Protoieria Vălenii de Munte

Cerc Pastoral

Preoția.
Exemple grăitoare de împlinitori desăvârșiți ai
preoției.

Susținător:

Pr. Gabriel Gogonea

Parohia Valea Plopului

2019

1
 Cuprins

Darul mai presus de fire al preoției..................................................3

Patru preoți care și-au dus crucea.....................................................7
Duhovnicia și privirea duhovnicească, temelie a vieții creștine.....11

2
 Darul mai presus de fire al preoției

Preoția este conlucrare dumnezeiască și convorbire tainică și neîntreruptă

a lui Dumnezeu cu oamenii și a oamenilor cu Dumnezeu. Prin ea Dumnezeu ne
oferă Cuvântul Său dumnezeiesc și prin ea noi îi oferim inima noastră,
indiferent de starea în care se află ea. Învățătura pe care o comunică preotul nu
este a lui și prin mâna lui nu se comunică binecuvântarea lui și lucrurile lui ci
ale lui Hristos. Deci el nu are motiv să se mândrească. Dar mâna lui și gura lui
nu se mișcă fără voia lui ci cu voința lui de a le face slujitoare lui Hristos.1

Vorbind de celelalte taine ale Bisericii și în special de Taina Euharistiei

părintele Dumitru Stăniloae afirmă că: „În fiecare taină Domnul Iisus Hristos se
dăruiește printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în taina Euharistiei se
dăruiește cu însuși Trupul și Sângele Său. Dar fiind nevăzut și voind să ne
dăruiască totuși acestea (adică Trupul și Sângele Său) în chip văzut, trebuie să
se dăruiască prin persoane văzute. 2

Chemarea preoției este o taină adâncă și greu de pătruns, care ține de voia
lui Dumnezeu de a conlucra în persoane alese de El Însuși pentru lucrarea
mântuirii în mijlocul pământului. De această lucrare, prin care Dumnezeu își
arată grija și iubirea nemărginită față de om, depinde în mare parte viața turmei
celei cuvântătoare al cărei Păstor și Ușă este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos
care a zis: „Eu sunt Păstorul cel bun„(Ioan 10, 11) și „Ușă a oilor...„ (Ioan 10,
7). Mântuitorul se numește pe Sine Păstor și dă cu această ocazie caracteristicile
adevăratului păstor ”pe care îl doare inima pentru oile sale„(Ioan 10, 12) și
care „își pune sufletul pentru oile sale” „(Ioan 10, 11).

Slujirea pe care o face preotul este cu atât mai plină de reponsabilitate cu

cât darurile primite de la Dumnezeu sunt mai mari. Toți preoții au daruri de la
Dumnezeu și au chemarea să le pună pentru creșterea duhovnicească a
oamenilor și într-un sfârșit pentru unirea oamenilor cu Dumnezeu.

Preoția este cea prin care Dumnezeu face mântuirea lumii și de ea

depinde întru totul viața fiecărui suflet după moarte pentru că spune Sfântul
Ioan Gură de Aur că: „Părinții noștri ne nasc pentru viața de acum iar preoții

1
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura IBMBOR, București, 2003,
p.149
2
Ibidem p.155

3
pentru viața viitoare,”3 iar în alt loc spune că: „preoții sunt aceia cărora s-a
încredințat zămislirea cea duhovnicească. Ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne
nască prin botez, prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. 3,27), prin preoți
suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom.6,4; Col. 2,12).” 4

Prin urmare, preoția este „cea mai înaltă dintre slujirile sau demnitățile de
care se poate învrednici în această lume și viață ființa omenească. Ea este
chemarea și alegerea dumnezeiască ca răspuns la ostenelile omenești de
îmbunătățire a vieții și de slujire până la ideal a Arhiereului Iisus Hristos și a
semenilor.”5 Despre aceasta, Sfântul Ioan Gura de Aur afirmă cu tărie: „Cât de
mare este diferența dintre dobitoace și oamenii raționali, atât trebuie să fie
diferența dintre păstori și păstoriți, ca să nu zic și mai mare. Și lucrul acesta este
firesc pentru că primejdia prin care trece preotul este legată de lucrurile cele mai
prețioase. Cel care a primit spre pază suflete omenești, turma cuvântătoare a lui
Hristos, plătește pieirea oilor nu prin preț de bani, ci prin însuși sufletul său.” 6

Atunci când vorbește de pedeapsa preotului care nu mustră pe cei ce

păcătuiesc, Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cel căruia i s-a încredințat
purtarea de grijă a tuturor să se poarte ca și cum ar fi dator să dea socoteală
pentru fiecare; și să știe că dacă unul dintre frați ar cădea în păcat, fără ca el să-l
fi învățat mai înainte legea lui Dumnezeu, sau după ce a căzut acesta stăruie în
păcat fiindcă nu i-a arătat modul îndreptării, sângele acela se va cere din mâinile
lui precum este scris, și mai cu seamă dacă având știință a neglijat ceva din cele
plăcute lui Dumnezeu și pentru lingușire, îngăduind și acomodându-se cu
păcatele fiecăruia slăbește integritatea disciplinei.„ 7.

