa trecu timpul că i se duse vestea departe. Veneau mulți oameni la el. Nu mai ieșea din
casă, doar rareori, în pădure, după lemne, fructe, plante şi rădăcini.
Timpul trecea, oamenii se schimbau, dar el nu. Parcă pe el nu-l atingea trecerea timpului. Era
mereu tânăr. Nu se mai știa numărul anilor săi. Acum i se spunea şi lui Bătrânul, apoi Înțeleptul,
Ciudatul și aceasta pentru că era direct și nu menaja pe nimeni. I se mai spunea și Atotștiutorul,
omul lui Dumnezeu, Nemuritorul, iar acest nume i-a apărut pentru că nu i se mai știa vârsta și toți
credeau că a descoperit taina nemuririi.
Deși țineau la el, totuși oamenii îl ocoleau. Le era teamă oamenilor să nu le citească gândurile,
sau să afle cine știe ce lucru ascuns pe care nu doreau să-l afle nimeni.
El se bucura când era lăsat în liniște de către drumeții căutători.
Mersese vorba că e u n mare vindecător. Tot mai mulți oameni veneau să se vindece la el.
Maestrul V. avea un magnetism aparte.
Oamenilor le plăcea să stea în preajma lui. Vorba lui era domoală și simțeai că te vindeci numai
auzindu-l cum vorbea.
Victor a înțeles că rolul lui nu era să vindece oamenii. El avea o menire mai înaltă.
Studiile sale de vindecare generală și vindecările miraculoase pe care le făcea în continuare, l-
au făcut un profesor căutat. Victor și-a dat seama că poate vindeca un număr limitat de oameni, că
nu se poate duce la toţi cei bolnavi, iar ei se fereau de el, de multe ori, așă că s-a hotărât să
împartă cunoștințele sale despre vindecări miraculoase cu alți oameni interesați de vindecare și
autovindecare. Aşa că şi-a format un grup de tineri entuziaști și a început să le predea din

Page 11 of 19
cunoștințele sale. Grupul s-a tot mărit. În timp, primii ucenici ai lui au ajuns să stăpânească foarte
bine cele învățate și să ducă mai departe cunoaşterea şi tainele vindecărilor. Deci învățarea continua
şi vindecarea multor oameni se petrecea.
Victor era cu adevărat fericit. Datoria şi destinul lui pe acest pământ fusese realizat. Victor a
învățat ultima lecție înainte să urce la ceruri cu tot cu trup. Le-a spus discipolilor lui că el nu moare,
ci se ridică la ceruri şi că pot lua legătura cu el în continuare ca să-i înveţe şi de acolo anumite
taine, pe care ei şi le doresc ca să le afle.
Astfel, el a înţeles că toate învățăturile prețioase din viața unui om trebuie date mai departe
celor interesați. Nu trebuie ținute secrete într-un sipet ascuns.

Page 12 of 19
COLEGUL

de LAURA IFTEMIE

Întâmplarea noastră s-a petrecut în urmă cu câțiva ani într-o școală de la sat. Clasa a treia a
școlii avea o învățătoare blândă și înțeleaptă. Copiii o iubeau foarte mult. Unii dintre ei îi
compuneau poezii, alții îi făceau compuneri despre calitățile ei.
Învățătoarea era foarte apropiată de copii, iar copiii din clasă o iubeau și o respectau în egală
măsură. Ea știa să fie și fermă atunci când era nevoie. De zece ani era învățătoare și iubea fiecare
copil care se afla la ea în clasă. Ea citea mult și deseori mai venea cu câte o carte la școală ca să le
citească și elevilor ei lucrurile frumoase și interesante pe care le știa ea. Uneori venea cu
povestioare despre sfinți, despre minunile lui Iisus. Copiii erau captivați. Vocea ei suavă reușea să îi
transpună într-o altă lume. Era o lume a miracolelor în care totul era posibil.
La începutul clasei a patra, învățătoarea a intrat în clasa însoțită de un nou elev și le-a spus
copiilor:
- El este noul vostru coleg, Pavel. Urați-i bun venit în clasa vostră.

