PETRU ŞCHIOPUL

(Prima domnie - 11 iunie 1574 - 18 noiembrie 1577)

Frate mai mic al domnului muntean Alexandru al II-lea Mircea, tratat

la început în Moldova cu oarecare răceală, ca provenind din afara dinastiei
domnitoare, avea cel puţin tot atâta drept la tronul moldovean cât aveau
şi Alexandru Lăpușneanu şi urmaşii săi la cel muntean, pe care de altfel şi-l
afişau cu orice ocazie. Şi unii şi alţii, în vremea sa, proveneau din Vlad al II-
lea Dracul: Bogdăneştii, pe linie feminină, prin fiica lui Radu cel Frumos,
nepoata lui Vlad Dracul, soţia lui Ștefan cel Mare, iar Mihneştii, pe filieră
masculină, prin Mihnea I cel Rău, fiul lui Vlad al III-lea Țepeș şi nepotul lui
Vlad Dracul, ai cărui nepoţi de fiu, la rândul lor, erau Petru Şchiopul şi
Alexandru II Mircea.
„Era — după cronicarul din timpul său Azarie — un om de neam
domnesc, nepotul lui Mihnea voievodul muntenesc, fiul lui Mircea voievod,
cu înfăţişare plăcută, cu ochi veseli, arăta chip frumos, destoinic pentru
domnie. Acesta era fratele lui Alexandru voievodul muntenesc şi se silea să
ajungă la luarea domniei fără război şi luptă" (Cronicile slavo-române, p.
137,150). Fiu al domnului Ţării Româneşti Mircea al III-lea şi al Mariei
Despina, nepot al lui Mihnea cel Rău, Petru s-a născut în 1534 (după alte
izvoare, la 1537), căci pe lespedea sa funerară se arată că a murit la 1 iulie
1594, la 60 de ani împliniţi (Hurmuzaki, XI, p. 451), el fiind mai mic decât
fratele său Alexandru II Mircea, domnul Ţării Româneşti, născut la 3 martie
1529.
De obicei, datele înscrise pe pietrele de mormânt prezintă cel mai mare
grad de credibilitate, consemnând, de regulă, declaraţii din timpul vieţii
decedatului, sau ale unor membri ai familiei sale bine informaţi. In timp ce
diversele relatări ale vremii notează, în general, impresii de vârstă datorate
înfăţişării personajului. In această categorie se înscriu două rapoarte din
1568, care îi atribuie 25 sau 20 de ani, fiind, deci, născut în 1543, respectiv
1548; o scrisoare din 1562, când ar fi avut 15 ani, aşadar ar fi văzut lumina
zilei în 1547, în sfârşit, un raport veneţian din 1559, când ar fi fost în vârstă
de 10 ani, ceea ce ar plasa naşterea sa în 1549.
Îşi petrece prima parte a copilăriei în Transilvania, unde părintele său
organizase mai multe încercări de redobândire a tronului după fuga, în iarna
lui 1510, de la mănăstirea Cotmeana, „pre o fereastră, cu o slugă, noaptea,
dasculţi, dascinşi şi fara islice” pentru a-şi salva viaţa. Unsprezece ani
petrece Petru alături de frații săi, Alexandru si Miloş, pentru liniștea
domnitorului Mircea Ciobanu, la Istanbul, în cartierul Galata. Este eliberat
din temniță în 1568. In cronica murală din biserica mănăstirii Bucovăţul
Vechi, de lângă Craiova, acesta menţionează la 1574 că: „de când a murit
răposatul Pătraşcu vodă (24 decembrie 1557), în Ţarigrad închişi şi în
temniţă, până a ieşit răposatul Petru voievod (Petru cel Tânăr) din Ţara

1
Românească (1568) şi când am stat domnia mea domn a toată Ţara
Românească" (Cronicile slavo-române, p. 195). Intr-o formă puţin modificată,
aceeaşi povestire este reluată şi pe peretele de vest al bisericii, deasupra
chipurilor lui Miloş şi Petru Şchiopul, aflând astfel exact numele fraţilor lui
Alexandru II Mircea eliberaţi de acesta din închisoare în 1568: „iar
milostivirea sa a scop pe fraţii săi din temniţă, pe Miloş vodă şi Petru vodă".
Aşadar, Petru Şchiopul a stat în închisoare la Constantinopol zece ani, între
sfârşitul lui 1557 şi 1568, ca, de altfel, şi fraţii săi, desigur, pentru a nu
deranja domniile lui Mircea Ciobanul şi a fiului său Petru cel Tânăr, din altă
ramură a urmaşilor lui Basarab I.
Din alte surse documentare aflăm că Petru Şchiopul a stat circa trei
ani în insula Rodos (probabil după ce a fost eliberat de turci), în vechiul
castel al Cavalerilor Ospitalieri, după care a revenit la Constantinopol. Aici,
la o dată necunoscută, în cartierul Pera din capitala sultanilor, Petru s-a
căsătorit cu frumoasa (aşa cum ne apare din pictura votivă de la Mănăstirea
Galata din Iaşi) Maria Amirali din Rodos, înrudindu-se astfel cu o serie de
familii foarte influente de italieni grecizaţi.
Nu ştim dacă Petru Şchiopul l-a însoţit pe fratele său mai mare, care
vreme de peste trei decenii s-a aflat în exil în „Ţara Arăpească" şi în Alep (în
Siria), cert este că în octombrie 1570 el se afla la Poartă, având rangul
otoman de „muteferrika", pe care l-au avut şi fraţii săi Alexandru şi Miloş la
1555, cu solde de câte 10 aspri pe zi, rang ce urma după cel de sangeac şi
guvernator de provincie, şi pe care îl purtau pe atunci fiii de voievozi români.
Pentru a risipi orice nedumerire în legătură cu acest titlu exotic, care nu i-a
fost atribuit doar lui Petru Şchiopul, cum se crede de obicei, vom cita
explicaţia asupra înţelesului său, pe care o dădea la 20 iunie 1581 De
Germigny, ambasadorul Franţei la Poartă, regelui său Henric III, în legătură
cu titlul de muteferrika pe care îl purta atunci Petru Cercel: "grad mai mare
decât ceauş şi cesnigir, şi primul după sangeaci şi guvernatori de provincii,
şi cu nobili din casa sa şi oşteni din compania sa, care nu recunosc alt şef
decât pe sultan, şi nu merg la război decât cu persoana acestuia, şi
reprezintă cea mai mare onoare ce se acordă fiilor şi fraţilor principilor
voievozi din Valahia şi Bogdania, rezidând la Poartă...".
Silinţele ambiţiosului Alexandru II Mircea, care, cum am mai arătat,
„se îngrijea mult de fratele său Petru", având relaţii întinse cu dregătorii
Porţii, şi, se pare, chiar sprijinul lui Mihail Cantacuzino Şeitanoglu, i-au
obţinut domnia Moldovei.
Ştiind, desigur, că Ion Vodă cel Viteaz nu avea susţinători influenţi la
Poartă, la rândul său, Petru a promis marelui vizir Mehmed Sokollu,
cunoscut pentru avariţia sa, o mare sumă (100 000 de galbeni), şi apoi în
fiecare an, altele, în afară de ce va plăti sultanului, dobândind astfel prin el
scaunul Moldovei, la care încă de pe atunci era candidat şi Iancu Sasul.

2
 Ceremonia de învestire de către marele vizir a avut loc la 18 martie
1574, la conducerea trupelor care urmau să-l instaleze fiind numit Iusuf aga
Cigalazade (viitorul ucigaş al lui Ioan Vodă), al patrulea capugiu al
sultanului, căruia i-au fost imediat după aceea acordaţi în dar 20000 de
galbeni. Zece zile mai târziu, la 28 martie 1574, Petru voievod a sărutat
mâna sultanului, care i-a dăruit un cal împodobit cu aur şi pietre preţioase,
multe haine de aur şi o sabie persană ferecată cu pietre preţioase. Lui
Cigalazade i-a fost încredinţat steagul de învestitură sub care trebuia să-l
introducă în ţară. Alţi paşi i-au dăruit cai şi haine şi a fost condus cu mare
alai la reşedinţa sa. In sfârşit, a doua zi, 29 martie 1574, Petru Şchiopul a
plecat spre Moldova "cu o frumoasă companie".
Operaţiile militare pentru înlăturarea lui Ion vodă cel Viteaz, cu
rezultate schimbătoare, s-au încheiat abia la 11 iunie 1574, o dată cu
moartea marelui voievod. Din acest moment abia poate începe prima domnie
a lui Petru, poreclit Şchiopul chiar în timpul vieţii, nu în legătură cu vreun
defect fizic, ci datorită unei boli cronice (reumatism, artroză), care uneori,
prin durerea provocată, îi deforma mersul.
Groaznicul jaf al tătarilor "cu nărav de câine şi cu obicei rău", care "au
ajuns până la Roman, arzând şi prădând, din care ar fi scăpat numai
Suceava şi Siretul (Azarie, în Cronicile slavo-române; Grigore Ureche,
Letopiseţul; H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România) şi despre care
N. Costin scria că: „Mai mare pustiire decât atunci n-a mai fost în ţara
noastră”, a împiedicat instalarea în tihnă a noii domnii. Petru Şchiopul a
trimis mai întâi pe vornicul Bilăi, fostul mare stolnic al lui Ion vodă, care îl
trădase pe acesta, trecând în tabăra turcească în ajunul bătăliei de lângă
lacul Cahul, „de prinse scaunul Sucevii şi dede veste de pace şi de domnu
tânăr şi scoasă băjăniile pre acasă" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 205).
Abia la 25 iunie 1574, noul domn şi-a făcut apariţia în vechiul scaun al
Sucevei, care scăpase nejefuit de tătari.
Iar o lună mai târziu, la 24 iulie 1574, o însemnare cu slove de aur pe
peretele de sud al naosului bisericii Sfântul Gheorghe a mitropoliei din
Suceava arată data la care s-a desfăşurat, chiar în acel loc, ceremonia
ungerii şi încoronării lui Petru Şchiopul (cunoscut în istorie şi ca Petru al V-
lea): „7082 (1574) iulie 24 a stat la domnie Io Petru voievod". Cum el nu a
fost în prealabil ales de boieri, ci numit direct de Poartă, această ceremonie a
avut, fără îndoială, o însemnătate deosebită în legitimarea domniei sale.
Astfel, Petru Şchiopul devenea primul bărbat din familia Basarabilor
domnitoare în Muntenia care a urcat pe tronul moldovenesc al Mușatinilor.
In a doua jumătate a anului 1574, în Ţara Românească, mulţumit,
fratele său, Alexandru II Mircea, poruncea să se însemne pe peretele bisericii
din Bucovăţ, exagerând virtuţile militare ale blajinului Petru Şchiopul, că
„Domnul Dumnezeu a dăruit pe Io Petru voievod cu domnia în Moldova. Şi
cinstitul meu împărat l-a trimis în ţară, să domnească. Iar Ion vodă nu a