Același sfânt văzând însă îndărădnicia multor oameni atunci când vine
vorba de îndreptare spune că: „Dacă păcătoșii nu vor să se despartă de
năravurile lor, dacă vor să fie mai curând robi plăcerilor trupești decât robi ai lui
Dumnezeu și dacă nu se învoiesc să trăiască după Evanghelie, atunci nu mai
există nici un semn comun între noi și ei. După mine, (spune Sf. Vasile) în
mijlocul unui popor neascultător și împotrivă grăitor, m-am învățat să aud ce
spune Domnul: „mântuiește-ți sufletul tău (Fac. 19, 17).”8

3
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Editura IBMBOR, București, 2007, pag. 87
4
Ibidem p. 85
5
Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 35
6
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte de Aur vol. 10, Biserica și Taina Sfintei Preoții, trad. Pr. Victor Manolache,
prelucrare de Ieromonahul Benedict Aghioritul, Ed. Egumenița, 2017.
7
Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, trad. Prof. Dr. Iorgu Ivan, ed. IBMBOR, București 2009, p. 89
8
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epistola 217, LXXXIV, în col. PSB, vol. 18, pp. 449-450

4
 Aceleași cuvinte le spune Însuși Mântuitorul Iisus Hristos atunci când le
vorbește ucenicilor despre iudeii care nu crezuseră în El: „Dacă n-aș fi venit și
nu le-aș fi vorbit păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire
pentru păcatul lor (Ioan 15, 22)”. Datoria preotului este să spună și să facă. Să
propovăduiască neîncetat învățătura cea bună și să arate în sine lucrarea
acesteia, precum Sfântul Vasile îndeamnă cu cuvintele: „Se cuvine ca preotul
care propovăduiește cuvântul să și înfățișeze tuturor chipul orcărui bine, făcând
el mai întâi cele ce învață.”9 și iarăși „nu se cuvine să pună cineva altora sarcină
dintre cele pe care el însuși nu le împlinește”10.

De aceea Mântuitorul adaugă la cele mai de sus spuse ucenicilor și

acestea: „De nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul le-a făcut, păcat
nu ar avea; dar acum M-au și văzut și M-au urât ”(Ioan 15, 24) . Aceste
cuvinte le-a spus ucenicilor săi dar și preoților din neam în neam pentru ai
conștientiza de datoria pe care o au de a spune și a face, și ca atunci când
oamenii refuză cuvântul iar mai apoi refuză și faptele care învederează cuvântul,
să nu-i judece ci să-i lase în mâna lui Dumnezeu. În ultimă instanță pot să le
spună cuvântul acela al Mântuitorului adresat ucenicilor: „Când intrați într-o
cetate, de nu vă vor primii, ștergeți-vă praful de pe picioare și spuneți: Mai
ușor va fi Sodomei și Gomorei în ziua judecății decât cetății acesteia„. Scopul
preoților este de-al imita pe Hristos întru toate și de a asculta numai de cuvintele
lui care singure au puterea de a-i călăuzi pe cărarea cea strâmtă a
responsabilității preoțești.

Ca preot, harul lucrează în tine cu cât îi iubești mai mult pe oameni și cu

cât ai răbdare să le vorbești și să le arăți pe Dumnezeu. Preotul curat, vrea ca
nimeni să nu râmână în afara turmei și face tot cei stă în putere pentru a aduce și
oile care „nu sunt din staulul acesta„ (Ioan 10, 16) iar de restul se îngrijește
Dumnezeu și este judecata lui pentru fiecare în parte. Părintele arhimandrit
Zaharia Zaharou, preot slujitor și duhovnic la mănăstirea Essex din Anglia,
afirmă că: „Preoții ca urmași ai Apostolilor își vor împlini slujirea doar atunci
când se vor pune pe ei mai prejos de fiecare persoană care vine să le ceară
ajutorul. Prin smerenia lor lipsită de orice fățărnicie, îi vor convinge pe

9
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Morale, trad. Prof. Dr. Iorgu Ivan, EIMBOR, P. 136
10
Ibidem

5
oamenisă primească Cuvântul Evangheliei și în felul acesta vor fi părtași la
renașterea duhovnicească fie chiar și a unui număr restrâns dintre ei„. 11.

Așadar preotul lucrează pentru mântuirea oamenilor prin cuvinte și prin

fapte învelite tot timpul în smerenie, virtute care se dobândește prin neîntrerupta
simțire a prezenței lui Dumnezeu în tot și în toate.

