Sunteți pe pagina 1din 1

Schizofrenia (greacă Σχιζοφρένεια schizein = a despica, a scinda, phren = minte, suflet), (Bleuler, 1911),

sinonimă cu Dementia praecox (Kraepelin, 1896) este o denumire a unui grup de boli mintale incluse în
categoria psihozelor endogene[3]. Caracteristică este apariția unor manifestări psihopatologice majore,
cum sunt halucinațiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective, tulburări de comportament,
dezorganizarea personalității. Până la data actuală nu au fost puse în evidență cauze corporale
decelabile. În sistemele de clasificare modernă se consideră obligatorie pentru stabilirea diagnosticului o
durată minimă a manifestărilor morbide. Tablourile clinice de tip schizofrenic, care nu îndeplinesc și acest
criteriu, sunt clasificate - până la proba timpului - drept boli schizofreniforme. Schizofrenia este una din
cele mai severe afecțiuni psihiatrice, cu repercusiuni grave atât pentru bolnav, cât și pentru aparținători,
mai ales că nu se poate prevedea niciodată care va fi evoluția bolii, în pofida tratamentelor moderne care
au modificat radical prognoza privind încadrarea socială a bolnavilor. Schizofrenia este
o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire și de răspunsuri emoționale
inadecvate.[4] Tulburarea se manifestă prin halucinații auditive, deliruri paranoide sau bizare sau
prin vorbire și gândire dezorganizate și este însoțită de disfuncție socială sau ocupațională semnificativă.
Debutul acestor simptome apare de obicei la începutul perioade adulte, cu o prevalență globală de-a
lungul vieții în jur de 0,3–0,7%.[5] Diagnosticul se bazează pe comportamentul observat și pe experiențele
raportate de pacient.
Ereditatea, mediul din frageda copilărie, factorii neurobiologici, procesele psihologice și sociale apar drept
factori importanți care contribuie la apariția tulburării; unele droguri recreaționale și medicamente par a
cauza sau înrăutăți simptomele. Cercetarea actuală se apleacă în special asupra rolului factorilor
neurobiologici, dar nu a fost găsită nicio cauză organică responsabilă de una singură pentru apariția
tulburării. Numeroasele combinații posibile de simptome au declanșat dezbateri asupra întrebării dacă
diagnosticul reprezintă o singură tulburare sau e vorba de mai multe sindroame separate. În ciuda
etimologiei termenului din rădăcinile skhizein (σχίζειν, „a scinda”) și phrēn, phren- (φρήν, φρεν-; „minte”)
din greaca veche, schizofrenia nu înseamnă o „minte scindată” și nu este același lucru cu tulburarea
disociativă de identitate — cunoscută și ca „tulburarea de personalitate multiplă” sau „personalitate
scindată” — tulburare cu care este adesea confundată de către publicul larg.[6]
Tratamentul obișnuit este reprezentat de medicația antipsihotică, care în principal blochează
activitatea receptorilor de dopamină (și, uneori, de serotonină). Psihoterapia și recuperarea profesională
și socială sunt de asemenea importante în tratament. În cazuri mai severe — atunci când bolnavul
reprezintă un risc pentru sine sau pentru alții — spitalizarea obligatorie poate fi necesară, deși în zilele
noastre șederile în spital sunt mai scurte și mai puțin frecvente decât în trecut. [7]