3
vrut să iasă din ţara Moldovei, după cum i-a poruncit cinstitul împărat să
vie la Poartă. Iar Petru voievod, el a ridicat oşti şi a omorât pe Ion voievod şi
i-a tăiat capul. Şi a cucerit Petru voievod cu sabia <şi> a luat toată ţara
Moldovei" (Cronicile slavo-române, p. 195-196).
După jaful cumplit al turcilor şi tătarilor, pe care l-am amintit mai
sus, partea de sud a Moldovei „rămâne cu totul dezgolită de locuitori.
Oamenii fugind către munţi, şi neputându-şi face secerişul şi strânge
fânaţul, o foamete cumplită se încuibă în ţară aşa de mare, încât Stricovski,
secretarul ambasadorului polon Tarnovski care merse în anul 1575 la Poarta
Otomană, spre a se scuza despre amestecul cazacilor în răscoala lui Ioan
Vodă, spune că <în acea călătorie fura siliţi a urma o cale extraordinară prin
Muntenia, Bulgaria, Sârbia şi stâncile Balcanilor, din cauza foametei celei
mari ce sfâşia Moldova în 1574 şi 1575>. În acelaşi an Batori este ales de
rege al Poloniei, după retragerea lui Henric de Anjou, trecând din
Transilvania prin Moldova pentru a merge în noua lui domnie, găsi Moldova
prefăcută în cea mai mare parte în întinse pustietăţi şi suferind de o aşa
lipsă, încât voievodul Petru crezu a-i face cel mai frumos dar, trimiţându-i o
pâine de secară. Petru Şchiopul, fiind un domn străin pentru Moldova,
trebuia să caute un sprijin în ţară pe care-l şi găsi în elementul boieresc.
Ureche nu lipseşte a însemna despre el, ca un lucru de laudă, <că boierilor
le era ca un părinte, şi la mare cinste îi ţinea, şi din sfatul lor nu ieşea>.
Dimpotrivă, ţăranii căutară să respingă domnia lui Petru. Ei primiră ca
lacrimi venirea lui în scaun, şi chiar o parte din ei încercară să se
împotrivească cu puterea.”1
Ajungând la Iaşi, Petru avea să fie primit cu ostilitate de către boieri.
Nu doar pentru pagubele aduse ţării în urma jafului turco-tătar amintit, ci si
pentru obligaţia de a plăti haraciul şi apartenenţa aparentă la o familie
străină ţării. Un Basarab pe tronul Mușatinilor nu constituia, totuși, un
eveniment straniu cât timp Maria Voichița, cea din urma soție a lui Ştefan
cel Mare, era fiica lui Radu cel Frumos, vară a bunicului lui Petru Șchiopul.
Bunăvoința noului domn stinge șirul de rezerve in scurt timp, iertând pe
apropiații predecesorului său şi plătind, din împrumutul obținut pe piața
stambuliotă, haraciul. Liniștea celui care obținuse „uniunea interdinastică”
(Nicolae Stoicescu) râvnită de înaintașii săi avea să fie rapid tulburată de
frații si nepoții lui Ioan care, dornici să răzbune uciderea rudei lor, sperau să
obţină, cu sprijinul cazacilor, jilțul de la Iași.
Cu toată aparenta linişte internă iniţială, Petru a păstrat totuşi la
curte, pentru protecția personală, un detaşament militar format din ieniceri.
Profitând de slăbiciunea domniei lui Petru Şchiopul, îngrozit, şi
"plângând" numai la ideea unei campanii militare, începând din vara lui
1577, în Moldova îşi fac apariţia patru pretendenţi, care, cu excepţia, poate,

1
A.D.Xenopol - …, p. 109

4
a primului, pretindeau a fi fraţi sau nepoţi ai lui Ion vodă cel Viteaz, tot aşa
cum în 1565 apăruseră pseudofraţi ai lui Dimitrie Wisniowieski şi Despot
vodă, care cu ajutorul imperialilor pretindeau domnia Moldovei. Pretendenţii
care răsar la 1577 veneau însă cu ajutorul cazacilor, categorie militară (nu
etnică!) în plină organizare, din zona Podoliei şi până la Kiev, de neam polon
îndeosebi, dar şi ucrainean, ca cei care îl slujiseră şi pe Ion vodă cel Viteaz.
In această vreme, termenul turcesc cazac continuă să aibă atât înţelesul mai
vechi de "hoţ", cât şi pe cel de "ostaş format". Pretenţiile acestor candidaţi la
scaunul lui Petre Şchiopul erau nefondate, chiar dacă cel puţin doi dintre ei
erau cu adevărat fraţi după mamă, iar unul nepot de frate, ai lui Ion vodă cel
Viteaz, din familia armeană din Polonia „Serpega". Nefiind însă fii de voievod,
ca Ion vodă, ci ai armeanului Serpega, numai faptul că erau rude după
mamă cu defunctul domn nu le dădea dreptul la tron. Intrând însă în
categoria militară a căzăcimii, sau numai obţinând ajutorul acesteia, au
canalizat energia războinică antiotomană a cazacilor, îndeosebi a celor din
zona Braţlavului (Braclaw) spre înlăturarea paşnicului Petru Şchiopul
sprijinit de otomani.
Prima încercare de acest fel o face în vara anului 1577, în iunie, când
nu se ajunge la lupte, şi apoi în august—septembrie, un anume poreclit
"Creţul"; care şi-a zi loan ca domn, în amintirea predecesorului său, dacă nu
cumva vroia chiar să treacă drept acesta. Cu 200 de cazaci, iar după Grigore
Ureche (Letopiseţul, p. 207), din cei 330, conduşi de atamanul Şah, loan
Creţul nu a reuşit să-l răstoarne pe Petru Şchiopul, şi s-a retras mult înainte
de 14 septembrie 1577. In ţară a fost sprijinit de unii boieri, precum
logofătul Vasile Bălţatu, ginere al lui Alexandru Lăpușneanu, şi un
Filipovschi, de neam polon, probabil marele stolnic al lui Ion vodă cel Viteaz,
în fapt „Creţul" a fost frate bun cu Ioan (Nicoară) Potcoavă, făcând, aşadar,
parte din familia armeană, Serpega, a mamei lui Ion vodă cel Viteaz, căruia îi
era frate vitreg.
Sfârşitul primei domnii a lui Petru Şchiopul s-a datorat însă unui alt
pretendent, şi el fratele armean dinspre mamă al lui Ion vodă cel Viteaz,
Garabet, sau cu prenumele moldovenesc Nicoară, poreclit Potcoavă, care ca
domn şi-a spus şi el Ioan vodă. Cu trupe căzăceşti, el a intrat în Moldova pe
la Soroca, la 11 noiembrie 1577, şi după o luptă cu oastea lui Petru
Şchiopul, lângă Iaşi, în apropierea Prutului, acesta din urmă a fost înfrânt,
fugind spre Ţara Românească, până la Buzău, unde s-a aşezat, în aşteptarea
beiului de Silistra şi a altor ajutoare turceşti.
Învingător, Ioan Potcoavă a intrat în Iaşi la 18 noiembrie 1577, după
cronica ucraineană, „şi au apucat scaunul, noiemvrie 23 de zile", adică a fost
ales domn de către boieri la această dată. După cronica secuilor, însă, Petru
Şchiopul ar fi fost alungat de Ioan Potcoavă „în ziua Sft. Andrei" (30
noiembrie), ceea ce nu se explică decât prin datarea cu ajutorul unei
sărbători religioase importante, atât la ortodocşi cât şi la catolici. Aşadar,

5
întâia domnie a lui Petru Şchiopul s-a încheiat înainte de 18 noiembrie
1577.

PETRU ŞCHIOPUL
(A doua domnie - 31 decembrie 1577 - 9 februarie 1578)

În urma înfrângerii din 11 noiembrie, Petru fugea în Ţara

Românească, la nepotul său Mihnea al II-lea Turcitul (Domn al Ţării
Româneşti între 1577-1583 şi 1585-1591). Ulterior, acesta se reîntoarce in
Moldova, cu ajutor otoman şi muntean, dar este înfrânt pe 27 decembrie
1577 de către cazaci şi oastea de strânsură a lui Ioan Potcoavă, la Docolina,
pe Prut.
În urma eşecului, Petru Şchiopul s-a refugiat în tabăra de la Roman a
oastei transilvănene, condusă de principele Transilvaniei, Cristofor Bathory,
fratele regelui Poloniei Ştefan Bathory, unde se afla a doua zi, la 28
decembrie. Puternica oaste ardeleană care venise în sprijinul său a intrat în
Moldova cu doar patru zile în urmă, înaintând rapid, fără să întâmpine
rezistenţă până la Roman, în drum spre Iaşi. A continuat deplasarea în
acelaşi ritm, cu atât mai mult, cu cât Ioan Potcoavă, neavând decât 400 de
cazaci zaporojeni, s-a retras de la Iaşi spre Suceava, năzuind spre Polonia în
intervalul 28-30 decembrie 1577, neîndrăznind să înfrunte armata
transilvăneană mult mai numeroasă.
Astfel că Petru Şchiopul a fost reaşezat în scaunul de la Iaşi la 31
decembrie 1577. In jurnalul său, Ştefan Bathory notează sec: „1577, 31
decembrie. Alungând pe Potcoavă pseudo-principe, Petru a fost reaşezat în
scaun 1577". Intrarea solemnă în Iaşi a avut loc, desigur, a doua zi, 1
ianuarie 1578, dată sub care Grigore Ureche notează: „cându s-au aşezat al
doilea rându Pătru vodă Şchiopul la scaun, 7086 ghenarie 1 dni".
După fuga în Polonia a lui Ioan Potcoavă, apucând să se aşeze pe tron,
Petru îl rechema în Moldova pe mitropolitul Teofan al II-lea, care fugise peste
munţi, în Transilvania, odată cu fuga domnului din noiembrie a anului
precedent, repunându-l în fruntea bisericii.
Oastea căzăcească de la Zaporoje, aflată sub ascultarea hatmanului
Şah , pregătită iniţial, desigur, pentru a veni în ajutorul lui Ioan Potcoavă, în
2

2
Iakiv (Kostiantîn) Șah (în ucraineană Яків (Костянтин) Шах, în poloneză Jakub Szach, în rusă Яков
(Константин) Шах) (n. ? - d. ?, Kaniv, regiunea Cerkasî, azi în Ucraina) a fost un lider militar și politic cazac, hatman al
cazacilor zaporojeni în perioada 1576-1578[1] sau 1577—1579[2], precum și pretendent la tronul Moldovei. Istoricul
polonez Marcin Bielski scrie în „Cronica Poloniei” („Kronika Polska”) că liderul cazacilor Iakiv Șah a condus un
detașament de cazaci în serviciului guvernatorului de Kiev, cneazul Constantin Ostrogski. Detașamentul condus de Iakiv
Șah l-a atacat pe Nipru în anii 1576-1577 pe ambasadorul tătar, care se întorcea de la o întrevedere de la Moscova cu
țarul rus, ceea ce a provocat o serie de invazii tătare în Volînia.
În 1577 a luat parte împreună cu un detașament de 600 de cazaci (după alte surse, detașamentul avea doar 330 de
cazaci[3]) la expediția în Moldova a prietenului său Ioan Potcoavă[4], alungându-l pe domnul Petru Șchiopul și
proclamându-l pe Potcoavă ca domn al Moldovei. Noul domn l-a numit pe Șah ca hatman al Moldovei.[4] La scurtă
vreme, Petru Șchiopul a revenit cu o armată puternică de munteni, tătari din Bugeac și turci din Dobrogea, recâștigându-

6
condiţiile retragerii acestuia în Polonia, după o seamă de năvăliri acolo, şi-a
găsit o nouă întrebuinţare, pornind spre sfârşitul lui ianuarie 1578, sub
conducerea lui Alexandru, fratele lui Ioan Potcoavă, o altă campanie
împotriva lui Petru Şchiopul.
La 3 februarie 1578, noul pretendent trecea hotarul Moldovei, cu
1000-2000 de cazaci cu tunuri, înaintând în grabă spre Iaşi, unde a intrat la
9 februarie 1578 (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 211). Petru Şchiopul,
„ştiind poticala ce păţise mai nainte cu cazacii, nu s-au apucat de războiu",
fugind la nepotul său Mihnea, în Ţara Românească, unde se afla încă în
jurul datei de 17 februarie 1578, pregătind împreună cu acesta
contraofensiva. Aşadar, înainte de 9 februarie 1578, el îşi pierduse domnia,
chiar dacă pentru scurt timp.
Din fragmentele păstrate de copişti din cronica lui Ureche e greu să
înţelegem această mişcare de domni în toată complexitatea ei. Polonia şi
înalta Poartă nu intervin hotărât, cazacii nu au totuşi forţa necesară să
stăpânească Moldova prin domnii ridicaţi din rândul lor, dar nici Petru
Şchiopul, poate cel mai puţin războinic domn român din acest veac al
"vitejilor" (aventurierilor, după N. Iorga) nu e potrivit să le facă faţă. Are însă
o calitate, e stăruitor şi revine mereu, în ciuda condiţiilor nefavorabile pentru
el.

