IOAN JOLDEA (între 4-12 septembrie, două sau trei zile, 1552)

Domn al Moldovei între 4 (îşi începe efemera domnie înainte de

această dată) şi 12 septembrie 15521, Ioan Joldea nu a fost „os domnesc”
(deci nu era descendentul dinastiei princiare a Muşatinilor, cu care nu se
înrudea practic în nici un fel), el făcând parte din rândurile boierimii
moldave. Mai mult chiar, deşi a obţinut, sub domnia lui Ştefan Rareş,
înalta dregătorie de mare comis2, boierul Joldea nu era considerat de
către contemporanii săi ca fiind de obârşie prea nobilă. El făcea, însă,
parte din partida boierească moldavă adeptă a Răreşeştilor (ramura
familiei domnitoare a Bogdăneştilor, întemeiată de Petru Rareş, condusă
acum de văduva lui Petru Vodă Rareş, doamna Elena Ecaterina. Aceasta,
după asasinarea, la 1 septembrie 1552, în localitatea Ţuţora, a fiului ei
Ştefan Rareş, hotărăşte, pentru a menţine coroana voievodală în sânul
propriei familii, să-l susţină la tron pe Joldea, căruia-i oferă, pentru a-i
legitima venirea la domnie, mâna fiicei sale, Ruxandra. De altfel, un izvor
polon îl socoteşte pe fostul comis ca fiind deja „căsătorit cu sora tiranului
(adică a lui Ştefan Rareş – n.n.)”3.
Ce o îndemna pe ambiţioasa văduvă să-l susţină pe Joldea, care nu
era os domnesc şi nici măcar nu era socotit de neam ales? După S.
Orzechowski, el era „căsătorit cu sora tiranului” (Ştefan Rareş), adică cu
Ruxandra, fiica ei. Izvoarele interne nu confirmă însă această afirmaţie,
Grigore Ureche arătând că boierii care l-au ales i-o destinaseră doar pe
aceasta „să-i fie doamnă”, nunta urmând să se facă mai târziu la Suceava4
(Letopiseţul, p. 170), ceea ce pare versiunea reală. Oricum, doamna Elena
Ecaterina n-a îndrăznit să propună candidatura fiului ei cel mai mic,
ultimul rămas în viaţă, Constantin Rareş, atunci în vârstă de circa 12 ani,
care se afla alături de ea, şi în chip firesc şi-a concentrat eforturile spre
ridicarea în scaun a viitorului ei ginere.
Ridicarea la domnie a lui Joldea a fost făcută de către un numeros
grup de mari boieri, conduşi de marele vornic Gavril Movilă şi hatmanul
Ioan Sturza, care iniţial intenţionaseră să treacă hotarul în Polonia şi să
pornească spre tabăra lui N. Sieniawski, voievodul de Belz (aflată la nord
de Nistru), unde se găsea Petru stolnicul (viitorul Alexandru
Lăpuşneanu), cel susţinut de poloni să urce în scaunul domnesc al
Moldovei. Scopul lor era acela de a i se închina în calitate de domn,
acesta fiind proclamat, deja, ca atare în urma sosirii în tabăra

1
Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei,
vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 612, 804.
2
Atestat documentar ca deţinător al acestei dregătorii la 25 aprilie 1552 (Nicolae Stoicescu, Dicţionar al
marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 313).
3
Stanislav Orzechowski, Rerum polonicarum ab excessu D. Sigisimundi I, în anexă la Jan Dlugosz, Historiae
Polonicae libri XIII et ultimus, II, Leipzig, 1712, col. 1558.
4
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a (îngrijită de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 170.
 protectorului său (marele magnat polon pomenit mai sus) a 300 dintre
boierii moldoveni adepţi ai înălţării sale la domnie (însoţiţi de slujitorii
lor), care „au mers acolo pentru a cere într-un glas în numele ţării şi în
faţa întregii oştiri” ca fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb să fie declarat
„mare voievod şi domn al Valahiei Mici”5.
