Catehizarea maritală și familială.

Provocări actuale și soluții pastoral-

catehunemale patristice.
1. Preambul
Motto: De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni
cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Facerea 2,24

Căsătoria, familia și tot ce dercurge din această instituție, a fost, este și va fi o provocare pentru
fiecare om la un moment dat în cursul vieții. Provocare plină de întrebări, ce așteaptă răspunsuri spre
înțelegere, cu toate că, într-un mod sau altul, într-o așezare moral-socială sau alta, familii s-au tot
întemeiat și se vor întemeia în continuare. Și unei generații, care și-a găsit într-o anumită măsură
înțelegerea, urmează altă generație căutând din nou înțelegerea și răspunsurile provocării venite din
adâncul firii omenești. Deoarece imboldul spre a se unii într-o familie, omul o are în ființa sa,
indiferent de mediul politico-cultural-moral-social și istoric, oamenii vor familii, au o nevoie interioară
să întemeieze câte o familie. Face parte din complexul de factori al fericirii.
Acest imbold, instinct, năzuință a firii umane, a fost / este cel mai bine deslușit, înțeles și protejat în
cultura creștină, iar dintre toate variantele creștine existente pe pământ, în credința ortodoxă, sfântă și
apostolică.
Deseori, din ignorarea miezului ei, a iubirii, căsătoria a fost denaturată, neînțeleasă și chiar
parazitată aș spune, de obiceiurile sociale, politice și de patimi, mai ales în lumea păgână, dar nu
numai; la Romani spre exemplu, căsătoria era o datorie civică pentru cetățeni, sau în alte culturi o
afacere o înțelegere de cumpărare vânzare a femeii, sau un mod de păstrare a avuției și/sau rangului
social, dacă nu chiar de sporire a averii și urcare pe scara socială, în unele cazuri căsătoria era folosită ca
alianță politică, taberele rivale înrudindu-se printr-o căsătorie, încetau rivalitatea - de exemplu cazul lui
Menumorout cu Zoltan1, sau a domniței Elena, fiica Sfântului Ștefan cel Mare2.
Nu vom face în această lucrare un studiu comparativ, între concepțiile diferitelor doctrine sau
obiceiuri social-culturale, scopul propus fiind altul, cum se înțelege și din titlul lucrării – Catehizarea
maritală și familială. Provocări actuale și soluții pastoral-catehunemale patristice. Vom încerca a tâlcuii
realitatea, în vederea pregătirii viitorilor soți pentru înțelegerea, și implicit asumarea în Adevăr

1 Paul Lazar Tonciulescu Cronica notarului Anonymus. Faptele Ungurilor , Editura Miracol București 1996, ediția
digitală scribd.com, p. 35
2 Ziarul Lumina, Sfârşitul tragic al Domniţei Elena, fiica lui Ştefan cel Mare;
http://ziarullumina.ro/sfarsitul-tragic-al-domnitei-elena-fiica-lui-tefan-cel-mare-7998.html

2
(implicit ortodox), a unirii lor într-un singur trup; trup care este el însuși o parte din Trupul Tainic al
lui Hristos, Biserica - Mireasa Mielului3.
În condițiile actuale de ‘înțelegere’ din partea lumii, a conceptelor de familie și căsătorie, care
trebuie recunoscut că sunt provocări majore, adesori presante dar și smintitoare (năucitoare chiar)
pentru tinerii miri, mai ales dacă ei încă nu și-au împroprietărit crezul și învățătura creștin ortodoxă
suficient de mult, încât crezul, trăirea și înțelegerea lor să le fie pavăză și scut împotriva ‘propunerilor’,
ideilor și obiceiurilor lumii. Lucrarea de față se vrea o bază catehetică și omiletică, de dumirire, așezare,
pregătire și formare a mirilor, indifrent de vârsta lor și momentul cununiei lor, pe lângă a fi un studiu
despre temă ‘alimentat’ din izvoarele de înțelepciune patristică, a sfinților care au lăsat cuvinte pline de
Duh și Adevăr, despre Taina Cununiei.
Ne stau în față cuvintele Sfântului Clement, a Sfântului Metodiu, al Sfântului Paulin de Nola, dar
mai ales ale Sfinților Grigorie Teologul, și Ioan Gură de Aur - pe care-i vom cita, pătrunde și dezvolta
pe parcursul lucrării, alături de teologi ai zilelor noastre, ca Paul Evdochimov și Simona Ciobanu
(doctor în teologie și psihologie, fondatoarea disciplinei „Psihologie Patristică”), și alți sfinți, teologi
sau gânditori, din toate veacurile de până acum, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu harul
discernerii, în subiectul țintă al acestei lucrări: „sacerdoţiul conjugal”4, cum îl numește Paul
Evdokimov. Spre binele nostru al tuturor.
Femeia să nu aibă nimic mai de preț decât bărbatul ei, nici bărbatul decât femeia lui. 5
În lucrarea de față, evidențiez din spusele sfinților părinți care s-au ocupat de tema zămislirii și viața
conjugală: sfințenia Tainei Cununiei, ce implică acest ‘sacru’ și alte aspecte ale ei. Punctând,
contabilizând și tâlcuind unele neînțelegeri și alte înțelegeri, cu unele clarificări, ca o bază, de unde,
cred că se poate porni la o catehizare eficientă, ce să aibă în vedere însănătoșirea minții, așezarea în
Adevăr a înțelegerii celei mai greșit înțelese și folosite Taine încă de la începuturile omenirii.
Modul de abordare, în practica și cateheza drept credincioșilor, mai ales a tinerilor, dar și a celor
care s-au cununat deja, a subiectului poate fi atât la predică, cât și în discuțiile personale la scaunul
spovedanie, dar și în ‘serile duhovnicești’ ale parohiei, uneori dialogal prin întrebări și răspunsuri,
alteori repetitiv (repetând idei, fie că se ajunge din altă direcție, fie că reamintește în alt context un
aspect sau a unui adevăr expus anterior).
Lucrarea omiletică de față, fiind definită sau încadrată ‘cumva’ (pe tema sacerdoțiului conjugal) în
cuvintele cele de mai sus, urmează linia unei predici, a unei omilii continue. Din această cauză

3 Apocalipsa 19. 7
4 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, ediția digitală, pg.33
5 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvinte de Aur” vol. III, Nunta, familia și problemele lor, Editura Egumenița 2001, Galați,
ISBN 978-606-550-098-3, p.176

3
despărțirea în capitole nu produce capitole neapărat de sine stătătoare, ele se întrepătrund trecând
narativ din una în alta, reapărând idei expuse în alte capitole, făcând conexiuni între idei.
Metaforic dacă îmi este îngăduit, ca la bucătărie unde se pregătește hrana, ingredientele unei
mâncări sunt pregătite atât împreună cât și separat dar așezate până la urmă în aceeași farfurie sau
platou.
Dă Doamne să fie spre hrana duhovnicească a multora!

2. Introducere
Privind doar în jur la situația actuală, când în societate s-a ajuns la o dispută despre faptul că o
familie, este sau nu formată din uniunea unui bărbat și o femeie, când se vehiculează și chiar se
implementează idei non-naturale cum că un cuplu de doi oameni de același sex pot fi numiți familie,
cu toate că niciodată nu va fi un cuplu fertil capabil de procreere, nici în virtualitatea ei, nici în potența
ei. Sau mai rău, se promovează devieri sexuale ca pedofilia, necrofilia, bestialitatea, și alte
comportamente sexuale deviante, atât de la natură cât și de la morală, constatăm nevoia certă de o
catehizare a tinerilor care vin în fața altarului pentru a se unii în Sfânta Taină a Cununiei, și chiar de o
recatehizare unde este cazul, a familiilor deja existente. Aceasta, pentru că, împreună cu rugăciunea și
spovedania, catehizarea pot salva căsnicii care sunt pe calea derapajului, sau care sunt deviate deja de
tot, de la scopul și cadrele Tainei Sfinte.
Cum să facem asta? Evident nu există un rețetar, care respectat fiind avem automat succesul
scontat. Și nici nu există o metodă de discurs care să vindece prin sine (prin cateheză), voința celor
implicați, ai celor căsătoriți fiind esențială. Ei fiind cei care să-și dorească așezarea bună în Taina
Cununiei, noi în primul rând avem datoria de a le prezenta, starea lucurilor, apoi cu voia lor să-i
călăuzim spre Adevărul mântuitor și înțepțitor.
Situațiile nu se pot generaliza, iar liniile mari, să zic ‘strategice’ sunt același de la începutul
creștinătății. Soluția așadar, este ca în toate lucrurile duhovnicești: la noi, adică să începem cu noi, să
ne scoatem „paiele și bârnele din proprii ochi”. Noi să ne întărim, să trăim, să cunoaștem, să înțelegem,
(chiar în această ordine), ce înseamnă această Taină a „sacerdoțiului conjugal” 6. Care-i rostul și care-i
sunt implicațiile, să-mi fie iertată expresia tehnică: care-i mecanismul de funcționare a Tainei
Cununiei, care-i efectul ei sau altfel, biologic asemuind: care-i anatomia și psiho-somatica trupului
unit bărbat-femeie în Sfânta Taină.

6 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, p.33

4
 Subiectul Taina Cununiei, implicit familia, implicit educarea și creșterea copiilor dar și a părinților
sau viitorilor părinți, firesc a fost ținta preocupărilor mai multora. Atât dintre cei credincioși unei
viețuri conforme cu revelația divină, cât și altora cu alte credințe și păreri despre ce ar fi familia.
Neavând intenția de face nici recenzii și nici compendii ale scrierilor apărute, voi prezenta câteva
idei din diferite opere, care au țintit subiectul lucrării de față și care mi-au fost sursă bibliografică.
O primă idee este surprinsă: animalitatea versus conștiință, sau altfel spus în terminologia folosită
de autorul Răzvan Codrescu, ‘haina de piele’ versus ‘haina de nuntă’ (al nunții mistice) cu care se intră
în ‘marele ospăț al Împărăției’7- în lucrarea „Teologia sexelor și taina nunții. O introducere ortodoxă în
antropologia conjugală”. Autorul amintește și citează din Ioan Gură de aur, sfânt care are numeroase
omilii despre familie, educație, relațiile dintre soț și soție. Așa este și Omilia a III-a către Tit, (găsibilă și
online pe site-ul ioanguradeaur.ro) citat în lucrarea de față din opera „Bărbatul și Femeia în viziunea
Sfântului Ioan Gură de Aur” de David C. Ford, o lucrare excelentă ce parcurge ideile despre femeie,
păcat, zămislire ... diferențele de opinie ale mai multor părinți bisericești, pentru a evidenția conceptele
și ideile ce erau baza mentalității în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. După care ne prezintă
‘noutatea’ (prin profunzime) a înțelegerii Teologiei Iubirii a Sfântului Ioan Hrisostom. „Teologia
Iubirii” este și subtitlul cărții părintelui profesor Ilie Moldovan: „Adevărul și frumusețea căsătoriei”
volumul II8 – o analiză ‘aproape’ exhaustivă a anatomiei Tainei Nunții, de la relația ei cu celelalte
Taine, în general, și în particular raportul cu Taina Botezului, Mirungerii, Euharistiei; condiția
originară, aspectul instituțional, din punct de vedere interconfesional. Modurile de realizare ca Taină,
unitatea, desăvârșirea în iubire și valoarea spirituală a căsătoriei. Trecând prin aspecte de pregătire a
viitorilor soți, datoriile soților în căsătorie, sensul spiritual al „datoriei conjugale”; păcate împotriva
Tainei: adulterul, divorțul.... Până la roadele iubirii, Taina nașterii de prunci și păcatul împotriva
acestei Taine, avortul – pruncuciderea, sunt tâlcuite de părintele profesor pe parcursul aproximativ de
250 pagini. Dar să revenim la Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care-l vom mai cita sau inspira din
„Cateheze maritale. Omilii la căsătorie” 9 și „Probleme fundamentale în opera moral-socială. Sfântul
Ioan Gură de Aur” vol III „Familia Creștină. ” de pr. Gh.T. Tilea – 1947, Curtea de Argeș.
„Pocăința și ridicarea căsătoriei din desfrânare la înălțimea de Taină” 10 indică ca soluție părintele
Arsenie Boca, pentru buna conviețuire a căsătoriților, adică trăirea în conformitatea deplinătății

7 Răzvan Codrescu, Teologia sexelor și Taina Nunții. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, Editura Chris-
tiana, București 2002, p. 128
8 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Tipărit la tipografia Episcopiei Alba
Iulia, 1996
9 Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, în traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș,
Editura Oastea Domnului, Sibiu 2004, varianta digitalizată.
10 Părintele Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la rangul de Taină, Editura Agaton, Făgăraș 2002, p. 20

5
sfințeniei Tainei Căsătoriei, împotriva superficialității, nepăsării, orientării spre patimi, necumpătării,
desfrânării și decăderii în nefiresc. Acestea în cartea „Ridicarea căsătoriei la rangul de Taină –
Îndrumător duhovnicesc” apărut sub îngrijirea lui Ioan Cișmileanu, la editura Agaton, Făgăraș 2002.
O altă lucrare deosebit de utilă mi-a fost „Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe” de Paul Evdokimov, de unde am preluat și termenul ‘sacerdoțiu conjugal’ definitoriu
pentru ceea ce prezint, tâlcuiesc și propun pentru catehumenii viitori sau deja căsătoriți.
Celelalte lucrări, cărți, conferințe, predici, articole etc ce mi-au fost inspirație sunt notate în note de
subsol și bibliografia de la sfârșitul prezentei lucrări.