PETRU ŞCHIOPUL
(A treia domnie – 13 martie 1578 – 2 decembrie 1579)

Aflat încă de la 22 februarie 1578 alături de oastea lui Daud beiul de

Silistra la asediul curţii domneşti din Iaşi, unde Alexandru Potcoavă opunea
o dârză rezistenţă, Petru Şchiopul şi-a putut relua domnia îndată după
înfrângerea şi capturarea lui Alexandru vodă, în zorii zilei de 13 martie 1578,
zi în care el a intrat desigur în Iaşi.
Cazacii au continuat să-şi trimită "domnişori" (pretendenţi la domnie),
fără a se arăta tulburaţi de înfrângerile şi soarta acestora. „De noroc era
Pătru vodă cu cazacii, cum se tâmplă pururea omului de n-are odihnă, că
bine de unii nu să mântuia, alţii venia asupra lui" (Grigore Ureche,
Letopiseţul, p. 211), iar regele Poloniei era incapabil să-i oprească, în ciuda
cererilor şi chiar ameninţărilor venite din partea Porţii, şi mai ales a jafurilor
tătăreşti de răspuns. Ştefan Bathory relatează lui Murad III în septembrie
1578 că oastea regală nu-i poate descoperi pe cazaci, care "se află risipiţi
prin păduri şi se ascund în bălţi şi ape", iar la apropierea acesteia "ca şi
sălbăticiunile, se ascund în vizuinile lor". Numărul lor a crescut cu cei

și tronul după Bătălia din satul Docolina în care cazacii lui Șah au luptat vitejește. [3] Hatmanul Șah l-a sprijinit apoi
pe Alexandru, fratele lui Ioan Potcoavă.[4]
El a condus campanii militare împotriva Hanatului Crimeii și Turciei și a luptat cu polonezii. În urma unei serii de conflicte
cu autoritățile, Iakiv Șah a fost arestat și închis de polonezi într-o mănăstire ortodoxă din Kaniv lângă Kiev, unde a murit.

7
deznădăjduiţi, cărora tătarii le-au luat averile şi familiile, însă "n-a trecut
niciodată de şapte ori opt sute", şi oricum, e greu să fie nimiciţi prin
pustietăţile lor.
La 27 iulie 1578 trec Nistrul în Moldova „nişte cazaci cu un domnişor"
nenumit (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 211), care se dădea drept Petru, fiul
legitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Acesta însă murise de ciumă la Poartă
în 1575-1576, iar cel care îi luase identitatea pentru a dobândi domnia era
tot un moldovean, Petru zis Miotta, ajuns însă hatman al cazacilor
zaporojeni. In drum spre Iaşi obţine o biruinţă înainte de 10 august 1578,
dar boierii lui Petru Şchiopul l-au atras în cursă, sub pretextul unui sfat
tainic, capturându-l şi „puţin după aceea îi sfâşie trupul cu caii. Aşa a
murit, sărmanul, fără să capete domnia".
In septembrie 1578 îşi încearcă norocul Constantin, fiul lui loan
Potcoavă, după eliberarea din prinsoarea polonă în urma executării tatălui
său, ajungând până la mănăstirea Probota (Pobrata). A fost însă atras şi
capturat de beiul de Bender (Tighina) care l-a trimis la Constantinopol.
Ulterior a ajuns din nou în Polonia, în iunie 1584 aflându-se închis la
Malbork, Petru Şchiopul cerând regelui Poloniei să-l execute.
La 2 octombrie 1578 intra în Moldova cu cazaci Constantin, fiul lui
Ştefan, nepotul lui Ştefan Lăcustă, care mai încercase să ia domnia în 1566
(Hurmuzaki, XI, p. XLIII; Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 211). Iniţial a fost o
victimă a tratativelor dintre Poartă, Petru Şchiopul şi regele Ştefan Bathory,
dintre decembrie 1577 şi septembrie 1578 ultimul promiţând să-l mute
departe de hotarul Moldovei, spre Germania. Tentativa regelui de a-l captura
în iulie-august 1578 l-a făcut să fugă de la Liov la cazacii zaporojeni, cu
ajutorul cărora a intrat în Moldova, fiind înfrânt însă la 12 octombrie 1578,
lângă Nistru, de oastea lui Petru Şchiopul. Retras în Ucraina, lângă Kanev, el
continuă să ameninţe pe Petru Şchiopul, care îi cere extrădarea, şi în
primăvara 1579, la 6 aprilie, regele Poloniei cerându-le cazacilor zaporojeni
să asculte de starostele de Cerkask şi să-l prindă pe Constantin Lăcustă.
In octombrie-noiembrie 1579, magnatul polon Samuel Zborowski,
fratele lui Cristofor, cel care îl atacase pe Bogdan Lăpuşneanu în 1572, a
încercat să ia domnia, cu trupe polone, sau căzăceşti, fiind înfrânt de oastea
moldoveană pe la mijlocul lui octombrie, iar apoi a fost abătut de la planurile
sale prin darurile trimise de Petru Şchiopul, îndreptându-şi oastea asupra
Cetăţii Albe, pe al cărui sangeac l-a omorât.
Pe lângă toate, şi Albert Laski, susţinut de imperiali, continua în 1579
să emită pretenţii la domnia Moldovei.
Veşnica ameninţare a cazacilor pe care paşnicul jeluitor la Poartă,
Petru Şchiopul, nu era potrivit să o îndepărteze, a cazacilor, dar şi a nobililor
poloni, care atacau, cum am văzut, nu numai Moldova, ci şi teritoriile
otomane din Bugeac, în vreme ce forţele turceşti erau prinse în războiul din
Iran, asasinarea susţinătorului său, marele vizir Mehmed Sokollu la 11

8
octombrie 1579, înlocuit cu un adversar al lui Petru Şchiopul, care venea cu
o clientelă de asemenea nefavorabilă acestuia, intrigile la Poartă ale unui
nou pretendent, Iancu Sasu, fratele doamnei Chiajna, în jurul cărora se
grupaseră partizanii Mirceştilor, adversarii Mihneştilor, dintre care făcea
parte şi Petru Şchiopul, dar mai ales sumele mari de bani plătite de
pretendentul căruia împrejurările îi aduseseră apa la moară, au dus la
mazilirea lui Petru vodă. Cereau această mazilire la Poartă şi o seamă de
boieri moldoveni, care nu se puteau împăca cu gândul „de a fi conduşi de
unul din Ţara Românească".
Drept urmare, la 21 noiembrie 1579, Petru Şchiopul a fost mazilit,
reprezentantul lui la Poartă (capuchehaia) strangulat, şi un ceauş („un turc
mare", spune Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212) a fost trimis în Moldova
să-l aducă cu fiare la picioare, totul din cauză că noul mare vizir, Semiz
Ahmed paşa, nu-l vedea bine, cum aflaseră în următoarele zile reprezentanţii
europeni la Poartă. După o relatare grecească: „1580 (corect 1579) luna lui
noembre, a venit ceauşul care a luat pe preacucernicul domn Io Petru
voevod din Iaşi".
"Nenorocitul" Petru vodă a primit ceauşul care îi aducea mazilirea la 2
decembrie 1579 (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212), din acest moment,
după obiceiul vremii, domnia sa încetând oficial.
In zilele următoare, împreună cu familia sa şi trimisul sultanului, a
plecat spre Constantinopol, ajungând aici după plecarea noului domn, Iancu
Sasul, spre turci, la 9 decembrie 1579, mai precis, după 28 decembrie, când
sosirea sa era încă aşteptată. Zadarnic a cerut o audienţă sultanului Murad
III. A fost refuzat, păstrându-şi astfel cei 18000 de galbeni pe care altfel ar fi
putut să-i dea degeaba sultanului, A fost trimis la Alep (de unde revenise la
Poartă inamica sa doamna Chiajna), cu suma zilnică de 40-60 de aspri, spre
sfârşitul lui ianuarie 1580. Rămâne liniştit la Alep, uitat de lume; în cursul
anului 1580, la 3 februarie în Polonia, şi la 20 august la Constantinopol,
crezându-se chiar că a murit.