Pavel era foarte serios, nu zâmbea, stătea mai tot timpul încruntat și nu vorbea cu nimeni. Era
micuț de statură cu părul negru și avea ochelari cu dioptrii mari. În primele zile băiatul stătea tot
timpul în bancă în timpul pauzelor, dar apoi a început timid să se apropie de copiii care se jucau.
Privea cu interes jocul colegilor săi. La un moment dat, unul dintre colegi l-a chemat să se joace cu
ei. Pavel a acceptat bucuros.
Joaca a reînceput, dar nu mai era atât de veselă ca înainte. Pavel, deși își dorea mult să fie în
mijlocul jocului, nu știa să se joace. Felul lui de a se juca era brutal, violent. El părea să se simtă
bine, dar ceilalți colegi nu apreciau felul lui de joacă. Nu era obișnuit să se joace cu copiii și lucrul
acesta era evident.
În zilele următoare violența lui Pavel nu s-a temperat. Trăgea fetițele de codițe, împingea
băieții pe scări, vorbea foarte urât cu colegii săi. Copiii au început să-l excludă din cercul lor de
joacă. Colegii se plângeau la doamna învățătoare de comportamentul lui Pavel. Învățătoarea a folosit
tot felul de metode spre a-l domoli pe Pavel, dar n-au dat nici un rezultat. Părinții copiilor erau
supărați. Se iscaseră tot felul de discuții aprinse între părinții lui Pavel și părinții celorlalți copii.
Învățătoara era tulburată. Ea îi dădea băiatului sfaturi de îndreptare a comportamentului, el
părea că înțelege, dar nu apăreau rezultate. Nu se mai întâlnise cu o asemenea situație. Liniștea și
atmosfera plăcută din clasă dispăruseră. Seara, acasă la ea, răsfoia tot felul de cărți, în speranța că
va găsi undeva o idee de rezolvare a situației de la clasă.
Într-o seară, înainte de culcare își zise:
- Am nevoie să mă liniștesc legat de situația cu Pavel. Sunt sigură că în curând Dumnezeu îmi
va da gândurile călăuzitoare. Mă liniștesc! Mă liniștesc! Mă liniștesc! își tot repeta întruna până
adormi.
Se făcu dimineță. O rază puternică de soare poposi pe perna învățătoarei. Simțea căldura ei,
dar și o stare de liniște extraordinară. Nu-i venea să deschidă ochii. Era atât de bine! Se hotărî să

