BIOFIZICA1

Profesor gradull
HARY HÂRLĂUANU
...,
BIOFIZICA SI
'1
IMAGISTICĂ MEDICALĂ
PENTRU
ASISTENTI
MEDICAiJ
AII
Inmemoriam
prof. dr. docent ISĂCESCU DUMITRU
şi conf. dr. MARIETA SAVA
CUVÂNT ÎNAINTE
Suportul de curs se adresează elevilor din anul 1 al şcolilor

sanitare postliceale, pentru pregătirea generală, calificarea: asis
tent medical generalist.
Obiectivele generale sunt:

• fixarea şi aprofundarea unor noţiuni de bază din domeniul
biofizicii şi însuşirea calităţilor necesare unei activităţi prac
tice de măsurare, control şi verificare în laborator;
• dobândirea cunoştinţelor generale necesare folosirii unor
metode fizice de măsură;
• asimilarea unor noţiuni utile înţelegerii unor procese fizio
logice şi farmacologice din organismul uman.
Obiectivele disciplinei:
• Teoretice: însuşirea principiilor fizice ale unor metode de
studiu utilizate în medicină; înţelegerea aspectelor biofizice
ale proceselor şi ale structurilor din organism şi ale acţiunii
factorilor fizici asupra organismului.
• Practice: deprinderea şi înţelegerea lucrului cu o serie de
aparate (utilizate în laboratorul clinic) şi a erorilor care pot să
apară în relaţie cu pregătirea probelor; studiul unor procese
8 Hary Hârlăuanu
din organism pe modele biologice sau fizice sau prin alte

metode experimentale.
Autorul adreseaza mulţumiri d-nei Valentina Toader, asis

tent medical principal, pentru ajutorul acordat la realizarea aces
tei lucrări.
CUPRINS
1. Noţiuni generale 13
2. Biofizica celulară 16
2.1. Membranele biologice 16
2.2. Biomecanica 19
2.3. Termodinamica 26
2.4. Bioe1ectricitatea 32
3. Biofizica sistemelor complexe 38
3.1. Bioacustica 38
3.2. Optica biologică 43
4. Bazele fizice ale imagisticii medicale 46
4.1. Imagistica cu raze Rontgen (rântgen-diagnosticul) 46
4.2. Proprietăţile radiaţiilor X 48
4.3. Efectele celulare ale radiaţiilor 48
4.4. Protecţia împotriva radiaţiilor 50
4.5. Recepţia informaţiei 51
5. Tehnici radiologice speciale 53
5.1. Radioscopia televizată 53
10 Hary Hârlăuanu
5.2. Tomografia computerizată (CT) 54
5.3. Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) 57
5.4. Ecografia 60
5.5. Substanţe de contrast. 65
5.6. Radioterapia 66
6. Aparatura radiologică 70
6.1. Descrierea aparaturii folosite În radiologie 70
6.2. Diferite tipuri de instalaţii radiologice 79
6.3. Condiţiile generale pentru utilizarea aparatelor
Rontgen 81
6.4. Organizarea laboratorului de radiologie 83
7. Radiodiagnostic şi radioterapie 84
7.1. Noţiuni de bază 84
7.2. Influenţa radiaţiilor asupra ţesuturilor şi organelor 85
7.3. Mijloace de radioprotecţie 89
7.4. Noţiuni despre doza terapeutică 90
7.5. Prevenirea iradierii 91
8. Pregătirea pacienţilor pentru explorarea radiologică ..... 94
8.1. Pregătirea bolnavului pentru investigarea radiologică
simplă şi cu substanţe de contrast 94
8.2. Mijloacele artificiale de contrast folosite la examenele
radiologice 95
8.3. Incidente şi accidente date de substanţele de contrast.. 97
8.4. Prevenirea accidentelor determinate de utilizarea
substanţelor de contrast.. 99
8.5. Tratamentul accidentelor date de substanţa
de contrast..................................................................... 100
8.6. Izotopii 101
Biofizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 11
Bibliografie 105
ANEXA 1. Noţiuni de fizică moleculară a lichidelor 107
ANEXA 2. Ghid de utilizare a examenelor radiologice

şi imagistice medicale 111
1. NOŢIUNI GENERALE
Biofizica studiaza diferite procese şi fenomene care au loc

Într-un organism viu şi stabileşte legi Între diferite mărimi fizice,
aceasta find o ştiinţă de graniţă cu caracter interdisciplinar,
având relaţii cu biologia, fizica, chimia şi matematica.
Domeniile biofizicii sunt:
1. Biofizica moleculară studiază proprietăţile moleculelor,
ale substanţelor care alcătuiesc materia vie şi ale fenomenelor
care iau parte la acestea.
2. Biofizica celulară studiază aspectele mecanice, electrice
şi termice. Se ocupă de comportarea din punct de vedere fizic a
celuleor individuale:
limfocite;
eritrocite;
neuroni;
fibre musculare.
Celulele - sunt elementele constitutive de bază ale ţesuturilor

animale sau vegetale şi, în general, sunt formate din nucleu, cito
plasmă şi membrană.
Citoplasma - este elementul constitutiv fundamental al celulei,
format mai ales din albumină asociată cu alte substanţe organice.
14 Hary Hârlăuanu
Limfocitele - sunt o varietate de leucocite prezente în limfă şi în
sânge, având un rol important în imunitatea organismului.
Leucocitele - sunt celule nucleate din sângele circulant, inco
lore, de formă în general sferică şi de dimensiuni variabile, cu rol
important în apărarea organismului împotriva microbilor.
Eritrocitele - sau hematiile, sunt celule sangvine de culoare
roşie, care conţin hemoglobină.
Neuronul- este unitatea fundamentală a sistemului nervos, spe
cializat în generarea, conducerea şi transmiterea impulsurilor
nervoase.
Fibra musculară - sau celula musculară - este unitatea morfo
funcţională a ţesutului muscular.
3. Biofizica sistemelor complexe: fenomenele fizice care

intervin în recepţia auditivă şi vizuală, în funcţia neuronilor şi
în contracţia musculară.
Procesele biologice sunt produse cu ajutorul unor procese
chimice şi fizice ale vieţii, pe care le studiază atât biochimia,
cât şi biofizica. Biofizica este de mare utilitate, atât pentru stu
diile fiziologice, ea analizând la nivel molecular şi submolecular
procesele fiziologice, cât şi pentru înţelegerea proceselor biofi
zice şi biochimice.
5. Biofizica medicală - studiază aplicaţiile fizicii în diag

nosticare.
Materia vie se prezintă sub forma unor organisme sau indi
vizi. Biosfera nu are un caracter continuu, ci unul discontinuu,
fiind alcătuită din indivizi deosebiţi, unităţi distincte, capabile
de viaţă autonomă; pot fi descompuse mintal sau artificial în
subsisteme: aparate anatomice, organe, ţesuturi, celule, particule
celulare, macromolecule, molecule şi atomi. Sunt unităţi din ce
în ce mai elementare şi care corespund totodată diferitelor nivele
de organizare a materiei vii. Sistemul fundamental este celula,

dar nu numai din considerente embriologice şi morfologice, ci şi
din considerente biofizice şi biochimice. Fiecare nivel de orga
nizare structurală are legile sale proprii după care se comportă,
ceea ce înseamna că biofizica studiază diferite nivele ale mate
riei vii; sistemele vii sunt într-o continuă evoluţie şi deosebim o
evoluţie ontogenetică şi o evoluţie filogenetică.
Ontogenetic - proces de dezvoltare a fiinţei vii de la embrion la
stadiul de adult.
Filogenetic - evoluţia
formelor organice a unor specii de ani
male sau plante din momentul apariţiei vieţii pe Pământ.
Prin sistem înţelegem un ansamblu structural de corpuri

care interacţionează între ele reciproc şi este delimitat în spa
ţiu, denumit mediu extern, în care se petrec toate procesele.
Prin sistem biologic înţelegem un ansamblu de structuri
moleculare, atomice, ioni şi supramolecule structurate, adap
tate în vederea realizării unor funcţii.
În sistemul biologic se petrec procese care, din punct de
vedere al naturii lor, sunt procese fizice şi chimice.
2. BIOFIZICA CELULARĂ
2.1. MEMBRANELE BIOLOGICE
Membranele biologice sunt ansambluri compuse din proteine

şi lipide care formeaza structuri continue biodimensionale, cu
proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, prin care
se realizeaza compartimentarea materiei vii.
2.1.1. Structură şi proprietăţi
Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:
delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
prezintă permeabilitatea specifică pentru ioni şi unele macro
molecule;
reprezintă sediul unor reacţii enzimatice.
Membrana este formaţiunea care separă două medii: pot fi

membrane celulare sau membrane ce separă sângele de ţesuturi
sau chiar organele între ele.
Membrana joacă un rol foarte important în schimburile organe
lor (celulelor)cu lichidul din spaţiul interstiţial [spaţiul situat între
părţile unui corp sau ale unui sistem de corpuri aflate unul lângă
altul pe o anumită porţiune din suprafaţa lor, fără a se atinge].
Ioni - particule cu sarcini electrice pozitive sau negative.
Macromoleculă - compus format dintr-un numar foarte mare
de molecule.
Enzimă (ferment) - susbstanţă produsă de celule vii, care acti
vează procesele biochimice (adică oxidări, reduceri, hidratări
etc.). Pentru a acţiona ele necesită anumite condiţii ale pH-lui,
o anumită temperatură şi alţi factori. În industrie, enzimele se

folosesc pentru obţinerea unor băuturi alcoolice; enzimele pure
se pot folosi ca medicamente, de exemplu, tripsina etc.
2.1.2. Compoziţia biochimică a membranelor biologice

Principalele componente biologice sunt:
Proteinele (60-80%) conferă funcţionalitatea membranei.

Au rol în transportul activ, îndeplinesc funcţii enzimatice sau
de receptori.
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (trans
membranare), fie asociate suprafeţei acesteia (proteine membra
nare periferice şi proteine legate prin lipide). Există mai multe
tipuri de proteine, incluzând:
• enzime, care catalizează diferite reacţii chimice;
• proteină-marker;
• receptori;
• de susţinere;
• de transport.
Proteinele sunt implicate în multiple procese:
• transportul molecular şi ionic transmembranar;
• realizarea conexiunilor intercelulare şi a ancorării celulelor
în matricea extracelulară;
• desfăşurarea reacţiilor enzimatice asociate structurilor mem
branare;
18 Hary Hârlăuanu
• controlul fluxului de informaţie Între celulă şi mediu prin

recunoaşterea, legarea şi transmiterea moleculelor-semnal;
• imunitatea celulară.
Receptorii - reprezintă capătul periferic al unui analizator,
organizat de aşa maniera Încât pot analiza şi transmite un anu
mit tip de energie sau de sistem luminos, auditiv. În farrnacolo
gie, receptorul este o structură particulară care răspunde la un
anumit produs chimic, de exemplu, adrenalina care se afla în sis
temul simpatic sau parasimpatic.
Sistemul simpatic este partea sistemului neurovegetativ, în bună
parte antagonist al parasimpaticului. Este format din ganglion ii
simpatici cervicali, toracici, lombari, situaţi de o parte şi de alta
a măduvei spinării.
Sistemul parasimpatic este partea sistemului neurovegetativ for
mată din trei porţiuni: craniană, medulară şi sacrală.
Lipidele (20-40%). Membrana celulară constă din trei tipuri

de lipide: fosfolipide, glicolipide şi steroli. Colesterolul, cel mai
cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei rigidi
tatea. Sunt întotdeauna ataşate proteinelor, asigură funcţia de
barieră a membranelor.
Componentele minore ale membranelor biologice sunt: ionii,
apa, transportorii.
2.1.3. Caracteristicile fizice ale membranelor biologice

Fluiditatea membranelor - mobilitatea lor.
Transportul prin membranele biologice
transportul pasiv
difuziunea simplă prin bistratul lipidic.
Lipidele sunt substanţe organice naturale, constituite din aIcooli
şi acizi graşi superiori. Sunt componente de bază ale materiei vii.
Transportul activ - se realizează cu un consum de energie

mic spre rnare,
2.2. BIOMECANICA
Mecanica - studiază formele cele mai simple de mişcare.

Mişcarea începe din poziţia de repaus.
Cinematica - studiaza mişcarea pe diferite traiectorii în raport
cu timpul şi independent de cauzele care provoacă mişcarea.
Dinamica - studiază mişcarea corpurilor legată de cauzele
care o produc, adică de forţe.
Statica - studiază echilibrul corpurilor asupra cărora acţi
onează diferite forţe, precum şi mijloacele de realizare a echi
librului.
A. CINEMATICA UMANĂ
Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau
săritură. Ea este caracterizată prin faptul că la un moment se
ridică picioarele de la sol, unul câte unul sau amândouă o dată,
într-o anumită fază a deplasării.
Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de sprijin al corpului
pe un singur membru inferior, separate de perioadele de spri
jin pe ambele membre inferioare. Faza de sprijin unilaterală are
loc în cea mai mare parte a timpului, adică atunci când corpul
se sprijină pe un singur picior.
Sprijinul dublu se realizează atunci când: picioarele se află
în acelaşi timp pe soL În faza de sprijin unilateral se disting:
pasul posterior, când piciorul oscilant se află în urma celui
de sprijin;
20 Hary Hârlăuanu
pasul anterior, când piciorul oscilant se afla înaintea celui de
sprijin.
În deplasarea sa, corpul uman execută şi alte mişcări:
oscilaţii verticale;
oscilaţii transversale;
oscilaţii longitudinale.
Alergarea
Se caracterizeaza prin faptul că niciun moment picioarele nu
se află pe sol amândouă o dată. La o anumită viteză, apare un
interval în care corpul nu are deloc contact cu soluL În alergare,
picioarele sunt în flexie.
Săritura
Constă în deplasarea ambelor picioare o dată, fazele de sprijin

ale picioarelor pe sol fiind separate de absenţa contactului cu soluL
Legile paşilor
Lungimea medie a pasului normal este 63 cm la bărbaţi şi
50 cm la femei.
La ambele sexe pasul drept este mai lung decât cel stâng.
Depărtarea laterală a picioarelor în timpul mersului este mai
mică la bărbaţi (l1-12 cm) decât la femei (12-13 cm),
Lungimea pasului creşte cu frecvenţa, până la o cadenţă de
maxim 75 de paşi pe minut. La o cadenţă mai mare, lungi
mea pasului scade.
Viteza mersului creşte odată cu frecvenţa paşilor până la o
cadenţă de 85 de paşi pe minut; la o cadenţă mai mare, viteza
scade.
B. DINAMICA ORGANISMULUI UMAN
Inerţia este o proprietate generală a corpurilor.
Legea fundamentala a dinamicii a fost formulată de Newton:

un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi
uniformă atâta vreme cât acţiunea altor corpuri nu îl obligă să-şi
modifice această stare. Influenţa unor corpuri asupra altora se
manifestă sub acţiunea unor forţe.
Gravitaţia este forţa pe care Pământul o exercită asupra cor
purilor. Centrul de greutate al oricărui corp se află la intersecţia
a cel puţin trei planuri faţă de care se compensează momentele
forţelor de gravitaţie. Planurile sunt: orizontal, frontal şi median
anteroposterior (direcţia din faţă către spate).
Planul median este determinat de verticalitatea locului şi axa
luminii.
La corpul uman, centrul de greutate depinde de poziţia cor
pului, a membrelor şi de încărcarea lor.
C. STATICA ORGANISMULUI UMAN

Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp
solicitat de mai multe forţe, care îşi anulează reciproc efectele.
Dacă acţionează numai forţa de gravitaţie deosebim:
echilibrul de suspensie, când corpul este mobil în jurul axei
de rotaţie;
echilibrul de sprijin, când corpul se află pe un plan cu care
ia contact printr-o bază de susţinere.
Echilibrul poate fi: stabil, nestabil şi indiferent.
Pârghiile
O pârghie este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui
punct fix, numit punct de sprijin. Pârghiile sunt:
de gradul 1 sau de echilibru: au punctul de sprijin situat
între forţa activă şi forţa rezistentă, de exemplu, foarfeca;
de gradul II: forţa rezistentă se află între punctul de spri
jin şi forţa activă, de exemplu, roaba, dinţii incisivi şi canini;
22 Hary Hârlăuanu
de gradul III sau de deplasare: forţa activă se află între forţa

rezistentă şipunctul de sprijin, de exemplu, penseta de sprân
cene, antebraţul în flexie când muşchii flexori se contractă.
Muşchii flexori sunt muşchii care acţionează contra extensori
lor, apropie oasele pe care sunt inseraţi.
Muşchii extensori sunt muşchii care depărtează sau intind mem
brele sau degetele. În corpul uman se întâlnesc de cele mai multe
ori pârghii de gradul III.
D. MECANICA INIMII
Sângele circulă prin vasele sangvine, fiind propulsat din
inimă in aparatul cardiovascular, energia fiind transmisă sân
gelui de contracţiile inimii.
Circulaţia este condiţionată de contracţiile ritmice ale ini
mii, alternate cu relaxarea acesteia. În medie, frecvenţa contrac
ţiilor inimii este 70 de bătăi/minut la bărbaţi şi 80 de bătăi/minut
la femei; la copii frecvenţa este mai mare.
Mecanica vaselor sangvine

Inima propulsează intermitent la fiecare sistolă o cantitate
de sânge în artere; ar trebui ca regimul de curgere prin vase să
fie intermitent, însă datorită elasticităţii vaselor, sângele curge
continuu şi, deci, se măreşte debitul sângelui în vase.
Sistola (contracţie periodică)
Presiunea pe care contracţia ventricul ară o dă sângelui se
transmite cu o valoare din ce în ce mai redusă, cu cât se îndepăr
tează de regiunea de propulsare (inima) spre periferie (capilare).
Ventrteulul este o cavitate naturală de dimensiuni reduse
din interiorul unor organe (inimă, creier, laringe etc.).
Inima are două ventricule: ventriculul stâng şi ventriculul
drept, care au rolul de a pompa sângele în artere.
În medie, presiunea sangelui este de 120-130 de torri; în

aortă, carotidă, femurală, radială este o presiune de 100-120
torri, iar în arterele mici, 70-90 de torri.
Un torr = 1,3328 Paseah