PETRU ŞCHIOPUL
A patra domnie – 17 octombrie 1582 – 9 august /19 august 1591)

Mazilirea lui Iancu Sasul şi rechemarea din exilul de la Alep a lui Petru
Şchiopul, mişcare decisă de noul mare vizir Kodja Sinan paşa, a avut loc în
cursul lui august, cel târziu în a doua jumătate a lunii, oricum înainte de 1
septembrie 1582. La 13 septembrie, toate formalităţile erau îndeplinite şi
Petru Şchiopul pleca de la Poartă, însoţit de marele imbrohor şi de 600 de
persoane, cu teama unei opoziţii din partea mazilului Iancu Sasul, "om
turbulent şi violent".
La Poartă, rechemarea lui Petru n-a fost deloc dezinteresată. Noul
domn a trebuit să plătească 200000 de ţechini sultanului, împrumutaţi cu o

9
dobândă de 60%, să promită alţi 200000, plătibili în doi ani, achitarea
datoriilor de peste 60000 de ţechini rămase de la Iancu Sasul, şi, în plus, un
"tribut secret" de peste 100000 de ţechini pe an (Călători străini, III, p. 204).
Chiar şi vechiul tribut a fost sporit cu 10000 de galbeni, alte sume, până la
100000 de galbeni au fost promise lui Sinan paşa şi perceptorului sultanului
până într-un an, iar cu prilejul plecării de la Poartă, Petru a mai cheltuit
80000 de galbeni, împrumutaţi cu o mare dobândă, pentru noua domnie
prevăzându-se în ţară o fiscalitate apăsătoare.
Teama de rezistenţa lui Iancu Sasul, despre care nu se ştia că fugise
din Moldova după 2 septembrie 1582, trecând graniţa în Polonia la 5 a lunii,
dar în legătură cu care se credea la Poartă că dispunea de 3000 de
archebuzieri pedeştri şi un mare număr de călăreţi, l-a făcut pe Petru
Şchiopul să înainteze cu mare prudenţă spre Moldova, la începutul lui
octombrie 1582, cerând la Constantinopol ajutorul beilerbeiului Rumeliei.
Astfel că abia la 17 octombrie "au şezut în scaun"-ul de la Iaşi (Grigore
Ureche, Letopiseţul, p. 214), iar marele imbrohor a rămas alături de el încă
aproape două luni, întorcându-se la Poartă doar cu puţin înainte de 22
decembrie 1582.
De fapt, primejdia pentru domnul reînscăunat nu venea din partea lui
Iancu Sasul, de trei săptămâni executat la Liov la data instalării în scaun a
lui Petru Şchiopul, ci din partea cazacilor, căci „bine nu se aşăzase la scaun,
iată cazacii veniia să apuce scaunul, într-această lună octomvrie 27 de zile"
(1583) (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 214-215). La această ultimă dată,
1030 de cazaci au intrat în Moldova, aducând un nou voievod, Iliaş vodă,
care se dădea drept un fiu al „bătrânului Petru vodă" (Petru Rareş). Petru
Şchiopul cu oastea pe care în grabă o putuse aduna i-a înconjurat lângă
Prut, la satul Munteni, învingându-i şi capturându-l pe pretendent.
Năvălirile cazacilor au continuat în această ultimă domnie a lui Petru
Şchiopul („De noroc era Pătru vodă cu cazacii, exclamă Grigore Ureche,
Letopiseţul, p. 214), zaporojenii neputându-i ierta, desigur, înlăturarea lui
Ion vodă cel Viteaz şi a fraţilor săi după mamă, Creţul, Ioan Potcoavă şi
Alexandru Potcoavă, în plus, găsind în Moldova locul favorit de înfruntare cu
turcii, într-o zonă necontrolată de regele Poloniei.
De abia după înfrângerea falsului Iliaş vodă, emite Petru Şchiopul din
Iaşi primul său act intern păstrat, la 6 noiembrie 1582.
După stăpânirea "tiranică" a lui Iancu Sasul, om "plin de lăcomie",
crud, "eretic" (luteran) "curvariu" şi extravagant („umblând vara cu sanie de
os") (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212, 214), nimeni nu s-a mai legat de
originea munteană a lui Petru Şchiopul, "aşteptându-l toţi", boierii pribegi
întorcându-se "cu dragoste" la el. Cronicarul l-a zugrăvit "ca un domn
vrednic, cum să cade, cu di toate podoabile câte triburăsc unui domn de
cinste", prielnic tuturor categoriilor sociale, nu numai boierilor (cum se
afirmă de obicei, subiectiv), „putem să-i zicem cel Milostiv". „Era domnu

10
blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom,
nerăsipitoriu, putem să-i zicem că toate pre izvod le-au ţinut, ca să nu să
zmintească", toate aceste calităţi pozitive, fiind de fapt o antiteză la cele
negative ale lui Iancu Sasul, nefiind izvorâte, cum se consideră cam simplist
până acum, doar din simpatia boierului cronicar faţă de acest domn
favorabil, cum aminteam, nu numai boierilor, ci şi altor categorii sociale. „De
fapt, nu era nici mai bun, nici mai rău decât toată lumea", ceea ce e, poate,
cam prea mult spus.
Începea o domnie "absolut banală" (N. Iorga), dar care va aduce un
element absolut nou, coregenţa cu fiul său minor, Ştefan vodă.
Dar domnia nu fuse deloc „banală”, căci Petru Şchiopul a trebuit să
facă faţă, aproape în permanenţă, cazacilor, care jefuiau Moldova, răpind
femei și animale. În august 1584, cazacii au revenit surprinzător și au jefuit
Tighina. În anul următor avea să fie o secetă severă, care a sărăcit şi mai
mult ţara.
La începutul lui ianuarie 1587 urmează un nou atac al cazacilor, care
au fost respinşi cu mari pierderi omeneşti, cu seamă din partea lui Pârvu,
pârcălabul de Soroca. „Rădicatu-s-au o samă de cazaci ca niște lupi ce sunt
învățați de-a pururea la pradă, de au intrat în țară și au prădat și multe
bucate au luat de la ținutul Sorocii. Iară Pârvul pârcălabul Sorocii s-au
îndemnat cu hânsarii și cu alții, carii au vrut de bună voie și i-au ajunsu la
Pierieslavu. Acolo cazacii vrând să nu dea dobânda, moldovénii să scoață al
său, tare războiu s-au făcut într-înșii și în doao zile bătându-să, de-abiia au
spartu pre cazaci. Mai apoi daca i-au biruit, pre toți i-au omorât, fără numai
unul zic să fie scăpat; o samă vii i-au prins și i-au trimis la Pătru vodă, pre
carii i-au trimis la împărăție.”3
La sfârșitul aceluiași an, 1587, cazacii au reapărut, susținând de
această dată un nou pretendent al tronului, Ioan (Ivan) Bogdan, cel mai
probabil fiul lui Iancu Sasul. Pe 23 noiembrie, Petru Şchiopu reuşea să-i
învingă în bătălia de la Ţuţora, lângă Iaşi.
Se pare totuşi că Petru Şchiopul era un om uşor influenţabil, căci în
vremea acestei celei de-a patra domnii, ajunsese să aibă mare influență
asupra lui un aventurier albanez, Bartolomeo Brutti4, care urmărea

3
Gr. Ureche…
4
Familie originară din Albania venetiană , Dulcigno sau Antivari, Bartolomeo era fratele lui Cristoforo Brutti, dragoman
(interpret) la bailo-ul venețian din Constantinopol, unde probabil participase la aceeași școală. În 1575 a plecat la Roma
într-o misiune de a schimba prizonieri între forțele Ligii care au participat la bătălia de la Lepanto și Imperiul Otoman,
comandat poate de otoman de la Koca Sinan Pascià, un vizir de origine albaneză ruda sa, în numele sultanului care
dorea eliberarea cumnatului lui Negru, sangiak bey. De credință catolică și foarte devotat, Brutti este raportat de surse în
slujba spaniolilor, iar în 1577 a fost însărcinat să conducă de la Napoli la Constantinopol un trimis secret al lui Filip al II-
lea, Margliani, a cărui misiune era de a stabili o armistiție în Mediterana între cei doi mari puteri. El va fi acuzat de
aceștia că este un trădător, pentru că i-a dezvăluit Marelui Vizir Sokollu Mehmed Pascià, dar între timp a fost închis de
otomani pentru că a intervenit la alegerea prințului Moldovei și apoi a fost eliberat datorită intervenției aceluiași Margliani
și vizirul Sinan cu condiția ca acesta să fie readus la Napoli și pedepsit de autoritățile spaniole. În timpul călătoriei
reușește să se sustragă supravegherii și, când Marele Vizir Soqollu moare, se întoarce la Constantinopol, unde intră în
slujba noului principe moldovean Iancu Sasul .

11
convertirea Moldovei la catolicism. Brutti ținea corespondență cu Papa Sixtus
al V-lea și câștigase pentru cauza sa o parte dintre boieri. Iezuiții au trimis
atunci o misiune cu scopul nedeclarat de a-i converti pe moldoveni, însă deși
au mizat pe influența lui Brutti, după ani de prospectare, în 1588, raportul
primei misiuni iezuite în Moldova era dezamăgitor pentru mai marii
ordinului: "Și totuși nu pătrunzi în sufletul poporului, mai mult șiret decât
simplu". 5
Tot Brutti se pare că i-a dat lui Petru ideea de a se gândi la tronul
Poloniei și tot la îndemnul lui a cerut acesta în 1589 domnia pentru fiul său
minor, Ștefan.
Pe de altă parte, Petru Şchiopul a practicat inițial o politică antisemită,
alungând evreii din țară, dar mai târziu și-a schimbat părerea și le-a permis
să se întoarcă.
După ce s-a mai liniştit şi a scăpat de atacurile cazacilor, Petru a
reluat construcţia mânăstirii Galata din Iaşi, pe care o abandonase şi a cărei
biserică se prăbuşise.
Însă după mazilirea nepotului său, Mihnea al II-lea Turcitul, domnitor
în Ţara Românească, în mai 1591, Petru, descurajat, dar mai ales temător
pentru viitorul fiului său, abandona în mod voluntar puterea şi pleca, într-
un autoexil impus în Austria.
Cauzele autoexilării lui Petru Şchiopul împreună cu familia şi o
adevărată curte domnească ca la 500 de oameni au fost limpede mărturisite
de acesta. Oricum, el renunţase oficial la domnie în toamna anului 1589, în
favoarea fiului său minor Ştefan învestit la Constantinopol la 10/20
noiembrie 1589 şi uns ca domn la 2/12 februarie 1590, cu toate că în ţară
Petru, ţinând seama de vârsta fragedă a fiului său, continuă practic să
domnească, emiţând acte interne în nume propriu (nu şi în cel al fiului său,
care emite şi el documente singur) până la 30 iulie 1591.
Încă în cuprinsul actului său secret de căsătorie cu Irina Botezat, din
17/27 ianuarie 1591, Petru Şchiopul prevedea momentul când va ieşi în alte
ţări. Decizia sa şi înfăptuirea ei au fost îndelung pregătite. Sintetizând
relatările sale, ale contemporanilor legaţi de persoana sa şi cele ale
cronicarului Grigore Ureche, după relatările tatălui său Nestor, rezultă că

Din acest moment, Bartolomeo Brutti s-a stabilit în Moldova și a favorizat prezența catolică și misiunile diferitelor ordine
religioase trimise de Roma, precum iezuiții. În 1582 i s-a comandat prințul moldovean să meargă la Constantinopol
pentru a aduce darurile obișnuite cu ocazia festivalului de circumcizie a fiului lui Sultan Murat, viitorul Mehmet al III-
lea. În 1590 a fost ales ca trimis oficial în Polonia în numele gan Visir Koca Sinan Pascià. A murit în Moldova în 1591,
înecat prin ordinul noului prinț Aron, care dorea să pună stăpânire pe averea sa.
5
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea Moldova, ca de altfel întreaga Europă de Răsărit, a fost
străbătută de un puternic curent promovat de iezuiţi, prin care se intenţiona readucerea ortodocşilor la
unirea cu Biserica Catolică. În acest sens preotul iezuit Stanislau Warszewicz, sprijinit de domnitorul
Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591), de sfetnicul Bartolomeo Brutti şi de mitropolitul
Sucevei, Gheorghe Movilă, cu aprobarea cardinalului Aldobrandini, a iniţiat un plan care prevedea
înfiinţarea unei episcopii catolice sufragane celei de Lemberg, cum fusese şi cea de Baia, şi a unui
seminar pentru clerul indigen la Cotnari. Acest plan nu a fost dus la desăvârşire deoarece în 1591
domnitorul Petru Şchiopul a fost înlăturat.