11
Arhim. Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva 2015,
p.29

6
 Patru preoți care și-au dus crucea

A zis odată Domnul ucenicilor săi: „ Cel ce iubește pe tată ori pe mamă
mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu și pe fiică
mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și-Mi
urmează Mie nu este vrednic de Mine.”(Matei. 10, 38 ). Acestea sunt cuvintele
veșnice ale Mântuitorului care s-au păstrat în Sfânta Scriptură și care mai cu
seamă sau pecetluit în trăirea multora, slujitori și oameni ai lui Dumnezeu. Între
aceștia preoții au fost întotdeauna în fruntea virtuților, arătându-se modele vii de
sfințenie și sprijinitori pe cale mântuirii pentru toți oamenii.

Imaginea și viața unora dintre aceștia s-au pecetluit în sufletele

credincioase și au dat și dau mărturie puternică despre felul lor de slujire și de
supunere față de Dumnezeu și despre cum și-au luat crucea lor echivalată cu
toată povara oamenilor. Cunoaștem asfel de preoți și pentru zidirea noastră
duhovnicească ne vom aminti astăzi de patru dintre ei, care au viețuit cu frică de
Dumnezeu în patru țări și anume Grecia, Rusia, Ucraina și România. Aceștia
ne arată nouă că trăirea după Dumnezeu nu ține de locul de care aparții și nici
de etnia din care faci parte. Aceștia au slujit cu răbdare lui Dumnezeu,
oamenilor și familiilor lor.

Primul despre care vorbim este Părintele Nicolae Koghionis. S-a născut
la 27 martie 1928 în satul Neohorio din Arkadia, Grecia. Părinții lui au fost
evlavioșii arkadieni Evanghel și Vasiliki. Tatăl lui a lucrat în învățământ, lăsând
în urma sa amintirea unui dascăl sfânt și blând. Mama lui era fără știință
lumească, însă prin înțelepciunea după Dumnezeu i-a povățuit pe cei patru copii
ai ei pe calea adevăratei cunoașteri de Dumnezeu. 12 Tânărului Nicolae, de mic
copil i-au plăcut tăcerea și rugăciunea. Fiind înfocat de iubirea lui Dumnezeu a
urmat studiile teologice. În 1953 a fost numit profesor în eparhia Rethimnos din
Creta. În 1958 s-a căsătorit cu Ana, învățătoare din Patra, evlavioasa și de atunci
răbdătoarea sa sprijinitoare și împreună călătoare pe calea cea nevoitoare a
căsniciei și preoției. Dumnezeu le-a dăruit 6 copii.

La 10 ianuarie 1960 este hirotonit dicon la biserica Pantanassa iar apoi

preot, rămânând aici până în 1970. Din acest an merge în Atena și după un an de
slujire la biserica Sf. Gheorghe a Academiei Platon, Dumnezeu îi va îndruma

12
Vasilios Petrolekas, Preotul Nicolae Koghionis, Ed. Evanghelismos, București, 2012, pag. 15

7
pașii la biserica Sf. Elefterie din câmpul Aris. Sf. Elefterie este cea mai mare
parohie din Atena numărând între 80.000 și 100.000 de enoriași. Părintele va
sluji poporului lui Dumnezeu din această imensă parohie cu o mișcătoare
lepădare de sine. Toată perioada sa de slujire va bate în repetate rânduri la toate
ușile, aducându-le tuturor mesajul Evangheliei. Sfârșitul îl va găsi la datorie,
neobosind în lucrarea de slujire a turmei, la vârsta de 78 de ani, pe drumul spre
casa unui slujitor căruia trebuia să-i slujească.13

Un alt părinte, Ioan, care avea să devină Sf. Ioan din Kronstadt, a
împodobit credința și obiceiurile le-a îndreptat pe pământul Rusiei. S-a născut în
gubernia Arhanghelsk la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie
preoțească. Cei mai mulți dintre strămășii săi, vreme de cel puțin 350 de ani, au
fost preoți sau cantăreți bisericiești sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii.
Astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creștere foarte evlavioasă. În ultimii săi
ani, vorbind uneia dintre fiicele sale duhovnicești, stareța Taisia, i-a zis: „Ști ce
anume a pus temelia întoarcerii mele către Dumnezeu și ce anume din
copilărie mi-a încălzit inima cu dragoste de El? Sfintele Evanghelii!”.

A învățat cu mare greutate să citească iar în primii ani de școală se

chinuia să înțeleagă și să rețină lecțiile. Dar pe la 10 ani, după ce s-a rugat cu
înfocare și îndelung cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputințe
au fost tămăduite prin Harul lui Dumnezeu. Pe când era la Academie, învățând
pentru a se face preot, Ioan visa să fie propovăduitor printre păgâni, mai ales în
Alaska, dar când și-a dat seama că însuși poporul său avea mare nevoie de
învățătură, a început a râvni să fie preot care să-și slujească și să-și învețe
poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu când a
vizitat catedrala din Kronstadt a recunoscut-o îndată ca fiind cea din visul său.