3. Taina Cununiei, fundamentul familiei

și zămislirii de copii
Taina aceasta mare este! (Efeseni 5, 32)
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”11 -
spune Adam proorocind, în continuarea și în Duhul poruncii primite Creșteți și vă înmulțiți (Facerea
1.28). Ce vedem aici? Că încă înainte de căderea lor, chiar după trezirea din somn 12 al lui Adam, la
prima lor întâlnire13, Adam o recunoaște pe Eva ca soție a lui, de un trup cu el, os din oasele lui și carne
din carnea lui14, iar proorocește despre urmași, că va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Zic pentru urmași, deoarece, ei n-aveau tată și mamă, pe cine adică
să părăsească, dar el Adam a văzut că vor avea urmași, iar urmașii lor vor face astfel, vor părăsi pe tatăl
și mama lor și vor fi amândoi un singur trup. Între timp, prin lucrarea satanei, între prima zămislire de
copil și momentul când Adam a enunțat Taina unirii celor doi într-un singur trup, a intervenit căderea,
bineînțeles că Adam în proorocia lui despre unirea bărbatului cu femeia, n-a avut în vedere și căderea,
aceasta a apărut ca un accident, sau ca un sabotaj al rânduielii firești, creată de Dumnezeu. Căderea
este o situație interpusă ce a modificat ontologic efectele zămislirii de prunci. Căci de acum omul este
ontologic muritor, și moștenitor al ‘hainei de piele’ (Facerea 3. 21), primită de Adam și Eva după
cădere. Pe când înainte de cădere nu era muritor prin condiție ontologică.

11 Facerea 2. 24
12 Facerea 2. 21„Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din
coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”.
13 Facerea 2.21-24
14 Facerea 2, 23 Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie,
pentru că este luată din bărbatul său.”

6
 Dar faptul că prima zămislire s-a înfăptuit după cădere, nu înseamnă că porunca Creșteți și vă
înmulțiți nu era în vigoare și înainte de cădere, și că nu s-ar fi putut întâmpla, ba! aș spune începuse
deja ‘dansul nupțial’ chiar cu proorocia lui Adam, dar din cauza catastrofei căderii omului din Har, n-a
fost să fie.
După cădere porunca a rămas în vigoare, și și-a urmat cursul, doar că alterat, nu Sfințenia Tainei ci
așezarea omului față de Taină și Dumnezeu devenind alterată fără putință de a fi refăcută numai din
dorința și acțiunea omului. De acum omul fiind ‘stricat’ adică muritor vede lucrurile ‘stricat / defect’
din pricina morții (Fac. 2, 17) a întunericului ce zace în el, ontologic subliniez, nu doar conceptual.
Căci omul imediat după ce gustat, a și murit duhovnicește vorbind, așa cum spune avertismentul lui
Dumnezeu:

„Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 17)

Această moarte, neadevăr (alterarea adevărului = minciună), neînțelegere și întuneric ce se

manifestă în toate ale omului de acum, de la cădere până la luminarea omului de Duhul Sfânt, posibil
numai după Înviere și Rusalii, după cum dă Duhul Sfânt și curăția inimii omului ca să poată primii
luminarea; străbate întreaga istorie, atât generală a umanității cât și cea personală a fiecăruia. Fiecare
om având accesul, acum după Sfintele Rusalii la deplinătatea cunoașterii de Dumnezeu, numai să vrea,
să caute și să acționeze, „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Înțelegerea Tainei, nu în deplinătatea sfințeniei ei, dar măcar ca scop și efect al ei nu este ușoară
unei inimi pătate, troglodite de patimă. Dovadă că, din faptul că nu s-au zămislit copii în Eden, și că
protopărinții deja erau purtătorii de ‘îmbrăcăminte de piele’ și muritori la prima zămislire, cei care
tâlcuiau erau la fel ca protopărinții, născuți în stare de ‘muritor’, căzuți adică; au apărut diferite
teologumene cum că înainte de izgonirea din Eden (Facerea 3. 23-24) zămislirea s-ar fi făcut, dacă s-ar
fi făcut, fără unirea trupească dintre bărbat și femeie; am auzit o părere (într-un interviu) că zămislirea,
dacă s-ar fi întâplat, s-ar fi făcut prin cuvânt fără împreunare trupească. Dar atunci pentru ce sunt un
singur trup?, (Adam când a constatat și proorocit despre urmași, n-a fost căzut încă din Har, mort
duhovnicește), dacă nu din contopirea trupurilor se naște omul, atât din trupul bărbatului cât și al
femeii, se face zămislirea, noului trup al copilului, iar sufletul de la Dumnezeu? Nu este aici cumva o
pudicitate exagerată? Omul înțelegând pătimaș actul zămislirii, respinge și ce-i curat în ea?

„Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu
este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul.” (Tit 1. 15)

Aceeași idee este exprimată și de pr. Arsenie Boca, într-o maximă foarte cunoscută:

7
 „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”
Sau cum zice Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia a III la Tit:

„Tot aşa se poate zice şi despre Dumnezeu: că a luat trup, aceasta este dovada
curăţiei, iar dacă, temându-se, nu ar fi luat, era dovada necurăţiei15.”

Dumnezeu n-a luat asupra Sa nimic necurat, și-a asumat numai cele curate în vederea mântuirii
ontologice a firii umane, neavând în vedere mântuirea necurăției, a păcatului, adică a înveșnicirii lor.
Pe acestea, păcatul și necurăția, Hristos nu și le-a asumat în Trupul său. Conform învățăturii ortodoxe:
Hristos și-a asumat întreaga umanitate, cu toate consecințele căderii omului dar în afară de păcat.

„Parte bărbătească, ca Cel ce a deschis

Pântecele cel fecioresc, fost-a Hristos.

Iar ca un om, mielușel S-a chemat și fără prihană

Ca Cel ce n-a gustat stricăciune”16

Și-a asumat inclusiv sexualitatea pe care el a creat-o, omul de la creație fiind bărbat și femeie. Dar
nu s-a folosit de sexualitate, nu pentru că ar fi spurcată, ci din rațiuni mai înalte:
În vederea Mântuirii, toată Biserica este Mireasa lui Hristos, nu doar o femeie care să-i fi fost
nevastă și care să lase un urmaș uman, o linie de urmași prin descendență pentru vreo lucrare viitoare
(erzeii vechi și noi la oarecare modă acum).
Să concluzionăm: sexualitatea (unirea trupească) este icoana, un chip al unirii duhovnicești a
Tainei Cununiei, trup cu Trup, sânge cu Sânge! A unirii și unimii desăvârșite! Voită, afirmată de însuși
Iisus Hristos în rugăciunea Sa din Grădina Ghețimani:

„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.

Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.

Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.

Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin
cuvântul lor,

Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia
în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una
suntem:

15 http://www.ioanguradeaur.ro/627/omilia-III-tit/ accesat 19 mai 2018

16 Canonul Învierii, Cântarea a IV-a, starea a doua

8
 Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască
lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai
dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai
înainte de întemeierea lumii. ” - Ioan 17, 17-24

Adică, sexualitatea nu-i ceva ce se poate trata superficial, indolent, instinctiv și desfrânat, ‘animalic’
ci este un act sacerdoțial, aparținând „sacerdoțiului conjugal” (vezi subnota 6 ); unirea trupească,
sexuală fiind creată de Dumnezeu, care „nimic necurat nu a făcut din ceea ce a făcut”, necreând altă
posibilitate naturală de a înmulții neamul omenesc. Dar pentru că omul nu este animal instinctiv, ci
rațional înțelegător, se cuvine ca omul să fie cu luare aminte la un act atât de important de conlucrare
cu Duhul Sfânt – cel de viață făcător, în vederea împlinirii poruncii „creșteți și vă înmulțiți!”.
Iar ca reprezentant uman, arhietip al întregii ‘miresii’ ai Bisericii este Maica Domnului: „Mireasa
nenuntită” (vezi acatistul Bunei Vestiri etc), iar în acest caz ‘urmașul’ este chiar Hristos, Mirele
Bisericii. Ce minune! Dumnezeu se unește cu omul și se naște Dumnezeu-Om. Așadar, nunta, unirea
trupească, zămislirea, în ordinea aceasta sunt sfințite de Dumnezeu, ca bună rânduială și sfântă a
„facerii de viață” împreună cu Dumnezeu, adică Sacerdoțiul Conjugal. Câtă vreme suntem sub timp,
Taina Cununiei include și Taina Zămislirii de odrasle, după în veșnicie „... nu se vor însura și mărita”
dar cei uniți sub vremi, tot un trup vor fi în continuare, fără rânduiala zămislirii; și nici alte nunți nu se
vor mai face.
În Taina Cununiei, așadar, cei doi se fac un singur trup. Nunta, Sfânta Taină a unirii, este icoana
(chipul) unirii dintre Hristos și Biserică. „Taina aceasta mare este; (…) în Hristos şi în Biserică”
(Efeseni 5, 32). Așa cum Hristos este capul Bisericii, așa bărbatul este capul femeii, și așa cum Biserica
este Trupul Tainic a lui Hristos, așa femeia este trupul bărbatului. Cununile, de unde termenul,
cununie, ce se pun pe capul mirilor la săvârșirea Tainei, reprezintă unul pe celălalt, adică cununa
Mirelui reprezintă Mireasa iar cununa Miresei reprezintă Mirele 17. Sunt cununi, coroane, pentru că
fiecare își are slava în celălalt, făcând lepădare de sine, celălalt este mai important. Acesta, lepădarea de
sine spre binele și folosul celuilalt fiind tâlcul cântării în slujba cununiei „ …sfinților mucenici, care
bine v-ați nevoit…”, nu așa cum se vehiculează adesea ca tâlcuire „s-au suportat unul pe altul, cum au
putut, s-au mucenicit unul pe altul”. Deoarece în acest al doilea caz, cel puțin unul din ei dacă nu nici
unul, nu și-a împlinit porunca, poruncă în sensul de menire firească curată și sfântă, ce definește

17 Idee tâlcuită astfel de pr. Constantin Necula în diferite conferințe și interviuri.

9
întreaga anatomie și psihologie a Trupului și sacerdoțiului conjugal, și-anume „bărbatul să-și iubească
soția precum Hristos a iubit Biserica, iar femeia să se teamă de bărbat”.

25. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a
dat pe Sine pentru ea,

26. Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,

27. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori
altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.

28. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel
ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.

29. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl
încălzeşte, precum şi Hristos Biserica,

30. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.

31. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi

vor fi amândoi un trup.

32. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.

33. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se
teamă de bărbat (Efeseni 5, 25-33)

Să înțelegem că femeia trebuie să-i fie supus bărbatului fără discermănânt, docilă sau ca o roabă?
NU! cu siguranță nu, „femeia să se teamă de bărbat” nu se referă la ideea ca femeia să fie într-o frică de
vreo vătămare, ci să aibe respectul și cinstirea față de bărbat. Metaforic vorbind, așa cum își ocrotește,
îngrijește și-și cinstește propriul cap biologic, pietămându-l, coafându-l, înfrumusețându-l așa
duhovnicește vorbind acum, să-și îngrijească cu sfaturi duhovnicești și pământești în cele trebuitoare,
să ocrotească de păcate, bârfa de defăimare și să-și înfrumusețeze cu sfințenie soțul, adică ‘capul’ ei
duhovnicesc, căci așa cum podoaba capului ei biologic contează pentru ea să fie cinstită (cum pune
preț pe ea), așa să pună preț duhovnicesc și pe ‘capul’ ei în Trupul Tainic al nunții. De aceea femeia își
acoperă capul biologic, căci are acoperire pe bărbatul ei, capul ei duhovnicesc. 18 Așa se încununează ea
cu el.
Dar el cum se încununează cu ea? Tot așa: cum fiecare își iubește trupul biologic, îl îmbracă îl
hrănește, îl curăță, îl ferește de murdărie și rănire, îl poartă în locuri alese pe cât se poate, îl ferește de
umilințe, așa să facă bărbatul și cu trupul său duhovnicesc, s-o îmbrace cu dragoste, s-o hrănească cu

18 1Corinteni 11, 3-10

10
mâncare duhovnicească și pământească, s-o curețe cu blândețe de ‘pete’ duhovnicești, s-o ferescă de
orice murdărie, umilință și rană duhovnicească (adică de păcat), s-o poarte în locuri sfinte ca pe
propria lui slavă. Și chiar mai mult, să fie gata să moară pentru ea (versetul 25 din citatul de mai sus).
Așa se încununează bărbatul cu femeia sa.
„… iar femeia este slava bărbatului” (1 Corinteni 11, 7)
Dar Hristos își poartă Biserica/Mireasa în locuri alese ca pe propria slavă? Da, sigur că da!, Maica
Domnului, partea iconică, ea este arhietipul Bisericii, este „mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită
fără de asemănare decât Serafimii…” Dar și sfinții, oare nu sunt cinstiți de însuși Dumnezeu? Oare nu
aceasta înseamnă să fi sfânt? Adică cinstit de Dumnezeu? Ba da! Nimeni nu e sfânt fără cinstirea
primită de la Dumnezeu, aceste două „cinstit de Dumnezeu” și ”sfânt” sunt sinonime.

