Universitatea de stat „B.P. Haşdeu”or.

Cahul

Facultatea Filologie şi Istorie

Catedra Psihopedagogie şi pedagogie socială

Cursul: Pedagogia sociala

Portofoliu

Efectuat: st. anul II, PS-1202 Evaluat:

Roman Tatiana Barbă Maria
 Cahul 2013

Cuprins

1. Pedagogia socială, consideraţii generale. Obiectul de studiu al pedagogiei sociale.

Profesiunea de pedagogie socială. Competenţele profesionale
2. Fundamnetele teoretico – conceptuale ale pedagogiei sociale. Teorii sociologice ale
educaţiei. Concepţiile.
3. Educaţia ca proces/ mecanism de integrare socială
4. Omul în procesul socializării. Factorii socializării. Munca lucrătorului social, valori,
principii
5. Influenţa macrofactorilor sociali asupra formării omului ca personalitate
6. Rolul macrofactorilor sociali asupra educaţiei.
7. Influenţa microfactorilor sociali în formarea omului ca personalitate
8. Fenomenul inadaptării sociale
9. Dificultăţi de integrare a unor categorii sociale
10. Familia – ca obiect de investigare socio- educaţională.
11. Socializarea ca fenomen social – pedagogic.
12. Mecanismele psihologice şi psihosociale ale socializării.
 1. Pedagogia socială, consideraţii generale. Obiectul de studiu al pedagogiei sociale.
Profesiunea de pedagogie socială. Competenţele profesionale
2.

Asistenţii sociali prestează activităţi care de regulă se adresează unor persoane din grupul ţintă pentru ameliorarea
capacităţii de integrare a acestora, iniţiază acţiuni pentru readaptarea persoanelor dependente, acordă consultaţii pentru
prevenirea şi diminuarea efectelor de dependenţei.
Descrierea ocupaţiei. Conţinutul muncii:

 Pedagogia socialã este consideratã ca fiind cel de-al treilea domeniu al educaţiei care se ocupã atât în teorie cât şi
în practicã de situaţiile de viaţã dificile ale oamenilor consideraţi izolat sau ca grup şi de mediul lor de viaţã.
Sarcina specificã a pedagogiei sociale constã în crearea pentru aceşti oameni, respectiv grupuri, de premise
pentru depãşirea situaţiilor grele cu care se confruntã. Aceasta se realizeazã printr-o funcţie de intermediere între
necesitãţile individului şi cele ale societãţii.
 O caracteristicã a profesiei de pedagog social provine din aceea cã relaţia cu clientul este una de lungã duratã,
ceea ce subliniazã diferenţa faţã de asistentul social. Abordarea problemelor cu care se confruntã pedagogul
social în procesul de însoţire a vieţii de zi cu zi a clienţilor sãi, implicã un timp mai îndelungat precum şi o
relaţie intensivã.
 Principala atribuţie a pedagogului social este organizarea comunã a vieţii şi activitãţii cotidiene, cu indivizi
separaţi sau cu grupuri. Astfel pedagogul social completeazã sau înlocuieşte parţial funcţii ale familiei.

Finalitãţile profesionale în pedagogia socialã:

 Pedagogul social este o persoanã de referinţã în relaţiile cu copiii sau tinerii în cadrul unei comunitãţi educative;
 Pedagogul social înţelege educaţia ca pe un proces conştient şi orientat spre un scop, acest lucru solicitând
angajamentul sãu perseverent, generos şi optimist;
 Pedagogul social îşi însuşeşte cunoştinţe de specialitate în domeniul psihologiei, pedagogiei, sociologiei, precum
şi temeinice cunoştinţe de culturã generalã, cu scopul de a le aplica în practica educaţionalã. În plus el dezvoltã
capacitãţi practice de acţiune educativã;
 Pedagogul social este calificat pentru a completa sau prelua parţial sau total sarcinile familiei copilului. Totodatã
el îşi asumã rolul de completare sau de substituire a acestei familii.
 Pedagogul social planificã, realizeazã şi evalueazã procesul dezvoltãrii copilului / tânãrului;
  El îl ajutã sã devinã un adult conştient de sine, responsabil şi integrat în societate. Copilul este sprijinit pe toate
planurile dezvoltãrii sale (biologic, intelectual, moral, afectiv, comportamental, artistic şi social), pentru ca în
momentul pãrãsirii instituţiei de protecţie sã fie apt pentru o existenţã autonomã;
 Pedagogul social conduce şi evalueazã procesul dezvoltãrii vieţii sociale a grupei de copii / tineri;
 Pedagogul social cunoaşte competenţele şi sarcinile specialiştilor şi ale autoritãţilor şi poate decide, la nevoie, în
interesul copilului, forma de colaborare cu aceştia;
 Pedagogul social este responsabil atât în faţa copilului sau tânãrului cât şi în faţa societãţii.