Page 13 of 19
deschidă ochii. Se simțea minunat. Era o zi minunată. Mulțumi lui Dumnezeu pentru acestă nouă zi.
Se simțea puternică, că poate învinge orice obstacole. Se pregăti să plece spre școală.
În fiecare dimineață se bucura că merge să-i întălnească pe copiii ei dragi. O umbră de tristețe
îi apărea pe chip când își amintea de problemele de la școală. Astăzi era ceva diferit. Simțea că
poate rezolva orice situație. Nu știa cum va face, dar simțea că va rezolva.
Intră în clasă și observă că Pavel lipsește. Mama lui trimisese pe cineva să anunțe că Pavel era
bolnav și că va lipsi câteva zile de la școală. Învățătoarea s-a gândit că e un moment bun să aibă o
discuție cu elevii.
- Dragii mei, aș vrea să-mi spuneți ceva care vă place la școală și ceva ce nu vă place la școală?
- Mie îmi place că stăm de vorbă și învățăm lucruri noi, spuse primul copil. Nu-mi place că
Pavel e la noi în clasă.
- Mie îmi place să ma joc cu colegii în pauză, dar nu și cu Pavel, spuse al doilea.
- Mie îmi plac povestirile cu miracole pe care ni le citiți. Nu-mi place că Pavel nu vrea să fie un
bun coleg.
După ce toți elevii spuseră ce le place și ce nu școală, învățătoarea constată că la mai toți
copiii nu le plăcea prezența noului coleg în clasă. Se aștepta într-un fel la aceste păreri, dar voia și
confirmarea copiilor. Învățătoarea se gândi o vreme, apoi spuse:
- Copii, vă mai amintiți care erau poveţele lui Iisus?
- Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul
tău, spuse unul dintre copii.
- Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, spuse altul.
- Foarte bine, zâmbi învățătoarea. Văd că vă amintiți. Acum aș vrea să ne gândim împreună
cum putem aplica aceste porunci în situația noastră.
- Dar noi ne iubim colegii, doamna! Pe Pavel nu-l putem iubi pentru că el ne supără tot timpul
și ne strică jocul.
- Eu vă înțeleg, dar haideți să ne gândim la noua situație. Cum ar fi ca Iisus să spună: Să iubeşti
pe aproapele tău, dar mai puțin pe Pavel că el vă supără. Învățătoarea deschise biblia și le citi
copiilor:
- ,,Iar eu vă zic: - Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, face-ți bine
celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc... Căci dacă iubiţi pe cei ce vă
iubesc, ce răsplată veţi avea." (Matei 5:44-46).
Învățătoarea închise Biblia și tăcu. Cuvintele ei încă mai răsunau în urechile copiilor. Mințile lor
de copii începeau să prindă sensul celor citite. Unul dintre copii ridică mâna. Voia să spună ceva.
- Doamna învățătoare, eu voi fi foarte bun cu Pavel. Noi trebuie să-l iubim și să-l ajutăm să se
îndrepte.
- Și eu, doamna, voi face la fel, se ridică un altul.
- Și eu, și eu, se auziră mai multe glasuri.
Toți copiii se ridicară în picioare. Învățătoarea avea lacrimi în ochi. Da. Copiii chiar
înțeleseseră. Iisus îi învățase cum să rezolve o situație dificilă.