„Că iubeşte Domnul poporul Său şi va învăţa pe cei blânzi şi-i va izbăvi. Se vor
lăuda cuvioşii întru slavă şi se vor bucura în aşternuturile lor. (…) Ca să facă între
dânşii judecată scrisă. Slava aceasta este a tuturor cuvioşilor Săi” (Psalm 149)

Pe lângă psalmi în Vechiul Testament avem arătat, că Dumnezeu își cinstește credincioșii, și în
cartea lui Iov (capitolul 1, 8) Dumnezeu se laudă cu Iov față de satana „ai văzut pe robul Meu Iov, nu
este altul mai …etc…”, îngăduie ca apoi Iov să fie ispitit și chinuit de satana, dar la sfârșit, Iov
dovedindu-se fără prihană, dar cu răbdarea la limită (Iov 3, 1-3), Dumnezeu oprește prigoana și
necazul lui Iov repunând-ul în starea de dinainte, ba încă mai primește în plus câteceva pe pământ și
evident viața veșnică după Învierea lui Hristos, căci omul ce iubește în Adevăr pe Dumnezeu nu poate
fi lipsit de iubirea Lui, mai ales că El e cel care ne-a iubit întâi, și a murit pentru noi (1 Ioan 4, 10).
Unul din canoniștii de seamă ai așezemintelor monahale Sfântul Vasile cel Mare, a accentuat mai
mult pe facerea de prunci ca scop al cununiei, atenționând asupra cauzei prin care se împătimește
omul, și păcătuiește față de „sacerdoțiul conjugal”:

„Căsătoria este onorabilă dacă este făcută nu în vederea plăcerii, ci cu scopul de a

avea copii” -

Nu că plăcerea (ne referim aici cu precădere la plăcerea sexuală) ar fi în sine și prin sine un rău (ci
lăcomia și ‘adaosul’ peste măsură duc la împătimire și păcat 19); plăcerea este dată de Dumnezeu
pentru viețuire în bucurie. Nici că plăcerea ar fi tot una cu bucuria, ci că plăcerea este un efect trupesc
din întregul bucuriei sufletești, și așa trebuie să rămână, adică plăcerea să NU devină o țintă, un scop
pentru ca omul să fie bucuros (bucuria să devină defapt numai plăcere). Plăcerea este înscrisă în firea
omului de către Dumnezeu, nu este o urmare a căderii pentru a fi considerată păcătoasă. Ci omul

19 Protos. Nicolae M. Tang, Isaac Sirul. Ascet și mistic, Editura Astra Museum, Sibiu, 2017, pp. 156, 157

11
neașezându-se în Adevăr cu mintea, orientându-se fals își produce o strâmbă viziune a lucrurilor
inversând importanța, ordinea, înțelesul și ierarhia valorii lucrurilor în algoritmul:
scop (zămislire) <-> faptă ± plăcere,
(semnul ‘<->’ însemnând ‘cale/metodă/mijloc de opținere’)
Punând pe primul loc ‘bucuria’ senzuală, plăcerea, scopul fiind deturnat de la facerea de copii la
împlinirea plăcerii, care și ea (simțirea, bucuria senzuală, plăcerea) este denaturată prin confuzia ei cu
iubirea.
Algoritmul trunchiat și denaturat, arătând astfel:
plăcere = scop (fals) <-> faptă (împreunarea)
Astfel scopul Adevărat (zămislirea) -> al faptei (împreunarea trupească) -> este perceput ca ceva
din afara sistemului, din afara conviețuirii, e perceput ca un ‘pericol’ ce trebuie evitat (sau tolerat
aleatoriu după toane), iar dacă totuși se întâmplă peste intenția lor, e percepută ca ‘accident’ și devine
un ‘necaz’ în mintea strâmbată și confuză a oamenilor.
Sistemul social a inventat tot felul de ‘planificări’, de ‘protecții’ împotriva ‘necazului’/pericolului
‘zămislirii‘ accidentale de prunci, de parcă viața conjugală este un fel preocupare economică, ce ține de
‘investitori’ / ‘acționari’ (el și ea) dacă își scot dividendele/profitul sau nu. Vai! Vai! Vai! … măcar
dacă zămislirea de prunci ar fi văzută ca ‘profit’ (așa cum vedeau oamenii în trecut), căci nici măcar așa
nu e perceput de cele mai multe ori, de cei ce-și zic, civilizați și culți, mulțimea pruncilor fiind chiar un
oprobiu în mintea unora.
„Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în
poartă.” (Psalm 126, 5)
Această denaturare a înțelegerii este evident/luminat dovedită ca greșeală, chiar în firea omului,
prin faptul că până la urmă, dacă! chiar s-a plămădit un copil ‘accidental’, și zămislitul este lăsat să
trăiască, părinții îl vor iubii, mai mult decât pe un ‘accident fericit’; excepție cazurile patologice, adică
de nefuncționare firească a părinților. Chiar iubirea lor pentru copilul nedorit este dovada că ei greșesc
în așezarea propriei lor minți. Că dorințele și așemintele minții lor nu sunt în armonie nici cu propria
lor fire și nici cu Dumnezeu. În cazul când nici după nașterea copilului nu i se permite iubirii față de
copil să-și facă sălaș în inimă, căci ea ‘iubirea’ negreșit apare, dar omul poate dispune dacă va întării sau
va refuza licărirea de iubire ce i se propune în suflet; suntem în fața unei situații și mai grave, aproape
de sau chiar în starea de moarte sufletească a acelui părinte.
Trist!, și ca răul să fie din cale afară de rău, văzând orientarea spre plăcere din sine și din ceilalți
oameni, în loc să se caute orientarea bună, s-a ajuns la etichetarea fără discernământ a unirii trupești ca

12
ceva necurat, chiar și de unii din Biserică, preluând mentalitățile și adâncind strâmbătatea. Și odată cu
condamnarea ca ‘păcat’ a unirii trupești a fost atacată și femeia ca ‘vinovată’, ‘vină’ moștenită așa cum
se exprimă de exemplu Tertulian:

„Oare nu știți că fiecare din voi este o Evă? Sentința pronunțată de Dumnezeu
asupra sexului vostru este valabilă și în zilele noastre; la fel și vina (reatus 20), fără
doar și poate. Voi sunteți poarta iadului, voi sunteți desigilarea pomului interzis;
voi sunteți primele care ați fugit (desertrix) de legile dumnezeiești; voi i-ați
convins pe cei pe care diavolul nu a fost destul de cutezător să-i atace. Voi ați
distrus cu atâta ușurință pe om (hominem), chipul lui Dumnezeu!21”

Această mentalitate neroadă (fără roadă a Duhului) 22, greșită, chiar dacă nu neapărat atât de abrubt
ca la Tertulian, care nu era singular, persistă și azi. Ecourile ereziei montaniste (la care Tertulian a
aderat formal în anul 21323) și maniheiste și alte erezii dualiste se mai aud și azi în ortodoxie. Idei care
pervertesc mintea unora, care mai apoi devin duhovnici, propagând greșeala, falsul față de Adevăr.
Oare cum? Ne spune și Paul Evdokimov:
„…ascetul mediocru (monah sau nu - n.n.), ars de o surdă și neîncetată ispitire, nu poate privi
niciodată cu ochi buni libertatea și bucuria de a face ceea ce lui i se pare a fi singura atracț ie a vieții
conjugale.”24
De ce este greșită o asemenea înțelegere (care afirmă că împreunarea trupească ar fi un păcat, o
întinăciune)?
Iată de ce! Corectând spusele lui Tertulian: în primul rând ‘omul’ nu este ‘bărbatul’ ci bărbatul și
femeia împreună (Geneza 1. 27)25, apoi nici o femeie și nici un bărbat nu a moștenit vreo vină de la
protopărinți26, au moștenit numai efectele, consecințele greșelii. Căderea protopărinților fiind una
ontologică, orice nou născut se naște în starea căzută a părintelui, nefiind el, nou născutul vinovat de
greșeala părintească, dar căzut, dărâmat, strâmbat fiind, din naștere, nu poate urca din proprie putere
acolo de unde au căzut părinții.

20 Reatus, adică „starea sau condiția de acuzat” în David c. Ford Bărbatul și Femeia ân viziunea Sfântului ioan Gură de
Aur, Editura Sophia, București 2004, p. 36, subnota 1
21 David C. Ford Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sophia, București 2004, p. 36
22 Galateni 5, 22: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credinţa”
23 https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-bisericesti/tertulian-81396.html, accesat 20 mai
2018
24 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, ediția digitală, pg. 21
25 Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
26 Ideea moștenirii vinei o aveau și evreii, idee vehiculată în zicala "Părinţii au mâncat aguridă și copiilor li s-au
strepezit dinții”, ceea ce nu a fost niciodată pe placul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu îi ceartă pe evrei „Pentru ce
spuneți voi în țara lui Israel pilda aceasta…”, Și-și arată apoi Dreptatea : „… sufletul care a greșit va muri”. Iezechiel
18, 2-4 și Ieremia 31, 29-30.

13
 „2. "Pentru ce spuneți voi în țara lui Israel pilda aceasta și ziceţi: Părinţii au
mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii?

3. Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este
de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel.

4. Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa
şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri.

5. De este cineva drept şi face judecată şi dreptate”

(Iezechiel 18)

Omul născut în stadiul căzut, nu are puterea de autoreparare ontologică, pentru că nu are resursele
ontologice de dinainte de căderea protopărinților. Mai plastic exprimat, din pisică - pisică se naște, din
urs - urs se naște, din om căzut - om căzut se naște. Adică din muritor - muritor se naște. Și oricât de
virtuos ar fi trăit toată viața, aceasta nu-i este destul să-i schimbe condiția ontologică din muritor în
nemuritor, din mort în viu. Nu pentru că ar purta o vină, și Dumnezeu ar cere pedeapsa vinei de la el
pentru vina părintelui sau vreunui strămoș al lui (imagine greșită, vehiculată în biserica apusului
preluată și de unii ortodocși cu numele ‘păcatul strămoșesc’, botezul nefiind o ștergere a unui păcat, ci
o naștere din nou, dintr-un stadiu ontologic în altul, dintr-unul căzut în unul viu).

a). Despre cinstea femeii

În al doilea rând acuzația că femeia ar fi mai rea decât diavolul, care cică ’n-ar fi fost destul de
cutezător’ să-l atace pe Adam, e simplu spus: inepție. Diavolul tocmai că la atacat pe Adam în punctul
cel mai slab al său, în ‘aceea’ care-i era ajutor. Adam asta îi și reproșează, acuzându-L incorect, căzut și
strâmbat (mort duhovnicește) fiind, pe Dumnezeu:
„femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12),
adică: „uite așa ce ajutor mi-ai dat! m-ai omorât cu ajutorul Tău!”. Da! Adam l-a acuzat pe
Dumnezeu pentru propria cădere, și o face și azi (adică urmașii, nu el personal, noi toți bărbații fiind
un ‘Adam’ și femeile o ‘Evă’, dar nu așa cum a înțeles Tertulian - vezi mai sus citatul cu subnota 12), în
felurite chipuri.
Apoi ținta uneltirii diavolului a fost mai mult decât Adam, a fost chiar Dumnezeu, lovit în chipul lui
Său, ’omul’ în întregul său: bărbatul și femeia 27. Nu putem da vina pe femeie disculpându-l pe Adam
ba chiar și pe diavol în același timp, cum cică „el n-a cutezat” să-l atace/ispitească pe Adam”, femeia
(Eva) fiind mai rea decât satana, reușind ceva ce satana n-avea cutezanță a face. Căci Îl acuzăm pe
27 Facerea 1, 27 „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi
femeie”

14
Dumnezeu ca sursa și creatorul ‘răului’, adică El ar fi făcut femeia ‘rea’, sau că femeia (chip a lui
Dumnzeu împreună cu bărbatul) ar fi fost deja înainte de căderea ei (căci a căzut odată cu Adam) și a
soțului său, mai rea decât satana. Iar noi știm că, „nimic necurat n-a făcut Dumnezeu”.
Să nu mai persistăm în asemenea erori, justificabile oarecum (din neștiință) în primele veacuri
(vremea lui Tertulian și a lui contemporanilor lui) din cauza necunoașterii, a vehiculării mentalităților
existente (religia Zoroastră de exemplu, și celelate concepții dualiste) dar azi (de 1600 și ceva de
ani!!!), având învățăturile sfinților Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare, al celor
Trei Ierarhi și Învățători ai dogmelor Bisericești, nu putem fără a fi vinovați de nerozie (adică a fi fără
roadă duhovnicească) să mai credem și să afirmăm așa infamii despre actul împreunării, al zămislirii, și
prin extensie la adresa femeii.