S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiereului catedralei aflat în pragul

pensionării și a ajuns preot acolo în anul 1855. De obicei Sfântul Ioan își
începea ziua la ora trei dimineața și adeseori nu se culca până la miezul nopții.
Pe lângă faptul că organiza ajutoare prin strângere de fonduri, își petrecea multe
ore din zi printre oameni. Mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om
de rugăciune, care iubea slujbele Bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi
și îndemna pe oameni la împărtășire mai deasă. Cunoscând de mai înainte ziua
sfârșitului său, a trecut în pace la Domnul, la 20 decembrie 1908, la 79 de ani. 14

13
Ibidem pp.16-21
14
David și Mary Ford, Viețile Sfinților căsătoriți, ed. Sofia, București 2013, pp. 157-160

8
 Căutând spre credincioasa Ucraină am găsit un alt părinte deosebit,
cinstitor al Sfântului Ioan de Kronstadt. Este vorba de părinte Petru Boiarski.
Petru s-a născut pe 28 mai 1973, în satul Zagorie, regiunea Ternopoli. Copilăria
și-a petrecut-o într-un sat care se află la jumătatea drumului spre Ternopoli și
Poceaev. Părinții lui, Mihail și Demianovna Boiarski, erau simpli muncitori.
Nașterea lui a fost grea, copilul părea că nu voia să iasă în această lume
păcătoasă, presimțind cât de mult va avea de suferit în ea. S-a născut țipând și
nu a încetat să țipe luni la rând semn că deja lupta cu dușmanii mântuirii
oamenilor.15

Se deosebea total de ceilalți copii, fiind tăcut și liniștit, fără să râdă

vreodată, ci doar zâmbea puțin când auzea ceava neobișnuit de vesel. 16 Arăta
desăvârșită ascultare de părinți și de oameni, iar dacă era acuzat pe nedrept nu
se îndreptățea ci suferea consecințele. Tinerețea sa a fost împodobită de Harul
lui Dumnezeu. După ce a terminat seminarul, din ascultare față de părinți a
renunțat la dorința de a se face monah și și-a luat o soție, care cu puțin după
căsătorie, când Petru era plecat pentru hirotonie și practică, a plecat după alt
bărbat. Toate acestea însă el le știa dinainte. Știa și ziua în care va muri.

La 20 de ani este hirotonit preot, pe 17 noiembrie în ziua în care va

muri ca martir, peste doar un an, la împlinirea vârstei de 21 de ani. Principalele
virtuți ale părintelui erau iubirea desăvârșită față de oameni și lepădarea de sine.
Dragostea lui schimba suflete. Datorită faimei lui și a dragostei jerfelnice,
oamenii veneau doar la el să se mărturisească și să-i ceară să le slujească. Din
această cauză cei ce aveau invidie pe el, găsind un moment prielnic, l-au
omorât, și nu oricum, ci prin chinuri groaznice. În sicriu se vedeau urmele: o
gaură ca de ciocan în cap unde încăpea un pumn, ochii arși cu fiare încărcate
electric și fața arsă cu acid. De ce s-a chinuit și a murit așa? El însuși răspunde
arătându-se în vis unui fiu duhovnicesc: „ Eu a trebuit să mor pentru că s-au
înmulțit păcatele oamenilor. Să știți că eu am murit pentru păcatele omenești”. 17

Ultimul, dar nu cel din urmă model, îl avem poate din cea mai caldă
obște creștinească, țară mult ocrotită de Dumnezeu, adică din România. Aici a
strălucit, pe lângă mulți alți părinți duhovnicești și sfinți, părintele Constantin
Sârbu, care s-a făcut model viu de bărbăție și de dragoste. S-a născut în anul
1905, pe 10 ianuarie în comuna Cavatinești, județul Galați. Nu și-a cunoscut

15
Vladimir Karagodin, Viața și minunile Părintelui Petru Boiarski, ed. Areopag, București, 2012, pp. 27-30
16
Ibidem, p. 31
17
Ibidem, p. 154

9
mama care a murit când el avea un an, iar tatăl său și-a pierdut în parte mintea
după moartea soției sale. A fost crescut de bunici în multă sărăcie și lipsă.
Gimnaziul l-a pierdut, timp în care a slugărit fără simbrie. În 1919 a intrat la
seminar al treilea din cei 500 de candidați. Cu multă greutate a terminat
Facultatea de Teologie, nu din cauza faptului că nu învăța, ci din cauza faptului
că mâncarea lui erau resturile celorlalți de la cantină și patul său era întotdeauna
altul, dormind la un coleg mai milostiv, dar de obicei în Gara de Nord.