Aorta - este artera principala care transportă sângele oxi
genat în tot corpul.
Carotida este artera principală (dreaptă şi stângaă) care duce
sângele oxigenat la cap; întreruperea circulaţiei sângelui la nive
lul capului poate duce la deces.
Jugular - la gât.
Femural - de la genunchi până la bazin.
Radial - pleacă dintr-un centru ca razele unui cerc.
În capilar, presiunea este 10-30 de torri; în vene fenomenul

este în sens invers, viteza de circulaţie creşte pe măsură ce se
apropie de inimă.
Presiunea depinde de fluiditatea sângelui. Presiunea arte
rială este cea mai importantă mărime pentru controlul şi diag
nosticarea tulburărilor în funcţionarea aparatului cardiovas
cular. Metoda de determinare a presiunii arteriale se bazează
pe echilibrarea acesteia cu ajutorul unei presiuni exterioare.
Aceasta se realizează exercitând o presiune prin ţesuturi asu
pra unei artere care trece pe un plan rezistent până se opreşte
circulaţia în acel loc. Astfel, se citeşte pe manometru presiunea
exterioară necesară pentru a opri circulaţia şi se consideră că
reprezintă presiunea sistolică a sângelui în artera comprimată.
Aparatul poartă denumirea de tensiometru. Palparea arterei
de la fiecare bătaie a inimii dă o senzaţie caracteristică, dato
rată deformaţiei elastice a arterei sub influenţa trecerii undei
sangvine numită puls.
24 Hary Hârlăuanu
Arteră - vas de sânge care duce sangele de la inimă la periferie.
e. Mecanica respiraţiei
Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar
organismului şi mai ales muşchilor, care sunt cei mai mari con
sumatori de oxigen. Respiraţia constă într-o mişcare alternativă
de mărire sau micşorare a volumului cutiei toracice, realizată în
doi timpi: inspiraţie şi expiraţie.
Inspiraţia este fenomenul activ care se face cu efort muscular
prin mărirea toracelui în diferite direcţii. Prin urmare, plămânii se
dilată, presiunea se micşorează, astfel aerul pătrunde în alveole.
Expiraţia se face în mod normal fără efort muscular, coas
tele coboară, diafragmul se relaxează. La expiraţia forţată par
ticipă muşchii toracici şi abdominali.
Alveolele sunt mici cavităţi în care se găseşte aer. Aerul
atmosferic vine în contact cu sângele din capilarele pulmonare,
cedându-i oxigenul şi preluând dioxidul de carbon.
Diafragmul este un muşchi sub formă de boltă care separă
cavitatea abdominală de cutia toracică. Este alcătuit din fibre
musculare radiale fixate inferior pe coloana vertebrală, pe
coaste şi pe pereţii anteriori ai abdomenului, iar superior pe o
aponevroza numita centrul frenic.
Aponevroza este o formaţiune anatomică lată şi turtită, cu
constituţie fibroasă, prin care se inserează unii muşchi sau care
înveleşte muschii.
F. MECANICA CONTRACŢIEIMUSCULARE
Musculatura reprezintă elementul activ care controlează
deplasarea structurilor osoase şi mişcările altor structuri.
Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibre
lor musculare de a utiliza energia chimică obţinută în procesele
metabolice, de a se scurta şi de a reveni la dimensiunile iniţiale.
Muşchiul striat
Este alcătuit dintr-un mănunchi de fibre musculare (sute,
mii). Contracţia musculară implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplarea excitaţiei cu contracţia;
3. contracţia propriu-zisa a fibrei musculare.
Metabolismul reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice referi

toare la o anumită substanţă, de exemplumetabolismulglucidelor.
Procesele metabolice - stadii prin care se desfăşoară totalitatea
proceselor nutritive de asimilaţie sau dezasimilaţie care se pro
duc În organism, având ca rezultat menţinerea vieţii.
Metabolismul bazal - cantitatea de calorii produse într-o oră,
necesară funcţionării complete a organismului în condiţii de
repaus, raportat la un metru pătrat de suprafaţă corporală.
TIPURI DE CONTRACŢII
Muşchii dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens con
trar forţei care se opune. În funcţie de mărimea acestei forţe,
muşchii se pot scurta, se pot alungi sau îşi pot păstra aceeaşi
lungime.
Contracţia izotonică - muşchii se contractă contrar unei
forţe exterioare constante (ridicarea unei greutăţi).
Contracţia neizotonică - forţa variază ca mărime (întinde
rea unui resort).
Contracţia izometrică - contracţia în care lungimea muş
chiului nu se modifică, dar tensiunea în el creşte. Forţa dezvol
tată este egală cu cea care trebuie învinsă. Muşchiul nu efectu
ează lucru mecanic (contracţia pentru susţinerea unui obiect).
Contracţia tetanică - contracţiile individuale fuzionează
într-o contracţie unică (convulsii, stări de asfixiere).
26 Hary Hârlăuanu
2.3. TERMODINAMICA
Termodinamica se ocupă cu studiul fenomenelor termice

din stările de echilibru ale sistemelor fizico-chimice. Pentru a
caracteriza stările de echilibru, termodinamica operează cu o
singura mărime fizică - temperatura.
A. TRANSPORTUL DE CĂLDURĂ ÎN ORGANISM

Organismul uman produce căldură, care se transmite din
centrul corpului spre suprafaţă, iar de aici spre mediul exterior.
Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismu
lui diferă de la un organ la altul. Căldura este transportată din
locurile cu temperatura mai ridicată spre locurile cu tempera
tură mai scăzută prin conducţie şi convecţie.
Cenducţia
Pe o tija metalică învelită în plastilină se prind pioneze, apoi
cu o sursă de căldură, încălzim la un capăt tija. Vom observa
faptul că pionezele încep să se desprindă de la capătul cel mai
apropiat de sursa de căldură.
Acest mod de transmitere a căldurii din aproape în aproape
se numeşte couducţle. .
Convecţia
Pe suprafaţa
apei dintr-un vas presărăm firicele de rume
guş. Încălzim vasul cu apă, acesta se dilată şi transmite căldura
apei. Apa de la fundul vasului îşi micşorează densitatea şi urcă
la suprafaţă. Apa de la suprafaţa vasului, având densitatea mai
mare, coboară. Astfel, apare un curent care este pus în evidenţă
de firicelele de rumeguş.
Transmiterea căldurii din aproape în aproape cu transport de
substantă, se numeste
, eenvectie,
,
Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales

a celor groase, astfel încât rolul principal în transportul căldu
rii îl are sângele.
Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favo
rizată şi de căldura lui specifică mare, fiind aproximativ egală
cu a apei.
Căldura specifică: C apei = Q I m"'T
Q= căldură T= temperatură
C= căldura specifică m = masa corpului
Căldura este energia transferată numai prin mişcarea de

zordonată a moleculelor între două sisteme aflate în contact.
Căldura este o măsură a transferului de energie. De aceea, se
măsoară în Joule.
Temperatura reprezintă starea de incălzire a unui corp şi se
măsoară în grade Celsius (C) sau Kelvin (K).
Căldura specifică se defineşte ca fiind căldura primită de
un corp cu masa de un kilogram atunci când temperatura lui
creşte cu un grad K.
Transmiterea căldurii spre exterior se realizează prin con
ducţie, convecţie, radiaţie şi evaporarea apei prin transpiraţie.
Radiaţie - incălzirea se face numai prin curenţi de aer.
Evaporare - vaporizare lentă care are loc la suprafaţa lichi
dului - reprezintă trecerea unui lichid în stare de vapori în toată
masa lui.
Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie
reprezintă aproximativ 70-80% din totalul căldurii transmise
mediului exterior, iar prin evaporare se cedează 20-30% din
aceasta; in condiţii de efort fizic, pierderea de căldură prin eva
porare este de 60-70% din totalul căldurii. În cazul muncilor
28 Hary Hârlăuanu
grele fizice, corpul pierde 4-12 L de apă prin evaporare, ceea

ce reprezintă o cedare considerabilă de căldură; din cauza ade
rării unui strat de aer de cea 4 până la 8 mm pe suprafaţa pie
lii, numit strat marginal, corpul se opune cedării căldurii prin
curenţi de convecţie şi conducţie. Grosimea acestui strat scade
atunci când corpul este în mişcare.
B. MĂSURAREA TEMPERATURII
Temperatura reprezintă starea de încălzire a unui corp. În
funcţie de starea corpurilor, căldura se propagă diferit:
în solide se propagă prin conductibilitate;
în lichide se propagă prin convecţie, adică prin curenţi de
lichid;
în gaze se propagă prin convecţie şi radiaţie.
Când mărim energia termică a unui corp, acesta poate suferi
unele transformari: modificări de volum, schimbarea stării de
agregare, transformări chimice.
Temperatura - reprezintă starea de încălzire sau răcire a
corpului. Pentru măsurare folosim termometrul, având ca uni
tate de măsură gradul Celsius.
Temperatura corpului omenesc

Se măsoară cu termometrul medical.
La încălzirea mercurului din rezervor, acesta se dilată dato
rită energiei termice primate, trece în capilar, iar apoi valoarea
apare pe scala termometrului. Temperatura se măsoară în axi1ă
de cele mai multe ori; termometrul se ţine 8 până la 10 minute şi
se citeşte indicaţia. Termometrele digitale nu trebuie scuturate,
nu se sparg şi anunţă printr-un semnal acustic în mai puţin de un
minut. Temperatura se mai poate măsura bucal, rectal sau vaginaL
Termometrul digital cu infraroşu pentru frunte măsoară tem
peratura în două secunde fără contact direct. În mod normal,
valorile medii sunt 37°C grade axilar şi 37,5°C rectal. Lanou-năs

cuţi temperatura este mai mare, dar scade la normal după câteva
zile.
Temperatura este influenţată de activitatea musculară şi ner
voasă, de temperatura exterioară etc. În mod normal, corpul ome
nesc îşi poate menţine aproape constantă temperatura chiar dacă
mediul ambiant are o temperatură variabilă, aceasta fiind rea
lizată cu ajutorul unor mecanisme fiziologice termoreglatoare.
C. TERMOREGLAREA
Căldura este rezultatul echilibrului dintre procesul de pro
ducere a energiei termice în organism şi pierderile de căldură
care se produc prin radiaţie, evaporare la nivelul pielii, precum
şi evaporarea la nivelul mucoasei pulmonare.
Termoreglarea se realizează prin:
reglarea producerii căldurii;
reglarea pierderilor de căldură.
Aceste două procese se desfăşoară în funcţie de raportul din
tre temperatura organismului şi cea a mediului extern:
atunci când temperatura mediului exterior este mai apropiată
de cea a corpului, pierderile de căldură se compensează prin
furnizarea de căldură prin arderile din organism;
dacă temperatura mediului extern este scăzută, organismul
luptă împotriva frigului prin intensificarea arderilor pentru
a produce căldură, ca şi prin folosirea de haine groase;
când temperatura externă este crescută, organismul luptă
prin procesele de evaporare a apei (transpiraţia).
D. LEGILE TERMODINAMICn
Principiul 1. Cantitatea de căldură schimbată de sistem cu
exteriorul, în cursul unei transformări între două stări se găseşte,
pe de-o parte, în lucrul mecanic realizat şi, pe de altă parte, în
30 Hary Hârlăuanu
variaţiaenergiei interne a sistemului. Acest principiu reprezintă

energia în cursul transformărilor de stare.
Aplicaţii:
U=Q Ee - Energie cinetica
U= Ec+ Ep Ep=mgh Ep - Energie potenţială
AU- Variaţia energiei interne
Q -Căldura
m - Masa corpului
g - Acceleraţia gravitaţională
h - Înălţimea
Acest principiu reprezinta conservarea energiei în cursul

transformărilor de stare.
Legea conservării energiei este valabilă în toate procesele,
inclusiv în cazul sistemelor vii. Sursa principală de energie în
organism o reprezintă procesele de degradare a substanţe lor ali
mentare. Organismele vii ca sisteme deschise vor avea energie
internă care poate varia mai mult sau mai putin, în raport cu vâr
sta, starea fiziologică etc.
Ele primesc şi degajă energie, astfel încât problema conser
vării energiei se pune doar Ia sistemele închise.
în timp ce lucrul mecanic poate fi transformat în totalitate
în căldură, nu toată căldura preluată de Ia sursa caldă poate fi
transformată în lucru mecanic, deoarece o parte din aceasta
este transferată corpurilor care ne înconjoară. În aceste condi
ţii, randamentul lucrului mecanic este subunitar. Rolul princi
pal îl constituie reacţiile de oxidare a carbonului şi hidrogenu
lui - 85%, reacţiile de hidroliză - 14 %, neutralizări, scindări
moleculare - 1%.
Cedarea energiei de către organism se face sub formă de
lucru mecanic, căldură, evaporarea apei.
Principiul al II-lea - indică sensul procesului termodinamic

natural - trecerea căldurii de la un corp cu o anumită tempera
tură, la altul cu o temperatură inferioară. Toate procesele natu
rale se desfăşoară într-un singur sens ireversibil. Principiul al
Il-lea al termodinamicii evidenţiază existenţa unui paramentru
de stare, caracteristic fiecărei stări în parte a unui sitem entropic.
Entropia este o mărime termodinamică ireversibilă a proce
selor fizice macroscopice. Această mărime de stare indică sen
sul de evoluţie macroscopică a unui sistem închis. Entropia este
un mod de măsurare a ordinii unui sistem, grad de organizare.
Cu cât sistemul este mai bine organizat din punct de vedere
structural, cu atât entropia este mai redusă.
Organismele vii există prin schimbul permanent de substanţă
şi energie cu exteriorul. Conform principiului 1al termodinami
cii, cu cât procesele metabolice în organism sunt mai active, cu
atât cantitatea de căldura va fi mai mare, de exemplu, în proce
sele de convalescenţă sau în unele afecţiuni în care apar dezechi
libre între anabolism şi catabolism.
Anabolism - asimilaţie, refacerea unui organism slăbit.

Catabolism - proces de dezintegrare care are loc în organismele
vii. Determinarea metabolismului în afecţiunile tiroidei a devenit,
în aceste condiţii, un test clinic de investigaţie a funcţiilor tiroidei.
Dacă organismul foloseşte arderea lipidelor ca sursă de ener

gie, entalpia va fi de trei ori mai mare, lipidele reprezentând o
rezervă de energie.
Lipidele sunt substanţe organice grase, insolubile în apă, dar solu

bile în majoritatea substanţelor organice care conţin grupa hidro
carbon. Acestea joacă un rol important în compoziţia materiei vii.
32 Hary Hârlăuanu
Entalpia (încălzirea) este o mărime termodinamică de stare,

reprezentând energia internă a unui sistem la care se adaugă pro
dusul dintre volum şi presiune.
Heterotermia (heteros/altul) reprezintă proprietatea unor
animale de a-şi pierde în timpul iernii posibilitatea de reglare a
temperaturii corpului; este valabilă pentru animalele care hiber
nează.
Homotermia (homoslcald) - animalele au proprietatea de
a-şi păstra
temperatura corpului constantă indiferent de mediul
ambiant prin termoreglare (păsări, mamifere).
2.4. BIOELECTRICITATEA
Bioelectricitatea studiază starea de electrizare şi acţiunile

reciproce ale corpurilor electrizate. Corpurile electrizate cu
acelaşi fel de sarcini se resping, iar cele cu sarcini contrare se
atrag. Un corp electrizat are o sarcină electrică. Sarcina elec
trică reprezintă proprietatea unui corp de a se afla într-o anu
mită stare. Sarcina electrică nu se creează, nu se pierde, dar se
transmite de la un corp la altul.
Relaţia matematică a sarcinii

Q =1t
Q = sarcină electrică
1= intensitatea curentului electric
t = intervalul de timp
(q)si=As=C
A = amper
S = secundă
C = coulomb
Un corp electrizat creează în jurul său forţe de atracţie sau

de respingere, cu care acţionează asupra altor corpuri electri
zate aflate în apropierea sa. Aceasta se datorează cârnpului
electrostatic care ia naştere în jurul sarcinii electrice. Câmpul
electrostatic este caracterizat prin existenţa unor linii de câmp,
linii care pleacă radial dintr-un corp încărcat pozitiv şi converg
radial spre corpul încărcat negativ. În interiorul unui conduc
tor nu există sarcini electrice, deci nu există nici linii de câmp,
fenomen folosit în practică, pentru protejarea unor dispozitive
de acţiunea câmpului electric extern. Sarcinile electrice pe con
ductoare electrizate sunt respinse de sarcinile vecine, fapt pen
tru care pe suprafaţa conductorilor se creează o presiune elec
trică; aceasta devine foarte mare la vârf, determinând scurge
rea electricităţii prin aceasta. Pentru a împiedica acest fenomen,
piesele conductaare supuse electrizării nu trebuie să aibă vârfuri
ascuţite. Câmpul electrostatic are o energie potenţială, iar sar
cinile electrice care se deplasează în acest câmp efectuează un
lucru mecanic. Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea sarci
nilor electrice între două puncte ale unui circuit se numeşte ten
siune electrică.
U=L/q (U)Si = J/s

U = tensiunea electrică (U); = V
L = lucru mecanic J = Joule
q = sarcină electrică
S= secundă
V = volt
L = U/q --------- L = Uit; L = F/d
F= forţă
d= distanţă
(L), = J
Corpurile puse în legătură cu pământul se descarcă, fapt pen
tru care se consideră potenţialul pământului nul.
34 Hary Hârlăuanu
A. ELECTRODINAMICA
Electrodinamica studiaza fenomenele care se produc în tim
pul mişcării sarcinilor electrice.
Curentul electric, fiind un flux de sarcini, poate avea carac
teristici diferite şi este alcătuit dintr-un flux de electroni.
Electron - particulă subatomică fundamentală cu sarcină elec

trică negativă.
Deosebim trei tipuri de curenţi:

curent de convecţie;
curent de conducţie;
curent de polarizare.
Curentul de convecţie - se datorează mişcării particule
lor încărcate cu sarcini electrice, produse de o sursă externă;
de exemplu, trecerea sarcinilor de la catod la anod într-un tub
vidat, dacă acesta din urmă este adus la incandescenţă.
ICatod - pol negativ.

Anod - pol pozitiv.
Curentul de conducţle este cel mai important. Fenomenul

se explică prin faptul că cu cât numărul electronilor liberi
dintr-un metal este mai mare, cu atât metalul este mai bun
conducător de electricitate. Electronii liberi se comportă ca
un gaz şi capătă o mişcare de ansamblu sub acţiunea unui
câmp electric.
Curentul de polarlzare rezultă din mişcarea sarcinilor, legate
de curentul electric de conducţie; prin conductoarele metalice
poartă numele de curent electric, iar în lichide se numeşte curent
ionic: purtătorii de sarcini sunt ioni pozitivi şi ioni negativi.
Tensiunea electromotoare
În circuitul electric purtătorii de sarcini se deplasează atât în
circuitul exterior, cât şi în circuitul interior.
Ltot = Eext + Lint
Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea sarcinilor elec

trice de-a lungul întregului circuit reprezintă tensiunea electro
motoare.
E = Ltot/q
E = tensiune electromotoare
Ltot = lucrul mecanic total
q = sarcina electrică
Lucrul mecanic care efectuează deplasarea sarcinilor elec

trice de-a lungul circuitului extern se numeşte tensiune la borne.
Ub= Lext/q
Ub = tensiunea la borne
Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea purtătorilor de

sarcină de-a lungul circuitului interior se numeşte cădere de
tensiune.
u = LiDt/q
Lint = lucru mecanic interior
u= cădere de tensiune
Lext = lucru mecanic exterior
Ltot/q = Lextl q + Lint/q
E =Ub+ U
36 Hary Hârlăuanu
Tensiunea electromotoare este o caracteristică a generato

rului şi nu depinde de elementele circuitului exterior.
B. REZISTENŢA ELECTRICĂ
Pentru a caracteriza o poziţie manifestată de o porţiune de
circuit pasiv la trecerea curentului electric se defineşte o nouă
mărime fizică numită rezistenţă.
circuit pasiv - orice porţiune de circuit conectat cu două
borne la restul circuitului;
circuit activ - dacă porţiunea de circuit conţine generatoare.
I =VIR === R = VII (R)si = VIA = il (ohm)
1 = intensitatea
U = tensiunea
R = rezistenţa
V=volt
A =amper
Q=ohm
Ohm-ul este rezistenţa unui dipol pasiv, dacă la aplicarea ten

siunii de un volt pe dipol trece un curent constant de un amper.
Rezistenţa electrică creşte odată cu temperatura.
Curentul de conducţie produce o serie de efecte:
efectul termoelectric;
efectul termoelectronlc,
Efectul termoelectric: conductorii metalici fiind sudaţi,

prin încălzirea sudurii în circuit apare un curent electric în urma
efectului termoelectric.
Efectul termoelectronlc - se produce ca urmare a captării
electronilor dintr-un metal prin încălzire. Acest efect stă la baza
funcţionării aparatelor Rontgen, kenotroane etc.
Aplicaţii - celula fotoeleetrică - televiziune, radiologie.
Electricitatea fiziologică
Materia vie este caracterizată de modificarea însuşirilor ei în
funcţie de condiţiile de mediu. Această însuşire se numeşte exci
tabilitate, iar factorii care provoacă aceste modificări se numesc
excitanţi. În dezvoltarea lor, unele ţesuturi au căpătat proprietăţi
specifice: contractibilitatea, secreţia, manifestate prin excitaţie.
contractibilitatea - însuşirea ţesuturilor organice de a se
contracta.
Prin stimularea unui muşchi se obţine o contracţie.
excitabilitatea electrică a muşchilor şi a nervilor se caracte
rizează prin doi parametri.
Reobaza - pragul fundamental, de intensitate minimă a unui

curent continuu care produce contracţia musculară.
Cronaxia - adică timpul minim necesar de producere a con
tracţiei musculare, utilizând un curent cu o intensitate dublă faţă
de cea a reobazei.
Stările de excitabilitate ale unui nerv, muşchi etc. sunt
reprezentate de valoarea minimă a intensităţii sistemului natural
sau artificial, pentru a produce o excitatie; intensitatea minimă
unui curent galvanic, capabil să produca excitaţia unui ţesut viu.
3. BIOFIZICA SISTEMELOR COMPLEXE
3.1. BIOACUSTICA
Acustica studiază anumite vibraţii ale corpurilor materiale

care se reflectă în simţuri sub formă de sunete. Urechea umană
este sensibilă pentru sunete alcătuite din vibraţii cu frecvenţa
între 16 şi 20.000 de perioade pe secundă (hertzi).
Vibraţia este caracterizată de o mărime fizică numită frec

venţă.
Perioada reprezintă durata celui mai mic interval de timp
după care vibraţia se repetă.
Pentru a demonstra vibraţia vom observa o lamă de ras pe
care o acţionăm.
Sunetul este un fenomen fizic care stimulează simţul auzului.
Urechea umană (formată din urechea extenă, medie şi internă)
poate să perceapă numai sunetele între anumite frecvenţe: între
15 şi 20.00 de hertzi.
Hertz (Hz) este unitatea de măsură a frecvenţei egală cu o peri