12
Petru Şchiopul a plecat în exil în principal pentru că se săturase de
neîncetatele cereri de bani ale turcilor, provocate de războiul cu Iranul,
numirea unui nou mare vizir etc., care ruinau ţara, considerând că după ce
slujise Poarta cu credinţă atâţia ani nu merita să fie tratat astfel, temându-
se chiar să nu i se ceară să-şi "turcească" fiul, a hotărât să-şi petreacă
ultimii ani ai vieţii în ţările împăratului creştin, a cărei învoire o obţinuse.
Presiunea fiscală a devenit în această perioadă cu adevărat de
nesuportat, iar anii 1579-1590 sunt consideraţi epoca „cea mai neagră şi
mai umilitoare a dominaţiei otomane la nordul Dunării până la Fanarioţi".
Haraciul Moldovei a atins limita maximă a sa tocmai în 1591-1593, iar
sumele cheltuite de Petru Şchiopul la Poartă, din pricina scoaterii la "mezat"
a scaunului domnesc, erau cu adevărat impresionante.
Hotărârea lui Petru Şchiopul de a părăsi domnia din pricina acestei
presiuni fiscale otomane era pe deplin justificată. Şi-a menţinut
neînduplecat poziţia în cadrul unui sfat cu boierii, se pare chiar un sfat
lărgit, invitând pe cine vrea să-l urmeze într-o altă ţară creştină. Ştia,
desigur, despre lupta pe care ducea la Poartă pretendentul Aron, despre care
se zvonise acolo încă de la 14/24 august 1591 că ar fi obţinut învestitura.
În a doua jumătate a lui august 1591, totul a fost rânduit
gospodăreşte: socotelile fiscale şi vamale se încheiau la 15/25 august, iar la
Iaşi a fost lăsată o LOCOTENENŢĂ DOMNEASCA („la scaun lăsă boieri să
păzească scaunul, pănă va veni alt domnu de la împărăţie", Grigore Ureche).
Ca atare, însoţit de o curte cu adevărat princiară, circa 500 de persoane, cu
o bună parte din boieri, numeroasa sa familie, slujitori şi oşteni, în convoi
putând fi văzute până şi cămile, voievodul îşi încheia ultima domnie trecând
hotarul Poloniei la 19/29 august 1591: „domnii sa Pătru Vodă au eşit den
ţară, august 19, în ai 1591", după mărturia boierilor însoţitori, Luca Stroici,
Nestor Ureche, Simion Movilă şi alţii. A ieşit din Moldova pe la Sniatyn,
deoarece în aceeaşi zi (19/29 august 1591) trecuse prin Cernăuţi, iar de aici
drumul obişnuit spre Polonia mergea în lungul Prutului, intrând pe la
localitatea amintită în Pocuţia.
După trecerea hotarului, trimise la Poartă într-o ladă anume steagul
de învestitură şi cuca, date de sultan, şi 12000 de scuzi, din rămăşiţa
haraciului şi a unei dări suplimentare, alături de un raport justificativ al
acţiunii sale, care au ajuns la destinaţie înainte de 2/12 septembrie 1591.
Despărţirea de Poartă a fost astfel paşnică... însă la 23 august/3 septembrie
1591 în Ardeal se aflase deja că Moldova „e tulburată şi s-ar fi împotrivit
stăpânirii".
In Polonia, unde Petru Şchiopul avea chiar un castel dăruit de rege şi
seim (poate o dată cu o diplomă de indigenat, care nu s-a păstrat), dar care
fusese ocupat de voievodul de Sandomir Jerzy Mniszech, exilatul domn care
străbate Pocuţia nu s-a oprit, decât ca să respingă cu mica sa oaste
încercarea unor nobili poloni de a-l prăda. La 31 august/1 septembrie 1581

13
regele Sigismund III Vasa i-a dat o binevoitoare recomandare către împăratul
Rudolf II, care, la rândul său, la 4/14 octombrie 1591 îi acorda un salv-
conduct pentru deplasarea prin imperiu.
Intre timp, Petru Şchiopul, ieşind din Pocuţia, străbate munţii
Maramureşului, intrând în Ungaria Superioară habsburgică sau „Ţara
Nemţească", aflându-se între 5/15 şi 14/24 septembrie 1591 la Satu Mare,
de unde cere pe diferite căi aprobarea de şedere în imperiu, sau liberă
trecere spre Roma. Se adresează, de altfel, printr-un trimis, şi papei, care îl
cunoştea pentru simpatiile sale catolice, şi care îi răspunde binevoitor la 31
martie/10 aprilie 1592. Boierii cei mari, în frunte cu Movileştii, rămăseseră
în Polonia, „la târgu la Podhaeţ şi pre aiurea" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p.
219), sau se retrag prin Transilvania spre Moldova, după intrarea în Ţara
Nemţească a lui Petru Şchiopul, precum Caraman aga. Imperialii, însă,
începând cu arhiducele Ferdinand II, guvernatorul Tirolului, unchiul
împăratului Rudolf II, se arătau reticenţi, temându-se şi de reacţia turcilor,
care îl reclamau stăruitor pe fugar şi averile sale.
De la Satu Mare, cortegiul lui Petru Şchiopul a trecut la 16/26
septembrie 1591 pe la curtea din Tagy a lui Ştefan Bathory de Ecsed, apoi pe
la Caşovia, 4/14 noiembrie 1591), îndreptându-se spre Austria, unde se
opreşte un timp la Tulln, lângă Viena, fostul domn făcându-şi un prim
testament la 12/22 ianuarie 1592, văzându-şi „starea îmbătrânită şi
neputincioasă a bătrâneţii".
Darurile bogate trimise împăratului şi fratelui său, arhiducele Ernest,
la Praga şi Viena — între care şi zece cămile — îşi fac efectul, alături de
renunţarea Porţii de a-l mai cere, şi după acordul lui Rudolf II din 28
februarie/10 martie 1592, şi recomandarea arhiducilor Mathias şi Ernest
din aprilie, află că s-ar putea stabili, aşa cum dorea, lângă lacul Garda, într-
o regiune de limbă italiană a Casei de Austria.
Vizita la Bimbach, în Bavaria, în cursul lunii mai 1592 îi întăreşte lui
Petru Şchiopul dorinţa de a se aşeza în Tirolul apropiat de Italia, unde limba
italiană seamănă mult cu româna sa, ceea ce nu poate spune despre
germana din Bavaria, deşi ducele Wilhelm V de aici îi oferă ospitalitate.
La începutul lui iunie 1592, trecând prin Linz, în drum spre Tirol,
fostul domn, care părea austriecilor, din pricina îmbrăcăminţii, „un paşă
turc", a intrat în Bavaria, trecând prin Peuerbach, Schardig, Braunau,
Burghausen, Trostburg, Wasserburg, unde a făcut un popas mai lung.
Răspunzând invitaţiei ducelui bavarez, între 1/11-6/16 iunie 1592 a fost
oaspetele acestuia: cortegii, vânători, ospeţe, plimbări cu barca, vizitarea
unor galerii de pictură l-au purtat pe bătrânul oaspete moldovean prin
Grune-Hutten, Munchen, reşedinţa ducelui, Neu-Vest, Starenberg, Dachau,
după care reveni la Wasserburg.
Aici l-a aflat vestea că la 5/15 iunie 1592 Rudolf II aprobase şederea
sa în Tirol, lăsând instalarea sa pe seama unchiului său, arhiducele

14
Ferdinand de Tiro, doar cu câţiva ani mai în vârstă decât Petru Şchiopul, cel
care în castelul său de la Ambras colecţiona tot felul de ciudăţenii, între care
şi celebrul portret al lui Vlad Ţepeş, străbunicul lui Petru Şchiopul, care
astfel a ajuns până la noi.
La 25 iunie/5 iulie 1592, Petru Şchiopul a ajuns la Hali cu 18 trăsuri
împodobite şi 36 de cai, fiind găzduit în vecinătate, în castelul Schaidenstein
al familiei Fugger; arhiducele Ferdinand luând din vreme măsuri pentru
găzduire şi pentru a vizita în zilele următoare monetăria din Hali. La 3/13
iulie, Petru se afla la Innsbruck, cu băieţelul său "foarte frumos" şi cai
turceşti care stârnesc admiraţia, iar după 19/29 a lunii i se permite să
cerceteze localităţile Arco şi Trento, pentru a-şi alege reşedinţa. După
vizitarea acestora în august, închiriind chiar trei palate la Trento şi după tot
felul de negocieri şi condiţii care i se pun, la care răspunde cu demnitate şi
chiar cu ironie involuntară, refuzând însă să treacă la catolicism şi lăsându-i
în viitor libera alegere pentru aceasta fiului său, ca un compromis, la 2/12
septembrie 1592 i se îngăduie, la cererea sa, să se aşeze la Bozen (în
italiană: Bolzano, „«Bolţanul» moldovenilor refugiaţi"), între Meran şi Trient
(astăzi în nord-estul Italiei), la distanţă aproape egală de Verona şi Veneţia.
Astfel că înainte de 20/30 septembrie 1592, cu familia şi suita micşorată
prin diferite plecări, Petru Şchiopul se mută la Bozen, în casa Hendl, unde
rămâne în continuare, deşi în a doua jumătate a lui octombrie i se oferise
palatul administrativ din localitate.
Abia se instalase, când, la 24 octombrie/3 noiembrie 1592, murea
doamna Irina, la numai 30 de ani, înmormântată lângă zidul de incintă al
Mănăstirii franciscanilor din Bozen, unde avea să i se alăture, peste mai
puţin de doi ani, însuşi Petru Şchiopul.
Exilatul, văduv, rămâne, aşadar, la Bozen, suspectat, spionat şi chiar
învinuit de legături cu turcii, de către autorităţile imperiale, tracasat de
procesul necinstit intentat de fraţii Giovanni şi Pascal de Marini Poli,
arendaşii vămilor Moldovei înainte de plecarea sa, pentru datorii şi daune
neadevărate, care a durat de la sfârşitul lui 1592 până la 11 noiembrie 1593,
prilej cu care din martie şi până în noiembrie stă mai mult la Innsbruck.
Sătul de ospitalitatea bănuitoare a imperialilor, la începutul anului
1593, Petru Şchiopul s-a adresat cifrat lui Kodja Sinan paşa, redevenit mare
vizir, pentru a-i obţine iertarea de la sultan, care i-a fost ulterior acordată, o
dată cu chemarea la Poartă.
In ianuarie 1593, Petru Şchiopul pare să se fi deplasat în Polonia, la
Uniev, lângă Przemysl, în inima Rusiei Roşii, sau, mai degrabă, să fi trimis
un reprezentant al său aici, pentru a lua legătura cu boierii săi moldoveni
refugiaţi în Polonia, în frunte cu Luca (Lupu) Stroici şi fraţii Movileşti,
însemnările sale de călătorie menţionând, sub data de 8/18 ianuarie 1593,
distanţe până la Liov şi "Perămişle" (Przemysl). Pomelnicul mănăstirii
ortodoxe din Uniev, lângă Przemsyl, menţionează tocmai în acest an pe