„După cum vedem, chiar izvorul e tulbure. înainte de a da curs unei teologii
pornind de la datele biblice inițiale, se începe de la cădere și se blochează totul în
fiziologic; astfel încât, din start, căsătoria pare dezechilibrată, marcată de rana
vinovăției. Din acest aspect negativ și prohibitiv va izbucni fatalmente obsesia
sexualității.”28

Dumnezeu a făcut toate bune foarte, iar dacă a hotărât ca omul să se zămislească așa cum se
zămislește, e un lucru Bun Foarte. Să despărțim de acest lucru, așezarea păcătoasă a omului, să vedem
uneltirea diavolului din veac pornită spre defăimarea Tainei Cununiei, Tainei Zămislirii, uneltire prin
care a împroșcat tot felul defăimări împotriva sfântului lucru: „al facerii de Viață”.
Taina instaurată de Dumnezeu și tot odată tâlcuită de sf Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie
Teologul, Sfântul Clement și alții, vorbește de sfințenia acesteia căci negreșit „nimic spurcat (și nici
greșit) nu a făcut Dumnezeu” iar dacă a hotărât ca oamenii să se înmulțească într-un anumit fel,
absolut sigur este că: așa e cel mai bine și n-avem de ce ne rușina de unirea trupească în cadrul
conjugal, ca de ceva întinat. Ci cu cinstire folosindu-l ca pe un lucru sfințit să fim parteneri lui
Dumnezeu în ‘facerea de Viață’.
Doar și în slujba cununiei se binecuvântează spre sfințire Taina Cununiei, în întregul ei, atât Taina
Unirii celor doi într-un singur trup tainic, cât și unirea trupească (Taina Zămislirii) numindu-le
‘preacurate’:

„Binecuvântat ești Doamne, Dumnezeul nostru, sfințitorul nunții celei tainice și

preacurate și legiuitorul nunții celei trupești, păzitorul nestricăciunii și
chivernisitorul cel bun al celor de trebuință vieții…“

28 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, ediția digitală, pg 19

15
 (Rugăciune din Molitfelnic la slujba Cununiei)

Cei doi uniți într-un singur trup tainic, nu înseamnă că unul din ei fără celălalt nu mai este om
întreg, nicidecum, ci așa cum tâlcuiește Pr. Dumitru Stăniloae:

„…umanitatea este trăită de fiecare în alt mod și într-o completare reciprocă.

Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună, în
completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferențiată și
complementară este o unitatea conjugală”29

Dar Sfinții Apostoli încă de la început au arătat sfințenia și curățenia Tainei Cununiei și cele ale ei,
în canonul 5 apostolic, cităm din Pidalion:

„Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, pe femeia sa să nu o lepede cu pricinuire

de evlavie. Iar de o va lepăda, să se afurisească, iar mai rămânând să se
caterisească.”

Care are în tâlcuire acestea:

„…Fiindcă cu aceasta ce face să vede, că necinstește nunta, care după Apostolul

este cinstită; și că socotește patul și împreunarea necurate, care de însuși
Apostolul, s‐au numit nespurcate. [Evr. 13: 1, Col. 4]… ”

Cauza, disprețuirii nunții, a unirii trupești și prin extensie a femeii, nu este nici în Sfânta Scriptură,
nici în Tradiția Ortodoxă (nici în cea mozaică) ci în patima omului căzut „… li s-au întinat lor şi
mintea şi cugetul” (Tit 1, 15), care nu poate privii curat (din cauza stâmbătății, din propria minte) la
relația trupească, sau de către unii, doar ca un fel de pogorământ. Cu toate că Dumnezeu a evidențiat-
o și Biserica a consacrat-o ca Taină Sfântă.

„Semințele depuse în Biblie înfloresc doar după multe secole. Astăzi, o

spiritualitate cu totul nouă se afirmă și caută în iubirea conjugală nici mai mult nici
mai puțin decât o vocație sacerdotală: Sacerdoțiul conjugal.”30

Între femeie (născătoare de om trupesc) și Duhul Sfânt (făcătorul viață) este legătură o legătură
subliniată în primele texte creștinești.

„Didascalia, vorbind de preoție, precizează referințele reciproce ale celor două

naturi: „Diaconul are locul lui Hristos și îl veți iubi, pe diaconițe le veți cinsti în
locul Duhului Sfânt”. Afirmația este limpede: bărbatul este legat ontic (în ființa lui
duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt. De aceea, în
29 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol III, ed. III-a, IBM, București, 2003, p.188
30 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, p.33

16
 simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite „altar” și reprezintă
rugăciunea.”31

Slavă lui Dumnezeu! că ni la dat pe Ioan Hrisostom, care să ne lumineze, atât scopurile căsătoriei
cât și ierhia scopurilor, de la cele importante, la cele ajutătoare pentru cei care au încă în minte
patimașa așezare :

„Țelurile căsătoriei – Primul este fără îndoială propagarea neamului omenesc.

Aceia este minunata putere dată de Dumnezeu omului, creaturii sale. Atunci când
Dumnezeu putea El Însuși în mod direct, să dea naștere tuturor oamenilor cum a
făcut-o pentru primul, nouă înșine ne încredințează misiunea sublimă de răspândi
viața și de a continua marea familie a neamului omenesc.

Însă un alt țel este în căile lui Dumnezeu, mai mult decât primul, mai esențial, mai
sublim: aceasta este sfințirea. Dacă două ființe nemuritoare se unesc pentru
moment pe pamânt, o fac pentru a se întări reciproc în drumul lor spre destinul
nemuritor.

Căsătoria este un port împotriva furtunii patimilor, un refugiu împotriva salturilor

cărnii și ale păcatului. Degradarea omenească este adânca; omul nu-și mai poate
stăpânii simțurile sale.

Dacă Dumnezeu nu-i dă un mijloc de a îmblânzi acest monstru, el va fi devorat de

el. Acest mijloc este unirea legitima a bărbatului cu femeia.”32

„… salturilor cărnii și ale păcatului” nu înseamnă că instinctul firesc sădit de Dumnezeu în om este
păcat, am arătat asta deja mai sus, ci așa cum spune însuși Sfântul Ioan „ degradarea … este adâncă,
omul nu-și mai poate stăpâni simțurile” adică strâmbarea minții (degradarea) este cauza desfrânării
(neputința de a se stăpâni), a se vedea algoritmul din prezenta lucrare la pagina 10.
Am mai putea aduce argument capitolul 4 din 1Timotei, unde se vorbește de anumite bucate și
căsătorie, ca proorocire despre zile când unii, stricați în cugetul lor, se vor scărbii de ele, și le vor huli.

b) Despre zămislirea de copii

De unde vine viața? Ce este ea? Întâi de toate, să ne așezăm în învățătura de credință ortodoxă!
Primul reper pentru toată lucrarea bună în ‘Împărăția lui Dumnezeu’, este să luăm aminte la Simbolul
de Credință. „Cred…în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul…” Ce credem și mărturisim? Că

31 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, pg. 29
32 https://www.ioanguradeaur.ro/339/casatoria-2/ - accesat 18 august 2018

17
viața este făcută de Însuși Dumnezeu prin Sfântul Duh. Asta ce înseamnă pentru oameni? Nimic
altceva decât că, copiii se zămislesc în acțiunea a trei persoane, bărbatul, femeia și Duhul Sfânt. De la
tată și mamă copilul primește anumite trăsături, ce țin de trup de biologic, și, tot printr-un
determinism biologic, genetic, oarecare înclinări/tendințe (nu obișnuințe, acestea se sădesc în timpul
creșterii și pe parcursul vieții) comportamentale, iar Sufletul prin care copilul este viu este făcut, creat
de Duhul Sfânt, creat atunci pe loc, unic și ireproductibil, viu și cu chemarea trăirii în veșnica fericire
împreună cu Dumnezeu creatorul său.

Început de ființare a fost mie porunca Ta cea ziditoare; că voind din cea nevăzută
și din cea văzută să-mi alcătuiești fire vie, din pământ trupul mi-ai zidit și mi-ai dat
suflet cu însuflarea Ta cea dumnezeiască și făcătoare de viață. …33

Iată de ce Iisus Hristos ne-a dat rugăciunea Împărătească „Tatăl nostru”, pentru că Dumnezeu este
Tatăl sufletului nostru, al fiecărui om prin Sfântul Duh, iar Iisus Hristos mirele acelui suflet, ‘capul’
sufletului născut din ‘apă și din duh’ și a trupului înduhovnicit după înviere, dar și al trupului celui
muritor în nădejdea învierii și transformării lui în trup duhovnicesc.
Omul este așadar colaborator al lui Dumnezeu în zămislirea copiilor, de la Dumnezeu vine
esențialul: sufletul, viața, de la om trăsăturile trupești, iertare pentru expresie: ambalajul, dar mai mult
decât un simplu ambalaj sau vehicol pentru suflet; trupul este important și el, altfel Hristos n-ar fi
înviat cu trupul, și nu cu un alt trup ci același dar trasnfigurat, capabil să treacă prin ușile închise dar
păstrând urmele rănilor.
Așadar, facerea de viață este fief-ul lui Dumnezeu, este proprietatea Lui, lucrarea Lui, omul este
colucrător, colaborator cu Dumnezeu. Mare cinste! Îngerii nu au această chemare, de a se face părtași
creării de viață.
Vedem aici una din adâncimile sfințeniei Tainei Cununiei, odată căci Duhul intervine și din cei doi
se fac un singur trup, în cadrul unei slujbe dedicate acestui scop, niciodată în afara ei; dacă doi oameni
se horăresc a fi împreună, ei nu devin un singur trup decât în slujba Cununiei; ca apoi din acest unit și
unic trup cast, să zămislească oameni, prin împreunarea conjugală. Cum face aceste lucruri nu ține de
noi să le știm, de aceea se numesc Taine, Mistere. Dacă în viitor va descoperii Dumnezeu cuiva, nu
știm, noi oamenii cu mintea și cunoștințele noastre de până acum nu putem ispitii Tainele, să putem
afla ‘cum’ se fac ele, constatăm și observăm doar că se fac, și evident colaborăm – fiecare după
chemarea în care se află – mirean sau cleric.

33 Molitfelnic - slujba Înmormântării Mirenilor (Idioamnele Sf Ioan Damaschin - glasul 6)

18
 Dar dacă ei nu sunt cununați, ci trăiesc în desfrâu, sau chiar în urma unui viol, sufletul de unde
vine? Tot de la Dumnezeu, căci e fieful, stăpânirea și proprietatea Lui acest lucru. Iar El nu se dezice de
sfințenia lucrului mâinilor Lui, nici de sfințenia lucrării Sale, nici dacă omul colucrătorul nu
colaborează corect în sfințenie, ci stricat, cu păcat. Asta nu înseamnă că Dumnezeu încuviințează
păcatul, curviei și al violului. NU să nu credem asta, Dumnezeu ne arată că acest lucru ‘împreunarea
spre facere de viață’ este Lucrarea Lui, și omul este cel care aduce o impietate, un sacrilegiu (aș putea
spune) acestei Mari Taine, fie curvind și/sau siluind.

c). Ratări ale țintei amartia (păcate) / Împotriva Tainei Cununiei

c.1) Curvia și preacurvia
Dar atunci Dumnezeu încuviințează, sau binecuvântează păcatul curviei, prin participare la un
păcat? Nu!, nici vorbă, în primul rând, nu Dumnezeu participă la zămislirea copiilor, ci omul participă
la Taina Zămislirii, omul (co)participă la o acțiune a lui Dumnezeu. Sigur Dumnezeu lasă voia liberă a
omului, să hotărească când și cum, nu impune nimic omului, i-a dat în schimb conștiință și porunci
(porunca a 7-a, „să nu fi desfrânat”) pentru a rămâne în sfințenie. Păcatul nu este împreunarea

„… amândoi sunt spurcați, nu din cauza împreunării trupești (ou dia ten mixin) -
pentru că, potrivit unui astfel de raționament, ar însemna că cel care trăiește cu
femeia lui este spurcat, ci din cauza nelegiuirii și neînfrânării (dia ten adikia kai ten
pleonexian34) acestei însoțiri, dar și răului făcut aproapelui. (…)
iar desfrânatul nu este spurcat din cauza împreunării trupești, ci din cauza
circumstanțelor în care se produce aceasta (ou dia ten mixin alla ton tropon)…” 35

ci reaua folosire a ei, împreunarea trupească în afara cununiei, și/sau pervertirea împreunării chiar
între soți (punerea Sfântului Duh în postura de imposibiliate de a crea un suflet nou, sămânța fiind
azvârlită în loc neprielnic).
În Omilia III la Tit și în Comentariu la Evanghelia după Matei, Omilia VI, Ioan Gură de Aur îi
învață pe creștini să nu meargă la teatre, unde actorii se dedau la desfrânări, unde „se pângăresc public
lucrurile sfinte care țin de căsătorie (s.n.) și se batjocorește pe față o mare taină”36.
În afara Unirii în Taină a celor doi, împreunarea trupească este un act de impietate, de sacrilegiu
adus unui lucru sfânt, ‘facerea de viață’. Sfințenia lui Dumnezeu și acțiunea lui tot sfinte rămân, nu
suferă ciobire în sfințenia lor, doar omul săvârșește un păcat față de sfințenie. De exemplu (iertare

34 pleonexia adică , lăcomie, jecmănire / asuprire, comportament abuziv, aroganță, posesiune necumpătată
35 David C. Ford Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 94-95
36 David C. Ford Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, subnota 2, p. 95