Spre a-i întâmpina, N. Sieniawski a trimis o unitate de călăreţi
condusă de tânărul nobil Pavel Secygniowski, şi pe cei 300 de boieri
moldoveni, înrolaţi acum în armata polonă, în frunte cu Ion Moţoc.6
Pe când se îndreptau spre destinaţia amintită, deplasându-se pe
drumul dintre Iaşi şi Suceava, ce şerpuia de-a lungul Jijiei, delegaţia
alcătuită din însemnatele feţe boiereşti, în frunte cu Gavril Movilă şi Ioan
Sturza, odată ajunsă în localitatea Şipote, situată pe malurile pârâului
Miletin7, a fost oprită de ambiţioasa văduvă a lui Petru Rareş, care îi va
convinge pe membrii acesteia să-l aleagă ca domn pe Joldea. Cu toate că
alături de ea se afla Constantin Rareş, feciorul ei cel mai tânăr (la acea
vreme având cam 12 ani), doamna Elena Ecaterina, temătoare pentru
soarta acestui ultim fiu rămas în viaţă, nu a avut curajul să-l declare
candidat la tronul ce-i revenea de drept, considerând pentru moment ca
fiind mai înţelept să-l propulseze la cârma statului moldovean pe cel care
urma să-i devină ginere.8
Despre acţiunea vajnicei consoarte a lui Petru Rareş îi punea la
curent pe senatorii regatului polon (cei mai importanţi demnitari ai
acestuia), la 19 septembrie 1552, însuşi regele Poloniei, Sigismund al II-
lea August (1548-1572)9, care le scria marilor săi dregători că „îndemnaţi
de stăruinţele mamei domnului ucis (Ştefan Rareş – n.n.)”, unii boieri
„voiau să primească de domn pe altul decât pe Petru (adică Petru
stolnicul, devenit ca voievod Alexandru Lăpuşneanu – n.n.)”10.
Alegerea ca domn a lui Joldea comisul, care numai prin căsătorie
urma să facă legătura cu neamul Bogdăneştilor, a avut loc doar cu puţin
înainte de intrarea în Moldova a oştii polone care îl aducea pe Alexandru
Lăpuşneanu, ce s-a petrecut la 4 septembrie 1552, după relatarea lui

5
Stanislav Orzechowski, op. cit., col. 1558.
6
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 613.
7
Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ediţie de Ioan Ştefan Petre),
Bucureşti, 1942, p. 433.
8
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 613.
9
Istoria lumii în date, p. 563. Sigismund al II-lea August a fost asociat la domnie, încă din 1529 (când devine
mare cneaz al Lituaniei), de către tatăl său Sigismund I Stary, adică „cel Bătrân” (mare cneaz al Lituaniei şi
rege al Poloniei din 1506 până în 1548 - Ibidem). Deosebit de activ, Sigismund al II-lea August a participat la
războiul livonian (început în 1558) şi a încheiat Uniunea de la Lublin (în 1569) prin care Regatul Poloniei era
unit cu Marele cnezat al Lituaniei în Rzeczpospolita Polska (adică „Republica Polonă”), având monarh, dietă şi
monedă comune. De asemenea, el a fost ultimul reprezentant direct al dinastiei Iagellonilor (Dicţionar
enciclopedic, vol. VI, Bucureşti, 2006, p. 415).
10
Theodor Holban, Documente externe (1552-1561), în „Studii”, XVIII, nr. 3, Bucureşti, 1965, p. 668-669.
Grigore Ureche, şi înainte de trimiterea unităţii moldo-polone conduse de P.
Secygniowski şi I. Moţoc.11
Dacă nu avea o origine prea aleasă, în schimb Joldea se pare că era
foarte plăcut la înfăţişare, căci, în 1564, făcând referiri chiar la aspectul
său exterior şi la poziţia sa în societate, cronicarul italian Anton Maria
Graziani concluziona că accesul la tron depindea la români foarte mult de
„frumuseţea feţei, statura şi înfăţişarea trupului”, astfel că dacă cineva
avea un oarecare defect de natură fizică „fie el de neam cât de ales, ei îl
preferă uşor pe unul de neam mai puţin ales, dar arătos la înfăţişare”12.