15
"Petru voievod şi boierii lui, anul 1593", care au făcut desigur danii
mănăstirii, numai astfel explicându-se trecerea lor în pomelnic. De altfel, în
acelaşi an, la 22 septembrie/20 octombrie 1593, Luca Stroici, Ieremia şi
Simion Movilă şi alţi boieri se aflau la Liov, dând o mărturie importantă
pentru redeschiderea procesului dintre Petru Şchiopul şi foştii săi arendaşi
ai vămilor Moldovei, fraţii de Marini Poli.
Izbucnise războiul de 13 ani (1593-1606), şi mazilul revenit din
teritoriu inamic putea fi pentru turci o sursă preţioasă de informaţii. Iane
banul Cantacuzino, nepotul său de frate, Andronic Cantacuzino, patriarhul
Ieremia II, Sinan paşa şi alţii s-au străduit în vara şi toamna 1593 să-i
obţină scaunul Ţării Româneşti, nefiind scăpată din vedere nici Moldova, în
iunie sultanul şi Sinan paşa chemându-l şi fixându-i reşedinţa în Chios, cu
promisiunea: "când va fi nevoie vei veni la cinste". Petru Şchiopul vroia însă
domnia Moldovei, şi la 24 iulie/3 august 1593 înştiinţa pe arhiducele
Ferdinand de Tirol, care era, de fapt, la curent cu aceste planuri, vorbind
despre ele şi împăratului Rudolf II, că e cerut în ţara sa şi întreabă pe
imperiali ce să facă. La 16/26 septembrie 1593, Rudolf II declara că Petru
Şchiopul nu poate fi reţinut, de vreme ce venise ca un oaspete. La 28
septembrie/8 octombrie 1592 se afla la Innsbruck.
Vremurile de război nu se potriveau însă cu încetineala lui Petru
Şchiopul. Astfel că la 14/24 noiembrie 1593 Andronic Cantacuzino îl
înştiinţa, că, între timp, "văzând cerinţele timpului şi zăbava domniei tale", a
dat domnia Ţării Româneşti banului Mihai (Mihai Viteazul), care, de altfel, îi
era văr drept.
La 9/19 noiembrie 1593 se pronunţase şi sentinţa în procesul său cu
Ioan de Marini Poli şi fratele său, foşti arendaşi ai vămilor Moldovei, care îl
calomniaseră în fel şi chip, dat Petru Şchiopul cerea în continuare protecţia
arhiducelui Ferdinand de Tirol împotriva acestor defăimători, iar avocatul
său, Cyrill Strolle, adunase noi mărturii, prezentându-le la 27 decembrie/6
ianuarie 1594 arhiducelui, în vederea revizuirii procesului, care amărâse
mult ultimul an de viaţă al fostului voievod. Abia reîntors la Bozen, înainte
de 14/24 noiembrie 1593, unde Andronic Cantacuzino îi comunicase că şi
scaunul Ţării Româneşti fusese acordat la Poartă lui Mihai Viteazul, Petru
Şchiopul, aflat în legătură cu gruparea sa boierească din Polonia, în frunte
cu Luca Stroici şi Ieremia Movilă, cere imperialilor la 23 noiembrie/3
decembrie 1593 îngăduinţa de a merge în Polonia şi apoi la Roma, ceea ce
însă, în februarie 1594, împăratul Rudolf II nu îi îngădui, fiind mereu purtat
cu vorba, deşi papa îi era favorabil, iar nunţiul papal de la Praga se gândea
chiar la 14/24 aprilie 1594 la fuga bătrânului domn în Italia.
Oricum, era prea târziu, Petru Şchiopul mai trăi doar două luni la
Bozen, unde la 30 aprilie/10 mai 1594 şi-a făcut testamentul, cerând încă a
doua zi să meargă la Roma, unde, desigur, voia să-şi dea sfârşitul, spionat,

16
păzit pe ascuns, mereu cerându-i-se bani cu împrumut, în sfârşit, suferind
de podară.
Încă de la începutul lui iunie 1594, Petru Şchiopul se simţea slăbit.
Supraveghetorul său Ferdinand von Kuhbach, căpitanul Adigelui Superior, îi
trimite la 4 iunie orele 18 vin roşu, însă fără vreun efect vizibil. Atunci îl
invită împreună cu apropiaţii săi şi cu fiul Ştefan la castelul său de la
Zimmerlechen, de pe muntele Vols, pentru a scăpa de arşiţa verii de la
Bozen. La 2/12 iunie 1594, Petru Şchiopul străbate cele două mile care
despărţeau reşedinţa sa de castel, unde se instalează.
Se împotrivește presiunilor gazdelor sale de a accepta confesiunea
romano-catolica, mărturisind ca „niciun bine din partea lor nu ar putea să
mă facă cel ce nu sunt”. Cere ca, după moartea sa, trupul sa-i fie dus la
Veneția, slujba de înmormântare urmând sa aibă loc în una dintre bisericile
ortodoxe de aici. Când va fi aflat o perioada favorabilă, osemintele să-i fie
aduse la mănăstirea Galata, ctitoria sa.
Starea sănătăţii i se înrăutăţeşte, şi la 18/28 iunie von Kuhbach scrie
arhiducelui Ferdinand că de două zile nu mai putea vorbi şi numai un
miracol divin îl mai putea salva.
Mitropolitul Gheorghe Movilă îl împărtăşeşte în ritul său ortodox, însă
muribundul nu mai are putere să se spovedească. Von Kuhbach se
înapoiază la Bozen, pentru a primi instrucţiunile arhiducelui Ferdinand,
redactate la Ambras, la 20/30 iunie. A doua zi, 21 iunie/1 iulie 1594
primeşte ştirea că Petru Şchiopul s-a sfârşit în această zi cu o oră sau două
înainte de miezul zilei, trupul fiind depus în capela castelului. Aleargă în
grabă la Zimmerlechen, întâlnind în drum 12 ţărani tirolezi care, la cererea
rudelor defunctului, tocmai coborau muntele Vols, pentru a-i duce
rămăşiţele la Veneţia, unde se aflau biserici ortodoxe. Desigur, încă era
vorba în primul rând de problema moştenirii, care interesa pe toţi, inclusiv
pe imperiali. Von Kuhbach schimbă destinaţia convoiului, şi trupul
neînsufleţit al lui Petru Şchiopul, conform instrucţiunilor arhiducelui
Ferdinand, e dus la Bozen, fiind depus într-o casă din "strada supt
Kupferplatz", urmând ca înhumarea să aibă loc a doua zi.
Urmând instrucţiunile amintite ale arhiducelui Ferdinand de Tirol,
catolic zelos, rămăşiţele lui Petru Şchiopul au fost înmormântate a doua zi
după moarte, la 22 iunie/2 iulie 1594, "cu ceremonii creştine catolice" (cele
ortodoxe fiind interzise în afara casei lui Petru, încă de la stabilirea sa în
Tirol), în capela unde se afla mormântul din 1592 al soţiei sale, doamna
Irina, în grădina Mănăstirii franciscanilor din Bozen, lângă zidul unde se află
ieşirea spre parohie. Deşi principi, ca ortodocşi „schismatici", perechea
domnească din Moldova nu a putut fi înmormântată în biserica mănăstirii,
aşa cum peste opt ani a fost înmormântat la Innsbruck fiul lor Ştefan, care
trecuse la catolicism.

17
 In capela, desigur, ridicată chiar de Petru Şchiopul pentru a adăposti
mormântul ultimei sale soţii, a fost amenajat şi mormântul său. Inscripţia
latină pusă ulterior glăsuieşte: „Lui Petru voievod al Moldovei, din familia
regală Corvină a Mihneştilor, principi ai Ţării Româneşti, care, pentru a
păstra în fiul său Ştefan credinţa (creştină), părăsindu-şi de bună voie
întinsul principat, şi învrednicindu-se de ocrotirea Casei de Austria, zilele
sale şi le-a sfârşit la peste şaizeci de ani, la Calendele lui iulie (1 iulie) 1594;
bărbat foarte vestit în momentele grele şi fericite, în război şi pace".
Cel care a pus inscripţia cunoştea astfel pretenţia lui Petru Şchiopul şi
a nepotului său de frate, Mihnea Turcitul, ca şi, ulterior, a fiului acestuia din
urmă, Radu Mihnea, de a descinde, chipurile, din familia regelui Ungariei
Matiaş Corvin. Fireşte era un fals din motive de prestigiu, etalat numai în
relaţiile cu lumea catolică. Căci, într-adevăr, Petru Şchiopul era nepotul de
fin al lui Mihnea I cel Rău (de la care s-a format numele de familie al
Mihneştilor), şi strănepotul lui Vlad Țepeș, atâta doar că Mihnea cel Rău era
un urmaş nelegitim al lui Ţepeş, care nu se trăgea din căsătoria oficială a
acestuia, încheiată în februarie 1462, cu o rudă pe linie maternă a lui Matiaş
Corvin, ai cărui descendenţi legitimi au fost reprezentanţii familiei Dracula la
Sinteşti şi de Band, din Transilvania, stinsă în secolul XVII, care deci mai
trăiau în vremea lui Petru Şchiopul. Numai că la sfârşitul veacului XVI
nimeni nu-şi bătea capul cu astfel de legături genealogice, şi apoi, în timpul
vieţii, nici Petru Şchiopul n-a făcut caz de aşa-zisa sa descendenţă din
familia Corvin (de altfel, limitată la Matias Corvin şi cei doi urmaşi legitimi,
morţi în copilărie, fără urmaşi).
Inscripţia funerară a lui Petru s-a pierdut, ca şi cea a soţiei sale; nu
mai pot fi văzute, ele fiind notate însă de călugării franciscani. Aceştia au
consemnat şi avatarurile mormântului domnului moldovean. Aflăm astfel că
după 56 de ani de la decesul voievodului, în noiembrie 1650, „în sarcofagul
ducelui Daciei" a fost îngropat nobilul Carol Francisc de Pelegrini, apoi peste
zece ani, tot aici medicul Pelegrinus de Pelegrini. După stingerea acestei
familii, pe la 1683, capela ajungând în stăpânirea franciscanilor, aceştia,
după ce au îndepărtat lucrurile vechi (atunci au dispărut probabil şi
inscripţiile perechii domneşti), au transformat-o într-o reprezentare a
Mormântului Domnului, loc de pelerinaj popular, renovând-o în august
1684. La 1884, credincioase irlandeze au acoperit capela cu tuf, fără a o
strica, transformând-o "în grotă a Madonei", tot loc de pelerinaj. Săpăturile
au scos atunci la iveală oase umane, dar înainte de 1900 se credea că
osemintele lui Petru Şchiopul "trebuie să se găsească foarte adânc, deoarece
solul a fost ridicat în biserică, şi probabil şi în capelă, cu şaizeci de
centimetri aproape de atunci".
Capela, în care mormântul lui Petru Şchiopul şi al soţiei sale nu se
mai văd demult, se păstra, până pe la sfârşitul secolului XIX, „pe dinafară
puţin schimbată". Aşa o vedea N. Iorga la 23 de ani, la sfârşitul lui martie