oadă pe secundă.
Astfel de vibraţii ajung la urechea internă când sunt trans

mise prin aer şi sunetul este restricţionat. Sunetele cu frecvenţă
mai mare de 20.000 Hz sunt numite ultraseuiee, Undele se pro
pagă transversal sau longitudinal. În ambele cazuri doar energia
mişcării undei este propagată prin mediu; nicio parte din mediu
nu se mişcă prea departe. O undă sonoră este o undă longitudi
nală, în timp ce energia mişcării undei se propagă în exteriorul
sursei, moleculele de aer se mişcă înainte şi înapoi paralel cu
direcţia de mişcare a undei. Aşadar, o undă sonoră este o serie
de compresii şi extensii alternative ale aerului. Fiecare moleculă
rămâne în aceeaşi poziţie ca la început.
A. AMPLITUDINEA
Amplitudinea este o caracteristică a undelor sonore pe care
o percepem ca pe un volum. Distanţa maximă pe care o parcurge
o undă de la poziţia iniţială sau zero este amplitudinea; aceasta
corespunde cu gradul de mişcare în moleculele de aer ale unei
unde. Când gradul de mişcare creşte în molecule, acestea lovesc
urechea cu o forţă mai mare. Din această cauză, urechea per
cepe un sunet mai puternic. O comparaţie de unde sonore la
amplitudine scăzută, medie şi înaltă demonstrează schimbarea
sunetului prin alternarea amplitudinii. Aceste trei unde au ace
eaşi frecvenţă şi ar trebui să sune la fel, doar că există o dife
renţă perceptibilă de volum. Amplitudinea unei unde sonore
este gradul de mişcare a moleculelor de aer din undă. Cu cât
amplitudinea undei este mai mare, cu atât moleculele lovesc
mai puternic timpanul urechii şi sunetul este auzit mai puternic.
Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimată în unităţi,
măsurând distanţa pe care se întind moleculele de aer sau dife
renţa de presiune între presiune şi extensii ale moleculelor sau
energiei implicate în proces. Când o persoană vorbeşte normal,
de exemplu, se produce o energie sonoră la o rată de aproximativ
40 Hary Hârlăuanu
o sutime de miime dintr-un Watt. Toate aceste măsurători sunt

extrem de dificil de făcut şi intensitatea sunetului este aproxi
mată, în general, prin compararea cu un sunet standard, măsu
rat în decibeli.
B. CARACTERISTICI FIZICE
Orice sunete simple, cum ar fi notele muzicale, pot fi descrise
în totalitate specificând trei caracteristici perceptive: înălţimea,
intensitatea şi calitatea (timbrul). Aceste caracteristici cores
pund exact cu trei caracteristici fizice: frecvenţa, amplitudinea
şi constituţia armonică sau, respectiv, forma undei.
Zgomotul este un sunet complex, o mixare de mai multe
frecvenţe diferite sau note, care nu sunt legate armonie.
C. FRECVENŢA
Noi percepem frecvenţa ca sunete mai "înalte sau mai joase".
Frecvenţa unui sunet este numărul de perioade sau oscilaţii, pe
care o undă sonoră le efectuează într-un timp dat. Frecvenţa este
măsurată în hertzi (Hz). Undele se propagă la frecvenţe mari
şi la frecvenţe joase, dar oamenii nu sunt capabili să le audă
în afara unor raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la frec
venţe dorite prin diferite moduri. Un sunet de 440 Hz poate fi
creat activând o boxă cu un oscilator care acţionează pe această
frecvenţă. Un curent de aer poate fi înterupt de o roată din
ţată cu 44 de dinţi, care se roteşte cu zece rotaţii pe secundă;
această metodă este folosită la sirenă. Sunetele la aceeaşi frec
venţă diferă prin calitate.
Intensitatea sunetului - este măsurată în decibeli.

şoapta are, în medie, 10 decibeli;
foşnetul are, în medie, 20 de decibeli.
Distanţa la care un sunet poate fi auzit depinde de intensitate.
D. PERCEPŢIA SUNETELOR
La persoanele tinere, sensibilitatea de percepere a sunetelor
este de 10-20 Hz până la 15-20.000 Hz.
Auzul la persoanele în vârstă este mai puţin acut, mai ales
la frecvenţe înalte.
E. REFLEXIA
Sunetul este guvernat de reflexie, reprezentând legea funda
mentală, adica unghiul de reflexie este egal cu unghiul de inci
denţă. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul radar subacva
tic depinde de reflexia sunetelor propagate în apă.
F. REFRACŢIA
Într-un mediu cu densitate uniformă, sunetul se deplasează
înainte, într-o linie dreaptă. Însă, ca şi lumina, sunetul este
supus refracţiei, care îndepărtează undele sonore de direcţia de
origine. Recepţia excelentă a sunetului se face în direcţia din
care bate vântul, iar o recepţie neadecvată, în sens invers, din
cauza refracţiei.
G. ULTRASUNETELE
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate
ale urechii umane, de un mare interes, din punct de vedere prac
tic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este mai
mare de 20.000 Hz.
De exemplu, orientarea liliecilor se bazează pe faptul că ei
emit semnale unde ultrasonice scurte, de frevenţe între 30 şi
60 kHz. Liliacul în zbor emite în medie circa 30 de semnale pe
secundă. O parte dintre acestea sunt recepţionate sub formă de
semnale ecou de urechile mari ale liliacului, după un timp cu
42 Hary Hârlăuanu
atât mai scurt, cu cât obstacolul este mai aproape. La un metru

de obstacol emite 60 de semnale pe secundă. Din cauza lungi
mii de undă mici, fenomenul de difracţie nu apare decât pentru
obstacolele de dimensiuni foarte mici. Ultrasunetele au efecte
biologice importante. La ultrasonarea unui lichid se pot pro
duce diferenţe de presiune de mai multe atmosfere care pot fi
fatale. Ultrasunetele sunt folosite pentru sterilizarea diferitelor
alimente. De asemenea, ultrasunetele au efecte distructive meca
nice, fizice şi chimice. Se pot folosi şi medicamente care aplică
pe piele, apoi se aplică ultrasonarea.
IDifracţie - ocolirea obstacolelor.

H. RECEPŢIA AUDITIVĂ
Pentru ca vibraţia mecanică să dea naştere senzaţiei audi
tive, ea trebuie percepută de analizatorul auditiv, care transformă
senzaţia în excitaţie nervoasă în senzaţie auditivă. Senzaţiile
auditive pot fi:
plăcute (sunete muzicale);
- neplacute (zgomote).
Sunetul este transmis prin canalul auditiv şi pune în vibra
ţie timpanul şi lanţul de oscioare auditive (ciocănelul, nicovala
şi scăriţa), transmiţând vibraţiile spre fereastra ovală. Oscioarele
auditive au o importanţă capitala. Ciocănelul şi nicovala osci
lează împreună în timpul vibraţiei sonore. Aceste mişcări se
transmit scăriţei care este fixată de fereastra ovală.
G. FONAŢIA
Fonaţia este un proces complex care constă din emiterea
unor sunete de către organul vocal uman. Organul vorbirii este
laringele, care are forma unei pâlnii al cărui tub este traheea.
Laringele prezintă două pliuri numite coarde vocale inferioare,
cu proprietăti contractile. Coardele vocale se pot apropia şi înde

părta, variind astfel şi întinderea lor. Deasupra coardelor vocale
inferioare se află două pliuri, numite coarde vocale superioare.
Acestea delimiteaza deschiderea, numită glotă. Sunetele vocale
se formează în laringe, acestea funcţionând ca un tub sonor cu
aerul pulmonar. La emiterea sunetului, coardele vocale se con
tractă şi glota se îngustează. Apoi, curentul de aer trece prin
glotă în timp ce coardele vocale intră în vibraţie. Emisia vocală
nu constă numai din sunetele laringiene, ci şi din suprapune
rea altor vibraţii, de rezonanţă ale diferitelor cavităţi ale orga
nismului. Sunetele joase sunt însoţite de o vibraţie a pereţilor
toracici, iar pentru sunetele înalte, rezonanţa are loc în cavită
ţile supralaringiene.
3.2. OPTICA BIOLOGICĂ
Optica biologică se ocupă cu studiul luminii. Lumina este

un fenomen ondulator, obiectiv, care pune în legătură organis
mele cu mediul, producând prin analizatorul vizual senzaţia
subiectivă de vedere. Ochiul are forma unei sfere cu diametrul
de 22 mm. Învelişul extern este format din sclerotică, restul este
corneea transparentă în partea anterioară. Pe partea interioară
a scleroticii se află coroida ca o continuare a irisului. Retina
este membrana cea mai internă a globului ocular şi este consti
tuită din prelungirea nervului optic. Globul ocular conţine trei
medii transparente: umoarea apoasă, umoara sticloasă şi crista
Unul. Factorul obiectiv în procesul vederii este lumina; acţiu
nea ei asupra retinei dă naştere la fenomene fotochimice şi elec
trice complexe care determina impulsuri nervoase transmise de
la receptorul periferic la scoarţa cerebrală, producându-se sen
zaţia vizuală.
44 Hary Hârlăuanu
A. PERCEPEREA LUMINII
Sistemul optic al ochiului determină pe retină o imagine
reală, răsturnată şi mai mică a obiectelor aflate în afara ochiu
lui. În locul unde nervul optic pătrunde în ochi, lumina nu este
percepută (pata oarbă). Elementele fotosensibile ale retinei sunt
conurile şi bastonaşele, care au roluri diferite în formarea senza
ţiei vizuale. Bastonaşele au sensibilitate mult mai mare decât
conurile, dar nu funcţionează ca rol de distingere a culorilor.
Senzaţia de culoare se produce numai la excitarea conurilor.
Vederea diurnă - este legată de excitarea conurilor şi func
ţionează la iluminări suficient de mari, permiţând distingerea
culorilor şi perceperea unui număr mare de detalii.
Vederea nocturnă - este legată de excitarea bastonaşelor,
De obicei, ambele moduri de vedere funcţionează simultan, iar
în cazul iluminării foarte slabe funcţionează numai vederea peri
ferică. Adaptarea ochiului la diferite intensităţi luminoase se pro
duce în două feluri: prin reflexul pupilar şi prin migraţia pigmen
tului retinian. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult
timp decât invers. După adaptarea la întuneric, lumina bruscă
determină o suită de potenţiale.
Deflexiunile ABCD apar la instalarea stimulării, iar D,
după întrerupere. Accidentele A şi D apar net în viziune foto
pică (conurile), iar B şi C în scotopică (activitatea bastonaşelor).
Deflexiunea - schimbarea traiectoriei unui fascicul de parti

cule încărcate electric cu ajutorul câmpului electric sau mag
netic exterior.
Mecanismul codificarii mesajului în nervul optic a fost

analizat la studiul receptorilor.
Electroretinlgrafia - se utilează clinic ca metodă de diag
nostic.
Electroretinograma - funcţia retinei se exploreaza electro

fiziologic prin două metode:
global - e1ectroretinograma şi
- intracelular cu microelectrozi.
Electroretinograma se înregistrează bipolar la animal, cu
e1ectrozi plasaţi pe polii anterior şi posterior ai ochiului. La om,
înscrierea se face monopolar cu electrodul pasiv anexat pe cor
neea anesteziată şi cel de referinţă la distanţă.
4. BAZELE FIZICE
ALE IMAGISTICII MEDICALE
4.1. IMAGISTICA CU RAZE RONTGEN
(RONTGEN-DIAGNOSTICUL)
Radiaţia descoperita în anul 1895,la Universitatea Wurtburg,

de către fizicianul Conrad Rontgen, denumită radiaţie X, este
o radiaţie electromagnetică, având lungime de undă extrem de
mică, în medie de 10.000 de ori mai mică decât cea a luminii.
Radiaţiile X se produc ori de câte ori electronii aflaţi în mişcare
rapidă se lovesc de corpuri materiale unde produc dislocaţii de pe
orbitele periferice ale corpului izbit şi vor lua locul electronilor
dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe un nivel
energetic pe altul rezultă un plus energetic, adică radiaţiile X.
În stare fundamentală, electronii se rotesc în jurul nucle
ului, pe orbite circulare, fără emisie sau absorbţie de energie.
Straturile sunt: K, L, M, N, O, P, Q.
Atomii excitaţi au mişcări discontinue ale electronilor,
urmate de cedare sau absorbţia unei cuante de energie numită
FRECVENŢĂ.
Electroni - particule cu sarcină negativă din structura nucleu

lui atomic.
Cuantă - cantitatea cea mai mică de energie radiantă.

Drhital- zona din iurul nucleului unde există probabilitatea de
a găsi electroni. Orbitalii sunt de tip s, p, d, f.
Teoria completă privitoare la structura atomului este teoria

cuantică ondulatorie care pleacă de la dualitatea corpuscul-undă.
Dualitate - două elemente diferit opuse.

Corpuscul- partea cea mai mică a materiei.
Unda - a se mişca în valuri, a se undui, adiere.
Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele

în corpul omenesc alcătuiesc în ansamblul lor elemente utile,
pe care fasciculul de raze X le poate transmite examinatorului
sub formă de imagini radiologice, produse datorită modificări
lor care au loc în fasciculul de raze X la nivelul ţesuturilor şi al
organelor de examinat. Coeficientul de absorbţie este proporţi
onal cu numărul atomic la puterea a patra din corpul traversat.
Structurile cu număr atomic mare vor atenua mai mult fascicu
Iul de raze X şi din punct de vedere radiologic vor fi mai opace
(de exemplu, oasele).
Opac - nu permite trecerea luminii.
Număr atomic - numărul de protoni din nucleu (+).
Producerea radiaţiilor X se face în tubul de raze - tubul

COOLIDGE. Acesta este un tub în care se află un vid foarte
avansat, unde electronii emişi de catod sunt acceleraţi la dife
renţe de potenţial de zeci de mii de volţi, se ciocnesc cu mate
rialul anodic, unde cea mai mare parte din energia lor se pierde
prin ionizari şi excitări în straturile superioare ale materialului
anodic, iar o parte produc radiaţia Rontgen.
48 Hary Hârlăuanu
Catod - filament din wolfram care este adus la incandescenţă,
pol negativ.
Anod - pol pozitiv.
Ioni - particule călătoare cu sarcini pozitive sau negative.
4.2. PROPRIETĂTILE
, RADIATIILOR
, X
Proprietăţile radiaţiilor X sunt comune cu ale radiaţiilor elec

tromagnetice, intensitatea lor scade invers proporţional cu pătra
tul distanţei.
Proprietăţi speciale:
Penetrabllitatea este invers proporţională cu lungimea de
undă.
Sunt absorbite de corpurile prin care trec, absorbţia fiind
direct proporţională cu numărul atomic la puterea a treia,
densitatea şi grosimea obstacolului prin care trec.
Determina fenomenul de iluminiscenţă,
Determină efect de fotosensibilitate (reduc emulsia de argint
la argint metalic).
- Produc ionizare.
Au efecte biologice asupra ţesuturilor vii prin ionizări şi prin
excitaţii care produc alterări ale acestora.
4.3. EFECTELE CELULARE ALE RADIAŢIILOR
1. Mecanismul de acţiune este atât direct, cât şi indirect

Acţiunea directă este sub forma rupturii moleculare şi, în
special, la nivelul unor structuri ca genele, cromozomii sau
enzime; doza nu este importantă.
Genele - particule dintr-un cromozom care transmit informa

ţia genetică.
Cromozom - corpuscul din nucleul celulelor vii care conţine
informaţia ereditară.
Enzimă - compus organic de natură proteică, cu are de cataliza
tor pentru reacţiile din celulele vii.
Catalizator - substanţă care grăbeşte reacţia chimică, însă la
sfârşitul reacţiei rămâne nemodificată.
ACţiunea indirectă este dată de substanţele rezultate din

reacţiile directe.
2. Natura Ieziunilor
ADN-ul este ţinta preferată a radiaţiilor, adică materialul
genetic.
3. Efectele somatice - se produc asupra individului în tota
litate şi pot apărea în câteva ore până la câţiva ani.
La nivel somatie acţionează legea conform căreia cu cât un
ţesut este mai tânăr, cu atât este mai sensibil şi vulnerabil.
4. Manifestarile clinice ale leziunilor apar numai excepţio
nal în cadrul iradierii diagnostice. Ele pot fi prezente la medicii
radiologi sub formă de boală profesională.
5. Efecte feto-embrionare. Sunt diferite în funcţie de vâr
sta produsului de concepţie:
la stadiul de ou acţionează legea: oul trăieşte normal sau moare;
la stadiul de organogeneză în primele trei luni se produc mal
formaţii grave;
fătul mai mare de trei luni este mult mai puţin radiosensibil.
6. Efecte cancerigene - au o frecvenţa scăzută, dar se pot
produce.
Efectele la nivelul tisular sau al întregului organism repre

zintă suma modificărilorcelulare. Acumularea in timp a tuturor
50 Hary Hârlăuanu
acestor modificări duce în final la moartea individului prin alte

rări funcţionale şiorganice ireversibile.
ITisular - ţesuturi.
4.4. PROTECTIA
, ÎMPOTRIVA RADIATIILOR
,
În lumea contemporană, orice fiinţă vie de pe suprafaţa

Pământului suportă o iradiere care nu poate fi evitată.
87 % este dată de iradierea naturală;
13% este procentul de iradiere artificială, din care 11,5%
reprezintă iradiere medicală.
În principal, iradierea artificială se produce în scop diag
nostic. Evoluţia tehnologiilor de diagnostic, în special dez
voltarea imagisticii medicale şi, În mod particular, a tehnici
lor de explorare fără radiaţie Rontgen, nu au modificat esenţial
acest procent, rămânând ridicat oriunde pe suprafata planetei.
Mecanismul iradierii încă foarte mari este diferit în funcţie de
zona geografică. Astfel, în regiunile cu slabă dezvoltare econo
mică, iradierea este cauzată de utilizarea în continuare a unor
tehnologii de emisie, control şi utilizarea radiaţiilor învechite.
În ţările dezvoltate, tehnologia iradierii este aproape similară,
dar este determinată de excesul de investigaţii.
Măsuri care trebuie luate:
raţionalizarea explorării radiologice, în special la grupele cu
factori de risc (copii, gravide etc.);
modernizarea echipamentelor cu extinderea tehnologiilor de
achiziţie cu prelucrare digitală. Pentru o raţionalizare corectă
a explorări lor, trebuie cunoscute dozele de proporţionalitate
de radiaţii primite de pacienţi. Acestea poate fi cunoscute din
tabele şi dau uneori date surprinzătoare.
Examenul radiologic toracic la un copil fără semne clinice de

boală cardiacă sau pulmonară este un exces; tot un exces uzual
este radiografia de coloană vertebrală repetată cu ocazia fiecă
rei internări la un bolnav cu leziuni degenerative.
Cea mai bună metodă de diagnostic radiologic al afecţiuni
lor sinusurilor feţei este tomografia computerizată. Suspiciunea
unei afecţiuni hipofizare obligă la un examen prin rezonanţă
magnetică; astfel, se evită iradierea prin alte explorări radiolo
gice neperformante. O solicitare de examen radiologic trebuie
redactată în scris, vizibil şi exact, indicându-se neapărat con
textul clinic, pentru ca radiologul să poată înţelege problemele
particulare pentru care se soli cită explorarea respectivă. Este
de datoria şi de calificarea radiologului să stabilească metoda şi
tehnica optime pentru situaţia data.
4.5. RECEPTIA
, INFORMATIEI
,
Recepţia informaţiei se face în mai multe moduri:

radloscepia - radiaţia reziduală acţionează ca un mediu
cu proprietăţi fluorescente şi produce o imagine dinamică
real-time a structurilor transversale;
radiografia - impresionarea chimică directă prin emisie lumi
noasă obţinută cu ajutorul ecranelor, întăritoare asupra emul
siei de săruri de argint de pe suprafaţa unui film radiografie,
Aparatura de radiodiagnostic este formată din:
aparatul propriu-zis;
accesoru.
Aparatul este format din: tubul radiogen, transformatorul de
încălzire de joasă tensiune, cabluri, masa de comandă.
Radioscopia clasică sau analogică: imaginea este obţinută
direct pe ecranul care este constituit dintr-o foaie de material
52 Hary Hârlăuanu
celulozic sau plastic, pe care este dispersat un material fluores

cent: platinocianură de bariu, sulfură de zinc, tuncstat de cad
miu. În prezent, se folosesc compuşi de cesiu, tit an, iridiu sau
pământuri rare. Pentru protecţie, în fata ecranului este montată
o sticlă specială.
Radiografia simplă se bazează pe efectul fotochimic al radi
aţiilor având avantaje: document, doză de iradiere redusă, cost
relativ scăzut.
Formarea imaginii radiologice:
Imaginea radiologica există în forma latenta în relieful spec
tral al fascicul ului emergent.
Boală latentă -care nu este evidentă clinic.
Fascicul - flux de raze sau particule care se propagă în ace
laşi sens.
Spectral - dungi de o anumită culoare.
Emergent- care iese dintr-un mediu după ce l-a străbatut; radi
aţie emergentă.
5. TEHNICI RADIOLOGICE
SPECIALE
5.1. RADIOSCOPIA TELEVIZATĂ
Reprezintă transpunerea imaginii radioscopice într-o ima

gine care apare pe un monitor de televiziune prin arnplificato
rul de imagine.
Tomografia este un examen radiologic executat cu ajuto
rul tomografului, realizându-se imagini ale secţiunilor unui
organ.
Tubul şi caseta sunt solidare şi se deplaseaza în sens invers.
Amplificatorul de imagine este un sistem electronic care are

următoarele aplicaţii:
permite efectuarea fluoroscopiei la lumina zilei;
calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată
video, fotografie digitală;
se poate prelucra cu un sistem TV cu circuit închis în echipe
de specialişti, proceduri de radiologie intervenţională;
imaginea poate fi transmisă la distanţă prin TV, cablu sau satelit;
reducerea considerabilă, de 3-5 ori, a intensităţii fasciculu
lui de radiaţii;
54 Hary Hârlăuanu
a permis construcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia

operatorului.
a. Variante radiografice
radiografia cu raze dure - se utilizeaza prin disocierea unor
opacităţi;
Disociere - acţiune de descompunere.