19
pentru comparațiile făcute) așa cumva dacă s-ar găsii vreun nesăbuit să alunge câini, aruncând după ei
cu Sfânta Cruce, sau o icoană să o folosească ca pe un fund de lemn din bucătărie, sau să folosească
antimisul ca pe un prosop. Crucea, icoana și antimisul rămân sfinte, doar omul săvârșește un păcat,
prin sacrilegiu, prin faptul că nesocotind sfințenia nedreptățește chiar pe Dumnezeu, batjocorindu-L,
necinstindu-L, ignorându-L.
Dar copilul născut ilegitim fie din curvie fie din siluire, din viol? Pruncul zămislit este spurcat? Sau
poartă vreo pată, vreo vină, sau urmări ce țin de duhovnicie (nu vorbim de etichetare în societate, ca
‘bastard’ de exemplu), are vreo neputință izvorâtă direct din modul în care a fost zămislit? Nu, „căci
Dumnezeu nimic rău nu a făcut” și nici nu face, nici sufletul pus acolo nu poartă vreo damnare. Nu
putem acuza pe Dumnezeu, că face un suflet gata damnat, pedepsit pentru vreun păcat al părinților
biologici.
Sfântul Metodiu:

„Nu sămânța este aceea pe care o învinuim, ci mai degrabă pe cel care o așază într-
alt pământ [decât cel legitim matrimonial], printr-un act sexual în afara căsătoriei
[…] Lutul [copilul zămislit (n.n)] nu a greșit cu nimic; el trebuie doar modelat și
prelucrat [educat (n. n) ]”37

Pe plan social (prin oprobriul primit de societate, sau chiar și de membri ai familiei), copilul
știindu-se ‘copil din flori’ sau din viol, sau de la unul sau ambii părinți imorali, poate avea unele
probleme cu stima de sine, cu înțelegerea lucrurilor, dar această traumă este consecința „ne-modelării
și ne-prelucrării” bune, din perioada de creștere, nu a potențialului duhovnicesc mai slab, moștenind
ceva din păcatul părintelui care l-a zămislit. Acești copii uneori au nevoie de atenție mai mare, în
funcție de contextul în care trăiesc, și în funcție de cum se raportează ei înșiși la Adevăr 38. Eșuarea
morală a lor este mai curând din cauza neiubirii de semeni a celor din anturajul direct și a răutății
oamenilor, a oprobiului social în general, care motivează propria lor autofalsificare 39.
Despre sfințenia Tainei Cununiei Sfântul Grigorie Teologul, scrie plin dragoste dumnezeiască,
cum era de așteptat de la teologul Sfintei Treimi:

„Nu te-ai unit (synezeuchthes40) cu femeia? Nu te teme de o astfel de însoțire -

sfințire (teleiosin) - [cum este] spre pildă, [și] Botezul; vei rămâne pur (katharos)
chiar și după căsătorie. Îmi asum riscul de a fi alături de tine la căsătoria ta. Voi

37 David C. Ford Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 67

38 Simona Ciobanu 003 Despre Minciuna Si Formele Ei In Familie 25.05.2014; http://patristicpsychology.com/emisiuni/
39 Simona Ciobanu 030 Confuzii In Iubire Psih. Dr. Simona Ciobanu 18.12.2016, http://patristicpsychology.com/
emisiuni/
40 literar :„înjugat la”

20
 îmbrăca [eu] mireasa. Nu vom necinsti căsătoria pentru pentru simplul motiv că
cinstim (timiotera) fecioria mai mult. Voi proceda întocmai lui Hristos, Mirele, și
[întocmai] Prietenului Mirelui: din moment ce El a înfăptuit minunea de la nunta
din Cana Galileii, a și cinstit-o cu prezența Sa. Ai însă grijă să-ți păstrezi căsătoria
pură și neamestecată cu necurăția poftei trupești (pothois rhyparois). Nu-ți cer
decât un singur lucru: acceptă darul Botezului și oferă jertfa castității (hagneian 41)
la timpul potrivit, adică la vremea rugăciunii!”42

… „neamestecată cu necurăția poftei trupești”, nu înseamnă că pofta trupească firească, imboldul

firesc, biologic spre împreunare ar fi păcat, ci ‘pofta cea necurată’ adică excesele, de dragul plăcerii
neținând seama de scopul împreunării, și/sau al poftelor nefirești, lăcomia de pofte; acestea sunt cele
necurate.43 Iar ‘cererea’ Sfântului Grigorie, de a se abține de la împreunare la vremea rugăciunii, este
‘acordarea’ direcției de preocupare spre Dumnezeu în castitate al întregului Trup Tainic al celor doi,
trup cast și mădular al Trupului Tainic al lui Hristos.
„Feriți-vă de curvie/desfrânare” (1Tesalonicieni 4, 3; Galateni 5, 19; 1Corinteni 6, 18; Faptele
Apostolilor 15, 20 și 29 etc). Din cele expuse până acum, s-a adeverit deja că o împreunare trupească
în afara căsătoriei (Tainei) este o ofensă adusă Tainei, prin nesocotirea că ‘împreunarea’ ține de
sacerdoțiul conjugal, și nu este un simplu moft, plăcere, impuls biologic, sau vreo simpatie greșit
înțeleasă.
Diferența dintre curvie și preacurvie, este că în timp ce curvia se referă la împreunarea în afara
Tainei a unui necununat, deci a unuia care nu are un trup unit în Sfânta Taină a Cununiei cu altcineva,
iar preacurvia sau adulterul este păcatul în care un cununat este necredincios soțului/soției adică
propriul trup unit în Sfânta Taină a Cununiei. Aceasta a doua este mult mai gravă decât prima, căci în
prima se necinstește Taina (și pe Cel a cui este), iar în a doua atât Taina cât și persoana cu care sa
cununat dar și întregul Trup Tainic - un întreit sacrilegiu.

c.2) Dar ferirea de a zămislii copii?

Malahia și Onania
Păcate sunt, și acestea, deoarece omul cu bună știință îl exclude pe Dumnezeu din propria
Stăpânire, în sensul de lucrare și Taină, am putea zice că pilda ‘lucrătorilor celor răi, a viei’ (Matei: 21,
33-44), se potrivește și acestui context.

41 Hagneian, „puritate, castitate, respectare strictă a îndatoririlor religioase”

42 D. C. Ford Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 69-70
43 D. C. Ford Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, p.70

21
 În Vechiul Testament avem cazul lui Onan, în care Dumnezeu arată deschis, de ce la socotit
păcătos pe Onan (Gen. 38, 9-10), și-anume: pentru că nu a dorit să ridice urmași fratelui său, vărsând
sămânța pe pământ când se împreuna cu femeia.
Asemenea, păcatul malahiei, a masturbării în termeni actuali, omul își produce singur plăcere
(denaturând scopul impulsului firesc al înmulțirii în propria minte - vezi formula din capitolul 3 din
lucrarea prezentă), dar pe Dumnezeul îl exclude, îl nedreptățește. Dar și mințind mai adaugă un păcat,
căci în mintea lui se împerechează cu cineva, dar în adevăr nu.
La fel este valabil și femeilor care se masturbează, și ele zac sub aceeași greșeală, căci își închipuie că
sunt cu cineva, mărturisește asta actul în sine care este un simulacru al împreunării trupești, chiar dacă
nu recunosc nici lor înșiși.

c.3) Sodomia
Este capacul tuturor păcatelor împotriva Sfintei Taine a cununiei, odată că nedreptățește pe
Dumnezeu, căci niciodată nu se va zămislii ceva din doi oameni de același sex, și pe apoi mai și trăiesc
și înfăptuiesc o minciună evidentă, unul din ei sau alternativ, joacă rolul celuilalt sex. Dumnezeu a
creat omul bărbat și femeie (Facerea 1, 27), n-a creat bărbat, femeie, nehotărâți, liber-schimbiști, auto-
definiți în ce sex i se pare în mintea lui că este sau în toane se află, … etc.
Din lucrarea diavolului, în zilele noastre se vrea ca sodomia să fie depășită în nedreptățirea lui
Dumnezeu, cu practici și mai odioase, pedofilia, necrofilia, bestialitatea… nu insist asupra lor,
deoarece se înțelege deja raportarea greșită, falsă față de Adevăr, față de Taina Zămislirii, rânduieli
firești a omului.

Putem concluziona:
Orice vărsare VOITĂ de sămânță, în afara actului de procreare, într-un Singur Trup Cast (bărbatul
și femeia uniți prin Taina Cununiei) este păcat, pentru că necinstește pe Duhul Sfânt (Cel Viață
Făcător); și este un sacrilegiu, infamie sau necinstire adusă unei Taine Sfinte.

d) Înjurăturile
Această Taină, a Zămislirii a fost ținta lucrării sistematice a diavolului încă din începuturi. Toate
înjurăturile (pe lângă blestemele de dare necuratului) sunt cu referință la actul procreerii, sau
amintesc de mădularele destinate de Dumnezeu, zămislirii. Așa să înțelegem, orice înjurătură de
mamă este o jignire adusă lui Dumnezeu, care a făcut mama.

22
 „S-a profanat iubirea mai înainte de a se descoperi ce este ea. Nu găsim niciunde
atâta minciună și ipocrizie, pentru că iubirea este chiar setea cea mai adâncă de
adevăr, glasul însuși al ființei. Masa, gloata colcăie din ce în ce mai mult în
vâltoarea erotică, pe care o străbate repede pentru a sfârși în „greață”.44

Cum s-a ajuns la așa falsificare în mintea omului? Am mai amintit în rândurile de mai sus,
momentul căderii. Dar acum să aprofundăm, ce s-a întâmplat atunci. De ce s-a ajuns ca ‘facerea de
viață’ să fie cea mai ne-înțeleasă și mai ales cea mai hulită, fie prin simpla și banala (banala din cauza
ușurinței și amplorii pe care o are) înjurătură (nu de cele sfinte ci așa numai de un mădular) până la
incriminarea actului zămislirii ca ‘întinăciune’ și prin extensie chiar socotirea femeii ca ‘necurate’, -
Taină dintre toate Tainele Bisericii.
Să o luăm de la început, ‘văzând’ că fructele sunt frumoase (‘plăcut ochilor’), bune la gust și
vrednice de dorit, adică au un efect de dorit: omul devine asemenea lui Dumnezeu! 45 a produs
dereglarea/neorânduiala din mintea/sufletul de azi a oamenilor (căci toți sunt urmași ai aceleiași
neorânduieli sufletești). În primul rând a căzut credincioșia, ascultarea, fidelitatea față de Dumnezeu,
omul ‘curvind’ duvovnicește cu altă ‘ascultare’, cu alt îndemn (stârnitoare de mândrie): „Nu, nu veţi
muri! …veţi fi ca Dumnezeu…” (Facerea 3, 5). În al doilea rând, senzualitatea, ‘plăcut la vedere și bun
la gust’ a luat rolul de scop, în locul ‘ascultării’: ‘nu mâncați, căci negreșit muriți în ziua aceea’ (Facerea
2, 17).
De atunci, iată omul e debusolat (dez-ordonat în simțiri), din care cauză are un sistem de gândire
‘strâmb’ așa cum am arătat algoritmul defect în capitolul Taina Zămislirii.
Omul a murit ‘înceasul acela’, trupește mai târziu după aproximativ 900 de ani, dar aceste sute de
ani, Adam, Eva și urmașii le-au petrecut deja în moarte! Ontologic erau candidați la moarte și
trupească și duhovnicească imediat după zămislire. Nici unul din ei nu mai putea trăi veșnic, căci
moartea sufletească se instaurase în momentul aplicării hotărârii (momentul gustării din fructul oprit)
de a nu face ascultare (de a nu da crezare, de a nu-I fi credincios lui Dumnezeu), „…în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreşit!” (Geneza 2, 17)

e). DIvorțul
Cauzele de căpătâi a divorțurilor este în neînțelegera și implicit din acest lucru a neașezării bune, a
neasumării esenței și din acest motiv a a coruperii a ceea ce este Taina Cununiei. Divorțul este
dezaprobat de mântuitorul nostru Iisus Hristos „…ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”

44 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, pg 24
45 Facerea 3, 6

23
(Matei 19, 6). Căci Dumnezeu are lucrări (Taine) ce țin de veșnicie, iar omul (când desparte lucrurile
împreunate de Dumnezeu) are în vedere lucruri pământești, trecătoare, de conjunctură, uneori doar
mofturi.
Buna altoire46 a căsniciei în Hristos, adică în Trupul Tainic, va da seva 47 necesară pentru ca cei doi
să răzbată tuturor ispitelor părelnice (geloase, închipuite) sau nepărelnice (ispite reale).
Un alt motiv pe lângă infideliate (reală sau închipuită) în cauza divorțurilor este așazisa ‘răcire’ a
unuia față de celălalt.
Această ‘răcire’ denotă o așezare falsă, o altă altoire defectă în Trupul Tainic a lui Hristos. Dar față
de ‘gelozia’ (prezumția reală sau nu a infidelității) aici este confuzia euforiei (fiziologic hormonale) cu
dragostea, altfel spus a confundării ‘îndrăgostirii’ cu ‘iubirea’. Pentru a lumina diferența dintre ele, să-
mi fie îngăduită o alegorie:
- ‘îndrăgosteala’ este un foc care «mistuie» totul în jur, îndrăgostitul nu ai are ochi pentru
altcineva, nu mai are chef să se ocupe de altcineva, toți ceilalți și toate celelalte lucruri devin
transparente, … nici că le obsearvă, nu le mai dă atenție, devin neimportante. Toate energiile sunt
‘mistuite’ într-o singură direcție. Este un stadiu folositor, cu condiția să se transforme în iubire. Căci
ori de se transformă ori nu, acest foc va dispărea, căci este ‘mistuitor’.
- ‘iubirea’ este un foc care NU «mistuie», nu este atât de tumultuoasă, intenpestivă, explozivă,
vulcanică dar este de o constanță veșnică, și iradiant luminătoare în jur, toate din preajmă devin
mai frumoase, se îmbogățesc cu noi valori. Iubirea nu mistuie, nimic din cele din jur, ci le
‘contaminează’, le luminează, le dă sens, se răsfrânge asupra tuturor oamenilor din jur, apoi a
oamenilor mai îndepărtați, apoi a întregii omeniri, și în final asupra întregii creații. Iubirea este foc
ce nu mistuie ci luminează, încălzește tot în jur. Omul care-și iubește soțul/soția, găsește în această
iubire, și mila față de sărman, și dragostea față de dușman, și drăgălășenia față de creație. Nimic în
jur nu devine transparent, neobservabil, neimportant, ba va descoperii vecini pe care-i ignorase
până atunci, colegi care erau ‘mobiliere’ mișcătoare pe la servici. Dar fără a pune în pericol
credincioșia, fidelitatea față de soț/soție, căci ea ‘iubirea’ este cuviincioasă și nu este cauzat nici
întreținut de vreun imbold hormonal, estetic sau senzual. Ci de dragostea lui Dumnezeu pentru
noi, care ca o lumină se reflectă din noi în jurul nostru.

