Sunteți pe pagina 1din 4

POVESTEA LUI HARAP-ALB

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în Convorbiri literare, 1877.

Basmul cult este specia narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu
întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice înfăţişând drumul maturizării eroului. Conflictul dintre
bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele secundare se raportează la protagonist şi
au diferite funcţii ca în basmul popular, dar individualizate prin atribute exterioare şi limbaj. În basmul
cult stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu descrierea şi dialogul: „Creangă nu dă naraţiunii sale
simpla formă a expunerii epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau
introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor.” (Tudor Vianu, Studii de literatura română).

Naraţiunea la persoana a III-a e realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine
adesea prin comentarii şi reflecţii. Naraţiunea e dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin
reducerea digresiunilor şi a descrierilor. Dialogul are dublă funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii
şi caracterizează personajele. Astfel, spectatori ai maturizării eroului sunt atât celelalte personaje cât şi
cititorii.

Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar motivele narative: superioritatea mezinului,
călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.

Acţiunea se desfăşoară linear, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire.
Coordonatele acţiunii sunt vagi, nedeterminate, caracterizate prin atemporalitate şi aspaţialitate: „Amu
cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care
era împărat într-o ţară, mai depărtată…Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o
margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine”. Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă
din incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului de a ajunge de la un capăt la celălalt
al lumii ( de la imaturitate la maturitate).

În basm, identificăm formule specifice: formula iniţială („ Amu cică era odată într-o ţară un craiu care
avea trei feciori.”) şi ce finală („…şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo
bea şi mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.”). Formulele
mediane („ Şi merg ei o zi, merg două şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”)
realizează trecerea de la o secvenţa narativă la alta şi întreţin suspansul.

La sfârşit autorul îşi dezvăluie identitatea de narator – povestitor, găsindu-se printre invitaţii la nuntă: „Şi
un păcat de povestitoriu / Fără bani în buzunariu”. Cititorul este invitat să participe la nunta „care mai
ţine încă; cine se duce acolo, bea şi mănâncă.”

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de
echilibru (expoziţiunea), un eveniment care dereglează echilibrul (intriga), apariţia donatorilor şi a
ajutoarelor, trecerea probelor, refacerea echilibrului şi răsplata eroului (deznodământul).
Autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează teme de circulaţie universală, dar le organizează
conform propriei viziuni, într-un context narativ mai complex. Cele trei ipostaze ale mezinului corespund
în plan compoziţional, unor părţi narative, etape ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru
drum, la curtea craiului – fiul craiului, mezinul(naivul), parcurgerea drumului iniţiatic – Harap – Alb
(novicele, cel supus iniţierii), răsplata – împăratul (iniţiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului
presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale(concretizat în trecerea probelor) şi modificarea
statutului social al protagonistului.

Eroul nu are de trecut doar trei probe, ci serii de probe. Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci
de omul însemnat, de o inteligenţă vicleană, în două ipostaze: Spânul şi omul roş. Nici protagonistul nu
este un Făt – Frumos curajos, voinic, luptător priceput, iar calităţile dobândite aparţin planului psiho-
moral.

„Cartea” primită de la Împăratul Verde, care, neavând fete, are nevoie de un moştenitor la tron (motivul
împăratului fără urmaşi), este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea drumului
iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului( motivul superiorităţii mezinului). Destoinicia fiilor e probată
mai întâi de tată, care impune o condiţie iniţială obligatorie celui care aspiră la tronul împărătesc. Podul
simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii. Trecerea podului însă a fost pregătită anterior. Drept răsplată
pentru milostenia arătată Sf Duminici deghizată în cerşetoare, mezinul primeşte sfaturi de la aceasta să
ia calul, armele şi hainele tatălui său pentru a izbândi. Astfel, tânărul va repeta iniţierea tatălui. Calul,
descoperit cu tava de jăratic după trei încercări, va deveni tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, dar are şi
puteri supranaturale: vorbeşte şi poate zbura. Întâmplările cu cerşetoarea şi calul pun în evidenţă
naivitatea şi nepriceperea tânărului de a distinge realitatea de aparenţă.