Opac - nu permite pătrunderea luminii.
radiografia cu raze moi - părţi moi (ţesut);
radiografia medicala RMN (rezonanţămagneticănucleară)
se foloseşte la depistarea TBC;
radiografie panoramică - se foloseşte în stomatologie (orto
pantomogramă);
- radiografie digitală - asigură transformarea datelor analoge

în informaţii digitale; permite o mai bună vizualizare a den
sităţilor scăzute; oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare
a imaginii.
Analog - asemănător.
Digital- (1) care aparţine degetelor, care se referă la degete; (2)
care este sau poate fi reprezentat prin cifre ori prin numere; (3)
despre aparate, dispozitive, instrumente, sisteme care generează,
măsoară, prelucrează sau stochează semnale digitale.
5.2. TOMOGRAFIA COMPUTERIZATĂ(CT)
Tomografia computerizată este un procedeu prin care se obţin

radiografiile anumitor planuri din corp, eliminând planurile care
nu interesează. Aparatul se poate regla pentru diferite secţiuni,
astfel că se pot obţine

imagini stratificate. Tomografia compute
rizată foloseşte razele X pentru a crea imagini detaliate ale struc
turilor corpului. În timpul testului, pacientul va sta întins pe o
suprafaţă plană ce este legată la un scaner; acesta are forma cilin
drică. Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpu
lui ce se doreşte investigată. O parte a aparatului este mobilă, ast
fel încât poate efectua imagini din mai multe poziţii. Imaginile
sunt memorate de computer. Pentru a vizualiza mai bine structu
rile şi organele investigate se poate folosi o substanţă de contrast
iodată. Această substanţă de contrast se utilizează pentru a inves
tiga fluxul sangvin cu scopul de a decela tumori sau alte afecţiuni.
Substanţa poate fi administrată intravenos, oral sau introdusă în
diverse alte părţi ale organismului. Imaginea poate fi realizată îna
inte şi după administrarea substanţei de contrast. Tomografia com
puterizată este folosită pentru a studia diferite părţi ale corpului:
toracele: tomografia computerizatăa toracelui investighează
posibile afecţiuni ale plămânilor, ale inimii, ale esofagului,
ale principalelor vase sangvine sau ale ţesutului din mijlocul
pieptului (mediastin); câteva afecţiuni comune care pot fi des
coperite la scanare sunt: infecţiile, cancerul pulmonar, embo
lia pulmonară sau anevrismele; de asemenea, poate fi folo
sită pentru a investiga gradul de metastazare (de răspândire)
a cancerului la nivelul toracelui sau al altor părţi ale corpului.
Anevrism - dilatarea patologică a unui vas sangvin.
abdomenul- tomografia computerizată este folosită pentru
a descoperi chisturi, abcese, infecţii, tumori, corpuri străine,
ganglioni limfatici, apendicita etc.;
tractul urinar - tomografia computerizată poate decela: pre
zenţa pietrelor la nivelul rinichilor, a blocajelor, a tumori lor, a
infecţiilor şi a altor probleme renale; urografla, o investigaţie
56 Hary Hârlăuanu
mai specială, poate decela prezenţa pietrelor la nivel renal sau

a prostatei mărite de volum fără a necesita alte teste.
ficatul - tomografia computerizată poate descoperi la acest
nivel tumori, hemoragii şi alte afecţiuni hepatice; de aseme
nea, poate identifica o posibilă cauză a unui icter.
Icter - culoarea galbenă a pielii şi a mucoaselor.
pancreasul - tomografia computerizata poate identifica

tumori şi inflamaţii ale pancreasului;
vezica biliară şi căile biliare principale - blocaj al căilor
biliare; pietre la nivelul vezicii biliare.
glandele suprarenale - CT poate identifica tumori sau creş
terea lor în volum.
spllna - tomografia computerizată decelează leziuni trau
matice.
De asemeana, CT se poate face şi la membre.
Pregatirea pacientului. Pacientul va purta un halat furni
zat de spital (păstrează lenjeria intimă). În timpul testului, paci
entul va sta întins pe masa tomografului care este conectată la
aparat; aparatul propriu-zis are formă cilindrică. Masa alunecă
în interiorul aparatului, pacientul va auzi un zumzet specific. Pe
durata investigaţiei, pacientul trebuie să stea nemişcat. Pacientul
este urmărit printr-o fereastră de către tehnician. Dacă este nece
sară, substanţa de contrast poate fi administrată intravenos la
nivelul braţului, oral, intrarectal sau intravezical. Durata tomo
grafiei este 30-60 de minute, dar se poate prelungi la două ore.
După investigaţie, pacientul trebuie să bea cât mai multe lichide
pentru a elimina substanţa de constrast. Se pot administra seda
tive dacă pacientul simte un disconfort în interiorul scanerului.
Substanţa de contrast poate determina senzaţie de căldură şi apa
riţia unui gust metalic în gura. Unii pacienţi pot prezenta greaţă
sau dureri de cap. În timpul efectuării CT, pacientul poate comu

nica cu tehnicianul sau medicuL
5.3. IMAGISTICA PRIN REZONANŢĂ
MAGNETICĂ (IRM)
Imagistica prin rezonanţă magnetică este un test care folo

seşte un câmp magnetic şi puls de radiofrecvenţă, pentru vizu
alizarea imaginii diferitelor organe şi ţesuturi ale corpului ome
nesc. În multe cazuri, IRM oferă informaţii care nu pot fi vizu
alizate prin radiografie, ultrasonografie (ecografie) sau CT.
În timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie investigată este
plasată într-un aparat special care prezintă un magnet uriaşă.
Informaţiile furnizate de IRM pot fi stocate şi salvate într-un
computer. De asemenea, pot fi făcute poze sau filme dacă este
necesar. În anumite cazuri, pot fi folosite substanţe de contrast
pentru vizualizare mai clară a anumitor structuri ale corpului.
Imagistica prin rezonanţă magnetică este folosită pentru
diagnosticarea anumitor afecţiuni, tumori, sângerări, boli vas
culare sau infecţii.
regiunea cefalică: IRM poate detecta tumori, anevrisme,
sângerari la nivel cerebral, leziuni nervoase şi alte leziuni,
de exemplu, cele cauzate de accidente vasculare cerebrale.
De asemenea, poate detecta afecţiuni ale nervului optic şi ale
globului ocular, ale urechilor şi ale nervului auditiv;
regiunea toracică: IRM poate vizualiza cordul, valvele
cardiace şi vasele coronare, poate stabili dacă plămânii sau
inima sunt afectate; de asemenea, este utilă în diagnostica
rea cancerului de sân sau pulmonar;
- vasele sangvine: IRM poate vizualiza vasele de sânge şi
circulaţia sângelui prin vase, în acest caz poartă numele de
58 Hary Hârlăuanu
angiografie prin rezonanţă magnetică; poate depista afec

ţiuni ale venelor sau ale arterelor, ca anevrisme vasculare, un
cheag la nivelul vascular sau ruptura parţială a peretelui unui
vas; uneori se foloseşte substanţă de contrast.
regiunea abdominală şi pelviană: ficat, vezică biliară,
rinichi, pancreas, vezică urinara, tumori, sângerări, infecţii,
la femei vizualizează uterul şi ovarele, iar la bărbaţi, prostata.
oase şi articulaţii: coloana vertebrală.
De regulă, IRM este efectuată de un medic specialist în
IRM; filmele pot fi interpretate de medicul radiolog, ca şi de
medici de alte specialităţi.
Pregatirea pacientului. Pacientul îşi va scoate toate obiec
tele de metal, deoarece există riscul ca aceste obiecte să fie
atrase de magnet; în cazul în care pacientul a suferit un acci
dent, dacă lucrează cu metale sau a suferit intervenţii ortope
dice, există posibilitatea ca el să aibă fragmente de metal la nive
lul regiunii cefalice, în ochi, pe pupilă sau coloana vertebrală; de
aceea, se recomandă efectuarea unei radiografii înainte de IRM
pentru a stabili dacă testul poate fi efectuat. Pacientul trebuie
să se dezbrace complet, în funcţie de aria care este investigată;
în cazul păstrării hainelor, pacientul îşi va scoate ceasul, telefo
nul, cardurile etc., deoarece se pot magnetiza. În timpul testu
lui, pacientul se va întinde pe spate pe masa dispozitivului, care
reprezintă scanerul aparatului. Capul, toracele şi membrele pot
fi fixate cu nişte curele pentru menţinerea pacientului nemiş
cat. Masa va aluneca în interiorul unui dispozitiv care conţine
un magnet. Un dispozitiv în formă de colac poate fi plasat peste
sau în jurul regiunii care urmează să fie scanată.
Unele tipuri de IRM (deschise) sunt construite astfel încât
magnetul nu înconjoară corpul în întregime. Unii pacienţi devin
agitaţi în interiorul magnetului. Dacă pacientul nu poate men
ţine poziţia nemişcată, se poate administra un sedativ pentru
relaxare. În interiorul scanerului, pacientul va auzi un ventilator

şi va simţi aerul mişcându-se. De asemenea, poate auzi diverse
zgomote care rezultă în urma scanării.
De asemenea, pacientul va fi rugat să-şi ţină respiraţia pen
tru perioade scurte de timp. În timpul efectuării testului, paci
entul va fi închis în camera de scanat, însă medicul specialist
îl va supraveghea prin intermediul unei ferestre transparente.
Pacientul poate comunica printr-un microfon. În cazul în care
trebuie administrată o substanţă de contrast, aceasta va fi admi
nistrată în venele periferice ale braţului; timpul de administrare
este de 1-2 minute. Durata investigaţiei este de 30-60 de minute
până la 2 ore.
Câmpul magnetic folosit nu produce dureri. Masa folosită
este tare şi camera este rece. Pacientul poate fi speriat sau iri
tat. În cazul administrării substanţelor de contrast poate apărea
senzaţia de răceală sau căldură.
Rareori, pot apărea:
furnicături la nivelul cavităţii bucale, în cazul in care paci
entul are proteză dentară metalică;
încălzirea zonei care se examinează; acest lucru este nor
mal; pacientul trebuie să anunţe medicul dacă apare senza
ţia de greaţă, vomă, cefalee, ameţeală, durere sau dificultăţi
de respiraţie. Nu există efecte adverse secundare expunerii
la câmpul magnetic folosit pentru IRM. Cu toate acestea,
magnetul este foarte puternic, de aceea, poate afecta pace

makerele, membrele artificiale (proteze) şi alte dispozitive
medicale care conţin fier.
IPacemaker - stimulator cardiac.

Magnetul va deregla un ceas din apropiere. Dacă există sus
piciunea că ar exista fragmente metalice la nivelul ochiului,
60 Hary Hârlăuanu
efectuarea IRM poate afecta retina. Tatuajele sau machiajul per

manent bazat pe pigmenţi de fier pot provoca iritaţii ale pielii.
IRM poate produce arsuri la nivelul zonelor pe care sunt aplicate.
Există un mic risc de apariţie a unei reactii alergice în cazul
în care se folosesc substanţe de contrast. Cu toate acestea, majo
ritatea reacţiilor sunt moderate şi pot fi tratate cu antialergice.
De asemenea, există un risc scăzut de infecţii la nivelul venei
pe care se introduce substanţa de contrast.
5.4. ECOGRAFIA
Ecografia diagnostică este o tehnica imagistică utilizată pe

scară largă. Ea a înlocuit un număr mare de tehnici radiologice
sau scintigrafice.
Ecografia este o tehnică rapidă şi inofensivă.
Scintigrafla este metoda de explorare a unui ţesut sau a unui

organ intern prin folosirea unei substanţe radioactive; înregis
trare grafică a radioactivităţii unui ţesut sau a întregului orga
nism.
Ecografia foloseşte pentru diagnostic ultrasunetele. Principiul

de bază este cel al radarului, adică emiterea unui semnal de ultra
sunete care întâlnesc diferite ţesuturi. Acestea vor reflecta sem
nalul care, la rândullui, va fi receptat, prelucrat şi transformat în
imagini alb-negru pe ecranul monitorului. Semnalul ultrasonic
reflectat de către o suprafaţă tisulară este recepţionat de traduc
tor şi afişat pe un ecran cu tub catodic(oscilograf).
Componenţa de bază a ecografului:
traductor sau sondă;
sistem de analiză, prelucrare şi amplificare;
Btcfizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 61
- sistem de afişare a imaginii obţinute.

Introducerea sistemului Doppler pulsatii sau color şi sondele
endocavitare au mărit valoarea diagnostică a ecografiei.
Pulsatii - care aparţine pulsului, privitor la puls.
Endocavitar - referitor la sau localizat în interiorul unei cavităţi
sau organ cavitar (de exemplu, rect, vagin, colon).
Explorarea Doppler detectează şi vizualizează fluxul sau

mişcarea vaselor sangvine accesibile. Conform acestor tehnici,
ultrasunetele dirijate de către un reflectant în mişcare se vor
întoarce la emiţător sub forma unui ecou, cu frecvenţă di ferită
de cea iniţială. Acest principiu este utilizat pentru detectarea cir
culaţiei sangvine, diferenţierea dintre o venă şi o arteră, depis
tarea unei obstrucţii vasculare şi determinarea circulaţiei de la
nivelul cavităţii cordului.
Obstrucţie - astuparea lumenului unui organ tubular.
Tehnici Doppler color

Introducerea în practica medicală a doppler-ului continuu sau
pulsatil reprezintă o mare realizare. Există şi traductor (sondă)
intracavitar, realizat conform principiului că sonda trebuie să fie
cât mai aproape de organul de studiat. Ecografia este utilizată în
toate domeniile medicale: maladii cardiovasculare, pulmonare,
renale, hepato-biliare, pancreatice, splenice, vezicale şi prosta
tice. Prin ecografie se investighează:
ficatul: dimensiunile şi forma vaselor intrahepatice, leziuni
focale-chistice, abcese, tumori;
traumatisme: parazitoze, colecţii lichidiene, perihepatice;
vezicula şi căile biliare: dimensiunile, conţinutul, calculii,
dilatarea canalelor biliare;
62 Hary Hârlăuanu
pancreasul: leziuni difuze, leziuni focale chistice, abcese,
tumori, calcificari.
spllna: dimensiuni, leziuni focale difuze, traumatisme;
rinichii: dimensiuni, formă, leziuni focale, uropatii, colec
ţii Iichidiene peri renale;
uterul şi vezica urinară: obstrucţii, paraziţi, tumori, infec
ţii, calculi;
cavitate perltoneală şi căile de digestie: colecţii lichidiene,
obstrucţii, stenoza pilorică;
toracele;
pelvlsul;
evoluţia sarcinii;
tiroida;
sânul;
aparatul cardiovascular,
Asistenta medicala va urmări ca bolnavul să consume o cină
normală în seara precedentă examinării, fără a mai mânca nimic

până la examinare. Prezenţa alimentelor în stomac poate, uneori
"mima" false tumori pancreatice sau ale lobului hepatic stâng.
Cu două sau trei zile înaintea examinării se recomandă o ali
mentaţie săracă în celuloză.
Ecografia cardlovasculară
Traductorul emiţător de ultrasunete se aplică pe torace, la
nivelul zonelor în care cordul sau vasele mari vin în contact
nemijlocit cu peretele, fără interpunerea unor formaţiuni osoase.
Metoda se poate efectua uniplan, biplan sau bidimensional şi tri
dimensional.
Ecografia Doppler (fascicul pulsatii sau continuu) furnizează
informaţii despre fluxul intracardiac. Metoda Doppler confirmă
sau exclude diagnosticul de stenoză.
Stenoza - îngustarea unui orificiu organic sau a unui canal, ca

urmare a unui proces inflamator, tumoral, digestiv sau a unei
cicratizari.
Dopplerul color codifică fluxul sangvin prin culori.

Ecocardiografia transesofagiană asigură o foarte bună eva
luare a modificărilor patologice.
Patologia studiază transformările anatomice care au loc în struc

tura ţesuturilor şi a organelor sub influenţa unei boli.
Transesofagian - care traversează esofagul.
Traductorii folosiţi sunt montaţi la extremitatea unei gastro

scop modificat pentru examinarea vizuală a cavităţii stomacu
lui. O metodă superioară este ecocardiografia cu o substanţă
de contrast care se efectuează după injectarea unor substanţe
ecogene în curentul sangvin. Ecocardiografia intracoronariană
introdusă recent în practică evidenţiază sediul şi structura plă
cilor de aterom, evaluează rezultatele revascularizării şi detec
tează leziuni coronariene în segmente normale angiografice.
Placa de aterom - depozit de substanţe grase şi de colesterol pe
pereţii vaselor sangvine.
Artere coronare - vase de sânge în formă de coroana în jurul
organului irigat, de exemplu, inimă.
Angiografia - radiografia vaselor sangvine după introducerea
unor substanţe opace la radiaţii.
Angiocardiografia este un examen radiologic care permite vizu
alizarea cavităţilor cardiace.
Ecografia pulmonară - permite diferenţierea dintre o for

maţiune solidă (tumorală) şi una lichidiană (chistică). Se pot
64 Hary Hârlăuanu
depista astfel chisturi bronhogene şi revărsate pleurale, care nu

pot fi detectate radiologic.
Revărsat - acumulare de lichid într-o cavitate (de exemplu,
revărsat pleural, cardiac, articular).
Pleură - membrana seroasă care înveleşte plămânii şi căptuşeşte
cavitatea toracică.
Ecografia ficatului şi a căilor biliare - este uşor de efectuat.