Atribuţii şi responsabilităţi:

 crearea, respectiv dobândirea de premise pentru satisfacerea nevoilor primare umane în planurile: fizic, sufletesc
şi intelectual pentru clienţii lor (noţiunea de client se referã la copiii şi tinerii din casele de copii, actual centre de
plasament, care sunt ajutaţi şi sprijiniţi de un pedagog social);
 planificarea, realizarea şi verificarea proceselor de dezvoltare educativã ale fiecãrui individ şi ale convieţuirii
sociale a grupului;
 colaborarea cu parteneri din interiorul şi exteriorul instituţiilor, colegi de breaslã, asistenţi sociali, pãrinţi,
profesori, medici, psihologi;
 desfãşurarea muncilor administrative şi organizatorice, precum actualizarea dosarelor personale, întocmirea de
rapoarte, munca de concepţie, ş.a.

Mediul de activitate: în principal în casele de copii (şcolari şi preşcolari) şi în alte instituţii cum ar fi: internate şcolare,
şcoli de reeducare, centre de primire pentru minori, şcoli ajutãtoare cu internat.

Cerinţe de educaţie si pregătire profesională:

Materiile studiate de pedagogul social sunt: pedagogie socialã, filozofie, psihologie aplicatã, psihologia dezvoltãrii,
psihologia personalitãţii, pedagogie generalã, pedagogie curativã / specialã, psihologie socialã, sociologie. Transferul în
practicã al conţinuturilor teoretice este realizat prin urmãtoarele materii: principii de bazã ale sociopedagogiei aplicate,
observarea şi modificarea comportamentului, asistarea activitãţii de învãţare, pedagogia timpului liber, stimularea
capacitãţilor practice de viaţã, pedagogia jocului, pedagogia mediilor de informare, organizare şi administrare, colaborare
şi comunicare.
Formarea teoreticã şi practicã este completatã cu teme teoretice şi practice din materii care în fapt nu aparţin
sociopedagogiei, dar sunt totuşi importante pentru practica profesionalã, şi anume psihopatologie, sãnãtate şi prim ajutor,
drept, biroticã.

Ocupaţii înrudite/specializări:

 asistent social nivel mediu

 pedagog social
 lucrător social pentru persoane cu probleme de dependenţă
 pedagog şcolar
 pedagog de recuperare

 Codul din Clasificarea ocupatiilor din Romania (C.O.R): 346002 (pedagog social)
Definiţie C.O.R.:
Ocupatia face parte din grupa 3460 – asistenţi sociali:
 Competenţe generale la locul de muncă:

- comunicarea interpersonală
- organizarea lucrului în echipa pluridisciplinară
- planificarea activităţilor specifice

 Competenţe specifice:

- consilierea juridică şi socială a familiei copilului

- derularea procesului educaţional al copilului
- elaborarea planului personalizat al copilului
- pledarea pentru respectarea intereselor copilului
- pregătirea copilului pentru intergrare / reintegrare în familie
- realizarea profilului psihosocial şi fizic al copilului
 - repartizarea copilului nou venit la grupa de copii
- urmărirea integrării / reintegrării copilului în mediul familial

 studii postuniversitare (cursuri de perfecţionare, masterat etc.);

 prezentări de referate;
 publicaţii de specialitate;
 participarea la congrese, simpozioane şi alte activităţi de specialitate;

Educaţia ca fenomen social

Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen
social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor
maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi.

Importanţa educaţiei se poate vedea şi prin faptul că orice guvern, din orice stat cât ar fi el de sărac,
are un minister sau un departament al învăţământului căruia îi alocă un procentaj din buget. Educaţia
copiilor şi a tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute atât
şcoala, cât şi familia; cu alte cuvinte, educaţia se formează într-un mediu mai puţin formal cum este
familia, iar apoi se continuă în mediul instituţionalizat cum sunt şcoala şi biserica.