18
1894, când, studiind la Innsbruck actele rămase de la Petru Şchiopul, s-a
dus la Bozen, pentru a căuta „cu patimă mormântul unde doarme doamna
Irina şi Petru". Şi le-a găsit („mormântul exilatului l-am găsit eu întâiu"), cu
ajutorul părintelui franciscan Johann Paul Siller din Bozen, care i-a furnizat
date din protocolul Mănăstirii franciscane din localitate, mai bine-zis locul
unde acestea au fost sau, poate, se mai află încă adânc îngropate.
Aprecierile contemporanilor şi urmaşilor asupra domniei sale sunt
extrem de diverse, de la laude hiperbolice până la condamnări vehemente6.
Domnia sa, deşi scurtă, a fost una benefică, Petru luând o serie de măsuri
de redresare economică, de stimulare a agriculturii şi comerţului, prin
atragerea în ţară a cât mai multor negustori străini, acordând chiar
negustorilor englezi şi veneţieni o serie de facilităţi, pentru a dezvolta
legăturile cu regatul Angliei şi Republica Veneţia. Astfel, la 27
august 1588 le este acordat negustorilor englezi un privilegiu comercial prin
care aceștia plăteau doar 3% taxă, față de 12% cât ceilalți negustori.
Înțelegerea a fost semnată cu William Harborne, fostul ambasador englez la
Constantinopol.
În legătură cu această înţelegere, domnitorul punea să se înscrie în
documentele cancelariei domneşti i să se informeze că: „Noi, Petru, din graţia
lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, facem cunoscut
tuturora celor prezenţi şi viitori, care sunt şi vor fi interesaţi, că am încheiat
cu măritul Vilhelm Harbone, ambasadorul prealuminatei şi preaputernicei
doamne, doamna Elisabeta, din graţia lui Dumnezeu regina Angliei, Franţei
şi Irlandei, pe lângă prealuminatul şi preaputernicul împărat al turcilor,
convenţiunea următoare : ca negreşit de aci înainte să fie cu totul liberi
supuşii prealuminăţiei sale şi toţi negustorii de a şedea în ţara noastră, de a
se statornici, de a face negoţ, de a vinde, a cumpăra, ba chiar de a face toate
cele ce societatea omenească şi obiceiul caută pentru negoţ şi pentru
trebuinţele vieţii, fără nici o piedică sau greutate, păzindu-se însă întreg şi
nevătămat dreptul vămilor noastre, adică pentru fiecare lucru în valoare de o
sută de ducaţi să ne plătească trei ducaţi. Cerem ca ceea ce precede să fie
bine stabilit şi asigurat prin convenţiunea noastră. Și spre mai bună tărie, s-
a pus şi sigiliul nostru.” De menționat că în 1588 regina Elisabeta deja
învinsese cea mai mare flotă trimisă până atunci împotriva Angliei,
Invincibila Armada spaniolă.
A reînnoit complet sistemul administrativ şi fiscal, slujindu-se de
oameni bine pregătiţi care aveau să alcătuiască şi primele documente
statistice şi demografice ale Moldovei, iar pentru a stăvili într-un fel haosul
financiar, Petru a dispus și întocmirea unui catastih privind categoriile de
6
Acest venetic a împovărat ţara cu noi şi foarte grele dajdii. Revoltaţi de atîta „milostivire”, cei oropsiţi în 1591 s-au ridicat
împotriva domnitorului: Răscoala ţăranilor din Moldova din 1561. „Moldovenii nu numai că se împotrivesc înscăunării lui Petru,
dar de cîteva ori izgonesc din scaun această creatură boierească, ce împovărase ţara cu biruri şi plata haraciului dublu” (E.
Russev).

19
contribuabili. Terminat la 20 februarie 1591, acest catastih - denumit
„Catastihul birnicilor” – reprezintă cel mai vechi izvor statistic, demografic și
fiscal cunoscut până azi despre Moldova.
Nu sunt de neglijat nici măsurile lui în plan cultural: la îndemnul său,
călugărul Azarie a continuat opera lui Macarie, de redactare a cronicii ţării,
în slavonă. Petru trebuie menţionat şi în calitatea sa de promotor al limbii
române el fiind între primul domnitor care introduce limba română în uzul
oficial de curte şi în Cancelaria Domnească, de la care ne-au rămas
documente alcătuite în limba română.
Face danii locașurilor din Sfântul Munte şi mănăstirii Sfântul Ioan
Evanghelistul din Patmos. Înnoiește acoperișul şi pictura bisericii Sfântul
Gheorghe din Suceava, înființează prima fabrică de hârtie, încurajează
redactarea de carte, printre lucrări numărându-se Pravila ritorului Lucaci de
la Putna, cea dintâi lucrare în limba romana din Moldova.
Ctitoria sa, Mănăstirea Galata7 din Iaşi, numită astfel după cartierul
copilăriei sale de la Istanbul (turcescul galata se traduce prin poartă), este o
primă construcţie cu influenţe munteneşti de pe teritoriul Moldovei, începută
în timpul domniei sale, dar terminată ulterior, când a fost zugrăvită şi

7
Înainte de construirea actualei mănăstiri, voievodul a ctitorit o primă mănăstire, denumită „Galata din vale” sau „Galata
de jos”. Numele mănăstirii provine de la cartierul Galata al Constantinopolului (azi orașul turcesc Istanbul), unde locuiau
domnii moldoveni care mergeau la Înalta Poartă pentru a primi firmanul de domnie. Galata este un cuvânt de origine
turcească care poate fi tradus în limba română prin cuvântul „poartă”.
În vara anului 1577, în prima sa domnie, domnitorul a trimis o scrisoare către conducătorii orașului Bistrița în care
solicita să i se trimită specialiști în domeniul construcțiilor, fiind nemulțumit de meșterii moldoveni. [3] De aici se poate
trage concluzia că lucrările de construcție ale mănăstirii au început în toamna anului 1577. Se presupune că sfințirea
bisericii a avut loc înainte de 22 februarie 1578, când domnitorul, împreună cu mitropolitul și episcopii, i-au constituit
patrimoniul funciar principal, adică i-au dat moșii.[4] Cronicarul Grigore Ureche datează mănăstirea tot din anul 1578:
„Într-acești ani (1578, n.ns.) au zidit Pătru vodă mănăstirea Galata în vale și nu după multă vréme s-au răsipit, care loc și
pănă astăzi să cunoaște”.[5]
Această mănăstire a fost construită pe un teren nepotrivit, undeva "sub deal", în "capul iazului", adică probabil în
apropierea locului unde a fost construită mai târziu Mănăstirea Frumoasa. Deoarece temelia a fost așezată într-un loc
nesigur, zidurile bisericii s-au surpat la scurtă vreme. Cronicarul Nicolae Costin afirmă în letopisețul său că "mănăstirea
Galata, ce o zidisă în vale (...) să risipisă".[6]
De la vechea biserică a mai rămas un clopot pe care se află următoarea inscripție: "Acest clopot l-a făcut Io Petru
Voievod și l-a dat mănăstirii unde este hramul Înălțării, în anul 7987 (=1579), luna lui martie 15".[4] Nicolae Grigoraș
presupune că o dveră brodată în 1577 cu fire de aur și argint și păstrată la Episcopia Buzăului, având inscripția în limba
slavonă "Binecredinciosul nostru domn Io Petru voievod, anul 7085" (1576-1577), ar proveni tot de la Galata din
vale. Constantin Cihodaru și-a exprimat unele îndoieli cu privire la această proveniență, el presupunând că această
dveră ar fi putut fi donată direct Episcopiei Buzăului de către domnitorul care era de origine munteană. [7]
Ca urmare a dărâmării primei biserici la puțin timp după ridicare, domnitorul Petru Șchiopul a ctitorit o a două biserică pe
un deal din apropierea orașului, ce domină valea râului Nicolina. Acest eveniment este relatat astfel de
cronicarul Grigore Ureche: "Într-acestaș an (1583, n.ns.) , daca s-au așezat Pătru vodă la domnie, nu vru să lase în
deșert pomana sa, carea o zidisă întăi, mănăstirea Galata din vale, care apoi să răsipisă, ci cu toată nevoința au silit și
cu toată osârdiia au zidit Galata în deal, carea trăiește și pănă astăzi".[8]
Lipsind pisania, nu se cunoaște perioada în care s-a construit biserica. Din cronici reiese că zidirea noii biserici (care a
primit hramul "Înălțarea Domnului" și a fost cunoscută sub numele de "Galata din deal") a început în 1583.
Tot atunci au fost construite și alte clădiri cu destinație monahală: corpul de chilii pentru adăpostirea călugărilor, stăreția,
trapeza și arhondaricul pentru cazarea oaspeților. Domnitorul a înzestrat mănăstirea cu sate și domenii, dăruindu-i
acesteia valoroase odoare, obiecte de cult și veșminte, astfel că mănăstirea a ajuns a fi "întru mare pohvală și cu multă
cinste, mergându toți domnii în acea svântă dumnedzăiască mănăstire".[9]
Domnitorul Petru Șchiopul nu a reușit finalizarea construcției până la scoaterea sa din scaunul domnilor Moldovei,
rămânând neterminată pictura bisericii și construcția zidului înconjurător. [12]

20
pictura voită asupra căreia Nicolae Iorga (în lucrarea sa “Ştiri nouă privitoare
la familia lui Petru Şchiopul”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1932) a
formulat o serie de opinii negative cu privire la autenticul imaginilor.
În ceea ce priveşte caracterul şi instrucţia acestuia, diferitele izvoare
istorice îl relevă într-o lumină favorabilă. Astfel, Gr. Ureche îl descria ca
„domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar,
nelacom, nerăsăpitoriu, putem să-i zicem toate spre izvod le-au ţinut, ca să nu
să smintească”, iar Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea Tranos,
consemna despre acesta, în 1588, că: „Era un om dulce la cuvânt, sever la
purtări, îndemânatic la fapte, știa limba turcească, cea grecească și cea
românească ... și nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la
orice meșteșug și la litere și-i plăcea de oamenii învățați, și-i întreba în tot
chipul despre astronomie, despre zodii și alte lucruri subțiri. Îi plăcea mult de
cântăreți și avea un preot cu meșteșug, îndemânatec”8
„Nici mai bun, nici mai rău decât toata lumea” (Nicolae Iorga). „Om
foarte vestit în fericire şi restriște, în război şi în pace, ” se definește el
însuși. „Vrednic să domneasca nu în Moldova, ci la Tarigrad” (Ierotei,
Mitropolitul Monembasiei).
Între lucrurile celui ce asistase de atâtea ori la Liturghia duminicală,
iubitor de cântări psaltice, de cărţi, de icoane, s-au aflat şi celelalte temeiuri
sufleteşti ale rezistenţei sale printre străini. Nicolae Iorga comentează: "Când
Petru Şchiopul, bătrân, cuminte şi evlavios Domn al Moldovei, fugi în Apus,
el duse până în adăpostul său tirolez din Innsbruck, din Bozen, Psaltirea lui
Coresi şi Apostolul, Faptele Apostolilor, tipărite de acelaşi. În ceasurile lungi
de dor şi de căinţă, Petru Vodă, înconjurat de atâta străinătate, va fi deschis
volumele grosolane cu slove aspre şi se va fi mângâiat şi îmbărbătat citind.
Tot sufletul omenesc zace în Psaltire, cea mai bună învăţătură de milă, de
iubire şi frăţie a oamenilor se desface din scrisorile Apostolilor către cei
dintâi credincioşi ai legii celei nouă".
Prin nunta de la Tecuci, 10 iunie 1587, dintre nepotul său Vlad și
Velica, nepoata lui Mircea Ciobanul al Munteniei, la care a participat și
nepotul său Mihnea al II-lea Turcitul care era atunci pe tronul Munteniei,
Petru a reușit să facă pace între "Mihneștii" și "Mirceștii" din dinastia
Basarabilor a Munteniei. Apoi, îl îndrumă pe nepotul său, Mihnea al II-lea,
să acorde privilegiul comercial negustorilor din Compania Levantului, din
1588, consemnând şi numele lui Petru însoţit de formula „princeps
Valachiae et Moldaviae”.
Pe plan familial, Petru Şchiopul a avut două căsătorii. Prima sa
căsătorie cu grecoaica Maria Amirali, din insula Rhodos, a fost aranjată în
copilărie și a eșuat afectiv, însă a durat până la moartea acesteia, în 1588.