Metoda evidenţiază detalii morfologice referiroare la dimensi
unile şi ecostructura ficatului (omogenă sau neomogenă), pre
zenţa unei formaţiuni (chistice, hepatice, biliare, tumori benigne
sau maligne). Se evidenţază şi sistemul vascular (artera hepatică,
vena portă), căile biliare şi extrahepatice şi eventuale adenopa
tii la nivelul hilului hepatic.
Vena portă - vena care colectează sângele de la intestine, pan
creas, splină şi se îndreaptă spre ficat.
Adenopatie - denumirea generică pentru orice afecţiune a glan
delor limfatice caracterizată prin creşterea de volum a acestora.
Hil- porţiune la suprafaţa unui organ unde pătrund vasele san
gvine şi nervii Ilo eul unde s-a desprins un ovul.
Evidenţiazădiferitele aspecte ale leziunilor biliare (formă,

grosime, pereţi), prezenţa de calculi sau tumori. Formaţiunile
tumorale de dimensiuni mici (sub 2 cm) nu sunt evidenţiate.
Ecografia renală
Este o metodă rapidă şi repetabilă. Imaginea poate fi exa
minată si . ... ... .
, În dinamică. Scoate În evidentă detalii morfologice
(poziţia rinichilor, ptozarenală, dimensiunile şi sistemul pielo
caliceal), ca şi prezenţa calcificărilor.
Bicfizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 65
Ecografia prostatei poate evidenţia adenoame, cancer, pros

tatită cronică şi abcesul prostatic. Dacă este necesar, sepot face
ecografie postmicţională, care constă în efectuarea unei noi eco
grafii după ce bolnavul a urinat complet după prima ecografie.
5.5. SUBSTANŢE DE CONTRAST
Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot

fi diferenţiate
între ele. Pentru a putea fi vizualizate se folosesc
substanţele de contrast. Substanţele de contrast folosite au:
contrast negativ, care apar transparente (negre) pe radiografie;
contrast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie;
substanţe pe bază de iod solubil, sul fat de bariu;
dublu contrast: asocierea bariului şi a aerului.
Reacţii sistemice acute. Administrarea de substanţe de con
trast intravenos produce reacţii diferite din partea organismu
lui, care pot fi minore sau dramatice, foarte rar putându-se pro
duce chiar decesul (l la 50.000 de cazuri).
Reacţiile minore pot fi frecvente (l0 %). Odată cu introduce
rea substanţelor nonionice, numărul lor a scăzut. Acestea pot fi:
greaţă, gust metalic, senzaţie de căldură, înroşirea feţei, urtica
rie, erupţii cutanate, cefalee, ameţeli. Aceste manifestări dispar
după oprirea injectării şi, de regulă, nu necesită alt tratament în
afara opririi injectării timp de 20-30 de secunde şi nu mai apar
dacă se continuă administrarea.
Reacţiile moderate necesită tratament, dar nu măsuri de tera
pie intensivă.
Reacţiile de tip alergic (sensibilitate mărită a organismului la
o substanţă care a mai fost administrata în doze mici) sunt: urtica
ria, edemul facial, spasme, strănut uri repetate, lăcrimare. În cazuri
mai grave apar: diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee.
66 Hary Hârlăuanu
Tratamentul se face cu:
administrarea de oxigen;
administrarea de adrenalină subcutanat (s.c.);
administrarea de antihistaminice: inhibitori H, sau H 2 •
Histaminele sunt amine biogene, care se găsesc în ţesuturi ani

male, plante, bacterii, veninuri. La om, histamina există la nive
lul plămânilor, al pielii şi al mucoasei gastrointestinale, având rol
important în producerea proceselor alergice.
Reacţie de tip anafilactic: hipotensiunea arterială, tahicar

die, paloare.
Reacţii severe - apar semne cardiovasculare, respiratorii,
neurologice.
• Tratamentul şocului anafilactic. Profilaxia accidentelor
severe se face în primul rând prin identificarea pacienţilor
cu risc: renal (insuficienţărenală, tratament concomitent cu
antiinflamatorii non-steroidiene); anafilactoid (astm bron
şic, antecedente de reacţii adverse la injectarea de contrast);
cardlovascular (insuficienţă cardiacă, hipertensiune arte
rială malignă), alţi factori de risc (diabet zaharat, mielom
multiplu, lupus).
Atunci când este posibil, se vor folosi substanţe nonionice, hipo
osmolare sau izoosmolare. Dacă intervenţia este necesară, se va
administra o premedicaţie ce constă în corticoizi şi antihistaminice,
5.6. RADI0TERAPIA
Reprezinta utilizarea radiaţiilor ionizante în tratamentul unor

afectiuni
, , de obicei cancere. Termenul de radioterapie întrebuinţat
singur se referă la radioterapia externă, denumită radioterapie
transcutanată sau teleradioterapia, în care sursa radiaţiilor este

exterioară bolnavului şi produce un fascicul care atinge ţesutu
rile profunde, după ce a traversat pielea şi ţesuturile superficiale.
Se folosesc două tipuri de radiaţii ionizante:
radiaţia electromagnetică (radiaţie X şi radiaţie gamma);
radiaţii constituite din particule elementare infime (elec
troni, protoni, neutroni).
Se utilizează două surse de radiaţii.
Radioelementele în sine (Co) sunt adesea izotopii radioac
tivi ai unei substanţe.
Izotopii sunt atomi ai aceluiaşi element, care diferă prin numă

rul de neutroni pe care îi conţin.
Aparatele folosite, numite acceleratori de particule, pun în

mişcare particulele elementare şi trimit spre bolnavi aceste par
ticule sau radiaţia pe care acestea o produc.
Indicaţii: la doze slabe, radioterapia are un efect antiinfla
mator, utilizat uneori în tratamentul zonei zoster sau al cicatri
cilor cheloide.
Totuşi, indicaţia principală a radioterapiei este cancerul.
Radioterapia are drept obiectiv furnizarea unei doze suficiente
pentru a trata tumora, protejând organele învecinate.
Radiaţiile ionizante acţionează distrugând structurile cro
mozomice responsabile de diviziunea celulară, ceea ce antre
nează moartea celulelor canceroase.
Cromozomi - corpuscul din nucleul celulelor vii care conţin

informaţii ereditare.
Celulele sănătoase sunt atacate şi ele, dar ele au o capacitate

de restaurare mai mare. Acţiunea anticanceroasă a radiaţiilor
68 Hary Hârlăuanu
este utilizată în mod izolat sau asociată cu alte metode (chirur

gie, ehimioteraple),
Astfel, radiochimioterapia, care constă în administrarea
simultană a radiaţiilor şi a medicamentelor, este utilizată pen
tru tratamentul diferitelor carcinoame, de exemplu faringian,
bronşic, esofagian, renal etc.
Radioterapia per operatorie constă în iradierea unei tumori
profunde cu electroni în cursul unei intervenţii chirurgicale.
Carcinom - tumoare malignă.

Epidermoid - asemănător cu pielea.
Epiderm - stratul superficial al pielii.
Radioterapia are numeroase aplicaţii:
radioterapla corporală totală este destinată pregătirii unei
grefe de măduvă osoasă pentru a trata anumite forme de leu
cemii sau de hematopatii;
radioterapla cutanată - utilizează electroni de slabă inten
sitate în tratamentul limfoamelor cutanate.
Limfocite - varietate de leucocite prezente în limfă şi sânge cu
rol important imunitar.
Leucocite (celulele albe) - celule nucleate din sângele circulant
cu rol important în apărarea organismului împotriva microbilor;
numărul de leucociete se reduce la vârstnici.
Efecte nedorite
Acestea sunt cauzate de lezarea celulelor sănătoase.
Reacţiile precoce sunt reversibile în câteva săptămâni:
radiodermita acută (roşeaţă cutanată, depilare), hipoplazie
medul ară (distrugerea celulelor din măduva hematogenă).
Reacţiile tardive se produc uneori după mai mulţi ani şi sunt

mai greu reversibile:
radiodermită cronică (piele uscată şi rugoasă), fibroză pul
monară (invadarea plămânilor cu ţesut fibros), întârzierea
creşterii la copii, apariţia altor cancere, tulburări genetice,
menopauză precoce, sterilitate, anomalii ale gameţilor mai
mult sau mai puţin transmisibile urmaşilor. Prevenirea cu
eficacitate sigură, dar parţială, se bazează pe precauţiile
tehnice: doza de radiaţie şi volumul corporal iradiat să fie
cele mai mici posibile, diminuarea dozelor de administrat
pe şedinţă şi creşterea, în schimb, a numărului de şedinţe.
6. APARATURA RADIOLOGICĂ
Descrierea aparaturii utilizate în radiodiagnostic şi

radioterapie. Diferite tipuri de instalaţii radiologice. Modul
de utilizare a aparaturfi radiologice. Organizarea servicii
lor de radiologie.
6.1. DESCRIEREA APARATURII FOLOSITE

ÎN RADIOLOGIE
Pentru producerea radiaţiilor X este nevoie de o sursă de

curent electric, de tensiune obişnuită, un transformator de înaltă
tensiune, un transformator de joasă tensiune, tubul generator
de raze X şi redresori. În afară de aceste utilaje, pentru folosi
rea razelor X în bune condiţii mai sunt necesare o serie de piese
de importanţă mai mare sau mai mică, dintre care menţionăm:
masa de comandă, ecranul, stativul şi diferite accesorii.
Sursa de curent de tensiune obişnuită este furnizată de
reţeaua oraşului. Dacă reţeaua furnizează curent continuu,
acesta trebuie transformat în curent alternativ. Pentru a se evita
căderile de tensiune este bine ca instalaţia rontgen să fie racor
dată printr-o linie autonomă la o reţea electrică.
Biojizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 71
Transformatorul de înaltă tensiune are rolul de a transforma

curentul de aproximativ 1000 de ori. Măsurarea intensităţii
curentului de înaltă tensiune se face în miliamperi.
Transformatorul de tensiune joasă, ca şi cel de înaltă ten
siune, este construit pe principiul inducţiei electromagnetice.
Curentul este transformat până la o tensiune de 7-12 volţi, cu o
intensitate de câţiva amperi.
Tubul radiogen. După scopul pentru care sunt construite se
împart în tuburi de radiodiagnostic şi tuburi pentru radioterapie.
Cupola. Tubul este învelit cu un strat protector metalic în
care se află plumb pentru a fi cât mai absorbant pentru razele
X. Rostul cupolei este de a proteja contra înaltei tensiuni şi con
tra razelor X.
Pe anod se găseşte focarul termic, care reprezintă locul în
care se produce frânarea electronilor, loc în care se degajă o can
titate mare de căldură. El reprezintă locul de producere a raze
lor X. Proiecţia focarului termic pe un plan perpendicular razei
centrale a fasciculului defineşte focarul optic care este de formă
pătrată. Focarul termic determină puterea unui tub, iar focarul
optic dă calitatea imaginii radiologice.
În timpul funcţionării tuburile rontgen degajă o cantitate
foarte mare de căldură care este foarte dăunătoare, putând dis
truge tubul. Această căldură trebuie eliminată, motiv pentru
care s-au imaginat şi s-au pus în practică o serie de sisteme de
răcire: răcirea cu apă, răcirea prin convecţie, aceasta din urmă
făcându-se cu ajutorul unui ventilator care realizează un curent
de aer. La tuburile care sunt cufundate în ulei, răcirea se face
prin curent de aer. Tuburile pentru răntgenterapie sunt intro
duse într-o baie de ulei, răcirea făcându-se printr-un curent de
apă puternic, acţionat de o pompă.
Redresarii de înaltă tensiune se mai numesc: supape, ven
tile sau kenotroane; ei au funcţia de a nu permite curentului
72 Hary Hârlăuanu
alternativ să treacă decât într-un singur sens. Prin crearea aces

tui sens unic ele redresează undele curentului alternativ, prin
modul cum sunt montate în circuit.
Curentul electric de înaltă tensiune, pe care îl produce trans
formatorul, trebuie să traverseze tubul numai de la catod spre
anod. Însă, curentul fiind alternativ, îşi schimbă mereu sensul
la fiecare sutime de secundă (50 de perioade pe secundă), ceea
ce impune utilizarea kenotroanelor. Selecţionarea undelor, prin
oprirea undelor inverse, o poate face, însă, chiar tubul radio
gen (Coolidge), deoarece electronii iau naştere numai la catod.
Dacă anodul se încălzeşte până la incandescenţă poate emite şi
el electroni ca şi catodul, caz în care ar putea bombarda cato
dul - când unda se schimbă - şi l-ar distruge, acesta fiind mai
puţin rezistent.
Redresorii folosiţi în radiologie sunt redresori electronici
care au o construcţie asemănătoare tunului radiogen cu deose
birea că anodul nu are înclinaţie. Supapa se intercalează în cir
cuitul secundar al curentului de înaltă tensiune. Ea va lăsa să
treacă numai o alternanţă a curentului şi anume pe aceea pen
tru care filamentul incandescent este catoduI. Instalarea tubului
în raport cu sistemele sale de redresare are importanţă prin fap
tul că în funcţie de modul de redresare creşte randamentul apa
ratului. Din acest punct de vedere deosebim următoarele mon
taje: montaje în semiundă - aparate care folosesc numai undă
a curentului alternativ - şi aparate care folosesc ambele alter
nanţe. Dispozitivele de lucru în semiundă se folosesc pentru
aparatele de putere mică sau medie. Randamentul acestor sis
teme este de circa 70% din cel al unui tub cu mai multe ventile.
Aparatele care folosesc ambele alternanţe prezintă pe cir
cuitul curentului alternativ, care vine de la transformatorul de
înaltă tensiune, un număr de 4-6 supape; prin modul în care
sunt intercalate în circuit ele redresează ambele unde, aparatul
putând fi folosit cu mare randament şi fără niciun pericol pen

tru viaţa tubului.
bxistă şi dispozitive prin care se redresează fiecare fază a
curentului alternativ, aşa numita redresare trifazică. Cu acest
sistem, tensiunea obţinută este constantă şi aparatul emite radi
aţii în mod permanent spre deosebire de celelalte sisteme în
care emiterea nu este permanentă datorită alternării fie a faze
lor, fie a undelor.
Cablurile de Înaltă tensiune. Cu ajutorul lor se face conec
tarea tubului rontgen la transformatorul de înaltă tensiune.
Cablurile sunt bine izolate pentru prevenirea accidentelor. Ele
sunt conectate la legătura cu pământul, iar extremităţile se ter
mină în jurul conductorilor cu un material izolator, de regulă
din porţelan.
Masa de comandă leagă între ele toate instrumentele nece
sare pentru producerea tensiunii şi a intensităţii curentului, pre
cum şi cele pentru reglarea acestora. Tot la nivelul mesei de
comandă se găseşte aparatura de măsurat (miliamperi, kilo
volţi, timp de expunere). Curentul alternativ care provine de
la reţea sau de la transformator este adus la aparat prin inter
mediul întrerupătorului principal. Tensiunea acestui curent se
citeşte direct pe kilovolmetru. Tot la nivelul mesei de comandă
se găsesc întrerupătorii care scot sau introduc în circuit curen
tul de filament şi cel de încălzire pentru supape. Alimentaţia
pentru aceste două feluri de circuite se face prin transforma
torul de joasă tensiune, iar reglarea prin rezistenţe adecvate.
Ampermetrul indică intensitatea curentului de tensiune joasă
care intră în circuitul de încălzire al filamentului catodic.
Miliampermetrul ne arată intensitatea curentului care a tre
cut prin tub. El este dispus, în general, pentru 3 scale de măsu
rat: 0-10 mA; 0-100 mA; 0-1000 mA. Pentru o citire cât mai
uşoară a acestor instrumente de măsurat, scalde trebuie să fie
74 Hary Hârlăuanu
bine luminate. Recent s-a realizat un miliampermetru acustic

care permite să se aprecieze intensitatea curentului tubului prin
frecvenţa mai mult sau mai puţin ridicată a unui semnal acustic.
Pentru timpul de expunere la radiografii există diferite dis
pozitive: unele care se bazează pe stabilirea timpului printr-un
releu electromagnetic cu oprirea automată după trecerea tim
pului fixat, iar altele, mai moderne, care se bazează pe prin
cipiul ionizării gazelor. În mod obişnuit, intensitatea curentu
lui se exprimă pe unitatea de timp sub formă de miliamperi pe
secundă (mA/s).
Timpul de expunere al unei radiografii este în funcţie de o
serie de factori: Kv, mA, distanţa focar-film, grosimea corpuri
lor de radiografiat, calitatea filmelor şi a foliilor utilizate, calita
tea şi temperatura revelatorului şi utilizarea diafragmelor, a gri
lelor antidifuzoare şi a localizatoarelor.
Instalaţiile moderne permit să reglăm distanţa focar-film
între 70-100 cm pentru schelet, aparat digestiv şi urogenital. În
cazul tehnicilor speciale se pot executa radiografii la o distanţă
mai scurtă de 45 cm sau chiar radiografii de contact în timp ce
pentru aparatul cardiorespirator folosim distanţe mari - 1,5-2 m
(teleradiografia). Pentru fiecare aparat se calculează timpul de
expunere în funcţie de Kv, mA, distanţa focar-film şi segmen
tul de radiografiat. Prin tatonări succesive ale aceleiaşi regiuni
se întocmesc o serie de tabele care fixează definitiv timpul de
expunere necesar efectuării oricărei radiografii. Aceste tabele
reprezintă un ghid în munca de zi cu zi a tehnicianului radiolog,
el trebuind să aprecieze regimul respectiv la fiecare caz în parte.
Mesele de examinare sunt construite pentru a servi atât în
radioscopie, cât şi pentru radiografie. În general, ele sunt bas
culante. În poziţie verticală servesc pentru susţinerea bolnavu
lui şi a accesoriilor, iar in poziţie orizontală permit să se facă cu
uşurinţă examenul bolnavului culcat, fie cu tubul deasupra, fie
cu el sub acesta. Pe aceste mese sunt fixate suporturile tubului

şi ale ecranului, anumite accesorii, ca selectorul care permite
trecerea cu uşurinţă de la scopie la grafie.
Piese accesorii pentru combaterea radiaţiilor secundare:
diafragmul are rolul de a limita atât fasciculul incident, cât
şi radiaţiile secundare. Tuburile moderne, autoprotejate, prin
modul lor de construcţie joacă rol de diafragm.
Diafragmele se împart în diafragme primare şi diafragme
secundare, din prima categorie făcând parte tuburile autopro
tejate şi diafragmele situate la locul de ieşire a razelor din tub.
Acestea sunt diafragme mobile compuse din 5 lame de plumb,
precum şi conurile sau localizatoarele adaptate la tub.
Din grupul diafragmelor secundare face parte grila antidi
fuzoare şi în mai mică măsură dispozitivele de compresie adap
tate la ecran. Un tip special de diafragm îl reprezintă diafrag
mele duble suprapuse, situate la o anumită distanţă unul de celă
lalt şi comandate simultan, situate în cadrul unui dispozitiv de
centrare, luminos. Avantajul acestui dublu diafragm este acela
că reduce considerabil razele secundare, a aşa-zisei penumbre
radiologice de care depinde în mare măsură netitatea imaginii
radio logice.
Dispozitivele de centrare. Pentru a executa o radiografie este
necesar ca raza centrală să fie orientată faţă de obiectul de radi
ografiat şi faţă de filmul radiografie. Cel mai folosit dispozi
tiv de centrare este centrorul telescopic (Holzknecht) care este
rigid, având în mod obişnuit aspectul unei tije care se montează
la cupolă; există, de asemenea, centroare luminoase cu ajutorul
cărora se face atât centrarea, cât şi limitarea fasciculului de radi
aţii, precum şi centroare goniometriee utilizate în anumite inci
denţe care necesită măsuratori ale diferitelor unghiuri.
Localizatorullimitează câmpul de examinat şi prin apăsarea
ţesuturilor, micşorează grosimea, reducându-se astfel formarea
76 Hary Hârlăuanu
de radiaţii secundare. Pentru radiografii se folosesc cilindri şi

conuri localizatoare cu formă, dimensiuni, deschidere adaptate
regiunii de radiografiat. Ele au pereţii construiţi din substanţă
cu greutate atomică mare şi se fixează la cupola tubului.
Grila antidifuzoare permite eliminarea în cea mai mare parte
a radiaţiilor secundare. Ea este formată dintr-un grătar de lamele
fine de plumb orientate în ace laşi sens ca şi radiaţiile fasciculu
lui primar, permiţând trecerea radiaţiilor din acest fascicol, cele
secundare fiind oprite. (Fig. 1)
Lamele de plumb ale grilei antidifuzoare au un anumit unghi
de deschidere. Între acest unghi şi unghiul pe care îl fac razele
cu lamelele grilei trebuie să existe un anumit raport care să per
mită trecerea maximă a fasciculului primar şi minimă a razelor
secundare. Pentru realizarea acestui scop se recurge la modi
ficarea unghiului de deschidere a lamelelor care se poate face
fie prin modificarea distanţei între lamele, fie prin modificarea
înălţimii acestora. Dacă, însă, se micşorează mult intervalele
dintre lamele (se măreşte numărul acestora), se vor reţine multe
raze din fasciculul primar. Pentru a nu trece decât radiaţiile din
fasciculul primar printre lamelele grilei antidifuzare, construcţia
acesteia trebuie să-i imprime o anumită selectivitate, reprezen
tată de raportul dintre gradul de străbatere prin grilă a fascicu
lului primar faţă de gradul trecerii razelor secundare de difuzi
une care să exprimă prin raportul suprafeţei acestor două curbe.
Cu cât va fi mai mică suprafaţa ocupată de razele secundare, cu
atât va fi mai mare selectivitatea. Selectivitatea creşte cu înmul
ţirea lamelelor şi variază cu kilovoltajul utilizat; în cazul utili
zării unui kilovoltaj ridicat se folosesc grile cu înălţimea lame
lelor mai mare. În mod obişnuit, la tensiuni sub 100 kv, se folo
seşte grila cu lam ele mai mici şi mai îndepărtate.
Focalizarea grilei. Am menţionat mai sus că lamelele grilei
au o orientare tronconică. Această oblicitate a lamelelor grilei în
A. Reprezentarea schematică a dispozitivelor pentrueliminarea razelor secundare (dedifuziune).