Educaţia se referă atât la însuşirea unor cunoştinţe teoretice, cât şi la un anumit comportament
etic acceptat de societate. În primă instanţă vorbim despre o persoană care are o educaţie bună,
posedă un set important de noţiuni teoretice, este educat prin formarea profesională şi printr-o cultură
generală impresionantă. Accentul pe care îl pun în acest articol este pe educaţia morală, pe un
comportament sănătos între oameni.

O educaţie înaltă şi nobilă este educaţia creştină. Din această perspectivă, educaţia nu are de-a
face doar cu predarea unor informaţii teoretice, cu abstractizări, ci mai presus de orice vizează
modelarea caracterului. De exemplu, nimeni nu poate citi Fericirile enunţate de Mântuitorul şi apoi
să rămână impasibil la nobleţea creştinismului, deoarece aici găsim autoportretul lui Isus Hristos, cea
mai înaltă educaţie.

Domeniile ei de aplicare

Orice ştiinţă, conform epistemologiei filosofice, are un domeniu propriu de cercetare, apelează la
metode şi procedee specifice pentru investigarea acestui domeniu şi urmăreşte să descopere anumite
regularităţi şi legităţi proprii universului respectiv fapte şi fenomene. Fiecare ştiinţă are o valoare de
cunoaştere gnoseologică şi una praxiologică, adică de folosire a celor constatate în folosul omului şi
activităţile lui. Având în vedere cele de mai sus, Nicola I. preciza că ”pedagogia este ştiinţa care
studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra formării personalităţii umane în
vederea integrării sale active în viaţa socială”( Nicola, I., 2000 .) Deşi, fenomenul educaţional
constituie obiect de studiu şi pentru alte ştiinţe (filozofia, sociologia, etc.), pedagogia este cea care are
metode specifice pentru a interveni în decursul acestui fenomen, în timp ce celelalte ştiinţe se
limitează la aspecte constatative.

Definiţii ale educaţiei (fenomenului educaţional), în literatura de specialitate sunt multe şi de o

oarecare diversitate. 1979 – Dicţionar de pedagogie educaţia – „un ansamblu de acţiuni desfăşurate în
mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţei de
muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de oameni
până în acel moment” I. Kant: Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi
moralizare a omului, iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este
susceptibil. Herbart: Educaţia este acţiunea de formare a individului pentru
el însuşi, dezvoltându-i-se o multitudine de interese. Dewey: Educaţia este acea reconstrucţie sau
reorganizare a experienţei care se adaugă la înţelesul experienţei pierdute şi care urmăreşte
capacitatea de a dirija evoluţia celei care urmează. Din definiţiile de mai sus precum şi din analiza
altora existente în literatura pedagogică se pot constata câteva caracteristici relevante ale educaţiei:
♦ Caracterul intenţionat -educaţia se desfăşoară în mod conştient, deliberat, potrivit unui scop
dinainte stabilit.
♦ Caracterul sistematic şi organizat al educaţiei. Pregătirea omului pentru prezent, dar şi pentru viitor,
în raport cu idealul social şi educaţional, cu cerinţele societăţii, dar şi cu interesele şi aspiraţiile celor
implicaţi în procesul educaţiei.
♦ Complexitatea şi performanţa educaţiei.
♦ Obiectul educaţiei îl constituie toate componentele fiinţei umane. Ca fenomen social, educaţia este
o acţiune umană specifică, ea îşi schimbă finalităţile, conţinuturile şi funcţiile odată cu schimbările
societăţii pe care o influenţează la rândul ei. Datorită complexităţii sale, conceptul de educaţie este
definit din mai multe perspective :
Perspectiva etimologică
– se disting două traiecte explicative; latinescul ”educo - educare” (a alimenta, a creşte, a îngriji)
latinescul „educe - educere” (a duce, a conduce, a scoate)
Perspectiva acţională
– „Educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurate deliberat în cadrul unei societăţi pentru
transmiterea şi formarea la tinerele generaţii a comportamentelor şi valorilor acumulate de-a lungul
timpului, a zestrei culturale”
Perspectiva procesuală
– Transformarea în sens pozitiv pe care o preconizează educaţia se realizează în acelaşi timp pe două
coordonate, planuri: coordonata psihologică şi coordonata socială

Perspectiva relaţională
– educaţia este relaţie de tip social şi uman între subiectul şi obiectul educaţiei; care urmăreşte
schimbarea în fine a obiectului(educatul), în conformitate cu un scop bine definit.