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte,

nu se laudă, nu se trufeşte.

46 Romani 6, 5 „Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui”
47 Pr Stefan Negreanu – Curajul in fata provocarilor 5, https://www.youtube.com/watch?v=ar2JXHR_fcc

24
 Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.” (1Corinteni 13, 4-8)

Dumnezeu iubire este (1Ioan 4, 8 și 16), iar acest Dumnezeu Iubire se ascunde în poruncile sale,
așadar prima poruncă și cea mai mare: „iubește-L pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima, tot
cugetul și toată vârtutea (sau voința/ființa/puterea) ta!” (Matei 22, 37; Marcu 12, 30 și 33; Luca 10,
27) este întregită de porunca a doua: „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” - dar această poruncă a
fost și mai înoită de Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit
pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34; 15, 12)
Iată de ce! iubirea adevărată nu mistuie, alte iubiri, alte relații, și nici nu pervertește iubirea nici în
plăcere, nici nepotrivită ca manifestare, nici nelalocul ei în ierarhia valorilor (într-un fel iubim soția,
altfel vecina, altfel animalul, altfel florile, altfel țara).
Aici trebuie să fac o paranteză, când afirmăm că iubim muntele, sau ciocolata, sau muzica etc, nu ne
exprimăm precis, de exemplu ‘iubirea de munte’ poate venii din admirația față de creația lui
Dumnezeu și atunci defapt îl iubim pe Dumnezeu, sau poate veni din orgoliul nostru că reușim să-i
cucerim vârful și atunci de fapt ne iubim pe noi în postura respectivă. Interpretările sunt de la caz la
caz, și mult prea complexe pentru a le aprofunda aici. Omilia noastră neavând scop aprofundarea
aspectelor iubirii în toată complexitatea ei (nu pentru că s-ar putea epuiza vreodată înțelegerea și
pătrunderea Iubirii) ci de a pătrunde cât se putem.
O concluzie: toate păcatele sunt ratări, devieri din iubirea cea Adevărată, căci nimic altceva nu ne
va duce în Rai decât Iubirea lui Dumnezeu prin mila Lui, noi nefiind în stare de a primii
(însușii/accepta/impropria) Marea Iubire a lui Dumnezeu, face El milă cu noi, cu condiția să ne
apropiem și noi sinceri în iubire către El, atât cât putem dar cu intenția de a crește în această Iubire.

3.1. Opțiuni binecuvântate față de viața de familie

3.1.1. Călugăria versus Căsătorie

25
 În cadrul vieții creștinești, excluzând acum din discuție pe cei ce nu au o viață creștinească și de la
care nu putem avea pretenții să înțeleagă o Taină; călugăria și nunta uneori sunt văzute ca modalități
rivale de viețuire.
Iar nunta, evident influențat de mentalitățile neo-păgâne din societate, pe de o parte, se confundă
cu o oficializare legalistă a actului și/sau emoția erotică, și uneori mai rău, chiar cu fantezii perverse
(deviații de la comportamentul firesc normal - Dexul limbii Române). Pe de altă parte, mentalitatea
contemporană vede în cununie o legalizare a cuplului, un fel de contract de conviețuire de unde
decurg drepturi, obligații și răspunderi materiale. Sau un amestec de cele două concepte (destrăbălare
și contract material), pervertind sau ignorând esența Tainei.
Confuziile, neînțelegerea esenței Tainei Cununiei, este cauza principală a divorțurilor și a
infidelităților. Din această neînțelegere a Tainei, decurg toate problemele: violențe, certuri, adultere,
asupriri … etc. Când unul sau ambii din soți, tratează formal (sau fals, chiar moral dar cu ghilimele)
căsătoria; când soția este considerată proprietate, sau asuprirea așa zisă „sub papuc” a soțului de către
soție, sunt aplicate în practica zilnică; și altele, Taina este uzurpată! folosită impropriu, abuzată,
denaturată și batjocorită.
Din păcate nici termenul de Taină nu-i înțeles; de ce-i Taină, ce taină-i acolo, ce se tăinuiește dacă
se tăinuiește ceva …etc. Iar zămislirea de copii este coborâtă la accidente ale instinctului animalic de
împerechere, pervertind însuși concepția despre instinct, firesc; care natural din fire este totuși pentru
zămislire, nu pentru dezmierdări reciproce, asupriri, sau plăceri unilaterale în cuplu, în grup sau
singuri.
Această cădere în animalic (dar se poate că jignim animalele cu această afirmație), în sexualitate
destrăbălată, fără alt scop decât plăcerea, în abuzul celuilat, fie prin siluire, fie alte forme agresive și
brutale asumate de toți partenerii sau nu - sunt jigniri aduse (inconștient de către practicanți, de cele
mai multe ori, în unele cazuri conștient într-un ritual satanic) Duhului Sfânt, cel de Viață Făcător.
Multitudinea, acestor practici, prin covârșire, produce și o mentaliate colectivă de oprobiu asupra
actului zămislirii, fie prin considerația generală că împreunarea este ‘animalică, sălbatică, basic-
instinct’ fie prin agresarea (batjocoriria, defăimarea … etc) verbală a celor care trăiesc o viață
creștinească adevărată, în care unirea trupească a soților își păstrează castitatea.
Cu tristețe constatăm, că sub influența ‘gurii lumii’, auzim în discursuri, chiar unii monahi,
duhovnici și preoți de mir se referă la unirea trupească dintre soț și soție, cu termeni eronați ca ‘păcat’,
‘necurăție’ sau ‘întinare’, sugerând prin termenii folosiți ca ‘iubirea conjugală’ este un fel de
destrăbălare îngăduită; în consecință numai viața călugărească fiind curată, sau fără de păcat, în

26
viziunea și terminologia acestora; iar unii adăugând: și aceea numai dacă este trăită la superlativ,
pustnicește(!).
Să nu mai facem o aceste greșeli!! Ci mai curând să luăm aminte la strigătul îndurerat a Sfântului
Ioan Gură de Aur:

„Acest dar (Taina Zămislirii - n.a.) al lui Dumnezeu a fost acoperit de infamii până
la rădăcină. Să-l curățim așadar... Vreau să purific căsătoria și să o readuc la
noblețea care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor…48”

Și să pătrundem înțelesul Tainei, curățindu-ne mintea de balastul de mentalități și păreri greșite

despre Cununie, Trup Tainic, Miresie, așezându-ne astfel în Adevăr.
Cele două căi, Cununia și Călugăria nu pot fi comparate, una în detrimentul celeilalte, ca una fiind
mai bună decât cealaltă. Scopul amândorura fiind sfințirea, înțelepțirea și mântuirea, cununia având și
zămislirea de copii; având-o, nu ca o piedică sau ca un pogorământ și nici ca un scop mai important
decât primele amintite.

„Căsătoria și viața monastică se completează și se echilibrează cam în felul în care

se completează și se echilibrează în teologie calea catafatică și calea apofatică (...)
Ambele sunt taine ale iubirii... Amândouă căile sunt expresii reale ale preoției
împărătești, universale, a celui care a primit botezul (...) Ambii (monahul și
mireanul în familie) renega păcatul și afirmă lumea. Diferența dintre ei rămîne
numai în condițiile exterioare ale luptei lor ascetice”. (Kalistos Ware, Împărăția
lăuntrică, Christiana, 1996 - în anexe)

Da! este o cinstire mai aparte a fecioriei, din rațiuni duhovnicești, ce trebuie și ele înțelese în Duh și
Adevăr, adică cinstirea nu vine din faptul că nunta ar fi sursă de necurăție. Ele, fecioria (monahismul)
și cununia, sunt un întreg, nu antagoniste unul celuilalt, nici în concurență unul față de celălalt ci
complementare, întregitoare unul celuilalt. Să-mi fie permisă o alegorie: așa cum avem două picioare,
cu care umblăm pe cale, așa și Trupul Tainic (Biserica, Mireasa) a lui Hristos are aceste două picioare:
călugăria și cununia cu care merge pe Calea, Adevărului spre Viața veșnică. Iar deși, în trupul omenesc,
piciorul drept este mai cinstit, dândui-se o oarecare întâietate, fără piciorul stâng și dreptul împreună
cu tot trupul suferă de o lipsă, de o durere, de o invaliditate. Așa nici Biserica, Trupul Tainic a lui
Hristos nu este întreg fără ambele așezări și este suferind în tot întregul ei, dacă una din cele două stări,
monahismul sau familia, este rănită sau ciuntită.

48 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, pg 24

27
 „Cel care osândește căsătoria micșorează slava fecioriei (…) că și despre trupuri
nu spunem că sunt frumoase cele care sunt mai bune decât cele betege, ci cele care
sunt mai bune decât cele desăvârșite…”49

Ne spune Sfântul Ioan Hrisostom, iar acest cuvânt ar trebui să fie destul pentru a se înțelege că nu-i
potrivită ideea de a confrunta nunta cu monahismul pe poziții antagoniste. Mai puțin ‘violent’ decât
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Teologul ne înștiițează laconic

„Pentru că fecioria este mai slăvită nu înseamnă că viața în căsătorie e rușinoasă.” 50

Așadar să punctăm! Cununia este desăvârșită cale spre sfințire pe pământ cu continuare în viața
îngerească din ceruri51, iar călugăria este mai cinstită pentru că presupune viață îngerească și în
formele ei exterioare, încă de pe pământ. Altfel spus, monahul nu de aceea depune votul fecioriei
pentru că împreunarea cu femeia ar fi o întinare, o necurăție, ci pentru că împreunarea bună foarte
fiind, el dorește să anticipeze și să trăiască îngerește („Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se
mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” - Matei 22, 30) încă de aici din viața biologică,
pământească, iar abstinența este din partea lui ca o jertfă de ‘ardere de tot’ (prin renunțare, abținere
totală de la folosire) a unui lucru fără meteahnă, curat și desăvârșit, așa cum cuviincios era a fi, orice
jertfă în Vechiul Testament52, adusă lui Dumnezeu.
Tunderea monahală fiind un legământ asemenea Tainei Cununiei, dar spre deosebire cu aceasta
unirea într-un singur trup rămâne numai la Trupul Tainic a lui Hristos, Mireasa Lui. Mirii, amândoi
un trup fiind, și ei năzuiesc la aceleași idealuri de sfințire ca și monahii, fiind împreună cu ei mădulare
ale aceluiași Trup Tainic a lui Hristos.

„În Poemul moral, Sfântul Grigorie de Nazianz învață că toată cultura umană își
are originea în comuniunea conjugală; „dar este acolo ceva mai înalt și mai bun...
Căsătoria este cheia care deschide ușa spre castitate și iubirea desăvârșită”53.

„Viața conjugală nu are de ce să fie „scuzată”, ea este o valoare în sine.” 54

Înțelegând astfel, că scopul nunții, este înțelepțirea, sfințirea, mântuirea adică comuniunea veșnică
cu Dumnezeu, în care zămislirea de prunci depinde de voința lui Dumnezeu, nu o obligație a lui
Dumnezeu, dar cu certitudine o bucurie împărtășită cu mirii și o binecuvântare și un ajutor în vederea

49 Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cuvinte de Aur” vol. III, Nunta, familia și problemele lor, Editura Egumenița 2001, Galați,
ISBN 978-606-550-098-3, p.157
50 Kalistos Ware - Călugărul și Mireanul, ediția digitală, în anexe, pg 2
51 Sfânta Scriptură, Matei 22.30
52 Sfânta Scriptură, Ieșirea 12. 5; 29. 1, 38; Leviticul 1. 3, 10; 3. 1, 6; etc
53 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, pg 35
54 Paul Evdochimov Taina iubirii - Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortotoxe, p.36

28
mântuirii; așa omul fiind colaborator cu Duhul cel de viață făcător, nunta fiind cinstită (Taină Sfântă)
și patul neîntinat (pentru zămislire de prunci întru Domnul, nu pentru plăcere exclusiv - vezi
algoritmul, și subnota Sf-ului Vasile cel Mare), este temelia casei, (de unde termenul căsătorie), și a
educației, a bunei creșteri.