Căutând o parohie, Dumnezeu la rânduit tocmai la Catedrala episcopală

din Huși prin episcopul Nifon pe care-l cunoștea. Aici și-a găsit o soție nobilă și
înțelegătoare, pe Maria Constantinescu. Aici a înființat o școală de cântăreți și
un azil de bătrâni. Fugind de demnitatea de protoiereu s-a întors în București,
unde a primit parohia din cartierul Vergului. Aici cu greu construiește biserica
de la temelie.

După șapte ani i-a murit soția, rămânțnd cu doi copii. Prin construirea
unei cantine pentru bătrânii săraci din București, s-a găsind prilej nedrept de
arestare a părintelui. Din cauza unor greșeli făcute de unii din funcționarii de
acolo a fost condamnat opt ani. După ispășirea acestor ani în care, din cauza
torturilor și-a pierdut sănătatea, se întoarce în București și primește o altă
parohie. În ciuda faptului că era bolnav a putut să refacă biserica care de acum
era o magazie și mai ales să câștige suflete la mântuire. A fost omorât de
oamenii securității printr-o operație care avea rolul nu de-al face sănătos ci de a
stinge lumina lui care călăuzea atâtea suflete.18

18
Mănăstirea Diaconești, Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, pp.
13-48

10
 Duhovnicia și privirea duhovnicească,

temelia vieții creștine

Punctul comun al acestor preoți a fost că fiecare dintre ei nu s-au călăuzit

singur, ci Duhul Sfânt a lucrat cu prisosință în ei precum zice Mântuitorul:
„Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua."
(Marcu 4, 25) Ceea ce au avut ei este alipirea și dragostea necondiționată față de
Dumnezeu. Au fost oameni duhovnicești care au măsurat toate cu ajutorul
privirii duhovnicești, adică a privirii cu ochii minții luminați de Duhul lui
Dumnezeu. Înțelegem de la aceștia că duhovnicia este centrul vieții noastre. De
la duhovnicie pornesc toate și în Duh se săvârșesc toate. Părintele Rafael Noica
spune că, acesta este locul central unde omul trebuie să își săvârșească
devenirea.19 Iar atunci când omul devine duhovnicesc, lucrător în Duhul Sfânt,
vede orice situație cu alți ochi.

Sfântul Simeon Noul Teolog numește această vedere „privire

duhovnicească” sau „înțelegere duhovnicească”. El își începe capetele
făptuitoare și de Dumnezeu cuvântătoare din Filocalie cu capătul întâi în care
zice: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupește, căci este
nevăzut. Dar pentru cei ce înțeleg duhovnicește este pretutindeni; căci e de față,
fiind în toate și în afară de toate.”20

„Nu este fericire mai mare decât să-ți dai viața pentru Hristos” 21 spunea
părintele Petru Boiarski. Aceste cuvinte nu le-a spus din vastă erudiție ci din
adâncă trăire a statutului său de fiu față de Dumnezeu. Aceste cuvinte sunt de
fapt ceea ce acești minunați părinți au trăit. S-au dăruit lui Dumnezeu și astfel
au putut să vadă lumea cu ochi schimbat și diferit față de omul lumesc.

„Adevărul nu există decât în duhovnicie” 22 spunea același părinte care la

cei douăzeci de ani tindea să fie ca Dumnezeu în dragoste și virtute. Duhovnicia
este cuvântul potrivit și bun pentru a explica ce fel de trăire aveau acești fericiți
preoți. Acest cuvânt nu cuprinde doar rodul harului primit prin hirotonie ci și pe
cel cultivat prin propria voință. Primul pas pentru ei a fost lepădarea grijilor
lumești și sporirea grijii de sufletele care le erau încredințate. Iată ce se
19
Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2017, p. 47
20
Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 6, ed. Humanitas, trad., intr. și
note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, 1997, p.17
21
Vladimir Karagodin, op. cit, p. 18
22
Ibidem, p. 46

11
mărturisește despre părintele Nicolae Koghionis: Uneori era întrebat despre
diferite întâmplări ce aveau loc în parohie sau despre diferite evenimente
bisericești la care singurul răspuns era „Dar oare credeți că știu”. Niciodată nu
a fost auzit să judece sau să comenteze starea bisericească sau politică iar
despre preoții care slujeau avea întotdeauna cuvinte de laudă. 23

De aceeași dragoste era plin și Sfântul Ioan de Kronstadt căci el însuși

spunea. „Îmi simt slăbiciunea și nevrednicia de a săvârși cea mai înaltă slujire
de pe pământ însă stiu ce anume mă face vrednic de cinul preoțesc… este
dragostea pentru Hristos și pentru toți oamenii” 24. Cât despre părintele
Constantin Sârbu aflăm că era odihnă multor suflete deoarece iubea pe oameni.
Iată cuvintele unei credincioase care i-a fost alături în ultimii ani din viață când
slujea la biserica Sapienței din București: „Dincolo de cuvinte se simțea marea
și profunda lui iubire pentru cei din jur ori asta era de ajuns. Omul nu are
nevoie de nimic altceva decât de iubire. De organismul fizic avem cu toții grijă
să-l hrănim cât mai bine dar de unde să luăm hrană pentru suflet când lumea e
așa aridă?”.25

Cercetau sufletele credincioșilor și problemele și modelul lor era Hristos.