Sistemul ştiinţelor educaţiei

Etapele de dezvoltare

În esenţă, ştiinţa este considerată ca fiind forma cea mai evoluată de cunoaştere a realităţii
obiective, a diverselor ei forme de existenţă. Ea înglobează totalitatea cunoştinţelor despre această
realitate, constituite într-un sistem, care pot fi demonstrate şi verificate. Prin aceasta, cunoaşterea
ştiinţifică se deosebeşte de cunoaşterea empirică şi preştiinţifică.
Kant afirma că educaţia este „una din cele mai măreţe invenţii ale geniului uman” pentru că
îşi propune să dezvolte în individ toată perfecţionarea de care este capabil. Deşi educaţia, datorită
complexităţii sale ca fenomen social întră în sfera de reflecţie a mai multor ştiinţe, cea care o are ca
obiect central de studiu este pedagogia. Educaţia a apărut o dată cu societatea umană, deci ea a
precedat apariţia ştiinţelor. Pedagogia a apărut ca ştiinţă a educaţiei la sfârşitul sec XIX şi începutul
sec XX, deşi ea s-a constituit mult mai devreme. Ea a evoluat în 2 planuri:
a) planul diacronic (planul istoric)
b) planul sincronic (situaţia contemporană, actuală)

a)În plan diacronic evoluţia pedagogiei este un proces istoric şi dinamic de dezvoltare şi diversificare
continuă, care a parcurs 4 etape de evoluţie:
 etapa desprinderii pedagogiei de filosofie –plasată spre sfârşitul sec XIX când s-au semnalat
2 tendinţe distincte:
- autonomizarea discursului în termeni de filozofie a educaţiei
- ştiinţifizarea discursului în termeni de experimentare a educaţiei
 etapa consolidării pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei – valorificarea progreselor înregistrate
de ştiinţele socio-umane (prima jum sec XX) marcată prin 2 tendinţe opuse:
 - tendinţa de psihologizare
- tendinţa de sociologizare
Chiar dacă acestă etapă de contaminare psihologică şi respectiv sociologică a avut
parte de câteva excese, ea a contribuit la ştiinţifizarea pedagogiei în mod deosebit
prin valorificarea demersurilor pedagogiei experimentale
 etapa afirmării pedagogiei – plasată în a doua jumătate a sec XX şi marcată de extinderea
cercetărilor interdisciplinare şi transdisciplinare care au condus la lărgirea obiectului de
cercetare
 etapa aprofundării discursului pedagogic – specifică sfârşitului sec XX marcată de
restructurări şi reorganizări interne şi de elaborarea unor demersuri epistemologice proprii
noilor ştiinţe ale educaţiei, care nuanţează statutul pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei

b)în plan sincronic perioada contemporană a pedagogiei cuprinde 2 tipuri de evoluţie:

 evoluţii externe
 evoluţii interne
Evoluţiile externe se referă la faptul că pedagogia a cunoscut anumite dezvoltări în exteriorul ei, adică
din pedagogia generală (trunchiul comun) s-au desprins următoarele domenii:
- pedagogia comparată
- pedagogia experimentală
- psihologia educaţiei
- sociologia educaţiei
- antropologia culturală a educaţiei
- filosofia educaţiei
- pedagogia învăţământului superior
- pedagogia şcolară
- psihopedagogia specială

Evoluţiile interne se referă la schimbările interne în cadrul pedagogiei generale, adică în interiorul
pedagogiei generale s-a compartimentat în 4 subdomenii:
- IP tinde să devină baza teoretică a celorlalte 3 domenii
- TMC
- TMI
- TPE

Sintagma ştiinţele educaţiei tinde să ia locul termenului de pedagogie, acest proces fiind legat
de evoluţiile epistemologice actuale, de cerinţele de compartimentare şi specializare a domeniilor de
cercetare. Ştiinţele educaţiei au avut debutul pe scena ştiinţifică în jurul anilor ’60, când de la „ştiinţa
educaţiei” (pedagogia) s-a trecut la ştiinţele educaţiei . Această trecere a fost înregistrată ca un salt,
caracterizat de mai multe tendinţe:
- tendinţa de afirmare a unor discipline auxiliare ale pedagogiei
- tendinţa de dezvoltare la nivelul unui program de formare multidisciplinară
- tendinţa de dezvoltare a unor mini-ştiinţe autonome ca efect a încurajării necontrolate a
împrumuturilor din exterior
- tendinţa de exprimare a pluralismului pedagogic care angajează mai multe axe disciplinare
Aşadar trecerea de la pedagogie la ştiinţele educaţiei s-a realizat de-a lungul unui proces istoric, care
corespunde evoluţiilor intra- , inter- , şi transdisciplinare înregistrate în domeniul cercetării activităţii
de formare şi dezvoltare a personalităţii umane.
Structura sistemului ştiinţelor educaţiei