„Dacă cineva face astfel nunta, dacă are aceste principii, nu va fi mai prejos decât
călugării…”55.

Se înțelege dar, că monahismul este o alternativă, vieții de familie, dar nu mai bună sau mai rea ci
mai cinstită, mai slăvită, îngerească, pentru lepădarea de sine ce își are temelia în cele trei voturi,
fecioria (renunțarea la Sfânta Taină a Cununiei și trăirea în castitate împotriva naturii și firii umane),
sărăcia (lepădarea de orice lucru lumesc, pentru a nu avea nimic despre care să-și spună „e al meu”),
ascultarea (lepădarea voinței proprii, chipul aspru în care arată că nu mai e ca Adam care din proprie
voință n-a făcut ascultare de poruncă). Toate cele trei voturi împreună sunt modul în care monahul se
ferește, de a se lipi sufletește de ceva pământesc, renunțând la instincte firești / naturale care sunt puse
în mintea și trupul său de către Dumnezeu, deci încă odată subliniez, nu că ele ar fie rele în sine, dar
folosindu-le nepotrivit pot duce la împătimire, iar monahul își aduce ființa la lepădare de sine, la
lepădare de cele bune, de firea sădită de Dumnezeu în el, ca pe o jertfă curată ca o ardere de tot, nu ca
pe ceva întinat.

3.1.2 Fecioria în lume

În primele veacuri exista ceata feciorelnicilor, atât bărbați cât și femei care se jurau că rămân în
această stare, fără a depune celelalte voturi monahale. Azi nu se practică decât rar, ocazional, dar în
general, azi nu este recomandabil, deoarece fără îndrumare potrivită și înțeleaptă, azi reprezintă o
asceză complicată56 în particular - depinde de fiecare: să nu fie o înșelare în mândrii ascunse, să aibe un
duhovnic la care să se spovedească cu maximum de sinceritate, iar duhovnicul să fie iscusit. În primele
veacuri era o practică, deoarece era o manifestare de evlavie pentru curățenie și mărturisire față de
desfrâul și neorânduiala lumii păgâne 57, oarecum ar fi și azi un motiv, dar, între timp s-a așezat la toată

55 Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cuvinte de Aur” vol. III, Nunta, familia și problemele lor, Editura Egumenița 2001, Galați,
ISBN 978-606-550-098-3, p.80
56 pr Nicolae Tănase, în diverse conferințe la secțiunea ‘întrebări’
57 Pidalion 1844 versiunea digitală, scanată OCR - condamnă ca desfrănare dacă acești feciorelnici se răzgândesc și
se căsătoresc.
„ CELE 30 DE CANOANE AL SFÂNTULUI ŞI ECUMENICULUI AL PATRULEA SINOD TÂLCUITE. CANON 16 - Fecioara care s‐
a afierosit pe sine stăpânului Dumnezeu, aşişderea încă şi Monahii să nu fie iertat a se căsători. Iar de se vor afla
făcând aceasta, să fie neîmpărtăşiți. Am hotărât însă ca să aibă stăpânia iubirii de oameni pentru aceştia, Episcopul
locului. [Sinod 4: 7; Sinod 6: 44; Cartagina: 19; Vasilie: 6, 18, 19, 20, 60] ”

29
cinstea rânduiala monahală, iar feciorelnicii de azi stau ascunși cumva, deci nu e vorba atât de vreo
mărturisire ci de o asceză personală mai curând.

4. Așezarea în Adevăr a mirilor

„Cateheza este răsunetul viu al graiului matern, biblic şi duhovnicesc al Bisericii,
iar catehizarea procesul de naştere şi maturizare a credinţei conforme Botezului,
lucrarea fundamentală de rostire, ascultare şi personalizare a graiului matern al
Bisericii, înrădăcinarea Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului,
temeluirea casei Dumnezeului Celui Viu în omul viu, o adevărată Bunăvestire
personală”.58

Adevărul Credinței Ortodoxe, nu este un adevăr numai al unei doctrine, al unui sistem de gândire
printre alte sisteme de gândire ci este Adevărul Persoană, însuși Dumnezeu. Acest lucru este greu de
priceput, de pătruns, de impropriat în minte. Credința - numită religioasă de ‘gura lumii’ - pare numai
un sistem de gândire bazat pe niște valori părelnice la care poți adera sau nu. Totuși credința primită
de oameni prin revelația Dumnezeiască, este mai presus de sisteme părelnice, este un Adevăr absolut,
dar nu-și descoperă raționalitatea, logica, nu se ‘arată’ decât numai celor ce caută - așa cum spune
Mântuitorul Sfântului Apostol Toma „… Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au
crezut!” (Ioan 20. 29). Înțelegând prin asta „… pentru că ai să pipăit, ai vrut să ai certitudinea, și ai
crezut …”, dar mai fericiți sunt cei care cred fără o căutare ‘pipăibilă’ fie senzorial fie prin rațiune,
logică și descoperiri științifice. Dar noi fiind slabi și dorind a ne edifica (convinge prin simțuri și
minte), avem și noi pus la dispoziție un ‘deget’ (mintea, rațiunea, logica) pentru a cerceta Adevărul.
Dar acum în vremea noastră să-L vedem Iisus Hristos așa cum l-a văzut și pipăit Sfântul Apostol Toma
nu este posibil, totuși Dumnezeu în mare mila Sa ne-a lăsat o modalități de a-L ‘pipăi’ de exemplu și
prin RAȚIUNE, gândire (filosofia și logica [ca științe] sunt instrumente excelente).
Catehetica ca ‘metodă’, neapărat se sprijină pe celelalte discipline teologice, dogmatica (căci fără o
dogmă revelată, am fi părelnici), morala, liturgica, etc.
Scopul fiind schimbarea vieții, conștientizarea credinței noastre, sfințirea, vorba Sf Apostol Pavel:

58 Pr. Lect. Jan Nicolae, Clopotul din noaptea de Paşti. Pledoarie pentru un reviriment catehetic, în „Logos”, Revistă
de Pastorală catehetică, Centrul de Cercetare în Pedagogie pastorală şi Psihoterapie ortodoxă, Alba Iulia, anul 1, nr.
1/2007, p. 14.

30
„...Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi care am murit păcatului,
cum vom mai trăi în păcat?” (Rom .1-2)
Provenind din verbul grecesc κατήχεϊν, cu sensul originar de „a spune ceva de pe un loc înalt”, de
unde înţelesul de „a învăţa pe altul prin viu grai”, dar nu exclude nici învățarea altora prin scris, unde
mai ales se pot expune rațional lucrurile, iar ‘catehumenul’ revedea, recitii, cugeta mai adânc asupra
celor aflate.
Să vedem un model rațional

„Gândirea, și tot ce cuprinde și înseamnă gândirea, rațiunea, inteligența,

înțelepciunea, tot procesul intelectual direcționat spre un scop voit ales, inclusiv
resursele din memorie (datele, cunoștințele despre modul de funcționare al
lucrurilor din natură), procesul de cal- culare, de elaborare a unui plan de lucru
(de construcție și realizare), alegerea materialelor și interacțiunilor (substanțe,
funcții fizice, biologice, chimice, adică legi ale naturii) – este absolut necesară
oricărei acțiuni. Din întâmplare nu se ivește nimic sistematic și elaborat, ci numai
din acțiunea conștientă a voinței și rațiunii.

În lumina acestora amintite mai sus, nu putem presupune că nimicul poate avea
rațiune / gândire / ... etc, și nici ceva-ul, ci numai cineva, adică cineva viu, cu voință,
discernământ și știință de sine.

Așa presupunând în felul teoriei evoluției, că nimic-ul „știe” să elaboreze sisteme

din ce în ce mai complexe, e pură naivitate. De exemplu: să aleagă din
multitudinea de substanțe pe acelea din care să construiască un cristalin, care să fie
transparent, să fie elastic pentru a se folosi de anumite legi ale opticii (care evident
trebuie știute de nimic) în vederea proiectării imaginii pe o suprafață, ecran de
celule (retină), pentru care iarăși trebuie alese exact substanțele și posibilitățile din
întregul arsenal al legilor naturii (ele însele elaborate inteligent) cele optime din
care se pot construi celule cu un sistem de codare/decodare (nimic-ul ar trebui să
știe și cibernetică) care transformă impulsul luminos, apoi alte celule care să poată
transmite informația la alte celule cu alt sistem de codare/decodare care să proi-
ecteze în mintea viețuitoarei imaginea captată.

La fel pentru orice alt sistem (auz, muscular, tactil etc), nimic-ul pentru a putea,
eficient construii și întocmi (într-o ființă umană, animală, vegetală) cele existente
și văzute acum în natură, trebuie să aibă inteligență / rațiune etc. Ceea ce este

31
 absurd. Numai Cineva poate con- cepe un plan de creare, construcție și executare,
deoarece trebuie să gândească.

Evanghelia lui Ioan începe cu acest Adevăr: „La început era Cuvântul și Cuvântul
era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. (Ioan 1,1). „Cuvântul” în originalul
grecesc „Logos” înseamnă atât cuvânt, vorbă cât și rațiune/ordine ... inteligență ...
etc. Sfântul Apostol Ioan, în primele versete al Evangheliei, ne face o demonstrație
logico-filosofică a existenței lui Dumnezeu, un Dumnezeu personal, viu. Astfel un
ceva, o energie impersonală, cu atât mai puțin un nimic cu capacități raționale,
dovedindu-se total neverosimile, absurde.

Așadar „Toate prin El (Cuvântul, Dumnezeu) s-au făcut; și fără El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Tot universul poartă amprenta rațiunii, logicii și
ordinii din ea. Universul este făcut de Cineva care a gândit-o și a construit-o. Acest
Cineva nu este oare interesat de noi, creația Lui? De întreaga Lui creație, dar mai
ales noi oamenii cărora le-a creat capacitatea de gândire? Putem să refuzăm să
credem, dar aceasta nu schimbă adevărul, iar Adevărul ne este arătat în versetul 14
„Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”.

̦
Ca o concluzie scurtă a acestui exercițiu de gândire Ratiunea prin însuși faptul că
este, dovedește existența lui Dumnezeu, a acelui Cineva care a gândit și creat
întregul cosmos.”59

Așadar putem spune, fără ca versetul să-și piardă esența: „La început a fost
Rațiunea și Rațiunea era la Dumnezeu și Dumnezeu era Rațiunea”; sau în loc de
termenul ‘Rațiunea’ putem folosi și ‘Înțelepciunea’, având multe trimiteri în Sfânta
Scriptură spre aceasta:

„Prin înţelepciune, Domnul a întemeiat pământul, iar prin înţelegere a întărit

cerurile.” (Pildele lui Solomon 3. 19)

”Toată înțelepciunea este de la Domnul și cu El este în veac. (…)

Înainte de toate s-a zidit înțelepciunea şi înțelegerea minții este din veac (…)

Pofteşti înțelepciune? ține poruncile și Domnul îți va da-o ție (…)”

(Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) 1. 1, 4, 25)

59 Toma Muntean în Revista „Calea Mânturii”, Nr. 42 (957), 14 octombrie 2018, La început este rațiunea, pg. 3

32
 Mirii, dar și toți credincioșii fie viitori sau actuali miri, sau monahi, dacă nu-și falsifică înțelegerea
asupra Adevărului trăit de ei60, ci rămân în Adevăr, în intimitate cu Adevărul adică cu Hristos vor putea
face față oricăror situații. Întărirea în credință cu cele amintite mai sus în exercițiul de gândire, oferă,
cred cea mai bună bază e care să crească credința mirilor, a viitorilor sau actualilor părinți. Rolul
duhovnicului de aici încolo este greu de cuantificat, deoarece fiecare persoană și fiecare căsnicie este
unică, iar soluțiile pentru fiecare sunt unice.
Ceea ce este totuși comun, tuturor căilor unice ale unicilor oameni, poate fi analizat, însușit și mai
apoi aplicat, în fiecare din aceste ‘căi’, deoarece toate sunt izvorâte din poruncile Mântuitorului, din
practica Bisericii de mai bine de 2000 de ani.

„Pofteşti înţelepciune? ţine poruncile şi Domnul îţi va da-o ţie.

Că înţelepciunea şi învăţătura stau în temerea de Domnul, şi plăcute sunt Lui

credinţa şi blândeţea.

Nu fi neîncrezător în temerea de Domnul şi să nu te apropii de El cu inimă îndoită.

Nu te făţărnici înaintea oamenilor, şi buzelor tale ia aminte.

Nu te înălţa, ca să nu cazi şi să aduci necinste sufletului tău.