( - cupola tubului; T- tubul deraze; O- diafragmă; l-Iocalizator; R- regiunea deradiografiat; M- masa pe
care stă bolnavul; B- grila antidifuzoare tipPotter-Bucky; F- caseta cu filmul radiografie, 1,2- puncte dedifu
ziune a razelor secundare lanivelul sticlei tubului; 3-la nivelul diafragmei; 4-Ia nivelul regiunii deradiogra
fiat: 5-Ia nivelul mesei deexaminat. Inlinii pline sunt reprezentate razele primare neutlhzabile şi cele secun
dare produse la nivelul tubului. Diafragma limitează fasciculul deraze utilizat şi opreşte razele secundare ale
tubului şi pecele care iau naştere lanivelul diafragmei. Grila antidifuzoare opreşte razele secundare produse la
nivelul regiunii radiografiate. Se mai poate constata că o mică parte a razelor secundare scapă diferitelor dis
pozitive antidifuzoare.
B.Focalizarea şi principiul grilei antidifuzoaretip Potter-Bucky.l-lameIă deplumb; P- punct dedifu
ziune a razelor secundare; 1- rază secundară oprită degrilă; 2. rază secundară care scapă grilei, trecând prin
trelamele.lamelele sunt astfel orientate încât converg spre focarul tubului (focaliza re). Dintre razele care au
direcţia fascicululul primar sunt oprite numai cele care cad pemarginea tamelelor,
(. Secţiune perpendiculară pelungimea grileiantidifuloare(tipPotter-Bucky). 1- masa pecare stă

bolnavul; 2- grila antidifuzoare; 3- caseta cu filmul;4- placa metalică mobilă care sepoate trage afară pen
trua aşeza caseta cu filmul; 5- cadrul grilei care sefixează demasă.
Figura 1
78 Hary Hârlăuanu
direcţia focarului tubului, către care converg se numeşte foca

lizarea grilei antidifuzoare şi este stabilită pentru anumite dis
tanţe focar-grilă. Depăşirea acestei distanţe duce la absorbţia
unei cantităţi mai mari de raze din fasciculul primar de către
lamele. Există totuşi o toleranţă a grilei, astfel încât numai depă
şirile prea mari sau prea mici ale acestei distanţe duc la apariţia
unor modificări. Datorită focalizării grilei nu se pot realiza radi
ografii în incidenţă oblică decât în cazul în care se realizează
un paralelism al razelor incidente şi lamelele grilei. Utilizarea
grilei antidifuzoare atrage după sine mărirea timpului de expu
nere de 1,5-3 ori.
Se deosebesc diferite tipuri de grile antidifuzoare la care
dimensiunea, forma, fixitatea sau mobilitatea determină deo
sebirile dintre ele. Distingem, astfel, grile fixe, mobile, grila
curbă, în spirală, plată şi grila extraplată. Cele mai folosite sunt
grila plată Potter-Bucky mobilă şi grila extraplată (Lisholm).
Grila plată Potter-Bucky mobilă este focalizată, în funcţie
de tipul de construcţie, pentru o distanţă între 0,70 şi 1,20 m.
Ea se deplasează în timpul expunerii radiografice cu ajutorul
unui sistem mecanic declanşat electric de la masa de comandă
în acelaşi timp cu declanşarea expunerii. Grila extraplată are o
grosime totală de 3 mm, lamelele sunt foarte fine, iar desenul ei
care apare pe film nu împiedică interpretarea acesteia.
Dispozitivele de imobilizare necesare executării unei bune
radiogrcfii. Astăzi se întrebuinţează în practica medicală curentă
o serie întreagă de dispozitive accesorii, care ajută tehnicia
nul de laborator să obţină radiografii de cea mai bună calitate.
Imobilizarea bolnavilor trebuie să fie făcută în poziţie necesară
radiografierii, cu relaxare musculară completă şi fără dureri.
De la caz la caz se poate face cu ajutorul unor saci de nisip
sau al unor benzi de pânză de ale căror capete atârnă greutăţi şi
care se aplică peste segmentele de radiografiat.
Bicfizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 79
Tot în grupa de accesorii intră şi seriograful, aparat care per

mite efectuarea de radiografii în succesiune, la intervale foarte
rapide.
6.2. DIFERITE TIPURI DE INSTALAŢII
RADIOLOGICE
Instalaţiile pentru radiodiagnostic se împart în instalaţii pen

tru radiografii şi pentru radioscopii. Aparatele pot fi cuplate
la aceeaşi masă de comandă, lucrându-se pe acelaşi aparat în
ambele situaţii. Ele au aceeaşi masă de comandă şi pot avea un
singur stativ cu care se execută alternativ un examen sau altul
sau două stative şi un singur transformator cu care se lucrează
separat, dar nu simultan. În cazul în care există pentru fiecare
masă de lucru câte un post diferenţiat şi grupul său generator
separat, se lucrează cu randament mai mare. Folosirea a două
posturi de lucru cu aceeaşi masă de comandă şi acelaşi grup
generator realizează însă, economii în aparatură.
Aparatura obişnuită, folosită în mod curent, este compusă din
piesele pe care le-am descris şi au tuburi la care curentul vine
redresat. Un tip special de aparat este acela pentru radiografii
dentare, la care transformatorul este situat chiar în cupola tubului.
Un aparat de diagnostic, puţin voluminos şi uşor de manipu
lat, construit pe principiul aparatului dentar este aparatul por
tativ, care uneori poate fi prevăzut cu ecran.
Tomograful este constituit, în general, din aceleaşi piese ca
şi aparatul de radiografii, cu deosebirea principală că tubul este
situat pe o coloană mobilă, care se mişcă în sens invers faţă de
caseta portfilm.
Angiograful se foloseşte pentru radiografierea vaselor în
care s-a introdus o substanţă de contrast. Aparatul este constituit
80 Hary Hârlăuanu
dintr-un dispozitiv pe care se află 6 casete radiografice ce se

deplasează automat, imediat ce s-a făcut expunerea, sau manual,
caz în care este necesară asigurarea unei protecţii eficiente pen
tru persoana care manipulează aparatul.
Angiograful este un dispozitiv utilizat pentru evidenţierea
inimii şi a vaselor mari, după ce au fost în prealabil opacifiate cu
substanţă de contrast. Este un aparat modern care permite succe
siunea imaginilor radiografice în timp scurt, de câteva secunde.
Sunt mai multe feluri de aparate de acelaşi fel: aparate cu
casete, la care deplasarea se face manual; aparate cu filme con
tinue, pe care se pot efectua 8-12 imagini/secundă, filmul defi
lând prin faţa imaginii pe care dorim s-o fixăm; se poate folosi
şi radiografia sau cinematografia.
Radiografia este o metodă cu ajutorul căreia se fotografiază
imaginea obţinută pe un ecran radioscopie. La un tub obişnuit
se adaptează o piramidă care are spre tub un ecran radioscopie.
La aparatele moderne, imaginea formată pe ecran este transpor
tată de un sistem de lentile până la nivelul unei pelicule fotogra
fice care va fi impresionată şi, în acest mod, se va obţine ima
ginea de pe ecran. Formatul ecranului fotografic poate fi 24/36
cm, 7/7 cm sau 10/10 cm. Aparatele moderne Odelca utilizează
filme de 7/7 cm şi au adaptat un selector de imagine cu ajutorul
căruia se pot efectua 40 de imagini succesive. Dacă se adaptează
şi dispozitivul de expunere automată (Iontomat), se lucrează în
condiţii de tehnică ireproşabilă.
Dispozitivele de radiocinematografie şi radioteleviziune au
putut fi introduse în practica medicală curentă graţie întăritoru
lui de imagine, cu ajutorul căruia intensitatea luminoasă a ecra
nului se măreşte de 1000 de ori şi chiar mai mult. La un aseme
nea ecran se adaptează dispozitivul de cinemtografie cu care se
pot lua 16 imagini/secundă. Tot la ecranul cu întăritor de ima
gini se poate adapta camera de televiziune cu ajutorul căreia se
Eiafizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 81
poate televiza imaginea de pe ecran în altă încăpere decât aceea

in care se află bolnavul sau la distanţe mai mari. Personalul din
aceste servicii nu va mai fi expus iradierii. La o instalaţie de
televiziune radiologică se poate adapta un alt dispozitiv modern
de înregistrare magnetică a imaginii. EI permite fixarea instan
tanee a imaginilor şi reproducerea lor imediată, nefiind nevoie
de prelucrarea filmelor în camera obscură.
Dispozitivul Logetron este un aparat electronic cu ajutorul
căruia în cursul copierii filmelor se reglează contrastul imagi
nilor pe cale automată.
Aparatele de radioterapie nu diferă esenţial de aparatele de
radiodiagnostic. Ele lucrează la tensiuni mari, 120-200 Kv, fapt
care necesită măsuri de protecţie mai eficientă pe de o parte, iar
pe de altă parte, necesită asigurarea unui sistem de răcire perfect.
Ele lucrează cu filtrarea razelor (în funcţie de indicaţia terape
utică se adaptează un anumit filtru) şi sunt prevăzute cu un sis
tem automat care împiedică emisiunea razelor în cazul în care
se uită aplicarea filtrului, fapt care ar avea urmări grave asupra
bolnavului.
6.3. CONDIŢIILE GENERALE PENTRU

UTILIZAREA APARATELOR RONTGEN
Un aparat rontgen trebuie folosit conform prescripţiilor pe

care le furnizează producătoruL Elementul cel mai sensibil din
instalaţie este tubul radiogen. Orice tub are o anumită putere
care reprezintă produsul dintre tensiune şi intensitate.
Tuburile au diferite puteri: 2-6-10-15-20 Kv (acesta este pro
dusul de mai sus). În funcţie de puterea tubului se aplică şi regi
murile electrice de tensiune şi intensitate. Nu trebuie depăşite
recomandările pe care le găsim în fişa aparatului.
82 Hary Hârlăuanu
Deoarece tensiunile folosite la aparate pentru rontgenterapie

sunt mari, pentru a nu risca să se distrugă filamentul catodic din
cauza diferenţei mari de potenţial punerea în funcţiune a apara
tului se face într-o anumită ordine, începând cu încălzirea fila
mentului, lată care este ordinea în care se pune în funcţiune apa
ratul de rontgenterapie:
se montează la tub filtrul şi localizatorul care este indicat;
se introduce aparatul în circuit;
se pune în funcţiune sistemul de răcire al tubului; se contro
lează dacă funcţionează conducta de apa;
se încălzeşte filamentul;
se conectează aparatul pe înaltă tensiune;
la sfârşitul tratamentului se readuc în poziţia zero toate între
rupătoarele pentru a nu se face greşeli de omitere la trata
mentul următor.
În general, toate piesele aparatului trebuie mânuite cu multă
atenţie şi delicateţe - aparatele noi nu trebuie forţate deoarece
acestea au toate comenzile şi sistemele de manevrare cu răspun
suri prompte. Dacă se constată cea mai mică defecţiune, de orice
ordin, nu trebuie să se intervină direct, ci va trebui chemat asis
tentul electroradiolog. Obligaţia asistentului de radiologie este să
semnaleze la timp defecţiunile apărute.
Aparatura trebuie menţinută în stare perfectă de curăţenie,
deoarece chiar firişoare de praf pot provoca deranjamente. Aşa,
de exemplu, depunerea de praf pe electromagneţi provoacă oxi
darea acestora şi întreruperea totală sau parţială a circuitului.
Asistentul de radiologie trebuie să ştie în virtutea noţiunilor de
ordin general obţinute până acum unde poate să fie localizată
defecţiunea pentru ca reparaţia să decurgă mai repede.
Depanarea unui aparat rontgen nu intră în atribuţiile sale.
6.4. ORGANIZAREA LABORATORULUI DE

RADIOLOGIE
Organizarea laboratorului de radiologie este condiţionată de

un circuit adecvat atât în ceea ce priveşte pacientul, cât şi cel
al filmelor. Ţinând cont de acest lucru, în afară de încăperile
care cuprind: masa de comandă, sala de examinare radiologică
propriu-zisă şi camera obscură descrise anterior, laboratorul de
radiologie trebuie să deţină o sală de aşteptare, o sală în care
bolnavul se dezbracă şi în care se face înregistrarea în registrul
serviciului şi în foaia de observaţie, examenul efectuat, data şi
filmele utilizate (număr şi dimensiune).
De asemenea, se impune existenţa unui grup sanitar indis
pensabil unor examinări, de exemplu irigoscopia, precum şi per
sonalului care, în cadrul normelor de protecţie, trebuie să facă
duş la terminarea lucrului în mediul cu radiaţii ionizante.
Personalul medical trebuie să beneficieze de un vestiar pen
tru hainele personale şi păstrarea echipamentului de protecţie,
de preferat în incinta laboratorului.
Pentru medic se va amenaja un cabinet din care nu trebuie
să lipsească negatoscopul, masa de lucru şi un iluminat adecvat
interpretării filmelor radiografice prezentate de către asistentul
medical în condiţiile menţionate anterior. în aceeaşi cameră sau
Într-un spaţiu anume destinat se va amenaja filmoteca.
Negatoscopul este o cutie mobilă sau fixată pe perete care
are în interior becuri a căror intensitate luminoasă se poate regla
cu ajutorul unei rezistenţe. În partea sa anterioară, negatascopul
are un geam mat sau lactescent încadrat de patru perdele negre,
mobile, care pot reduce câmpulluminat în funcţie de necesităţi.
7. RADIODIAGNOSTIC
SI
•
RADIOTERAPIE
7.1. NOŢIUNI DE BAZĂ
Radiologia este o disciplină care se bazează pe descoperiri ale

fizicii şi ale tehnicii. Prin radiodiagnostic se înţelege radiosco
pia şi radiografia. Radioscopia constă în examinarea unei ima
gini proiectate pe suprafaţa unui ecran fluorescent printr-un fas
cicul de raze X care, în traiectul său de la tub la ecran, străbate
partea segmentului pe care urmează să o examinăm. Principiul
metodei radios copiei constă în aplicarea proprietăţilor razelor X
de a fi inegal absorbite de un corp neomogen, de a se propaga în
linie dreaptă şi de a produce fluorescenţa unor corpuri în care
sunt absorbite.
Obţinerea unei imagini radiologice prin impresionarea
unui strat sensibil fotografic constituie radiografia. Metoda se
bazează pe acţiunea chimică a razelor X de a impresiona emul
sia radiografică.
în prezent, radiaţii le X sunt folositeîn medicină pe scară largă.
Niciun mijloc de investigaţie nu este capabil să aducă multitudi
nea de informaţii despre omul viu, cum este radiodiagnosticuL
Radiologia studiază dinamica diferitelor organe şi sisteme care,
în prezent, este posibilă graţie utilizării substanţelor de contrast.

Radiologia are un aport mereu crescând în ansamblul metode
lor de investigaţie folosite în diagnosticul şi tratamentul modern.
Radioterapia clinică este metoda de tratament care utilizează
ca agent terapeutic radiaţiile ionizante obţinute fie de la surse
emiţătoare de raze alfa, beta, gama, din care fac parte izotopii
radioactivi naturali sau artificiali, fie de la surse care emit fotoni
sau raze X, categorie din care face parte aparatura rontgen cla
sică, betatronul, acceleratorulliniar de particule.
Modul de utilizare a radiaţiilor ionizante este condiţionat de
caracteruistici1e fizice ale acestora: intensitatea fasciculului şi
absorbţia lui.
7.2. INFLUENŢA RADIAŢIILOR ASUPRA

ŢESUTURILORŞI ORGANELOR
Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia vie determină

efectul radiobiologic al acestora, care se realizează printr-un
mecanism direct, respectiv coliziunea cuantei de energie radiantă
cu componentele biologice şi are ca urmare efectele Compton,
Thomson, fotoelectric, de ionizare etc., şi printr-un mecanism
indirect. Acţiunea indirectă asupra moleculelor din lichidele
organismului constă în disocierea acestora, cu punerea în liber
tate a unor radicali liberi şi ioni. Prin interreacţiunea radicali
lor liberi cu diferite macromo1ecule se produc oxidări, degradări
enzimatice, modificări celulare etc.
Efectul radiobiologic se produce la nivelul tuturor compo
nentelor organismului şi se manifestă prin perturbarea funcţii
lor normale începând de la nivelul subcelular până la interesa
rea întregului organism. El se manifestă atât la locul iradierii,
cât şi la distanţă, pe cale neuroumorală.
86 Hary Hârlăuanu
Fiecare celulă, ţesut sau organ are o anumită capacitate de

a răspunde la iradiere. Aceasta depinde de specie, de gradul
de dezvoltare a organismului, de activitatea mitotică etc. şi se
numeşte "radiosensibilitate". Alterarea acizilor nucleici (ADN şi
ARN) determină apariţia mutaţiilor genetice care se pot mani
festa imediat sau tardiv.
Între momentul iradierii şi apariţia efectelor radiobiologice
există o perioadă de latenţă în care, în funcţie de doză şi de
regiunea expusă, au loc reacţii biofizice complexe care afec
tează organismal, ducând uneori până la moartea acestuia. De
aici rezultă că doza şi modul în care aceasta este administrată
au o importanţă deosebită. Pentru apariţa efectului iradierii
este necesară depăşirea unei anumite valori sau "doză prag".
Administrarea unei doze fracţionate reduce efectul radiobiolo
gic în raport cu aceeaşi doză administrată integral.
Măsurarea efectului radiobiologic produs de radiaţiile ioni
zante se face în sistem biologic, unitatea de măsură fiind remul/
secundă sau oră. Ea foloseşte doza absorbită de ţesut. În acest
mod se pot evalua efectele biologice produse de orice radiaţie
ionizantă. Un rem reprezintă doza biologică primită de un gram
de ţesut iradiat, când acesta absoarbe prin intermediul particu
lei radiante energia de 100 ergi/oră.
Doza maximă admisă reprezintă doza totală de radiaţii ioni
zante primită de un individ, apreciată ca fiind incapabilă să-i
determine apariţia unor tulburări apreciabile. Când această doză
este depăşită apar reacţii în teritoriul iradiat (reacţie locală), în
afara teritoriului sau în întregul organism (reacţie generală).
Efectul biologic al iradierii locale constă în radiodermită,
iar în cadrul iradierii generale poate duce până la apariţia bolii
de iradiere.
Există, de asemenea, fenomenul de acumulare, pentru care
stimulii mici, dar repetaţi pe o perioadă îndelungată, pot produce
Biciizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 87
reacţii tardive. Efectul radiopatologic în cadrul iradierii locale

se manifestă imediat prin eritem precoce sau tardiv; poate fi
reversibil cu vindecare completă sau vindecare cu sechele, sau
poate fi ireversibil. Răspunsul la iradiere este rezultatul unui
complex de factori care aparţin organismului, al procesului pato
logic şi al tehnicii de iradiere.
Leziunile provocate de radiaţiile ionizante pot apărea la per
sonalul care lucrează în radiologie insuficient protejat sau prin
acumulare, sau la bolnavii care suportă un tratament prelungit
cu radiaţii ionizante în cadrul radioterapiei oncologice; de ase
menea mai rar, dar există şi posibilitatea iradierii accidentale.
În majoritatea cazurilor, pielea este ţesutul care suferă cel
mai mult. Poate să fie o iradiere acută manifestată prin reacţia
primară ce constă într-o uşoară roşeaţă şi edem discret, care dis
par după 2-3 zile. După o perioadă de latenţă de circa 10 zile rea
pare roşeaţa care este mai accentuată decât iniţial şi durează mai
mult. Cu cât doza este mai mare, cu atât reacţia este mai accen
tuată, pielea devine uscată şi se exfoliază uşor. Eritemul radio
logic se poate vindeca.
Dozele mici şi repetate într-un interval de timp îndelungat
produc leziuni radiologice cronice în care cel mai adesea reacţia
primară lipseşte. Caracteristic este faptul că unghiile devin fri
abile, tegumentele îşi pierd elasticitatea, se îngroaşă şi, mai târ
ziu, se atrofiază. Fisurile se produc cu uşurinţă, se suprainfec
tează, rezultând ulceraţii care se vindecă cu dificultate şi ade
sea duc la apariţia cancerului de piele.
Leziunile generale pot fi acute sau cronice, forma acută
manifestăndu-se în general în cadrul radioterapiei oncologice
prin "răul de raze" şi constă în oboseală, greţuri şi vărsături.
Aceste manifestări nu necesită tratament. Forma cronică se
întâlneşte la personalul care lucrează în laboratorul de radiolo
gie şi la pacienţii care fac tratamente radiologice îndelungate.
88 Hary Hârlăuanu
Ele se manifestă prin modificarea formulei sangvine caracteri

zată prin scăderea numărului de neutrofile, creşterea numărului
de eozinofile şi limfocitoză. Eozinofilia este precoce şi repre
zintă un semnal de alarmă. Limfocitoza se poate transforma în
leucopenie care este foarte gravă; descoperirea unei limfopenii
absolute şi persistente sau a unei leucopenii şi mai ales a unei
neutropenii indică prezenţa unor leziuni grave. Atingeri grave
ale sistemului hematopoietic pot duce la un sindrom leucemie,
agranulocitoză, sindrom hemoragie şi panmieloftizie.
Organele de reproducere (ovarul şi testiculul) sunt sensibile
la radiaţiile ionizante. Se poate produce sterilitatea, ereditatea
este afectată, iar expunerea în primele trei luni de sarcină poate
duce la avort.
Pericolele la care este expus personalul din serviciile de radi
ologie se extind uneori şi asupra pacienţilor. Aceste pericole sunt
de două feluri: pericol de electrocutare, care decurge din folo
sirea curentului electric, şi pericolele care ţin de radiaţiile X.
Se semnalează, de asemenea, pericole indirecte care pot apărea
în urma unor incendii sau intoxicaţii rezultate din defectări ale
cablurilor electrice, producerea de ozon sau vapori nitroşi etc.
Pericolul care decurge din folosirea curentului electric este
dat atât de curentul de înaltă tensiune, cât şi de cel de joasă ten
siune. Deoarece accidentele cauzate de curentul electric necesită
un tratament de urgenţă, vom prezenta schematic care sunt aces
tea şi în ce condiţii apar. Curentul continuu nu este primejdios
nici la tensiuni de 220 de volţi. Curentul alternativ, însă, poate
da accidente şi la tensiuni joase, totul depinzând de frecvenţa şi
diferenţa de potenţial. O diferenţă de potenţial de 70 de volţi şi o
frecvenţă de 50-100 Hz sunt mortale. De asemenea, un element
este intensitatea curentului care se manifestă chiar la 25 mA.
Rezistenţa corpului omenesc este un alt element de care
depinde efectul curentului electric. Pielea este, în general, un
bun izolator, însă în anumite condiţii (frig, umezeală) îi scade

foarte mult rezistenţa, lăsând curentul să treacă. Alţi factori care
intervin sunt durata contactului şi traiectul curentului; cu cât
contactul va dura mai mult, efectul va fi mai puternic. Din cauza
tetaniei în care intră mâna în momentul contactului, aceasta nu
se mai poate elibera, rezultând un cerc vicios. Traiectul curen
tului este cel mai periculos când are drept cale sistemul nervos
şi inima.
Pericolul din partea tensiunii joase provine, îndeosebi, de la
masa de comandă dacă legătura cu pământul nu este bine făcută.
În cazul unei electrocutări trebuie luate măsuri de primă
urgenţă: înainte de a ne apropia de accidentat trebuie întrerupt
curentul electric; se va degaja apoi corpul victimei, numai după
ce mâinile au fost izolate prin mănuşi de cauciuc sau alte mate
riale izolatoare; se face apoi tratamentul sincopei, resuscitare
cardio-respiratorie etc.
Pericolele care decurg din acţiunea razelor X, aşa cum am
văzut, se manifestă prin radiodermite, tulburări trofice, lezi
uni ale sistemului hematopoietic, repercusiuni asupra descen
denţilor.
7.3. MIJLOACE DE RADIOPROTECTIE