Identificarea componentelor sistemului ştiinţelor educaţiei a fost făcută de mai mulţi autori,
după ce în prealabil au delimitat anumite criterii metodologice.
În funcţie de aceste criterii s-au făcut diferite clasificări:
George Văideanu, evidenţiază următoarele ramuri ale pedagogiei, identificate în raport de patru
criterii:
1. dimensiunea temporală:
i. istoria pedagogiei (studiază trecutul educaţiei);
ii. pedagogia comparată (studiază prezentul educaţiei);
iii. prospectiva educaţiei (studiază viitorul educaţiei);
2. nivelurile învăţământului:
i. pedagogia preşcolară;
ii. pedagogia învăţământului primar,
iii. pedagogia învăţământului preuniversitar,
iv. pedagogia învăţământului superior,
v. pedagogia educaţiei continue,
vi. pedagogia adulţilor,
3. principalele activităţi sociale:
i. pedagogia agricolă;
ii. pedagogia industrială;
iii. pedagogia culturii;
iv. pedagogia timpului liber;
v. pedagogia militară
vi. pedagogiile speciale (defectologiile);
** Observaţie – pedagogia experimentală şi filosofia educaţiei nu se includ nici unui criteriu

Elena Joiţa propune următoarea sistematizare a ştiinţelor educaţiei actuale, consolidate sau în curs
de conturare:
1) Ştiinţe pedagogice obiectuale (pedagogii fundamentale)
- ştiinţe pedagogice instituţionale (pedagogia învăţării , pedagogia mass-media)
- ştiinţe pedagogice structurale (TMC)
- ştiinţe pedagogice aplicative (pedagogia sportivă)
2) Ştiinţe pedagogice metodologice
 o pedagogia prospectivă
o istoria pedagogiei
o pedagogia experimentală
3) Ştiinţe pedagogice interdisciplinare:
- filosofia educaţiei (politica educaţiei)
**Observaţie – autoarea identifică 62 de ştiinţe pedagogice, dar criteriile prezentate de ea nu sunt
reciproc exclusive

I. Nicola a propus următoarea clasificare:

 pedagogia generală
 pedagogia preşcolară
 pedagogia şcolară
 pedagogia specială
 pedagogia comparată
 sociologia educaţiei
 filosofia educaţiei
 didacticile speciale (metodicile)
**Observaţie – lipseşte un criteriu de clasificare a disciplinelor şi lipsesc unele discipline

Diferitele clasificări făcute de anumiţi autori au confirmat importanţa unui grup de ştiinţe ale
educaţiei, dezvoltate, plecând de la nucleul de bază al pedagogiei generale. Evoluţia educaţiei în
societatea modernă a impus necesitatea studierii şi aprofundării acestuia prin intermediul unor "ştiinţe
ale educaţiei", mai vechi sau mai noi care contribuie atât la consolidarea statutului epistemologic al
pedagogiei cât şi la rezolvarea unor probleme practice .
D. Potolea a grupat în nucleul ştiinţelor educaţiei 4 ştiinţe care reconstituie pedagogia
generală. Necesitatea delimitării celor 4 ştiinţe s-a făcut din raţiuni teoretice, pentru a
cuprinde diversitatea noilor cercetări pedagogice într-o unitate.

IP TMC

TMI TPE

Autorul a grupat ştiinţele educaţiei în raport cu următoarele 4 criterii:

1. Discipline pedagogice fundamentale au fost evidenţiate:

- IP = introducere în pedagogie – este o ştiinţă care are ca obiect de studiu educaţia vizând
un studiu introductiv în:
 problematica educaţiei
 conceptele fundamentale ale educaţiei
 instituţiile consacrate educaţiei
Sub raport epistemologic IP se ocupă în mod preponderent de cunoaşterea
educaţiei, deci este în primul rând o teorie a educaţiei.
- TMC = teoria şi metodologia curriculum-ului – este o teorie a acţiunii, este o
metodologie a proiectării, implementării şi evaluării curriculum-ului
- TMI = teoria şi metodologia instruirii – subteorie a teoriei generale despre educaţie care
defineşte conceptele de bază ale didacticii generale:
 procesul de învăţământ
 obiectivele pedagogice
  conţinutul învăţământului
 metodologia didactică
 proiectarea pedagogică
 evaluarea didactică
 forme de organizare ale instruirii
- TPE = teoria şi practica evaluării – este teoria privind evaluarea învăţământului în
ansamblu, care priveşte relaţiile învăţământului cu alte subsisteme sociale: economic,
cultural, moral, sociologic,profesional.