De exemplu părintele Constantin îi punea pe cei ce veneau la el cu probleme, să
se întrebe cum ar fi procedat Hristos în situațiile respective. Știau să îndrepte
suflete sau să aducă pacea în biserică când apărau ispite. Iată o întâmplare care
vădesc aceste harisme la părintele Petru: „Odată în timpul liturghiei, celei care
dirija corul I s-a părut că preotul nu slujește corect, s-a mâniat șă-și exprime
zgomotos nemulțumirea. Nimeni, nici cei care slujeau, nici fețele bisericești
prezente nu o puteau liniști. A izbunic o ceartă și spiritele se aprindeau din ce
în ce mai mult. În toiul acelei gălăgii părintele a ieșit din altar. A spus doar
câteva cuvinte și anume că Evanghelia ne învață să trăim în pace cu toții și să
ne purtăm poverile unul altuia. Simpla lui învățătură plină de blândețe și de
darul Duhului Sfânt a avut un efect atât de mare încât în câteva minute corul
cânta din nou ordonat și slujirea mergea înainte parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat.”26

Sfântul Ioan a fost un mare iubitor al Liturghiei și al oamenilor. El era

încredințat că Hristos este prezent real în Dumnezeiasca Liturghie, astfel toate

23
Vasilios Petrolekas, op.cit, p.28
24
David și Mary Ford, op.cit, p. 129
25
Mănăstirea Diaconești, op.cit, p. 61
26
Vladimir Karagodin, op.cit, p. 57

12
zilele lui de preot le-a închinat lui Hristos și L-a dăruit pe Hristos celor ce
călcau pragul bisericii sale. Slujea Liturghia în fiecare zi și îndemna pe oameni
la împărtășire deasă. La praznicele mari și duminici împărtășea până la 5.000 de
oameni. Sfântul Siluan Athonitul, contemporan cu Sfântul Ioan spunea despre
el: „Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el
se urca în ea ca să se așeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i
blagoslovenia; și în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit de Dumnezeu.
Atenția sa rămânea neabătută în mijlocul mulțimii și nu-și pierdea pacea
sufletească. Vă întreb, cum oare izbutea aceasta?Izbutea aceasta, și nu se
tulbura, fiindcă iubea oamenii și nu înceta să se roage Domnului pentru ei.” 27

Singura bucurie a omului care rămâne veșnic este să se împărtășească cu

Hristos, iar a preotului este să-L dăruiască pe Hristos. Odată în noapte de Paști,
un bărbat amețit de băutură făcea gălăgie la ușa bisericii unde slujea părintele
Constantin. Acesta a ieșit din altar în timpul slujbei și i-a zis: „Vino frate de te
împărtășește cu noi în dimineața asta!„. Acesta refuza pe motivul că a mâncat
și a băut însă părintel care era o icoană vie a lui Hristos, Cel ce nu s-a scârbit de
desfrânați și păcătoși i-a zis: „Nu este nimic, în noaptea aceasta toți se pot
împărtăși căci a înviat Hristos. Nimic nu te oprește să te bucuri de Înviere.”. Și
într-adevăr, bărbatul a rămas în biserică până la sfârșit când s-a împărtășit, și nu
a mai deranjat slujba ci chiar a devenit un ajutor de bază la lucrările ce se
desfășurau la biserică.

Părintele Constantin iubea rânduiala din biserică și avea grijă să-I

îndrepte pe credincioși spre o slujire cât mai serioasă înaintea lui Dumnezeu.
Iată cum îndrepta obiceiurile oamenilor vorbindu-le față către față. Mai veneau
oameni uneori cu obiceiul de a șușoti în biserică și a vorbi în timpul slujbei.
Părintele se oprea chiar și din Dumnezeiasca Liturghie și le spunea, însă mereu
zâmbind: „Să mă iertați că vă spun! Cine nu are nevoie de Sfânta Liturghie și
cine nu pricepe, să iasă afară și să stea de vorbă și poate să vină după aceea”,
și mereu amintea „Doresc ca această biserică să fie a liniștii, a tăcerii, a
reculegerii!” și chiar a pus un afiș în pridvor, pe care scria: Această biserică
este biserica tăcerii! ”.