,
Efectul nociv al razelor X poate fi prevenit prin următoarele

mijloace de protecţie: filtrarea razelor la ieşirea din tub cu aju
torul unui filtru de aluminiu cu o grosime de 0,5-2 mm; distanţa
de la tub la piele să nu fie mai mică de 40 cm; în timpul radi
ografierii, tehnicianul trebuie să se stea la o distanţă de mini
mum 2 metri, protejat de un paravan de plumb; pereţii despăr
ţitori, planşeele etc. să fie groase şi să conţină material cât mai
absorbant pentru razele X (plumb sau barită); să se folosească
90 Hary Hârlăuanu
şorţuri de cauciuc plumbat cu un echivalent de plumb de 0,5

mm; să se utilizeze mănuşile de protecţie cu un echivalent de
plumb de 0,30 mm; să se urmărească poziţia bolnavului şi com
portamentul său în timpul expunerii printr-un geam impregnat
cu săruri de plumb; mesele rulante pentru radioscopie să fie pre~
văzute cu şorţuri de cauciuc plumbat cu un echivalent de plumb
de cel puţin 0,5 mm.
În general, materialele de protecţie trebuie să conţină săruri
de plumb sau să fie astfel confecţionate încât să echivaleze cu
anumită grosime a unui material plumbat; se foloseşte, astfel,
termenul de minim echivalent de plumb, acest minim fiind în
funcţie de Kv, distanţă şi debitul pe minut al aparatului.
Camerele de lucru trebuie aerisite la intervale regulate şi este
recomandabil să se realizeze instalaţie cu aer condiţionat. În
afară de aceste recomandări, personalul din serviciile de radio
logie trebuie să ducă o viaţă cât mai mult în aer liber şi să facă
ascensiuni pe munţi.
Pentru a putea fi folosite atât în radiodiagnostic, cât şi în
radioterapie, razele X trebuie dozate. Nu este permis lucrul
într-un mediu de raze X fără să se ştie cantitatea de raze pe care
o emite aparatul respectiv, într-un timp dat.
.
7.4. NOTIUNI DESPRE DOZA TERAPEUTICĂ
Stabilirea dozei înseamnă măsurarea cantităţii reale de ener

gie radiantă care este administrată într-un loc anumit, în anu
mite condiţii, cu anumite constante fizice. Deoarece măsurarea
directă nu se poate face, se măsoară aşa-numita "doză echiva
lentă", care se calculează în funcţie de ionizarea aerului cu aju
torul unor aparate numite dozimetre. Unitatea de măsură este
"r-ul" definit astfel: un r este cantitatea de raze X care, trecând
Bufiucă şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 91
prin aer la 0° şi 760 mm Hg presiune, produce într-un centimetru

cub de aer uscat 2082 x 109 perechi de ioni care în total poartă
cu ei câte o unitate electromagnetică de electricitate de fiecare
semn (pozitivă sau negativă).
Se admite că doza maximă sau limită (doza indiferentă) este
cantitatea de raze X care nu produce modificări importante.
Pentru persoanele care se ocupă profesional cu radiaţiile ioni
zante este 0,1 r/săptămână, fără să depăşească 5 rlan, nedepăşind
până la vârsta de 30 ani 50 r. După 30 de ani, se admit încă 50 r
de fiecare decadă, în aşa fel încât pe toată viaţa să nu depăşească
200 r. Pentru extremităţi, doza permisă este de 1,5 r/săptămână,
Este important de cunoscut faptul că persoanele care fac tra
tamente şi cele care sunt supuse anumitor metode de radiodiag
nostic primesc doze de raze în funcţie de aparatura cu care se
lucrează, de regiunea de examinat, precum şi de experienţa celui
care mânuieşte aparatul.
7.5. PREVENIREA IRADIERII
Deoarece iradierea, oricât de mică ar fi, comportă riscuri

genetice ale căror efecte pe om nu sunt încă suficient cunos
cute, este bine ca examenele şi diferitele aplicaţii ale razelor X
să fie făcute cu prudenţă, luându-se măsuri de protecţie pen
tru bolnavi, pentru a nu se iradia mai mult decât este necesar.
În aceste condiţii, se vor acoperi cu materiale absorbante regiu
nile care ar putea fi iradiate în mod inutil, îndeosebi gonadele;
se vor folosi în mod obligatoriu filtrele şi se vor administra cele
mai corecte regimuri electrice pentru a nu fi nevoie de repeta
rea unui examen etc.
Dozimetrele sunt utilizate pentru măsurarea razelor secun
dare care sunt cele mai nocive. Acestea sunt de mai multe tipuri:
92 Hary Hârlăuanu
1. dozimetre individuale sau avertizoare (dozimetru-film, dozi

metre cu un condensator);
2. debitmetre.
1. Dozimetrele-film. La acestea, emulsia radiosensibilă
serveşte ca detector de radiaţii. Ele permit măsurarea dozelor
absorbite în timpul dorit, în orice regiune a corpului, sunt uşor
de folosit, ieftine şi la îndemâna oricărei persoane care lucrează
cu raze X.
Aceste dozimetre sunt superioare în ceea ce priveşte preci
zia lor faţă de dozimetrele cu cameră de ionizare. Filmele folo
site pentru dozare trebuie să fie de aceeaşi serie de fabricaţie, să
aibă aceeaşi fotosensibilitate şi procesul de developare trebuie
să fie foarte corect. Filmul pentru dozimetrie este aşezat într-o
casetă specială care are în interior 4 compartimente: în 3 dintre
acestea se găsesc diferite filtre - plumb, cupru, aluminiu - iar al
4-lea compartiment este fără filtru. Casetele cu filmele dozime
trice sunt purtate în regiunea precardiacă şi în zona gonadelor.
Dozimetrele cu cameră de ionizare au forma şi dimensiunile
unui stilou (stilodozimetre), construite pe principiul ionizării
gazelor de către razele X. Aceste dozimetre sunt nişte condensa
tori la care dielectricul este aerul aflat între cele două armături
metalice. Condensatorii sunt încărcaţi înainte de folosire. Razele
X vor ioniza aerul prin trecerea lor prin spaţiul dielectric al con
densatorului, făcându-l bun conducător de electricitate şi con
densatorul se va descărca. Descărcarea se va face proporţional
cu cantitatea razelor absorbite şi, astfel, se va putea stabili doza
care se citeşte direct pe un cadran gradat (electrometru). Aceste
dozimetre se poartă în aceleaşi regiuni ca şi filmul dozimetric.
2. Debitmetrele sunt folosite pentru determinarea unei doze
de radiaţii într-un timp dat (secunde, minute etc.). Aceste apa
rate sunt compuse dintr-o cameră de ionizare, cristale de scinti
laţie sau contor Geiger-Muller,
Un procedeu simplu şi la îndemâna oricui este folosirea unui

ecran radioscopie sau a unei folii, care se bazează pe fluores
cenţa acestora. Trebuie avut în vedere că acestea sunt de zece
ori mai sensibile la raze decât organismul nostru.
Cu ajutorul acestor metode de depistare a radiaţiilor se poate
face o hartă topografică a celor mai primejdioase zone, care se
vor marca şi evita.
8. PREGĂTIREA PACIENTILOR
PENTRU EXPLORAREA RADIO LOGICĂ
8.1. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU

INVESTIGAREA RADIOLOGICĂSIMPLĂ ŞI
CU SUBSTANŢE DE CONTRAST
Examenul radio logic cu substanţe de contrast este o metodă

morfologică de cercetare pe viu şi, în acelaşi timp, studiază
dinamica diferitelor organe şi sisteme. Valoarea metodei este
condiţionată în primul rând de modul în care este pregătit bol
navul în vederea examenului respectiv.
Pentru o bună pregătire a bolnavului se vor urmări:
1. pregătirea psihică;
2. evacuarea intestinului de conţinut solid şi de gaze;
3. testarea sensibilităţii la iod când sunt folosite substanţe de
contrast iodate.
1. Se discută cu bolnavul şi i se explică în ce constă exa
menul, durata, importanţa şi lipsa de nocivitate a examenului.
2. Respectarea în prealabil a unui regim alimentar care să
evite formarea de gaze şi resturi alimentare în intestin, evitarea
medicaţiei orale care să conţină substanţe radioopace cu 3-4

zile înainte de examen (bariu, bismut, iod, calciu etc.), evacu
area intestinului prin purgative (ulei de ricin 20-40 mL de pre
ferat) sau 2 clisme evacuatoare înalte cu o seară înainte de exa
men şi dimineaţa cu 2-3 ore înainte, folosind 1,5-2 litri de apă,
administrarea de cărbune medicinal sau triferment.
3. Efectuarea de mişcări pentru a preveni acumularea gazelor.
8.2. MIJLOACELE ARTIFICIALE DE

CONTRAST FOLOSITE LA EXAMENELE
RADIOLOGICE.
Se ştie că imaginea radiologică se formează datorită con

trastului dintre negru şi alb care apare în urma absorbţiei ine
gale a razelor X prin trecerea lor prin corpul omenesc.
Constatăm, deci, prezenţa unui contrast natural fără o pre
paraţie specială, determinat de diferenţele de greutate atomică,
grosime, densitate etc. Deoarece nu toate organele pot fi vizu
alizate prin contraste naturale, s-au creat anumite substanţe
care, introduse în organism, determină un contrast artificial.
Mijloacele de contrast se pot împărţi în:
1. mijloace de contrast radioopace care realizează aşa-numitul
contrast pozitiv; pot fi lichide sau solide;
2. mijloace de contrast radiotransparente (gazelle);
3. mijloace de contrast duble sau mixte.
Graţie acestor substanţe s-au putut realiza imaginile unor
organe care, altfel, nu ar fi fost vizualizate sau erau vizibile
numai în mod parţial, creându-se metode speciale de lucru ca de
exemplu: examenul radiologic gastrointestinal, angiocardiogra
fia, arteriografia, flebografia, bronhografia, urografia, colecis
tografia etc.
96 Hary Hârlăuanu
1. Mijloace de contrast radioopace.

În acest grup există o gamă foarte variabilă. Redăm numai
principalele substanţe asupra cărora nu vom insista deoarece
sunt tratate la capitolele la care se aplică cu predilecţie.
sulfatul de bariu chimic pur pentru examenul radiologic al
tubului digestiv. Se utilizează în mod obişnuit sub formă de
suspensie apoasă 150 g sul fat de bariu la 200 mL de apă. În
vederea preparării bariului trebuie ca acesta să fie introdus
într-un vas în care se află apă şi se amestecă bine. Se mai
poate utiliza şi sub formă mai vâscoasă sau pastă. Uneori,
se amestecă cu anumite ingrediente fie cu scopul de a-i mări
stabilitatea, fie pentru a-i corecta gustul fad. Sulfatul de
bariu este insolubil în apă. Prezenţa de săruri solubile duce
la resorbţia acestora în organism şi la apariţia de accidente
grave, de obicei mortale. Sulfatul de bariu nu se foloseşte în
caz de alergii, boli cardiace grave, fistule sau perforaţii ale
tubului digestiv.
iodul este utilizat sub două forme principale: preparate liposo
lubile şi preparate hidrosolubile. Preparatele liposolubile: cel
mai frecvent folosit din această grupă este preparatul numit
lipiodol, care este un ulei iodat în 40 de părţi la 100, fiind
relativ vâscos. Se utilizează pentru explorarea unor cavităţi
precum administrarea intravenoasă. Preparatele hidrosolubile
sunt utilizate în mod obişnuit pentru urografii şi colecistogra
fii prin administrarea intravenoasă. Dintre produsele curent
întrebuinţate menţionăm preparatul românesc pentru uro
grafii Iodopac III şi preparatul similar de import Urografin,
iar pentru colecistografii, preparatul Biligrafin. Preparatele
iodate, indiferent de forma sub care sunt folosite, pot deter
mina anumite accidente prin intoleranţa organismului la iod.
În cazul în care bolnavul prezintă fenomene de intoleranţă, se
va renunţa la examen sau se va face tratament desensibilizant,
2. Mijloacele de contrast radiotransparente (contrast

negativ).
Se foloseşte introducerea de gaze fie direct în organul interest,
fie sub forma unui preparat care poate degaja gaz odată introdus,
de exemplu, poţiunea Rivieri introdusă în stomac. În general, se
folosesc: aerul, CO2, 02' N etc. Există o serie de metode care se
bazează pe introducerea gazului în unele cavităţi, de exemplu,
retropneumoperitoneul, pneumomediastinul etc.
3. Dublul contrast se realizează prin asocierea celor două
tipuri de contrast descrise mai înainte.
Reguli de respectat în legătură cu alegerea şi folosirea
substanţelor de contrast:
a) trebuie verificat dacă produsul care se foloseşte este sigur cel
indicat;
b) trebuie apreciat ca preparatul să nu fie alterat;
c) înaintea administrării substanţei se va verifica dacă bolna
vul a fost bine pregătit;
d) trebuie controlat modul în care se face administrarea sub
stanţei de contrast;
e) bolnavul trebuie să fie supravegheat tot timpul examenului;
f) în cazul în care apar anumite fenomene se întrerupe admi
nistrarea şi se iau urgent măsuri terapeutice.
8.3. INCIDENTE ŞI ACCIDENTE DATE DE

SUBSTANŢELE DE CONTRAST
Utilizarea substanţelor de contrast iodate poate da o serie de

efecte secundare, dintre care unele având o gravitate foarte mare
se pot solda uneori cu decesul pacientului.
a. Administrarea substanţei de contrast iodate pe cale orală
poate determina apariţia unor efecte secundare uşoare. Ele
98 Hary Hârlăuanu
au un caracter pasager, reducându-se spontan, fără tratament

şi din punct de vedere clinic se manifestă prin: greaţă sau
vărsături, eritemul tegumetelor, diaree.
b. Injectarea i.v, a substanţei de contrast iodate poate produce
greaţă, senzaţie de vomă, hipersalivaţie, eritem tegumentar
mai ales la nivelul extremităţii cefalice şi aproape constant
o senzaţie de căldură mai mult sau mai puţin intense, care
apar în momentul injectării, au caracter inofensiv şi dispar
la terminarea injectării. Aceste manifestări nu se încadrează
în grupa accidentelor propriu-zise.
Numim accidente declanşarea efectelor secundare cu mani
festare clinică, produsă de instalarea unor modificări fiziopato
logice în momentul pătrunderii substanţei de contrast iodate în
diverse organe şi aparate din organism.
Administrarea pe cale i.v, a substanţelor de contrast poate
determina două categorii de accidente:
1. Accidente uşoare, manifestate clinic prin:
tulburări cardiovasculare (colaps, sincopă, hipotermie, fle
bită, tromboze venoase, infarct etc.);
tulburări respiratorii (strănut, tuse, laringospasm, edem glo
tic, astm etc.);
tulburări digestive (greaţă, vărsături, dureri abdominale, dia
ree);
tulburări cutanate (urticarie, prurit, edem Quincke, erupţie
la locul injectării etc.);
manifestări nervoase (anxietate, cefalee, convulsii, comă
etc.).
2. Accidente grave care au caracter supraacut, apărând brusc în
timpul sau la sfârşitul injectării substanţei de contrast. Evoluţia
este uneori spre exitus sau spre remisiune în urma aplicării tra
tamentului de urgenţă.
8.4. PREVENIREA ACCIDENTELOR
DETERMINATE DE UTILIZAREA
SUBSTANŢELORDE CONTRAST
Pentru evitarea accidentelor este necesară respectarea urmă-

toarelor indicaţii:
câştigarea încrederii bolnavului înainte de injectarea sub
stanţei de contrast. În acest sens se va sta de vorbă cu bolna
vul explicându-i-se necesitatea, modul cum va decurge exa
menul radiologic şi lipsa de nocivitate a acestuia. În cazul
bolnavilor anxioşi este bine să se temporizeze examinarea.
În discuţia cu bolnavul trebuie depistate eventualele antece
dente alergice, atât cele familiale, cât şi cele personale (astm
bronşic, eczeme, rinite alergice, urticarie etc.) sau dacă bol
navii au prezentat manifestări alergice la diferite substanţe,
alimente, iod, acestora fiind nevoie să li se acorde o atenţie
deosebită. Bolnavii dezechilibraţi neurovegetativ trebuie să
fie în atentă supraveghere, ei fiind mai expuşi la accidente.
să se măsoare tensiunea şi pulsul bolnavului;
să se respecte contraindicaţiile substanţei de contrast. Se va
ţine seama de contraindicaţiile majore cum sunt: insuficienţa
cardio-respiratorie, infarctul de miocard, insuficienţa renală
cu uremie, insuficienţa hepatică, tuberculoza activă, diabe
tul grav, hipertiroidismul etc.;
să se încălzească fiola cu substanţa de contrast la tempera
tura corpului, înainte de injectare;
să se testeze toleranţa la substanţa de contrast pe care o folosim,
care se efectuează astfel: introducem 1-2 mL de substanţă de
contrast i.v. şi aşteptăm 2-3 minute. Dacă nu apar reacţii la iod
se continuă injectarea până la introducerea întregii cantităţi;
se vor administra antihistaminice - hemisuccinat de hidro
cortizon - asociat cu substanţa de contrast;
100 Hary Hârlăuanu
se supravegheazăbolnavul pe tot parcursul examenului, se

măsoară tensiunea arterială, se urmăresc pulsul, respiraţia,
modificările tegumentare şi este întrebat permanent dacă
are un simptom deosebit.
8.5. TRATAMENTUL ACCIDENTELOR
DATE DE SUBSTANŢA DE CONTRAST
Accidentele se produc, în marea majoritate, în primele

5-10 minute de la injectare, au un caracter grav, cu evoluţie
supraacută. Tratamentul este eficient în condiţiile în care este
rapid şi corect instituit.
În laboratorul de radiologie trebuie să existe o trusă de
urgenţă care să cuprindă un anumit instrumentar şi medica
ţie specifică.
Instrumentarul constă în: tub cu oxigen, mască de oxigen,
aparat pentru respiraţie asistată, sonde nazale, laringoscop,
seringi de dimensiuni diferite, dispozitive de perfuzie.
Medicamentele necesare sunt: hemisuccinat de hidrocorti
zon, romergan fiole, noradrenalină, efedrină, cofeină, fenobar
bital fiole, calciu cIorat, vitamina C, hiposulfit de sodiu, fla
coane de ser fiziologic şi glucoză 5% .
Tratamentul cu cortizon reprezintă o condiţie esenţială în suc
cesul reanimării şi se aplică imediat ce apar fenomene secundare
în scopul restabilirii tensiunii arteriale şi a tuturor funcţiilor ce
depind de aceasta. Se administrează intravenos cu doze în funcţie
de starea bolnavului 50-150 mg (2-6 fiole), doză ce poate fi repe
tată la 4-6 ore până la 200-600 mglzi. Hemisuccinatul de hidrocor
tizon se prepară pe loc introducând solventul în fiola cu substanţă
activă. Dacă fenomenele se prelungesc, doza se poate repeta la o
oră, de preferat în perfuzie lentă cu glucoză 5% (250-500 mg/zi).
Romerganul este un antihistaminic de sinteză care se admi

nistrează astfel: o fiolă intramuscular, concomitent sau după
administrarea de hemisuccinat de hidrocortizon pe care îl com
pletează.
Analepticele cardiovasculare se administrază în funcţie de
tensiunea arterială şi de gravitatea şocului. Mai frecvent se uti
lizează adrenalină sau noradrenalină, cofeină, efedrină, pente
trazol E.
Respiraţia artificială, administrarea de oxigen sau chiar
intubaţia cu respiraţie asistată sunt absolut necesare în trata
mentul insuficienţei respiratorii.
Convulsiile se tratează cu fenobarbital, o fiolă intramuscular.
Erupţiile cutanate se vor combate cu calciu clorat intrave
nos, vitamina C, hiposulfit de sodiu, romergan.
Eventualele Ieziuni renale sau hepatice din cauza acţiunii
toxice a substanţei de contrast vor fi tratate cu medicaţie spe
cială, dietă şi repaus.
8.6. IZOTOPU
Izotopii sunt utilizaţi în radiodiagnostic şi tratament.