2. Discipline pedagogice particulare (vizează criteriul epistemologic)

 pedagogia preşcolară
 pedagogia şcolară
 pedagogia învăţământului superior
 pedagogie specială
 metodicile
 pedagogia socială

3. Ştiinţe specializate ale educaţiei

 istoria învăţământului
 istoria doctrinelor educaţionale
 pedagogia comparată
 metodologia cercetării educaţionale
 orientarea şcolară şi profesională

4. Ştiinţe ale educaţiei de factură interdisciplinară

 psihologia educaţiei
 sociologia educaţiei
 filosofia educaţiei
 antropologia culturală a educaţiei
 managementul educaţional

Pe baza celor 4 criterii sistemul ştiinţelor educaţionale poate fi reprezentat astfel:

TMC

TMI
A. Disciplinele pedagogice
IP
fundamentale

TPE

B. Disciplinele pedagogice P. preşcolară, P. şcolară, P. specială

particulare P. înv. superior, P. socială, Metodicile

C. Ştiinţele specializate Istoria învăţământului şi Istoria doctrinelor educaţiei

ale educaţiei Pedagogia comparată, Metode cercetare ed., OŞP
 Psihologia educaţională, Sociologia educaţiei,
D. Ştiinţe ale educaţiei Filosofia educ, Managem. educ, Antropologia cult.
interdisciplinare

Pentru exemplificare se poate prezenta specificul unor discipline pedagogice din cadrul sistemului
ştiinţelor educaţiei:

Pedagogia preşcolara Aria ei se delimitează în funcţie de vârsta obiectului educaţional,