Tot de la Graziani aflăm că Joldea a ajuns la domnie, fiind
„proclamat voievod prin votul tumultuos al mulţimii”, deci el fusese ales
de marii boieri şi aclamat de restul categoriilor sociale participante la
ceremonia oficială.13
Cronicarul Eftimie înfierează atitudinea marelui vornic Gavril
Movilă si loan Sturza "hatman", care, trădând "jurămintele şi
făgăduinţele" perfectate cu pribegii din Polonia în folosul lui Alexandru
Lăpuşneanu, "şi-au pus domn la Şipote pe nenorocitul Joldea" (Cronicile
slavo-române).14
Aflând despre alegerea lui Joldea, mica oaste moldo-polonă condusă
de I. Moţoc şi P. Secygniowski s-a oprit şi cei doi comandanţi au trimis patru
boieri la Şipote pentru a-i întreba pe cei din preajma noului domn de ce şi-
au schimbat atitudinea, ascultând vorbele văduvei lui Petru Rareş.
La curtea din Şipote, aceştia au fost însă aruncaţi în lanţuri, acuzaţi
de a fi iscoade. Cum cei patru nu se întorceau, Moţoc şi Secygniowski au
năvălit în satul Şipote "noaptea", după Eftimie, "în zori", după S.
Orzechowski, atacând casa unde se afla Joldea. Acesta, cu oamenii lui, s-a
apărat cu vigoare, dar, după ce focul cu care polonii au incendiat o casă din
vecinătate s-a extins, au fost nevoiţi să se predea. Sub pază, Joldea şi toţi
însoţitorii săi, puşi în lanţuri, au fost duşi în tabăra lui N. Sieniawski,
înaintea lui Alexandru Lăpuşneanu, despre "prinderea" tuturor aflând şi
regele Poloniei, înainte de 19 septembrie 1552.
Neavând veşti de la micul grup plecat în recunoaştere şi văzând că
acesta nu se mai întorcea, cele două căpetenii ale oastei moldo-polone au
decis să atace „curtea domnească” de la Şipote. În cursul nopţii sau după
o altă opinie în primele ore ale dimineţii15, clădirea în care se adăpostea
Joldea a fost luată cu asalt, şi, deşi acesta şi ai săi s-au opus cu îndârjire,
datorită faptului că focul de la o casă (aflată în apropierea celei în care se
găseau asediaţii) incendiată de atacanţi s-a întins şi asupra conacului
11
Hieronimus Ostermayer, în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), vol. IV, Braşov, 1903, p. 515.
12
Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 384.
13
Ibidem.
14
Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan (ediţie revăzută şi completată de
P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1959, p. 114, 123.
15
Stanislav Orzechowski, op. cit., col. 1558.
 boieresc, devenit pentru scurtă vreme „palat voievodal”, au fost siliţi, în
cele din urmă, să depună armele, predându-se adversarilor.
Joldea, împreună cu toţi oamenii lui, înlănţuiţi şi păziţi cu
străşnicie, vor fi aduşi în faţa lui Alexandru Lăpuşneanu, în tabăra
panului polon N. Sieniawski.16
Toate acestea au avut loc imediat după 4 septembrie 1552, însă, cu
siguranţă, cu mult înainte de ziua de 12 a aceleiaşi luni, dată la care
Alexandru Lăpuşneanu, uns şi încoronat deja ca „mare voievod şi domn
al Moldovlahiei”, la curtea voievodală de la Hârlău (aflată la sud-vest de
Şipote), îi informa pe mai marii Bistriţei că a înlăturat de la putere „un
hoţ şi duşman al religiei creştine”17, desigur el referindu-se la Joldea.
Între timp, doamna Elena Ecaterina (ce nu mai este pomenită de
izvoarele istorice în contextul evenimentelor amintite până acum),
împreună cu fiul ei Constantin Rareş şi „toate averile sale”, va pleca către
Suceava (desigur chiar înainte de declanşarea atacului executat de
unitatea militară moldo-polonă condusă de Ion Moţoc şi Pavel
Secygniowski asupra satului Şipote). In timp ce Alexandru Lăpuşneanu
se îndrepta spre Hârlău, a trimis pe Negrilă "hatmanul", care a capturat
la Suceava pe doamna Elena Ecaterina, pe fiul ei şi toate averile sale.18
O dată cu sosirea lui Alexandru Lăpuşneanu la Hârlău, unde a avut
loc noua sa „alegere” şi ungere ca domn , înainte de 12 septembrie 1552,
Joldea, împreună cu „toţi boierii mari, care erau cu dânsul”, prinşi o dată cu
el, a fost adus înaintea rivalului său mai norocos, din porunca căruia „l-au
însemnat la nas19 şi l-au dat la călugărie”20, Eftimie afirmând însă că
patronul său „i-a iertat pe toţi”21, adică le-a cruţat viaţa.