Page 14 of 19
La câteva zile de la această întâmplare, Pavel a revenit la școală cu tot cu obiceiurile lui
proaste. Colegii erau răbdători cu el și îi explicau cum îi afectează răutățile lui și că ei vor să fie
prieteni.
Într-o zi Pavel a împins o colegă în timpul jocului. Fetița s-a lovit și a început să sângereze la
genunchi. Fetița s-a uitat la Pavel și cu lacrimi în ochi i-a spus:
- Nu ar trebui să te porţi aşa de urât cu colegii tăi. Mă simt foarte rău că m-ai lovit şi mă doare.
Gesturile tale provoacă suferinţă şi celorlalţi, dar eu cred că te mai poţi îndrepta. Deşi tu m-ai rănit,
eu tot ţin la tine şi cred că vei deveni mai bun, eu tot te iubesc .
Fetița s-a apropiat de Pavel și l-a mângâiat pe spate, i-a zâmbit, apoi ștergându-și ultimele
lacrimi de pe obraz, a plecat șchiopătând.
În sufletul lui Pavel începea să se simtă ceva diferit. Era tulburat. Începuse să-i pară rău. Se
gândea în sinea lui, de ce oare o împinsese pe fetiță? Ea se purta atât de frumos cu el. Sentimente
noi învăluiră sufletul băiatului. Chipul îi rămăsese împietrit. Nu știa nici el de ce se purtase așa. De
fapt, chiar îi era rușine că se purtase urât.
Fugi și se ascunse după un dulap de pe holul școlii unde nu îl putea vedea nimeni. Oare ce
putea să facă el să schimbe situația? Acasă era tot timpul pedepsit. Provenea dintr-o familie în care
toți membrii se certau, se băteau, se urau. Lucrurile astea le văzuse de când era mic: violență, ură și
intoleranță. Nu văzuse niciodată bunătatea și iubirea pe care o zărise mai devreme în ochii colegei
lui. Colega lui îl acceptase așa cum era el. Familia lui îi scotea în evidență mereu toate defectele și-i
spunea că e rău și de aceea nu-l iubește nimeni. A crescut cu ideea că e rău și că nu merită iubire.
Tot reflectând în ascunzătoarea sa, îi răsari în minte chipul fetei pe care o rănise. Pentru prima
oară, el simți nevoia să-și ceară iertare. Nu știa cum se face lucrul ăsta pentru că nu-și mai ceruse
iertare de la nimeni. Înainte de incidentul de mai devreme considera că e o mare slăbiciune să-ți
ceri iertare, dar acum își schimbase această idee.
Ieși din ascunzătoarea sa și alergă pe hol până ajunse în clasă. Colega rănită stătea în bancă
încercând să-și bandajeze piciorul cu o batistă. Se îndreptă spre banca fetei.
- Știi, mie acum îmi pare foarte rău că te-am împins și că tu te-ai rănit. Pot să te ajut cu ceva?
bâigui el.
Un zâmbet larg lumină chipul fetei.
- În momentul acesta chiar ai făcut ceva extraordinar pentru mine. Faptul că îți pare rău
pentru faptele tale, mă face să uit de orice durere.
La mică distanță de ei, învățătoarea asista emoționată la scena celor doi copii. Mulțumi în gând
lui Iisus pentru ajutor. A început ora și a adus câteva lămuriri copiilor despre ceea ce se petrecuse în
pauză. A admirat-o pe fetiță pentru calmul și iubirea cu care gestionase evenimentul. Îl lăudă pe
Pavel pentru faptul că a învățat să-și ceară iertare atunci când greșește.
Zilele care urmară au fost însoțite de schimbarea totală a lui Pavel. Venea cu drag la școală
unde se simțea iubit și acceptat. Începu să se poarte frumos cu toți colegii, să sară în ajutorul lor
atunci când aveau nevoie, să dea dovadă că și el își iubește colegii și îi acceptă așa cum sunt. S-au
îmbunătățit și rezultatele sale la învățătură.
Învățătoarea continua să le citească copiilor pasaje din Biblie și lui Pavel îi plăceau foarte mult
învățăturile lui Iisus. Dorea să urmeze și el ceea ce-i îndruma Iisus pe oameni să facă.
Acasă însă era greu pentru Pavel. Familia lui nu aplica ceea ce dorea Iisus. A început să se
poarte frumos acasă cu părinții și frații lui. Încerca să le intre în voie și să-și ofere ajutorul atunci

Page 15 of 19
când aveau nevoie. La început nu a prea avut rezultate pentru că cei din familia lui nu erau obișnuiți
cu bunătatea, dar cu timpul și cu perseverența îndelung răbdătoare și iubitoare a lui Pavel, relațiile
dintre ei s-au îmbunătățit. Pavel era acum fericit și acasă.
Pavel i-a povestit doamnei despre schimbările petrecute la el în familie. Învățătoarea s-a
bucurat nespus de cele auzite. După pauză i-a întrebat pe elevi:
- Vă mai amintiți despre discuția pe care am avut-o cu câteva luni în urmă despre iubirea
aproapelui? Doi colegi vor să vă spună cum s-a schimbat viața lor de-atunci.
- Eu am învățat din experiența mea că mergând pe calea arătată, toate lucrurile rele din viața
noastră se pot îndrepta, spuse fetița care fusese rănită mai demult la genunchi.
- Eu am înțeles că mă iubește și îi mulțumesc în fiecare seară în rugăciunile mele pentru tot
ajutorul oferit, spuse Pavel înroșindu-se ușor. Mulțumesc tuturor colegilor pentru ajutorul oferit.
Învățătoarea a înțeles că toată înțelepciunea omenirii se află în vorbele simple și pline de har
ale lui Iisus și ale copiilor.