Altădată spunea: „Nicăieri nu este mai mult ignoranță în privința culturii,

decât în biserică în timpul Dumnezeieștii Liturghii. Fiecare vine, cântă după
ureche și cum se pricepe. Or, nu e admis lucrul acesta. În biserică se cere

27
David și Mary Ford, op.cit, pp. 130-131

13
desăvârșire! Că se cere desăvârșire sufletească e de la sine înțeles. Dar trebuie
desăvârșire și în slujba adusă Domnului, atât din partea preoților cât și a
cântăreților. Cine are voce să-I cânte lui Dumnezeu, că El i-a dăruit-o, iar cine
n-are voce să-I cânte cu sufletul. Preotul trebuie să aibă un ton plăcut ca strana
să-l poată prelua. Trebuie să cântați așa ca gândul omului să nu se risipească
ci să rămână în misterul Tainei. Când preotul iese cu cădelnița, nu stați cu
fețele la altar, ca el să cădească spatele. Să vă întoarceți cum se întoarce
floarea-soarelui la soare căci atunci nu e păcat să stai cu spatele la altar.”

Părintele Sârbu spunea de la început un lucru pe care azi nu-l mai auzim:
„Eu nu am nevoie de lume multă în biserică. Am nevoie doar de câteva
persoane, dar cu adevărat să trăiasacă. Și nu am nevoie de cumpărători de
lumânări! Aproape toți preoții caută să facă vânzare de lumânări pentru a
obține bani pe urma lor, a pomelnicelor și a prescurilor. Eu nu-mi doresc să
cumpărați lumânări! Să știți că lumânarea nu se roagă! Este numai un simbol.
Desigur că nu trebuie să renunțăm la niște practici ale Sfintei noastre Biserici.
Noi nu stricăm Tradiția. Dar a intrat în obișnuința unora să vină, să cumpere
un mănunchi de lumânări, să le aprindă, apoi să-și vadă de treburile lor.
Aceasta este o concepție și o practică greșită! Ea îi face pe unii să creadă că la
atât se limitează Biserica.”

Acești preoți sunt exemple și în viața de familie. Părintele Nicolae

Koghionis a avut șase copii dintre care o fată a murit în același an cu el cu
câteva luni înainte. Un mod discret de a-i învăța pe cei din familia sa a fost
acesta: înrăma cuvinte duhovnicești, pe care le agăța în diferite locuri din casă.
Chiar și fiilor duhovnicești le dăruia astfel de tabluri. La începutul Săptămânii
Mari, agăța în punctele cele mai vizibile ale casei o ramă cu următorul conținut:
„Săpămâna Mare! Să intrăm cu toții în acest cuptor încins al dumnezeieștii
Dragoste și toți să ieșim din el curățiți, sfințiți, strălucind ca niște aur curat”.

Un alt exemplu duhovnicesc este dat de părintele, când, odată i-a auzit pe
nepoții săi certându-se în salon. S-a apropiat de ei și le-a spus: „Copilașii mei,
nu e bine să vă certați, nu-I place Domnului!”Dar nepoții nu au dat nici o
importanță cuvintelor părintelui și au continuat să se certe. Atunci părintele
Nicolae a îngenuncheat înaintea lor și s-a rugat cu voce tare, în simplitatea
inimii sale: „Dumnezeul meu, le spun să nu se certe, dar ei nu mă ascultă!”.

14
Auzind acestea au încremenit și au încetat să se mai certe. Se pot învăța multe
din această faptă simplă a preotului. 28

Cea mai mare datorie a protului este aceea de a-L dărui pe Hristos
oamenilor și a vorbi cu Hristos despre oameni. El trebuie să sufere pentru
căderile oamenilor și să câștige multă îndrăzneală la Dumnezeu pentru a fi
ascultat. Părintele Petru ne arată aceasta. Ne relatează mama lui următoarea
întâmplare: „Mergeam împreună pe câmp, îndreptându-ne spre stația de autobuz
și deodată a început să plângă. Eu m-am speriat și l-am întrebat: Fiule ce e cu
tine? și el a început să plângă și mai tare și a spus: „Lumea moare, se îneacă în
păcate, în desfrânare, în beție, vrăjitorie. Doamne de aș reuși în viața mea
scurtă să salvez măcar câteva suflete”.29

Altădată, după moartea lui, unul dintre fii duhovnicești care era nedumerit
de moartea părintelui l-a văzut pe părintele Petru în vis: „L-am văzut pe
părintele în slavă cerească și mi-a spus: Eu a trbuit să mor pentru păcatele
oamenilor. Să știți că eu a trebuit să mor pentru păcatele omenești.30 Părintele
Nicolae a avut un principiu al lui și și-a pus următoarea rânduială în viața sa de
preot, ca niciodată să nu spună nu, atunci când credincioșii îl solicitau pentru
slujbe. Avea multe pomelnice pe care mereu începea a le pomeni la cinci
dimineața în biserică și în camera sa și îi rămânea foarte puțin timp pentru
odihnă, fiind foarte des solicitat de credincioși. Știm că se spovedea în fiecare
lună pentru a avea puterea să poarte nevoința sa grea, iar ca slujitor era neîncetat
unit cu Dumnezeu prin taina Sfintei Euharisti. Cerceta continuu cuvântul lui
Dumnezeu cu râvnă de începător și se ruga neîncetat. 31