Căci va descoperi Domnul cele ascunse ale tale şi în mijlocul adunării te va înjosi,

Pentru că nu te-ai apropiat cu inimă curată de frica Domnului, şi inima ta este

plină de vicleşug”. (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) 1, 25-
31)

4.1 Obișnuința, ca metodă în educație

Ce faci te face61, sau Ești ceea ce trăiești 62, adică lucrurile făcute, îndelung, sau/și cu participare
intensă psihologic, trăite, ’obișnuințele’ produc în biologia trupului uman niște ‘reflexe’, ‘rutine’,
‘modus operandi’ pe care Părintele Diacon Adrian Sorin Mihalache le descrie și din punct de vedere
medical și din punct de vedere duhovnicesc, cum contribuie ele la sădirea patimilor, sau dimpotrivă la
despătimire și așezarea bunelor deprinderi. Cum organismul uman, ajută fie la statornicirea bunelor
obișnuițe, sau la celor rele, împătimitoare.

60 Dr. Simona Ciobanu, 032 Despre Esental Psih. Dr. Simona Ciobanu 29.01.2017, http://patristicpsychology.com/
emisiuni/
61 Diac. Adrian Sorin Mihalache, conferința Ce faci te face, https://www.youtube.com/watch?v=Bo4fMPWefnU
62 Diac. Prof. Dr. Adrian Sorin Mihalache, conferința Esti ceea ce traiesti (Conferinta ASCOR Cluj), https://www.y-
outube.com/watch?v=nZa5_WFgM-Q&t=1s

33
 Numai și numai mirii, părinții care se așeză în bune obișnuințe, ale vieții creștine construiesc un
cadru optim, un mediu prielnic dezvoltării duhovnicești a copiilor. Dacă ei între ei, față de ceilalți și
față de societate, nu sunt cu trăirea și ‘rutinele’ vieți lor în duhul creștin, nu vor putea educa, crește
copii în spiritul creștin, deoarece pentru copil propun un fel de viață care le este lor însuși străin, iar
copilul le va urma exemplul.
Dacă în schimb părinții vor trăi, cumpătat, înțelept și împlinind poruncile iubirii și milei creștine,
copilul asemenea va face.

„Mila şi adevărul să nu te părăsească; leagă-le împrejurul gâtului tău, scrie-le pe

tabla inimii tale;” (Pildele lui Solomon 3. 3 )

Primii cateheți ai copilului sunt însuși părinții prin conviețuirea cu copilul, Sfântul Ioan Gură de
Aur numește asta, învățarea catehetică, „naștere duhovnicească” 63, copilul devenind „hristofor”64, adică
„purtător de Hristos” ca rezultat al educării - un candidat la sfințenie.
Mirii, părinții inconstanți în viața duhovnicească vor da copilului în general un mediu labil, iar
copilul îi va urma în general, dar nu este un determinism, o lege de funcționare a educației ci o
constatare: copii din familii bine așezate duhovnicește, se sfințesc mai ușor, conform dictonului
„trăiește în preajma sfinților, pentru a te sfinții”, sau „lângă un sfânt, te vei sfinții” (Tradiția Patristică),
și asemenea din familii cu părinți problematici moral, viitorii adulți sunt și ei problematici, sau suferă
de diferite patologii.
‘Obișnuița’ de a trăi într-un anumit fel, a cadrului familial, provoacă sădirea viețuirii după principii
morale, dacă copilul vede ‘coruptibilitate’ va avea tendința (nu obligatorie) de a face la fel, având
exemplul dat, dar depinde de deciziile intime luate de copil în propria inimă, în propriul for interior,
cât de ‘acordate’ sunt față de Adevăr; el având libertatea de a rejecta practicile părinților și să nu le
urmeze65. Voința omului fiind suverană, indiferent dacă mediul ‘dă exemple’ de un fel sau altul. Totuși
mai ușor se identifică ‘ceva bun’ dacă este și exemplu despre acel bun în proximitate.

„Dacă vrei să-i spui altuia despre puterea lui Dumnezeu, trebuie să simţi întâi tu
puterea Lui“.66 (Sf. Mc. Daniel Sisoev)

Nădăjduim numai ca exemplul moral, evlavios, iubitor de Adevăr al părinților să ‘convingă’ sufletul
și mintea copilului, ca exemple de urmat - ca până la urmă, cu ocolișuri mai mari sau mai mici în

63 Protosinghel Dr. Teofan Mada, Familia creștină la Sfântul Ioan Gură de Aur, ed. Arhiepiscopiei Aradului, 2011, p. 33
64 Pr. Dr. Teofan Mada, Familia creștină la Sfântul Ioan Gură de Aur, p. 34
65 Dr. Simona Ciobanu, 016 Rasfatul La Copii Psih. Dr. Simona Ciobanu 15.11.2015, http://patristicpsychology.com/
emisiuni/
66 http://www.cuvantul-ortodox.ro/preotul-martir-daniil-sisoev-19-nov-2009-despre-ecumenism-relatia-cu-
dumnezeu-razboiul-cu-diavolul-mersul-la-biserica-convertiri-si-puterea-credintei/

34
vâltoarea vieții, copilul și viitorul adult să se convingă de ‘valoarea’ incontestabilă a ‘bunei viețuiri’
după principiile creștine.

„Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le: nu defãimați pe nimeni, nu

furați de la nimeni, nu mințiți fațã de nimeni, nu vã înãlțați fațã de nimeni, nu urâți
pe nimeni, nu vã despãrțiți de adunãrile de la slujbele din bisericã, pãtimiți
împreunã cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimãnui smintealã, de ceea ce e a altuia sã nu
vã apropiați; îndestulați-vã cu ceea ce vã pregãtesc femeile voastre. De veți face
așa, nu veți fi departe de Împãrãția cerurilor”67

Tot așa față de lucrurile mici, ale vieții, față de ‘interesele’ mici imediate, sau cele mai mari cu
greutate mai mare, de ‘împărtășirea’ bucuriilor și necazurilor, în esență așezarea părinților în IUBIRE
și ADEVĂR dă exemplul bun, pe care copilul îl va urma sau nu după propria vrere, dar exemplul bun
spre bine nădăjduim a fi mai de acceptat viitorului adult, fiind el însuși ‘chip al lui Dumnezeu’, pentru
care părinți răspund în fața lui Dumnezeu, pentru educația primită, nu pentru hotărârile proprii aduse
din propria lui libertate de alegere, căci poate să aleagă răul dacă lui - omului - acela îi place.

„Intereselor sale se adaugă şi cele ale soţiei. La fel şi bucuriilor sale se adaugă şi cele
ale persoanei iubite. În vechime se spunea că o bucurie împărtăşită este o bucurie
dublă, iar necazul împărtăşit este o jumătate de necaz.”68

4.2 Trauma și recompensa, ca metodă

La un copil de până în vărsta de 10 - 12 ani, educația prin ‘logică’ nu funcționează, copilul neavând
construite conexiunile necesare în sistemul nervos 69, metoda îndeobște folosită, încă de la începuturile
omenirii, e pedeapsa (sau trauma) și recompensa.
Trauma, poate fi și urmarea bătăii, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur cu multă înțelepciune nu o
recomandă ca uzuală, adică deasă și în orice împrejurare, ci recomandă mai curând cearta cu dragoste,
indulgența:

„trebuie prin indulgență să vindecăm boala. Deoarece acela ce a devenit mai bun
din frică omenească, repede se va întoarce la obișnuințele lui rele”70

Amenințarea bătăii ar trebui să fie suficientă.

67 Sf Ioan Scărarul. Dragoș Bota - Mântuirea în lume, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rãdãuților Suceava, 2005, p.6
68 Pr. Evgheni Şestun, Familia ortodoxă, Editura Sofia/Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, pp. 18-21
69 Diac. Adrian Sorin Mihalache, Conferință Cultivarea sensibilității spirituale la copii și provocările lumii de azi, https://
www.youtube.com/watch?v=zdjNzKq3hjI
70 Pr. Dr. Teofan Mada, Familia creștină la Sfântul Ioan Gură de Aur, p. 187 (Omilia 29, La Matei, PG 57, 362)

35
 Trauma, poate fi și de altă natură decât, bătaia sau frica de ea, poate fi de exemplu restricția la ceva
plăcut, la o joacă, la mersul undeva, o mâncare etc. Sau chiar lacrimile sincere ale mamei suferinde din
pricina răului săvârșit de copil, uneori mâhnirea mamei sau a tatălui este în sine suficient pentru ca în
sufletul odraslei să se nască mustrarea de conștiință, și părerea de rău pentru boacănă. Se poate folosii
nemai vorbirea, declarată obligatoriu „nu mai vorbesc cu tine! …”, altfel din partea copilului există un
risc al neînțelegerii asupra ‘tăcerii’.
Recompensele, nici ele nu trebuie exagerate, să nu devină pentru un copil scop de bună purtare
primirea a ceva, să dezvolte ‘oportunismul’ față de cele materiale și față de cele lumești, în copil. Cea
mai de preț și educativă este însăși viața în iubire, fericirea și bucuria din ochii, chipul și glasul
părinților, mângâierea, și din când în când și o recompensă complementară materială (nu ceva
așteptat, nu ceva promis, nu ceva țintă ci ceva spontan surpinzător, neavând mai mult rol decât
‘cireașea de pe tort’), o jucărie mult dorită, un tort etc.
Trauma, recompensele, împreuna joacă, comunicarea, etc, în complexitatea ei ,nașterea
duhovnicească’ se face cu succes dacă în sufletul și mintea copilului, vocea conștiinței, mustrarea de
conștiință dacă e cazul, este sănătoasă și reprezintă o valoare directivă. Căci cum vrem să fie copilul
mai bun, altfel decât din propria conștiință, voință și acțiune?

4.3 Parenting și Antiparenting

Cum veți face bunătate, voi răi fiind?

Aparițiile moderne în lumea occidentală, de tip „Parenting” ale metodologiilor educative, trebuie
privite cu rezerva cuvenită, deoarece în ele sfaturile au ca izvor o viață non-creștină, tipică
mentalităților marxist-culturale, globaliste, sincretiste din mediul occidental din care și provin. Cadrul
lor nefiind creștin, darăminte ortodox, ci ori atee ori chiar sataniste (presiunea LGTB de exemplu) ca
obârșii ideologice.
În principiu aceste medode nu duc la ‘cristalinizarea’ vocei conștiinței, ci implementează diferite
tehnici de ‘falsificare’ a acestuia, sau de acoperire a ei. Copilul ajungând să aprecieze ca ceva de
nedorit, ca pe ceva rău ‘mustrarea de conștiință’ și totodată i se recomandă o încredere exagerată în
sine, ce duce la patimi grele (părerea de sine, slava deșartă …), ba chiar la moartea sufletească.
Ce bun să te aștepți de la o ideologie care susține că omul este animal?! Ce educație bună și
adevărată poate produce o învățătură plină de falsitate?!

36
 Bibliografie

Izvoare Scripturistice și Patristice

Biblia sau Sfânta Scriptură. Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte
Teoctist–Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
https://www.bibliaortodoxa.ro/
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91.
Molitfelnicul, Tipografia Cărților Bisericești 1896, (varianta digitalizată)

Cărți

34104977-Cum să ne Mântuim-Ieromonah-Ioan-Iaroslav.pdf
http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti.html
Antim Ivireanu – Didahii.pdf , Editura Litera Internațional București, ISBN 9975-904-96-3
Arsenie Boca - Ridicarea Casatoriei la rangul de Taina.pdf, Editura Agaton, București 2002
Arsenie Boca - Tinerii, familia si copiii nascuti in lanturi.pdf, Editura Pelerinul, Iași
Căsătoria – Taina cea mare, Starețul Emilianos Simonopetritul.pdf,
sfantulmunteathos.wordpress.com, accesat la 30/07/18, 15:38 – traducere de Laurențiu Dumitru
David C. Ford - Barbatul si Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur.pdf, Editura Sophia, București 2004
Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, Omilii la căsătorie, Traducere din greaca veche de Pr.
Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu 2004
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre dragoste și prietenie, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, București
1945, extras din Revista „Ortodoxia” Anul XII, Nr. 15-18 (sau din Margaritare, Cuvantul 13, Editura

Libera 2001)

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, Traducere Pr.
Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 2001

37
 Pr. Gheorghe T. Tilea, Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sfântului Ioan Gură de Aur III
Familia creștină, Tipografia Eparhială Curtea de Argeș 1947
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii si cuvantari despre educatia copiilor . Pdf, Traducere: Pr.Marcel
Hanches, Editura Marineasa Timișoara 2005
Sf. Ioan Gură de Aur, Parinti, copii si cresterea lor. pdf, Culegere de texte patristice si traducerea lor
în neogreaca de IEROMONAHUL BENEDICT AGHIORITUL
Traducere din neogreaca: Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia
Sf. Ioan Gură de Aur, Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Tit, Filimon.pdf, Editura Nemira
2005.
Paul Evdokimov, TAINA IUBIRII Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe. pdf ,
Traducere de Gabriela Moldoveanu
Protos. Nicolae M. Tang, Isaac Sirul. Ascet și mistic, Editura Astra Museum, Sibiu, 2017

Alte surse web

http://patristicpsychology.com/emisiuni/
https://www.ioanguradeaur.ro/
Pidalion 1844 versiunea digitală, scanată OCR

38