Page 16 of 19
SPIRIDUȘUL CEL POZNAȘ

de ALEXA DOBRIN

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Într-un sătuc, la marginea drumului se
afla un cireș, vechi de când lumea. Acest cireș era atât de frumos și plin de fructe încât în fiecare
an, când se coceau cireșele în luna mai, toți oamenii din sat veneau să-i culeagă fructe dulci și
gustoase.
Dar nimeni nu știa că în interiorul trunchiului de cireș locuia un spiriduș poznaș. De fiecare dată
când înflorea cireșul și până când erau culese ultimele fructe din el, spiridușul stătea la baza
trunchiului și făcea glume pe seama oamenilor care treceau pe acolo. Având în vedere că nimeni din
sat nu îl vedea sau auzea pe Figo, căci așa îl chema, el făcea tot felul de giumbușlucuri: zbura
pălăriile din cap, descheia nasturii de la haine, fetițelor le desfăcea fundele din păr și câte și mai
câte făcea Figo. De fiecare dată se tăvalea pe jos de râs sau facea tumbe în aer. Oamenii se uitau în
stânga, în dreapta și nu știau ce se întâmplă. Mereu avea grijă însă Spiridușul Figo ca cele mai
gustoase cireșe să fie pe crengile de jos deoarece îi erau dragi copiii din sat. Cel mai mult îi plăcea
de Andreea și Mihai, care veneau din când în când alături de bunica lor. Cei doi copii, de fiecare
dată când treceau pe lângă cireș îl îmbrățișau și îi mulțumeau pentru florile și fructele pe care le
găseau în pom și, atunci când Figo le făcea glume, ei râdeau cu poftă și spuneau că mai vor glume.
Andreea avea acum 6 ani și Mihai aproape 4 ani.
Pe când cireșele tocmai începeau să se coacă în acel an, în căsuța lui Figo a început să se
petreacă ceva ciudat. De undeva de jos, prin rădacinile pomului a început să urce câte un viermișor
în fiecare zi. Figo, cum îi vedea, îi lua și îi arunca afară din casa lui. Într-un târziu și-a dat seama că
este ceva în neregulă cu pomul și că nu poate face nimic din interiorul căsuței lui, așa că a rugat
pomul să îi spună ce se întâmpla:
- Cireșul meu drag, căsuța mea, văd că este ceva în neregulă cu tine, s-a întâmplat ceva?
Cireșul a început să freamăte din frunze și crengi și i-a spus spiridușului:
- De ceva vreme, când eram încă înflorit, am auzit vorbind pe primarul satului cu câțiva săteni,
că eu sunt bătrân și că ar trebui să mă taie. În locul meu vor să planteze alt pom. Dacă nu mă mai
vor oamenii, mai bine să fiu de folos cuiva și să mă sting de unul singur, decât de toporul lor. Așa că,
atunci când lângă rădăcinile mele și-au făcut căsuță câțiva viermișori și m-au întrebat dacă îi las să
se hrănească cu seva mea, am fost foarte bucuros să îi las.
Figo a înțeles că trebuie să îi facă pe oameni să se răzgândească pentru că altfel cireșul și
căsuța lui vor dispărea. Se așeza în fiecare dimineață lângă pom și cum trecea cineva pe lângă el
striga:
- Hei, oameni buni, ajutați-mă să vindecăm cireșul! Va muri dacă nu îl ajutăm...
Dar nimeni nu auzea și nu îl vedea pe spiriduș. Figo era dezamăgit de acest lucru, pentru că el
știa de la bunicii lui că, în vremuri de mult apuse, oamenii puteau vedea și auzi spiridușii și gnomii și
zânele și toate spiritele întrupate ale naturii. După ce au trecut trei zile în care Figo nu a reușit să se
facă auzit sau văzut, spiridușul s-a gândit să ceară ajutorul altor frați. În cea de-a patra dimineață,
alți trei spiriduși stăteau alaturi de Figo, la baza cireșului cu pricina.
- Ajutați-mă că nu știu ce trucuri să le mai fac oamenilor ca să mă vadă sau să mă audă.