Referitor la durata domniei lui Joldea, conform aceluiaşi Graziani,
aceasta a fost de numai două zile (începând cu data la care a fost
proclamat ca voievod)22, în timp ce potrivit cronicii lui Grigore Ureche,

16
Ibidem; Ilie Minea, Începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu – Discutarea câtorva izvoare, în „Cercetări
istorice”, Serie veche, I, nr. 1, Iaşi, 1925, p. 107-108; Eftimie, în Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI.
Publicate de Ion Bogdan, p. 114, 123.
17
Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, Bucureşti, 1911, p. 488-489.
18
Theodor Holban, op. cit., p. 671-672; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din
arhivele polone. Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 2001, p. 29-30.
19
Este vorba de o pedeapsă ce era aplicată celor bănuiţi că vizau tronul, uzurpatorilor, pretendenţilor de neam
domnesc, iertaţi de pedeapsa cu moartea. Însemnarea consta, de regulă, în tăierea cartilagiului nazal şi este un
vechi obicei bizantin. Cunoscut sub numele de rhinotmeza, acest procedeu se practica în Imperiul Roman de
Răsărit în aceleaşi cazuri, încă din secolul VII. «Tăierea nasului» – cum e numită în cronici şi în documente, atât
interne, cât şi străine – era o mutilare care atrăgea după sine pierderea drepturilor la tron. Cei «însemnaţi» din
naştere sau în războaie îşi păstrau aceste drepturi. Este cazul lui Bogdan al IIIlea cel Orb, în realitate „cel Chior”
(pentru căi lipsea doar un ochi, pe care şil pierduse întro bătălie), «monoculus» (chior), cum ne spune un izvor
polon, sau al lui Iuga Ologul, Petru Şchiopul şi Ştefan Surdul, ale căror defecte le arată chiar poreclele lor
(Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Bucureşti, 1974, p. 205; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p.
1213).
20
Grigore Ureche, op.cit., p.170.
21
Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 123.
22
Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 384.
 Joldea vodă „au domnit 3 zile, văleatul 7060 (adică anul 1552)
septemvrie”23, ea consumându-se numai la Şipote, unde, din primii ani ai
veacului al XVI-lea, exista o curte boierească, ce îndeplinea funcţia de
reşedinţă a puternicului şi vestitului mare boier şi înalt dregător
moldovean, Luca Arbore24.
Intrat în istoriografie sub numele princiar de Ioan, datorită
cercetătorilor din perioada interbelică, în special a lui Nicolae Iorga25 (deşi
în cele două sau trei zile de la începutul lunii septembrie a anului 1552,
cât s-a bucurat de prerogativele domneşti, nu a apucat să fie uns şi
încoronat ca domn şi prin urmare nu a avut nici răgazul necesar
adoptării unui nume voievodal), Joldea se va stinge din viaţă, purtând un
nume monahal, într-o mănăstire şi la o dată rămase necunoscute până
astăzi.
Odihna de vecie şi-a găsit-o, probabil, într-un mormânt (rămas şi
acesta anonim), din incinta sfântului lăcaş de cult în care a fost silit să-şi
încheie tumultoasa existenţă, înscriindu-se în istorie drept voievodul cu
cea mai scurtă domnie din trecutul întregii statalităţi româneşti.

23
Grigore Ureche, op. cit., p. 170.
24
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 614.
25
Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediţia a II-a, vol. V, Vitejii (îngrijit de Constantin Rezachevici), Bucureşti,
1998, p. 3; lista Domnii din Moldova şi Ţara Românească până la 1859, în Documente privind istoria
României, Introducere, I, Bucureşti, 1956, p. 488.