Etape în evoluția cântării bizantine

în spațiul românesc, de la începutul

sec. al XVIII-lea până la sfârșitul
sec. al XX-lea. Autori, stiluri,
orientări, influențe și curente
muzicale .

Prin muzică bizantină se înțelege arta muzicală

care s-au dezvoltat în timpul imperiului bizantin , a
căpătat forme și trăsături specifice .
La români , muzică bizantină a fost , alături de folclor , timp de peste un mileniu , principala
formă de cultură românească !

Studierea muzicii bizantine este necesară , pe de o parte ptr. a se determina contribuția

originală a poporului român la dezvoltarea muzicii psaltice, iar pe de altă parte, ptr a se delimita
influența greacă asupra culturii noastre . Astfel se poate stabili raportul dintre această muzică și
cea populară , evoluția unor genuri muzicale folclorice românești (colinde, cântecul de stea,
bocetul etc.) din anumite zone ale țării . Se mai poate descifra și studia muzica turco-persană-
arabă ( sec.XVIII – XIX ) și care a influențat procesul de cristalizare a cântecului de lume
românesc, în mare vogă după anul 1800.

Practicarea muzicii bizantine și psaltice pe teritoriul României, timp de mai multe secole, explică
existența celor peste 1500 de manuscrise în biblioteci și muzee , ele reprezentând pentru noi o
adevărată avuție națională . Acest tezaur psaltic este pus în valoare , prin lucrările lor , de
compozitori români ca : I.D.Chirescu , Sigismund Toduță , Ghe.Cucu , Sabin Drăgoi ,I.D.Kiriac ,
Paul Constantinescu , Zeno Vancea, Nicolae Lungu , Doru Popovici etc.

Fenomenul cultural al apariției și instaurării definitive a scrisului și cântării în limba română s-a
desfășurat pe un răstimp de două veacuri ,sec.XVI – XVII ! Astfel cea mai veche piesă muzicală
românească – muzică și text + început de cântare corală în țara noastră , este oda I a de ore
noi Tu , Doamne , mînia Ta , din colecția Odae cum harmoniis a lui Honterus preluată de la
Peter Tritonius și tipărită în anul 1548 . Textul românesc a fost publicat prin 1570și atașat
melodiei , cu scopul de a atrage și prin cântare , pe români la Reformă ! La Brașov s-a cântat
multă vreme românește , motiv ptr. care1640-1644 Popa Mihai copiază Octoihul după care s-a
cântat în continuare românește .

ÎnȚara Românească și Moldovamențiuni de cântare în limba română apar ceva mai târziu , prin
al cincilea deceniu al sec. XVII . prin călugărul misionar Marco Bandini ce pomenește printre
altele , și de ziua de bobotează din anul 1647 când ”un copil de șapte ani cu înfățișare
frumoasă ...cânta cu o voce răsunătoare în limba valahă ”

Dimitrie Cantemir afirmă că se obișnuia ca la Curtea domnească , să se cânte în strana dreaptă

corul cântăreților moldoveni , iar la cea stângă , corul cântăreților greci , în amândouă limbile .

Opera de traducere din grecește a cărților de strană era legată de dificultatea potriviri textului
românesc la melodia bizantină tradițională , care nu putea fi schimbată . Aceasta impunea
rânduirea cuvintelor românești în așa fel, încât să aibă ritmul cerut de necesitățile melodice ale
muzicii .

Filothei sin Agăi Jipei , datorită unei temeinice culturi teologice , filozofice , muzicale (acumulate
în țară și la Athos ) , realizează prima și cea mai cuprinzătoare operă muzicală ecleziastică
românească . El este primul care datorită concepției sale umaniste înaintate , s-a încumetat să
facă o caret de Psaltichie ,în limba română , adaptând textele românești la melodiile bizantine și
invers . Manuscrisul a fost terminat de scris la 24 decembrie 1713 . Din prefața sa află că
Filothei a scris această carte a sa ” la îndemnul mitropolitului Antim Ivireanul , cu voia și cererea
a toată Biserica și a tot norodul .

Psaltichia românească scrisă de Filothei a fost promovată și cultivată , pe lângă el

personal , de către psalții și protopsalții care au funcționat la Mitropolia Ungro-Vlahiei în vremea
lui Brâncoveanu :

 Coman , dascăl domnesc , împreună cu cei 50 de copii de la Școala Domnească de

muzichie .
 Dascălii Mihul , Bunea , Radul , Mihai și Matei .
 Șărban prevețul , viitorul mare protosalt al Țării Românești .

În cea de-a doua jumătate a sec.XVIII , românirea cântărilor este continuată cu mai multă
intensitate în Țara Românească și Moldova . unde ( evoluând în condițiile de transmitere orală
și când o parte a românilor ortodoxi s-au unit cu Roma (1701) muzica psaltică de aici a
dobândit un stil specific , fiind influențată de muzica occidentală și mai ales de muzica polulară
românească )iar mai sporadic și numai în anumite zone . În schimb , în Transilvania muzica
bisericilor românești a fost ferită de influențele generate de epoca fanariotă , de sursa greco-
turcă-arabă .