ocupându-se, deci, de problematica si tehnologia acţiunii educaţionale cu copiii de vârstă preşcolară
în cadrul grădiniţei.
Pedagogia şcolară Se ocupă cu problematica şi tehnologia acţiunii educaţionale în cadrul
şcolii, ca principală instituţie de educaţie, cu copii normal dezvoltaţi din punct de vedere fizic şi
psihic.
Pedagogia specială (surdo-tiflo-oligofreno-pedagogia). Se delimitează în funcţie de anumite
particularităţi ale obiectului educaţional, care-l plasează pe acesta în afara normalului, ocupându-se
de problematica şi tehnologia acţiunii educaţionale cu copiii deficienţi din punct de vedore fizic,
psihic sau psihosomatic, în şcoli şi instituţii speciale.
Psihologia comparată Este acea ramură a ştiinţei educaţiei care se ocupă cu studierea
particularităţilor naţionale ale educaţiei în vederea relevării a ceea ce este tipic şi universal. Ea a
apărut din necesitatea cercetării realităţii educaţionale din diverse ţări cu ajutorul metodologiei
comparate, pentru a facilita un transfer de valori educaţionale de la o ţară la alta. Utilitatea ei se
evidenţiază cu ocazia organizării unor reforme şcolare, prin aceea că oferă material concret despre
sistemele de învăţământ din alte ţări privite în conexiune cu condiţiile istorico-culturale care le-au
generat în vederea unei organizări mai bune a învăţământului într-o altă ţară. Din această cauză o
putem considera disciplină descriptivă şi explicativă a sistemelor educaţionale din diverse ţări.
Comparaţia se poate face din următoarele perspective: conţinutul învăţământului exprimat în planuri,
programe şi manuale, organizarea învăţământului, modul de desfăşurare a examenelor şi
concursurilor, orientarea şcolară şi profesională, învăţarea limbilor străine, sistemul de pregătire a
cadrelor didactice, toate fiind privite în corelaţie cu condiţiile economico-spirituale din ţara sau ţările
respective şi subliniindu-se ceea ce este caracteristic nu numai prin ceea ce există, ci şi prin tendinţa
devenirii sale.
Sociologia educaţiei. Revendicată de sociologi ca fiind o ramură aplicativă a sociologiei,
poate fi considerată în acelaşi timp şi ca o ramură a ştiinţei educaţiei. Poate din această cauză opiniile
în legătură cu obiectul său nu sunt concordante. Una din opiniile cel mai larg recunoscută, este aceea
că logica cercetării în sociologia educaţiei presupune trecerea de la un nivel macrosociologic la unul
microsociologic, putându-se distinge trei niveluri de cercetare:
a) studiul relaţiei dintre educaţie şi alte mari instituţii sociale;
b) studiul sociologic al şcolii,
c) studiul comportării clasei şi sociologia predării .
Pentru investigaţia şi teoretizarea acestor fenomene, sociologia educaţiei apelează la metodele şi
conceptele sociologiei generale, adaptându-le, însă, realităţii educaţionale care, prin esenţa sa, este
socială.
Filosofia educaţiei. Este o disciplină în plină constituire, ca urmare a implicaţiilor tot mai
profunde pe care educaţia le are asupra statutului existenţial al omului în lumea contemporană şi a
extinderii preocupărilor pentru cercetarea şi interpretarea acestui fenomen prin focalizarea atenţiei nu
numai a oamenilor de ştiinţă din diverse domenii, ci şi a filosofilor. Aria acestei discipline include:
- interpretarea finalităţii fenomenului educaţional prin prisma modificărilor pe care le aduce
sau le-ar putea aduce acestui statut existenţial al omului,
- fundamentarea logică a demersului cunoaşterii ştiinţifice în cercetarea fenomenului
educaţional.
„Adevăratul scop al filosofiei educaţiei, spune Newsome, nu este să propună teorii ale procesului
educaţiei, ci să analizeze logic enunţurile, conceptele şi metodele disciplinei pedagogice" . Reflecţiile
filosofiei educaţiei se îndreaptă cu precădere asupra semnificaţiei teoriilor pedagogice din perspectiva
valorii lor euristice, a modului lor de articulare în ansamblul teoretic explicativ al fenomenului
educaţiei, sugerând eventuale aspecte ce urmează să intre în câmpul cercetării, relaţiei omului cu
societatea, generate de educaţie şi rezolvabile prin intermediul ei.
Metodicile predării diferitelor obiecte de specialitate. Se ocupă cu problemele organizării şi
desfăşurării procesului de învăţământ la un obiect determinat (matematică, fizică, istorie, limbă
maternă). Ele au, prin excelenţă, un caracter normativ, indicând modalităţi concrete după care
profesorul trebuie să se conducă în activitatea sa de predare.
Pe măsură ce cunoaşterea fenomenului educaţional se adânceşte se pot desprinde şi alte
ramuri ale ştiinţei educaţiei. Dintre cele care sunt pe făgaşul constituirii am putea menţiona pedagogia
familiei, pedagogia învăţământului superior .

Tendinţe actuale de evoluţie

Tendinţa actuală şi de perspectivă a sistemului ştiinţelor educaţiei arată că

fundamentele teoretice şi instituţionale ale educaţiei (adică IP = introducere în pedagogie)
va sta la baza disciplinelor fundamentale. În aceste condiţii configuraţia schemei sistemului
ştiinţelor educaţiei modificându-se astfel:

1. FUNDAMENTELE TEORETICE ŞI
INSTITUŢIONALE ALE EDUCAŢIEI

2. DISCIPLINELE
PEDAGOGIEI
FUNDAMENTALE

TCM TMI TPE

3. DISCIPLINELE 4. ŞTIINŢELE 5. ŞTIINŢE ALE

PEDAGOGIEI SPECIALIZATE EDUCAŢIEI
PARTICULARE ALE EDUCAŢIEI INTERDISCIPLINARE

Concluzii : între disciplinele pedagogice particulare şi ştiinţele specializate ale educaţiei ca şi între
acestea din urmă şi ştiinţele educaţiei interdisciplinare se stabilesc relaţii reciproce de interacţiune şi
interdependeţă.