În 15 decembrie 1934, tinerii soţi Irene şi Frederic
Joliot-Curie au prezentat în faţa Academiei Franceze de Ştiinţă,
raportul despre posibilitatea creării radioactivităţii artificiale,
constituind una dintre etapele cele mai importante ale dezvol
tării fizicii contemporane. În anul 1934 soţii Curie obţin pri
mii izotopi radioactivi artificiali, iar în 1939 descoperă fisiu
nea explozivă a nuclei lor de uraniu şi thoriu sub acţiunea neu
tronilor. De la începuturile cercetărilor, ei şi-au dat seama de
energia formidabilă cuprinsă în atomi prevăzând posibilitatea
utilizării acesteia în scopuri medicale.
Izotopii sunt acele elemente care au numarul atomic iden

tic, dar diferă prin masa atomică. Ei se împart în izotopi stabili
şi izotopi radioactivi, aceştia din urmă putând fi izotopi radi
oactivi naturali sau artificiali.
Atomii izotopilor radioactivi sunt nişte posturi de radioe
rnisie invizibile, care îşi semnalează în permanenţă prezenţa.
Aceste semnale (radianţii alfa, beta, gama sau neutroni)
emise de atomii radioactivi sunt detectate cu ajutorul unor
aparate speciale, dozimetru sau contor de particule (contor
Geiger-Muller) şi cristale de scintilaţie.
Acest fenomen stă la baza utilizării izotopilor în diagnostic.
Izotopii radioactivi sunt definiţi printr-o serie de parametri fizici
ca: simbol chimic, greutatea atomică, timpul de înjumătăţire a
activităţii, natura şi tipul de energie emisă (alfa, beta, gama) în
milielectroni volţi. Timpul de înjumătăţire reprezintă perioada
de timp în care activitatea izotopului respectiv scade la jumătate.
De exemplu, 1131 are perioada de înjumătăţire de 8 zile, 1132 are o
perioadă de înjumătăţire de 60 de minute, Ph 32 de 14,3 zile etc.
Izotopul radioactiv, element, nu se foloseşte ca atare, ci este
înglobat într-o combinaţie chimică.
Modul de acţiune a izotopilor se datorează radiaţiilor pe
care le emit, caracteristice lor. Exprimarea activităţii unui izo
top se face în Curie şi subunităţile sale: a mia parte, numită
miliCurie şi a milioana parte numită microCurie.
Contraindicaţiile radioizotopilor sunt absolute şi relative.
Dintre contraindicaţiile absolute cităm sarcina, lăuzia, alăpta
rea, vârsta mică (sugar şi copil mic). Contraindicaţiile relative
se adresează bolnavilor cu afecţiuni grave, leziuni valvulare
decompensate, perioada menstrelor.
Pericolul genetic şi somatie este în funcţie de doza adminis
trată şi poate fi luat în discuţie în cazul tratamentelor cu izo
topi radioactivi.
Utilizarea izotopilor radioactivi se face cu rezultate deo

sebite în scintigrafia tiroidiană, hepatică, gamaencefalogra
.fia, precum şi în determinarea volumului sangvin şi al plas
mei.
Pregătirea bolnavului pentru explorarea cu radioizotopi
când se utilizează 1131 sau p32: bolnavul trebuie să nu mănânce,
să nu fi urmat în ultimele 3 luni tratamente cu iod sau pre
parate tiroidiene, şi să nu fi făcut un examen radiologic cu
substanţă de contrast pe bază de iod (urografie, colecistogra
fie, arteriografie etc.). Este necesar ca bolnavul să nu fi urmat
tratamente în ultimele 2 luni cu bromuri, largactil, fenergan,
meprobamat, luminal, morfină, cofeină, care modifică radio
iodocaptarea.
Ph 32 este al doilea izotop ca importanţă, utilizat frecvent în
medicină. El este un emiţător de radiaţii beta pur, cu timpul de
înjumătăţire de 14,3 zile. Calea de administrare este orală, iar
în ce priveşte pregătirea bolnavului, acesta trebuie să păstreze
un regim alimentar hipofosforat (sunt interzise: ouăle, lactatele,
carnea, mazărea, fasolea), pentru a nu influenţa rezultatul exa
minării prin surplusul de fosfor alimentar. Afecţiunile cele mai
frecvente care beneficiază de aportul testului cu fosfor radioac
tiv sunt tumorile de sân sau os şi afecţiunile cutanate.
Cr 5! se utilizează pentru marcarea hematiilor şi în scintigra
fia splenică.
Calciul radioactiv se foloseşte pentru cercetarea metabo
lismului osos. Radioterapia utilizează izotopii radioactivi sub
formă de surse deschise sau ca surse închise.
Sursele deschise constituie tehnica de iradiere internă care
foloseşte calea metabolică. Izotopii cei mai folosiţi sunt Jl31
32
pentru cancerul tiroidian, Ph în leucemii, aur!" injectat în
marile cavităţi, de exemplu în cazul pleureziilor de natură
tumorală.
Sursele închise sunt folosite în scopul iradierii externe.

Izotopii mai frecvent utilizaţi sunt radiul, iridiul'?", cobaltul'".
Radiumterapia (Curieterapia) este metoda de tratament cea
mai utilizată în cancerul de col uterin.
BIBLIOGRAFIE
1. Baciu 1. Fiziologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1977.
2. Oprea 1., Rodica Radu et aL Noul Dicţionar Universal al Limbii
Române. Editura Litera, 2008.
3. Dicţionar Medical Ilustrat - de la A la Z. Editura Litera, 2013.
ANEXA 1
NOŢIUNI DE FIZICĂ MOLECULARĂ

A LICHIDELOR
Structura moleculei este determinată de forţele de atracţie
intramoleculare-legături chimice.
Structura supramoleculară este determinată de forţele
intramoleculare.
Starea de agregare lichidă - caracterizare.
Forţele de atractie intramoleculare importante:
forţele de respingere neglijabile;
volum propriu, forma proprie;
moleculele lichidelor interacţionează, în general, prin
forţe electrice.
Modelele moleculare ale stării lichide:

- modelul cinetico-molecular (numai pentru molecule
monoatomice);
modelul cristalin;
modelul fluidizat (Eyring);
apa este un lichid complex şi are modele speciale.
Biofizica moleculară a apei
Proprietăţile fizice ale apei:
1. Căldura specificăfoarte mare c=4180 li (kmol.k) Q=m.c..6.t

2. Căldura latentăde vaporizare mare.
3. Conductibilitatea termică foarte mare.
4. Densitatea maximă.
5. Permitivitatea electrică foarte mare.
6. Constanta de disociere mică.
7. Tensiunea superficială mare.
Apa are căldură specifică foarte mare - consecinţe:
absoarbe multă căldură pentru a-şi creste temperatura;
căldura absorbită este în mare parte folosită pentru rupe
rea legăturilor de hidrogen;
reţine multă căldură în procesul de răcire;
este rezistentă la răcire;
prin formarea legăturilor de hidrogen se degajă energie;
apa are un rol fundamental în termoreglarea organisme
lor (amortizor termic al organismelor).
Apa are căldură latentă de vapori zare mare - consecinţe:
necesită căldură multă pentru ruperea legăturilor de
hidrogen şi pentru a se evapora;
în absenţa legăturilor de hidrogen, punctul de fierbere al
apei ~90°C.
Apa legată - este partea din organism asociată cu diverse
molecule sau substanţe hidrosolubile.
Caracteristici:
se evaporă foarte greu;
îngheaţă la temperaturi mult sub O°C;
nu dizolvă cristaloizii;
nu participă la osmoză;
este preponderentă în organismal uman.
Structura şi rolul apei în sistemele biologice

1. apa "compartimentalizată" - are proprietăţi fizice deosebite:
- apa liberă;
Biojizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 109
apa parţial legată;
apa legată.
2. apa intracelulară - grad superior de ordonare

- rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excita
ţie, contracţie, diviziune, secreţie).
Proprietăţile apei din organism:
se evaporă foarte greu (permite răcirea organismului prin
evaporare pulmonară şi prin transpiraţie ---+ homeostazie ter
mică);
îngheaţă la temperaturi foarte scăzute;
nu dizolvă cristaloizii;
capacitate calorică şi conductivitate termică mare ---+ împie
dică încălzirea ţesuturilor.
Rolul subsranţelor tensloactlve în medicină (micşorează
tensiunea superficială a lichidelor):
1. În organism
- cresc permeabilitatea membranelor;
- principiile alimentare trec prin substanţe tensioactive.
2. În terapie - adjuvante în prescripţia farmaceutică, cresc per
meabilitatea membranelor.
ANEXA 2
Ghid de utilizare a examenelor radiologice

şi imagistice medicale
RADIOPROTECŢIAPACIENŢILOR
Se utilizează pentru aplicarea principiilor fundamentale de

justificare şi optimizare, de către medicii care solicită sau reali
zează examene imagistice ce folosesc radiaţiile ionizate.
Justificarea investigaţiilor este primul principiu al radiopro
tecţiei: stabilirea beneficiului net al unui examen în raport cu
prejudicial potenţial care poate fi adus prin expunerea la radi
aţiile ionizante.
Optimizarea practicilor este al doilea principiu al radiopro
tecţiei. În cazul în care un examen care utilizează radiaţiile ioni
zante este necesar (justificat), acesta trebuie optimizat: obţine
rea informaţiilor diagnostice necesare cu utilizarea celei mai
mici doze posibile.
Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice
medicale este un instrument esenţial pentru punerea în practică
a principilui justificării. Ghidul este adresat întregului personal
din sănătate, abilitat să solicite sau să efectueze examene ima
gistice medicale.
Obiectivul principal: reducerea expunerii la radiaţii a paci
enţilor prin înlăturarea examenelor imagistice nejustificate.
Întrebări înainte de efectuarea unui examen de imagistică

medicală
Un examen util este un examen al cărui rezultat - pozitiv
sau negativ - modifică algoritmul de tratament al pacientului
sau confirmă diagnosticul c1inicianului. Principalele intrebari
pe care solicitantul trebuie să şi le pună sunt:
1. A fost efectuat deja acest examen? De exemplu, într-un alt
spital, într-un serviciu de asistenţă medicală ambulatorie, în
urgenţă. Trebuie făcut totul pentru a obţine rezultatele exa
menelor precedente. Atenţie la creşterea numărului de exa
mene!
2. Am nevoie de acest examen? Nu, dacă rezultatele nu sunt
susceptibile să modifice abordarea terapeutică a pacientu
lui, deoarece rezultatul pozitiv aşteptat este în general fără
impact asupra deciziei terapeutice sau rezultatul pozitiv este
foarte improbabil.
3. Am nevoie de investigaţie în acest moment? Cu alte cuvinte,
înainte ca boala să poată progresa sau să se vindece.
Rezultatele imediate sunt de natură să influenţeze tratamen
tul?
4. Acest examen este cel mai indicat? În condiţiile unui
impact clinic identic, trebuie preferate tehnicile neiradiante.
Tehnicile imagistice evoluează repede, utilitatea unui exa
men este oprtun să se discute cu un specialist în radiolo
gie clinică sau medicină nucleară. A fost luată în conside
rare posibilitatea existenţei unei sarcini? Sarcina, alăptarea,
antecedente de intoleranţă la produsele utilizate, vârsta, sunt
elemente care pot influenţa alegerea tehnicilor imagistice;
copiii sunt mai sensibili la radiaţiile ionizante.
5. Am pus bine problema? Informaţiile clinice nepotrivite şi
o formulare greşită a întrebărilor care trebuie rezolvate de
imagistică pot conduce la realizarea unui examen incorect
(cu omiterea unor aspecte esenţiale, de exemplu). Reducerea

expunerii pacienţilor prin utilizarea preferenţială a tehnicilor
noniradiante (ecografie şi rezonanţă magnetică): dacă, pen
tru explorarea unei patologii, mai multe tehnici imagistice
sunt considerate că aduc informaţii echivalente, este reco
mandată utilizarea unei tehnici noniradiante.
Această recomandare trebuie să aibă în vedere că:
Fiecare tehnică imagistică este bazată pe un principiu fizic
diferit şi aduce o informaţie specifică. Alegerea celei mai
bune tehnici îi revine practicianului, care realizează inves
tigaţia. Această responsabilitate de alegere finală a tehnicii
este atribuită medicului realizator al investigaţiei, chiar în
cazul dezacordului cu medicul solicitant.
Dacă tehnica imagistică solicitată nu este disponibilă, medi
cul realizator poate alege o altă examinare, eventual ira
diantă, datorită necesităţii punerii unui diagnostic rapid.
Îmbunătăţirea practicilor clinice prin raţionalizarea indica
ţiilor de examene imagistice: recomandările "Ghidului" sunt
adresate tuturor medicilor, generalişti şi specialişti, oricare ar
fi activitatea lor. Totuşi, pentru a nu cădea într-o complexitate
extremă, recomandările nu acoperă domeniul supraspeciali
zărilor şi nu trebuie considerate reguli intangibile. Anumite
patologii complexe pot necesita abordări diagnostice parti
culare, neluate în considerare în acest document. Aplicarea
recomandărilor "Ghidului" ar trebui să conducă la o armoni
zare a practicilor medicale. Se poate aştepta o îmbunătăţire
apreciabilă a coordonatelor sănătăţii publice şi a economiei.
"Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice
medicale" este un indrumar de utilizare corectă şi nu are în
niciun caz pretenţia de tratare exhaustivă a tuturor situaţiilor
clinice; practicienii sunt primii responsbili pentru justificarea
actelor pe care le soli cită sau pe care le efectuează.
("Ghid de utilizare a examenelor radiologice şi imagis

tice medicale" - Recomandări pentru personalul din sănă
tate. Lucrarea este transpunerea directivei europene 97/43
EURATOM. Versiunea în limba română a fost realizată de
Societatea de Radiologie şi Imagistică Medicală din România
şi avizată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare - CNCAN.)

BIOFIZICA1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BIOFIZICA1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profesor gradull

prof. dr. docent ISĂCESCU DUMITRU

şi conf. dr. MARIETA SAVA

Suportul de curs se adresează elevilor din anul 1 al şcolilor

Obiectivele generale sunt:

din organism pe modele biologice sau fizice sau prin alte

Autorul adreseaza mulţumiri d-nei Valentina Toader, asis­

2.1. Membranele biologice 16

3. Biofizica sistemelor complexe 38

3.2. Optica biologică 43

4. Bazele fizice ale imagisticii medicale 46

4.1. Imagistica cu raze Rontgen (rântgen-diagnosticul) 46

4.2. Proprietăţile radiaţiilor X 48

4.3. Efectele celulare ale radiaţiilor 48

4.4. Protecţia împotriva radiaţiilor 50

4.5. Recepţia informaţiei 51

5. Tehnici radiologice speciale 53

5.1. Radioscopia televizată 53

5.2. Tomografia computerizată (CT) 54

5.3. Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) 57

5.5. Substanţe de contrast. 65

6.1. Descrierea aparaturii folosite În radiologie 70

6.2. Diferite tipuri de instalaţii radiologice 79

6.3. Condiţiile generale pentru utilizarea aparatelor

6.4. Organizarea laboratorului de radiologie 83

7.1. Noţiuni de bază 84

7.2. Influenţa radiaţiilor asupra ţesuturilor şi organelor 85

7.3. Mijloace de radioprotecţie 89

7.4. Noţiuni despre doza terapeutică 90

7.5. Prevenirea iradierii 91

8. Pregătirea pacienţilor pentru explorarea radiologică ..... 94

8.1. Pregătirea bolnavului pentru investigarea radiologică

simplă şi cu substanţe de contrast 94

8.2. Mijloacele artificiale de contrast folosite la examenele

8.3. Incidente şi accidente date de substanţele de contrast.. 97

8.4. Prevenirea accidentelor determinate de utilizarea

8.5. Tratamentul accidentelor date de substanţa

8.6. Izotopii 101

Biofizică şi imagistică medicală pentru asistenţi medicali 11

ANEXA 1. Noţiuni de fizică moleculară a lichidelor 107

ANEXA 2. Ghid de utilizare a examenelor radiologice

Biofizica studiaza diferite procese şi fenomene care au loc

Celulele - sunt elementele constitutive de bază ale ţesuturilor

Limfocitele - sunt o varietate de leucocite prezente în limfă şi în

sânge, având un rol important în imunitatea organismului.

Leucocitele - sunt celule nucleate din sângele circulant, inco­

lore, de formă în general sferică şi de dimensiuni variabile, cu rol

important în apărarea organismului împotriva microbilor.

Eritrocitele - sau hematiile, sunt celule sangvine de culoare

roşie, care conţin hemoglobină.

Neuronul- este unitatea fundamentală a sistemului nervos, spe­

cializat în generarea, conducerea şi transmiterea impulsurilor

3. Biofizica sistemelor complexe: fenomenele fizice care

5. Biofizica medicală - studiază aplicaţiile fizicii în diag­

de organizare a materiei vii. Sistemul fundamental este celula,

Ontogenetic - proces de dezvoltare a fiinţei vii de la embrion la

male sau plante din momentul apariţiei vieţii pe Pământ.

Prin sistem înţelegem un ansamblu structural de corpuri

2.1. MEMBRANELE BIOLOGICE

Membranele biologice sunt ansambluri compuse din proteine

2.1.1. Structură şi proprietăţi

Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:

delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;

prezintă permeabilitatea specifică pentru ioni şi unele macro­

Autorul adreseaza mulţumiri d-nei Valentina Toader, asis

Leucocitele - sunt celule nucleate din sângele circulant, inco

Neuronul- este unitatea fundamentală a sistemului nervos, spe

5. Biofizica medicală - studiază aplicaţiile fizicii în diag

prezintă permeabilitatea specifică pentru ioni şi unele macro

Enzimă (ferment) - susbstanţă produsă de celule vii, care acti

Sistemul parasimpatic este partea sistemului neurovegetativ for

maxim 75 de paşi pe minut. La o cadenţă mai mare, lungi

Muşchii flexori sunt muşchii care acţionează contra extensori

Muşchii extensori sunt muşchii care depărtează sau intind mem

Metabolismul reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice referi

Căldura este energia transferată numai prin mişcarea de

valorile medii sunt 37°C grade axilar şi 37,5°C rectal. Lanou-năs

Dacă organismul foloseşte arderea lipidelor ca sursă de ener

Lipidele sunt substanţe organice grase, insolubile în apă, dar solu