Contemporan cu Mihalache Moldoveanu și Ioan Psaltul , Naum Rîmniceanu contribuie și el la

acțiunea de românire a cântărilor , scriind în anul 1788 un mic Antologhion și șase cîntări
provenite din manuscrisul lui Filothei . Însemnătate manuscrisului lui Naum constă și în aceea
că el conține cântări grecești , pe care Filothei sin Agăi Jipei ( cu opt-nouă decenii mai

2
devreme ) le-a tradus în limba română , păstrând întocmai linia melodică cu care ele au circulat
în versiunile grecești

Importanța creației românești a lui Iosif Monahul , protopsaltul mânăstirii Neamț , ca și cea a lui
Mihalache Moldovlahul constă în faptul că , spre deosebire de creația psalților de până acum ,
el acordă prioritate stilului silabic , cântărilor ” synptomon ”, cel mai propice teren ptr.evoluția și
desăvîrșirea procesului de românire a cântărilor , anticipându-se cu mult mai înainte ceea ce
avea să facă Macarie și mai ales Anton Pann .

La începutul sec. XIV , o contribuție importantă la procesul de romînire a cântărilor este adusă
de Ioniță Pralea , dascăl la Socola : trei manuscrise de cîntări , tropare ptr. ucenici , Prohodul
Domnului și Prohodul Maicii Domnului ( 1810 la Slatina )

Se mai scriu două manuscrise care cuprind cîntări românești în notație cucuzeliană de
tranziție :

 La 3 februarie 1821 , ieromonahul Teofil Zagavias termină de scris la Socola un

Anastasimatar grecesc în care găsim și troparul „ pentru ucenici ” din Psaltichia
lui Filothei .
 La 18 februarie 1821 Acachie Ieromonahul termină de scris la Căldărușani un
Anastasimatar după Anastasima lui Filothei .

A doua fază a românirii cântărilor a fost reprezentată de scrierile lui Anton Pann și Macarie ,
începută prin tipărirea primelor trei cărți de muzică în sistem nou de către Macarie la Viena în
anul 1823 .

Diferențele de stil dintre Macarie și Anton Pann sunt evidențiate de către Niculae M.Popescu
astfel : ” Modulații dese și pasaje înalte sau profunde ” / ”simplitatea unită cu demnitate , are
dulceață , liniște și claritate . Câtă deosebire între linia melodică a lui și silita cântare cu efecte
căutate a lui Anton Pann .

Pentru Badea Cireșeanu , despre Macarie Ieromonahul :”Sistemul său de cântare este liniștit ,
dulce ,mângâios , și curat bisericesc lipsind strigătele supărătoare , trecerile repezi peste note ,
și alte figuri grele și nepotrivite ” . Despre Anton Pann : nu au dulceața celor ale Ieromonahului ,
el orientându-se mai mult în compozițiile sale ( în mare parte ) după piesele grecești .

Ion Popescu-Pasărea , cea mai autorizată voce a muzicii psaltice din prima jumătate a secolului
al XX-lea , atribuie roluri distincte lui Macarie și lui Anton Pann : cel dintâi a tradus fidel cântările
Bisericii răsăritene ( românizare ) , în vreme ce Anton Pann a tradus liber , în stil popular , „ a luat
drumul larg al poporului , pe care l-a ascultat , la copiat și la urmărit în toate producțiile sale
literare și artistice ” . Astfel , se poate spune că Ion Popescu-Pasărea socotește mai importantă
naționalizarea lui Anton Pann decât românirea lui Macarie Ieromonahul , apreciind în cel mai înalt
grad compozițiile , și nu adaptările , lui Anton Pann ( Răspunsurile mari și axionul în glasul 5
agem , Crezul , Tatăl nostru .

3
George Onciu îl socotește pe Anton Pann echivalentul papei Grigore cel Mare și deschizătorul
Evului mediu pentru români . Lui Anton Pann i se datorează stabilirea legăturii între cântarea
bisericească și cea populară .

Modificarea imaginii privind adaptarea cântărilor s-a datorat mai multor factori :

1. Schimbarea de ideologie . Dezvoltarea naționalismului și , ulterior , instaurarea

comunismului au făcut ca textele să vorbească din ce în ce mai rar de caracterul bisericesc
al cântării bisericesc al cântării românești , invocând în schimb spiritul național al acestuia .
2. Schimbările din lumea muzicală datorate modernizării au făcut ca muzicienii mai noi să fie
mai puțin familiarizați cu partea dificilă a repertoriului celor doi psalți și să o judece prin
prisma unei educații muzicale sensibil diferită de cea a începutului de secol XIX .
3. Descoperirea unor izvoare noi legate de cântarea în Țara Românească și Moldova i-a
încurajat pe cercetători ca, sub influența naționalismului și evoluționismului , să se
elaboreze o teorie în care cântarea în limba română s-a dezvoltat continuu în detrimentul
celei grecești – adaptările lui Macarie Ieromonahul și ale lui Anton Pann marcând două
etape în această dezvoltare – și a trecut în mod gradual de la complex la simplu .

Cultura bizantină pe teritoriul României reprezintă un amplu spațiu istoric al tezaurului artistic
creat de geniul poprului nostru .Este un domeniu în care s-a putut exprima un cuvânt esențial
pentru afirmarea prezenței noastre în lume . Se succed astfel Școala de la Putna (creatoare de
stil în manuscrisele dominate de personalitatea protopsaltului Eustație ) , Școala brâncovenească
(ilustrată prin Filothei ) , pentru ca după cea de-a treia etapă a tradiției , cea a Școlii de la Neamț
și contemporane , să se afirme pe plan mondial printr-un savant ca I.D.Petrescu .