Ritmul din ce în ce mai accelerat al schimbării societăţii, ca şi rămânerilor în urmă ale ofertei
educaţiei în raport cu nevoile şi aspiraţiile oamenilor , ridică noi semne de întrebare privind viitorul
educaţiei. Ideea unei „pedagogii prospective” apărută din deceniul al cincelea al secolului XX la
Gaston Berger este preluată şi dezvoltată de numeroşi pedagogi precum: G. Mialaret, B. Schwartz, B.
Suchodolski. În aceste condiţii în multe ţări ale lumii sunt create centre de cercetări în domeniul
politicii învăţământului. După cum afirma G. Văideanu „niciodată în trecut schimbările în educaţie
nu au stat în aşa mare măsură sub un triplu aspect: al achiziţiilor şi tradiţiior pedagogice, al
problematicii lumii contemporane şi al viitorului, confirmând axioma prospectivei potrivit căreia
viitorul comandă din ce în ce mi mult prezentului”. Acum inovarea şi schimbarea devin atributele
educaţiei, acestea vizând atât finalităţile cât şi funcţiile educaţiei şi, în consecinţă, curriculum-ul,
metodologia şi tehnologia, evaluarea.
Pe acest fond problematic apar şi se dezvoltă „noile educaţii” (educaţia pentru schimbare şi
dezvoltare, educaţia ecologică, educaţia pentru participare şi democraţie, educaţia demografică,
educaţia pentru comunicare şi mass-media, educaţia pentru pace şi cooperare, educaţia sanitară)
adoptate în ultimele decenii ale sec XX şi definite în programele UNESCO drept răspunsuri ale
sistemelor educaţionale la imperativele lumii contemporane.
În acest se poate înregistra evoluţia atât a „curentelor pedagogice contemporane” (pedagogie
instituţională, pedagogia negativă, pedagogia dinamicii grupului, pedagogia terapeutică, pedagogia
libertăţii), cât şi a strategiilor pedagogice specifice demersurilor pedagogiei proiectului, pedagogiei
interacţionale, pedagogiei interesului şi pedagogiei conflictelor.
Promovând o nouă paradigmă postmodernismul ce este în esenţă un complex de atitudini
contestatare faţă de realitatea modernă propune soluţii teoretice alternative prin negarea exceselor
societăţii moderne (agresivitatea, imoralitatea, depersonalizarea, alienarea, intoleranţa, violenţa,
egoismul) şi prin promovarea unui nou model teoretic şi implicit a unei noi ordini sociale, morale,
deontologice, estetice şi educaţionale dominate de valori precum: libertatea, altruismul, comunicarea
pe orizontală, toleranţa, originalitatea, interculturalitatea. Într-o asemenea viziune educaţia este
regândită ca modalitate de formare a persoanei, care să-i asigure „plenitudinea” şi „trăirea autentică”,
principalele componente educaţionale vizate fiind: strategia, curricululm-ul şi comunicarea
educaţională (Macavei E.)

Pedagogul social, atribuţii şi responsabilităţii

Descrierea ocupaţie: Practicanţii unei astfel de ocupaţii planifică, realizează şi evaluează procesele
de dezvoltare educativă a copilului instituţionalizat.

Această componentă cuprinde acele sarcini aferente unei ocupaţii care au cea mai mare importanţă
pentru ocupaţia respectivă şi permit diferenţierea între o persoană cu performanţe ridicate în profesia
respectivă
(expert) şi o persoană cu performanţe reduse (novice).

• Planifică, realizează şi evaluează procesele de dezvoltare educativă a copilului instituţionalizat.

• Realizează interviuri cu subiecţii utilizând modul de comunicare adecvat caracteristicilor psiho –
sociale ale acestora.
• Preia dosarul copilului întocmit în urma evaluării primare şi îl studiază împreună cu membrii
echipei pluridisciplinare identifcaţi pe baza recomandărilor asistentului social responsabil de
instrumentalizarea cazului.
• Evaluează pe baza interviului şi a dosarului întocmit de asistentul social situaţia copilului şi a
familiei/aparţinătorilor, posibilităţile şi dificultăţile cu care aceştia se confruntă.
• Stabileşte punctele critice ale cazului şi identifică sursele de informare în funcţie de mediul de
provenienţă al copilului şi de particularităţile situaţiei.
• Redactează fişa de caracterizare a copilului.
• Propune soluţii pentru integrarea familială, socială şi şcolară a copilului şi stabileşte strategia de
soluţionare, tipul de servicii şi activităţile specifice în funcţie de specificul cazului.
• Stabileşte programul întâlniri în colaborare cu membrii echipei pluridisciplinare şi fixează termene
de realizare pentru activităţile propuse.
• Comunică familiei/aparţinătorilor implicaţiile de natură psihică/emoţională asupra copilului
instituţionalizat.
• Elaborează şi stabileşte împreună cu familia/aparţinătorii un program de intervenţie personalizat şi
descrie copilului etapele programului şi rezultatele care vor fi obţinute în urma fiecărei etape.
• Acordă copilului ajutor în pregătirea activităţilor şcolare în scopul facilitării procesului de integrare
şcolară a acestuia. de vârstă şi