Page 17 of 19
- Ai încercat să le arunci cireșe în ei, atunci când trec pe lângă pom? a spus Leta, unul dintre
spiriduși, care era cel mai în vârstă, dar și cel mai poznaș.
- Am încercat și asta și chiar s-au supărat unii din ei pe cireș. Nu s-au gândit că e ceva în
neregulă cu pomul, de le cad fructele în cap.
- Dar ai încercat să schimbi gustul la cireșe, să le faci amare, pe cele pe care le mănâncă? a
spus Miro, un spiriduș care avea o șăpcuță verde cu roșu pe cap, care îi atârna într-o parte pe
urechea stângă.
- Am încercat și asta. Și ce credeți că au zis oamenii după ce le-au mâncat? Pesemne că cireșul
s-a preschimbat în cireș cu fructe amare, tocmai bune de dulceață, sau că așa au fost tot timpul
amare, dar că nu au observat ei.
- Eu cred că trebuie să ne facem un plan, a spus cel de-al treilea spiriduș, Tori. Cine crezi tu că
este cel mai probabil să te audă dintre cei pe care i-ai văzut pe aici? Sigur trebuie să fie cineva în sat
care are inima plină de iubire și care are posibilitatea de a te vedea. Gândește-te bine cine ar putea
fi.
Figo a închis ochii și a început să se gândească. A rugat cireșul să îl ajute și a început să se
conecteze cu pomul, să simtă ce simte pomul. Și după câteva minute, i-au apărut în minte chipurile
celor doi frați, Andreea și Mihai, care îmbrățișau cireșul cu iubire.
- Asta e! Andreea și Mihai. Dar cum reușim să îi aducem la cireș ca să ne facem auziți?
- De asta ne ocupăm noi. Mergem la ei acasă și îi rugăm să vină la cireș. Când îl vor îmbrățișa
sigur vor ști că este ceva în neregulă cu el. Tu gândește-te ce le vei zice când vor veni. Noi acum
plecăm la treabă. O să încercăm să ne facem văzuți.
Zis și făcut. Au plecat cei trei spiriduși, Leta, Miro și Tori, către căsuța celor doi frați. Ajunși
acolo, i-au văzut în grădină pe Andreea și Mihai, care vorbeau cu florile:
- Ce faceți astăzi, frumoasele mele? Aveți destulă apă? Vă mai trebuie ceva? întreba Mihai.
- Mihai, eu simt că trebuie să mergem până la cireș să vedem ce mai face. Ceva mă îndeamnă
să îl vizităm. Poate s-au copt deja câteva cireșe. Nu am mai fost pe la el de trei săptămâni, de când
a căzut bunica și și-a luxat piciorul. Poate ne lasă să mergem cu vecina, tanti Aurica, zise Andreea.
- Da, surioară! și eu simt acum tot așa. Oare s-a întâmplat ceva cu pomul nostru preferat?
Ultima oară parcă plutea tristețea în aer.
Cei doi copii s-au dus la bunica lor și au rugat-o să îi lase să meargă până la cireș cu vecina lor.
Bunica s-a înduioșat de rugămințile copiilor și cuvintele de drag față de cireș și le-a îngăduit să
meargă. Spiridușii s-au bucurat de acest lucru și au pornit în spatele lor, tăcuți, călăuzindu-le pașii.
Mergând spre cireș, cei doi copii se țineau de mână și fețele lor începeau să devină din ce în ce
mai triste. Nu știau ce se întâmpla, pentru că de fiecare dată când mergeau la cireș erau foarte
veseli, iar acum nu puteau simți bucurie. Au ajuns la pom și au mers să îl îmbrățișeze, așa cum
făceau mereu. Pomul le-a răspuns la îmbrățișare cu iubire și cu tristețe, pentru că știa că nu se vor
mai bucura prea mult de prezența lui.
-Vă iubesc, copii mei dragi, dar trebuie să ne luăm la revedere. Până la anul viitor eu nu o să
mai fiu. Oamenii nu mă mai vor, ei zic că sunt bătrân, zise pomul.
- Cireșul vostru a ales să hrănească din trupul lui viermișori și până la anul nu va mai exista,
dacă nu reușiți să îi faceți pe oameni să se răzgândească, spuseră și spiridușii.
Andreea și Mihai s-au desprins de pom și s-au privit mirați.