Trecerea podului e urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru
tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca
cărările”. Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul
părintesc şi, crezând că se află în ţara spânilor, îl tocmeşte slugă. Naiv, îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl
său şi coboară în fântână fără a se gândi la urmări.

Coborârea în fântână reprezintă spaţiul naşterii şi al regenerării. Schimbarea numelui marchează


începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână, ca un naiv fecior de
crai pentru a deveni Harap – Alb, rob al Spânului. Răutatea Spânului îl va pune în situaţii dificile, trebuind
să demonstreze calităţi morale. Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii).

Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina ursului,
aducerea pielii cerbului şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Primele două probe le trece
cu ajutorul Sf Duminici care-l sfătuieşte cum să procedeze. A treia probă este mai complexă şi necesită
mai multe ajutoare care au puteri supranaturale. Drumul spre împăratul Roş începe cu trecerea altui
pod. Astfel, dând peste un alai de furnici, cruţă viaţa acestora, alegând să treacă înot o apă mare. Drept
răsplată , crăiasa furnicilor îi dă o aripă. Aceeaşi răsplată primeşte de la crăiasa albinelor. Cel care va
deveni cândva împărat dovedeşte pricepere, curaj şi înţelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.
Pentru a-i da fata, împăratul Roş îl supune la o serie de probe, trecute datorită puterilor supranaturale
ale ajutoarelor: casa de aramă – cu ajutorul lui Gerilă, ospăţul pantagruelic – cu ajutorul lui Flămânzilă şi
Setilă, alegerea macului de nisip – cu ajutorul furnicilor, straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei,
transformată în pasăre – cu ajutorul lui Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei – cu ajutorul albinei.

Fata împăratului Roş, „o farmazoană cumplită”, impune o nouă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei
să aducă „trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete”. Proba e
trecută de cal şi fata îl însoţeşte la curtea împăratului Verde. Pe drum, eroul se îndrăgosteşte de fată,
dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte adevărata identitate. Fata îl demască pe Spân care-l
acuză pe Harap-Alb că a dezvăluit secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că
iniţierea s-a încheiat. Calul este acela care distruge întruchiparea răului: „ zboară cu dânsul în înaltul
ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.

Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în infern, a morţii
iniţiatice. Învierea e realizată de fată, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintră în posesia
paloşului şi se căsătoreşte cu fata de împărat, primind şi împărăţia drept recompensă. Nunta şi
schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea
echilibrului iniţial şi răsplata eroului.

În basm, sunt prezente numerele magice: 3, 12, 24, semne ale totalităţii.

Personajele – oameni dar şi fiinţe himerice cu trăsături omeneşti – sunt purtătoare ale unor simboluri:
binele şi răul.

Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte, prin trecerea
probelor, o serie de calităţi psiho-morale, necesare unui împărat: mila, bunătatea, generozitatea,
prietenia, respectarea jurământului, curajul. Sensul didactic al basmului e exprimat de Sf Duminică:
„Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor
asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce-i necazul”. Numele personajului reflectă condiţia sa duală: rob,
slugă(Harap), de origine nobilă(Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări
intermediare între naivitate şi învierea spirituală.

Spânul nu e doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău necesar”: „ Şi unii ca
aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează. Cu excepţia eroului care parcurge un drum
iniţiatic, celelalte personaje pot fi încadrate în anumite tipologii reductibile la o trăsătură dominantă.
Portretele celor cinci tovarăşi ai eroului ascund defecte umane. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi
vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă.

Personajele se individualizează prin limbajul care cuprinde expresii populare, regionalisme fonetice sau
lexicale, ziceri tipice, proverbe. Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate
limbajului şi diferă de stilul naratorului popular: „Creangă restituie povestirea funcţiunei ei estetice
primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor”.
Plăcerea zicerii, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului – exprimarea
mucalită: „să trăiască trei zile cu cea alaltăieri”, diminutive cu valoare augumentativă: „băuturică,
buzişoare”, expresii: „dă-i cu cinstea să peară ruşinea”, caracterizări pitoreşti – portretul lui Ochilă,
Gerilă.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi reflectarea concepţiei despre lume a
scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului. Ca
orice basm însă, Povestea lui Arap-Alb pune în evidenţă idealul de dreptate, cinste şi adevăr.