Părintele Petru a ajuns datorită harismelor sale, să atragă le el pe toți

credincioșii, lăsând de multe ori pe cei doi colegi ai săi fără fii duhovnicești,
fapt pentru care aceștia au prins multă invidie pe el. Nu ar fi de mirare dacă
chiar cei doi preoți ar fi complotat la omorârea lui. Spovedea până noaptea
târziu și repeta molitfa de câte ori cineva nu o avea, indiferent de starea lui
trupească.

28
Vasilios Petrolekas, op. cit, pp. 26-27
29
Vladimir Karagodin, op. cit, p. 95
30
Ibidem, p. 154
31
Vasilios Petrolekas, op. cit, pp. 23

15
 Pe lângă toate operele de binefacere și slăvita slujire a Liturghiei, părintele
Ioan era cunoscut îndeosebi pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate
de duhovnic și pentru rugăciunile sale vindecătoare. 32

Părintele Constantin se îngrijea deasemenea foarte mult de săraci și

bătrâni. A construit un azil pentru bătrâni la Huși și cantine sociale la Huși și
București. Nu avea liniște până ce oamenii bolnavi și săraci din parohie nu
primeau banii necesari pentru medicamente și hrana necesară pentru a trăi. Se
îngrijea personal de fiecare credincios și dacă vreunul lipsea vreodată de la
slujbă, îl suna și-l întreba ce face și de ce nu a venit.

Toți acești preoți și-au asumat răspunderea pentru sufletele date lor de
Dumnezeu și au luptat pentru ele, fiecare dintre ei cu măsura îndrăzneli
câștigate prin iubire și lepădare de sine. Așa spunea părintele Constantin, un
adevărat cunoscător al datoriei sale, îndurerat de situația duhovniceasacă a
oamenilor de atunci, vorbindu-le fiilor săi: „Noi, preoții suntem vinovați că nu
am îmbrățișat această sfântă slujire din iubire pentru Dumnezeu, ci ne-am
transformat în simpli simbriași și atunci tot ce facem nu dă roadă în inimile
oamenilor, pentru că nu e dragoste. Nu ne ocupăm suficient de educația voastră
duhovnicească. Ne mulțumim să fie biserica plină de lume, deși de cele mai
multe ori pleacă așa cum au venit. Goi au venit, goi pleacă. 33”

În concluzie înțelegem de la acești preoți că duhovnicia este căldura

harului cu ajutorul căreia aducem sufletele noaste și pe ale oamenilor pe cărarea
cea adevărată a Împărăției lui Dumnezeu. Mai este încă o putere, a răului care-l
face pe păstor să-și neglijeze sufletul său și pe oameni, care vine din grija
excesivă de cele lumești și din neînțelegerea vocației preoțești, din cauza căreia
acesta își pierde nu numai sufletul său ci și pe al oamenilor. Căci, dacă
păstorul va fi pierdut, oile se vor împrăștia și se vor pierde pe aiurea precum a
spus Mântuitorul „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei”.

32
David și Mary Ford, op.cit, p. 161
33
Mănăstirea Diaconești, op.cit, p. 94

16
Bibliografie

 Ford David și Mary, Viețile Sfinților căsătoriți, ed. Sofia, București 2013
 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Editura IBMBOR, București, 2007
 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte de Aur vol. 10, Biserica și Taina Sfintei Preoții,
trad. Pr. Victor Manolache, prelucrare de Ieromonahul Benedict Aghioritul, Ed.
Egumenița, 2017.
 Karagodin Vladimir, Viața și minunile Părintelui Petru Boiarski, ed. Areopag,
București, 2012
 Mănăstirea Diaconești, Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura
Bonifaciu, Bacău, 2010. Rafail Noica Ieromonahul, Cultura Duhului, ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2017, p. 47
 Petrolekas Vasilios, Preotul Nicolae Koghionis, Ed. Evanghelismos, București,
2012
 Pr. Prof. Stăniloae Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura
IBMBOR, București, 2003
 Pr. Prof. Dr. Teșu C. Ioan, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Editura
Doxologia, Iași, 2010
 Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, trad. Prof. Dr. Iorgu Ivan, ed. IBMBOR,
București 2009
 Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epistola 217, LXXXIV, în col. PSB, vol. 18
 Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 6,
ed. Humanitas, trad., intr. și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, 1997
 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Morale, trad. Prof. Dr. Iorgu Ivan, EIMBOR
 Zaharia Zaharou Arhim., Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții, Ed. Episcopiei
Devei și Hunedoarei, Deva 2015

17