Page 18 of 19
- Cine vorbește? Aud două voci și una pare că vine din cireș, a zis Andreea către Mihai.
- Da. Chiar cireșul este. Dar parcă mai văd pe cineva mai micuț lângă cireș, cu pălăriuța din
frunze. Oare cine o fi?
Figo, auzind acestea, de bucurie a început să facă tumbe.
- Ia uite, zise Andreea, face tumbe prietenul cireșului. Cine ești tu?
- Eu sunt Figo. Sunt un spiriduș. Eu trăiesc în interiorul cireșului, atât cât o să mai am casă.
- Adică ce vrei să spui? a întrebat Andreea.
- Păi, pomul nostru iubit a auzit câțiva săteni care au zis că vor să îl taie că este prea bătrân.
Așa că a ales să hrănească viermișorii cu seva lui și până la anul, nu va mai fi. De aceea și-a luat la
revedere de la voi.
- De asta am simțit noi tristețe în jurul cireșului, a zis Andreea. Și nu putem face nimic să
schimbăm totul la loc, așa cum a fost? Trebuie să se poată face ceva.
- Da. Este. Dacă oamenii se vor răzgândi și nu vor mai vrea să mă taie, voi trimite viermișorii în
altă parte și voi trăi mai departe alături de voi, a zis cireșul.
- Cireșul acesta este unul sfânt, a zis Figo. În fiecare loc, natura a lăsat câte un pom care
păzește de rele și dă iubire acelui loc. În acest sătuc, cireșul este acela care v-a ocrotit și v-a
vegheat. El are puterea de a conduce toată natura dimprejur ca să vă păzească. Dacă este tăiat, nu
va mai fi nimeni atât de puternic care să vă păzească.
- Atunci lăsați pe noi să rezolvăm treburile, a zis Andreea. La revedere, Figo. Mă bucur că te-
am văzut, în sfârșit. Sigur tu ești cel ce făcea pozne pe aici.
Figo a început să râdă și să o tragă pe Andreea de fundele din păr.
Andreea și Mihai s-au dus acasă și au povestit bunicii lor ce au auzit.
Bunica s-a bucurat că ei pot comunica cu natura. Ea știa că nepoții ei erau speciali și că
datorită percepțiilor pe care le aveau vor fi de mare ajutor semenilor lor. Deja începuseră....
În acea seară, bunica copiilor a adunat la ea acasă mai mulți săteni și le-a povestit cele auzite.
Fiecare și-a dat seama că tot ce se întâmpla împrejurul pomului era de la spiriduș și au început să
râdă. Se simțeau tare bucuroși că au fost ocrotiți atâția ani și că au fost binecuvântați cu iubire din
partea cireșului. Au plecat cu toții la cireș și i-au cerut iertare că au vrut să îl taie și l-au rugat să
trăiască în continuare și să îi vegheze, dar să le dea și cireșe bune.
Din acea zi, fiecare om care trecea pe lângă cireș, îl îmbrățișa cu drag și saluta spiridușul Figo,
chiar dacă nu îl vedeau. Andreea și Mihai veneau des la cireș. Se jucau cu Figo și din când în când și
cu ceilalți trei spiriduși, Leta, Miro și Tori.

Page 19 of 19