8
Limba românească în Moldova medievală - timpul.md - Accesat la 21 decembrie 2013.

21
Din această căsătorie au rezultat trei copii, Vlad şi Despina9, morţi în
copilărie şi înmormântaţi la mănăstirea Galata10 şi o altă fată, Maria.
Aceasta din urmă s-a căsătorit cu un grec originar din Ianina, Zottu Tzigara
care, cunoscut în istorie ca Zottu Spătar şi care, ulterior, a trăit la Veneţia
(până la moartea sa, în 1599) împreună cu o întreagă colonie de români.
Istoria acestei comunităţi a fost magistral evocată de către Nicolae Iorga.
Zottu Spătar şi Maria au ctitorit mănăstirea Hlincea, de pe dealul Nicolinei,
din Iaşi.11
Domniţa Maria, fiica lui Petru Șchiopul, căsătorită între timp cu un
italian, Paolo Minio, s-a întors în Moldova în august 1616, în timpul domniei
vărului său, Radu Mihnea (1616-1619). Pentru ca ctitoriile familiei lui Petru
Șchiopul să fie mai bine întreținute, cu acordul domniţei Maria, domnitorul a
închinat Mănăstirea Galata la 25 martie 1617 (7125) Patriarhiei
Ierusalimului, iar Mănăstirea Hlincea a făcut-o metoc al Mănăstirii Galata.
Domnitorul Radu Mihnea a înzestrat biserica cu noi obiecte de cult.
Încă din timpul căsătoriei cu Maria Amirali, Petru Şchiopul se
îndrăgostise de doica copiilor săi, o ţigancă roabă, pe nume Irina, care la
vremea aceea nu avea mai mult de 15-16 ani. În urma relaţiei adulterine,
Irina năştea un băiat, numit Ştefan. Ştefan a fost, dintru început, copilul
nelegitim al lui Petru, născut la 31 iulie/10 august 1584, dată zugrăvită cu
slove aurite pe peretele bisericii mitropolitane Sfântul Gheorghe din Suceava,
aşadar, înainte de moartea doamnei Maria Amirali şi a fiului său legitim
Vlad.
Abia la 17/27 ianuarie 1591 Petru Şchiopul s-a căsătorit în secret cu
Irina, după ce în prealabil o eliberase din robie, devenită doamnă, însă tot în
secret, în prezenţa mitropolitului Gheorghe Movilă, a fratelui acestuia Simion
şi a altor mari boieri credincioşi, în incinta mănăstirii Galata, scriind el
însuşi actul de căsătorie.
După plecarea din Moldova, însă, la poalele Alpilor s-a repetat într-un
fel scenariul din capitala Moldovei, când domnitorul căzuse în mrejele
iubitei, manifestând o răceală evidentă în relaţiile sale cu Maria Doamna, a
cărui moarte s-a petrecut din pricina bolii, dar şi a deznădejdii care o
cuprinsese. Astfel, Irina, cea de a doua soţie, a ajuns la rându-i neglijată,
adevărata stăpână a casei domneşti devenind o nouă prezenţă feminină,
seducătoarea cercheză12 Maria, o doamnă din mica sa curte de la Bolzano.
Acest fapt pare să fi provocat moartea soţiei legitime la doar 25 de ani.

ŞTEFAN, fiul lui Petru Şchiopul

9
N. Iorga consemnează numele de „Chiajna” (N. Iorga – Istoria românilor în chipuri şi icoane”, Ed. Humanitas)
10
http://www.monumenteiasi.ro/pagina.php?v=colectia_manastirii_galata
11
L. Rădvan - Orașe vechi, orașe noi în spațiul românesc. Societate, economie și civilizație urbană în prag de
modernitate (sec. XVI - jumătatea sec. XIX) - Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014.
12
Cerchezii sunt un popor din regiunea Caucaz, ei trăiesc azi preponderent în Rusia (Republica Karaciai-Cerchezia,
regiunea Cabardino-Balcaria și Republica Adîgheia) și în Turcia (unde au emigrat în sec. al XIX-lea).

22
 In toamna anului 1589, la o dată neprecizată Petru Şchiopul a aflat de
mazilirea pe care i-o pregătise Kodja Sinan paşa, redevenit mare vizir, pentru
a-i smulge noi sume de bani pentru sine şi pentru sultanul Murad III, a
cărui lăcomie era proverbială. Se supune, dar, fără a se duce la Poartă, că
începe demersurile pentru obţinerea domniei pentru Ştefan, fiul său minor.
La acea vreme Ştefan avea, aşadar, doar cinci ani (!), şi în urma morţii
fratelui său vitreg, Vlad, după 10/20 iulie acelaşi an, rămăsese singurul
urmaş de sex masculin al lui Petru. Ascunzându-i, mai mult sau mai puţin,
vârsta, deşi la Poartă s-a aflat că ar avea „6 sau 7 ani", şi plătind din nou
sume uriaşe: 60000 de ducaţi, jumătate în bani, jumătate în pietre
preţioase, marelui vizir Sinan paşa, şi 200000 la fel sultanului, şi
promiţându-le fiecăruia încă o dată pe atâta, Petru Şchiopul a obţinut la
10/20 noiembrie 1589 la Constantinopol trimiterea steagului de învestitură
copilului Ştefan vodă. Chiar din aceeaşi zi şi până la 1/11 februarie 1590,
Iane banul Cantacuzino, unchiul lui Mihai Viteazul, a început să împrumute
bani, în total 1.186.000 de aspri, în numele noului Ştefan vodă (ibidem, p.
207-209, 212; D.I.R., A, XVI-3, p. 446-447, 450-451).
La 8/18 decembrie 1589, emirul cu steagul de învestitură pleca de la
Constantinopol, îndeplinindu-şi misiunea în ianuarie 1590, pentru care a
primit daruri bogate. Drept urmare, la 2/12 februarie 1590 mitropolitul
Gheorghe Movilă îl unge ca domn în biserica Sfântul Gheorghe a mitropoliei
din Suceava pe Ştefan, cel mai tânăr voievod din istoria ţărilor române,
având doar cinci ani şi şase luni (!), fapt consemnat de asemenea cu slove
slavone pictate cu aur pe peretele de sud al naosului aceleiaşi biserici.
Ceremonia ungerii copilului-voievod a fost măreaţă, la ea participând
patriarhul Constantinopolului, Ieremia II, şi Ierotei, mitropolitul
Monembaziei, autorul unui cronograf grecesc, scris la curtea lui Petru
Şchiopul, în care înseamnă această participare şi faptul că împreună cu
patriarhul ecumenic au fost încărcaţi cu daruri de tatăl noului domn.
Din acest moment, Moldova are un domn minor, uns de mitropolit şi
învestit de sultan, singurul recunoscut oficial de acesta, şi un altul mazil,
care continuă să conducă ţara ca mai înainte, cu acordul tacit al Porţii,
emiţând documente interne în numele său până la 31 iulie/10 august 1591,
data ultimului păstrat. Nu este vorba de o asociere la domnie, aşa cum se
consideră de obicei, nici de o regenţă, ci de o coregenţă, cum o numise şi N.
Iorga.
Domnul-copil are toate atributele domneşti, emite chiar documente
interne doar cu numele său, fără cel al tatălui, în iunie 1590. Pe de altă
parte şi Petru Şchiopul continuă să emită acte în nume propriu, chiar în
aceeaşi lună (15/25 iunie 1590, ibidem, p. 460) şi apoi până la 31 iulie/10
august 1591, cum am văzut mai sus. Practic, în Moldova sunt acum doi
domni, unul oficial, fiul minor, cu toate atribuţiile domniei, însă practic doar
cu numele, celălalt neoficial, tatăl, conducând efectiv, şi el însă cu atribuţii

23
domneşti. Situaţie unică — adevărată diarhie — care însă nu a durat decât
un an şi jumătate.
Chiar în ziua când împreună cu fiul său părăsea Moldova, la 19/29
august 1591, Petru Şchiopul dădea de la Cernăuţi o recomandare lui
Giovanni de Marini Poli în numele lui „Petru voievod şi Ştefan voievod, care
au fost din mila lui Dumnezeu domni ai Moldovei". Diarhia luase sfârşit.
Micul Ştefan vodă şi-a însoţit tatăl şi mama în pribegie, stabilindu-se
în cele din urmă la Bozen (Bolzano) în Tirolul austriac de atunci, în
septembrie 1592. Aici învaţă carte slovenească cu Tudose Barbovschi,
viitorul mitropolit al Moldovei, tatăl refuzând în anul următor să-l dea la
şcoala nemţească. La 30 aprilie/10 mai 1594, Petru Şchiopul îşi face ultimul
testament, lăsându-l unic moştenitor, sora sa primindu-şi mai demult
zestrea ei.
La moartea tatălui său Ştefan avea doar zece ani, iar rudele şi slujitorii
tatălui său voiau să-l ducă la Veneţia, aşa că a fost pus de arhiducele de
Tirol sub epitropia principală a lui Ferdinand von Kuhbach, şi împăratul
Rudolf II porunci să fie reţinut în Tirol, şi trecut la învăţătura romano-
catolică. Curtea lui Petru Şchiopul se destramă şi primii au fost îndepărtaţi
de autorităţile imperiale clericii ortodocşi. In jurul său, sub ochii
imperialilor, se desfăşoară o luptă aprigă între rude şi apropiaţi ai
defunctului domn pentru moştenirea acestuia, care de fapt îi revenea lui şi
din care, în final, o parte va rămâne în Austria, unele obiecte putând fi
văzute şi astăzi în Muzeul Naţional de Arte din Viena. In septembrie 1594,
tutorele său Ferdinand von Kuhbach aprecia că anturajul îl strică pe copil,
dându-i să bea şi încurajându-l să se creadă domn, astfel că a gonit o bună
parte din slujitorii săi români. In acelaşi timp, cumnatul său Zotu Ţigară şi
Maria Circaziana, fosta concubină a tatălui său, îi fură lucrurile din casa de
la Bozen.
In plus "tânărul domnişor" (jungen Herrlin) avea încă din octombrie
1594 un defect corporal, era îngrijit de două femei şi i se administrau
doctorii din partea soţiei protectorului său principal. Arhiducele Ferdinand
al Tirolului e de acord cu acestea şi cere ca "domnişorul" să fie crescut într-o
bună disciplină şi în dreapta credinţă catolică. Von Kuhbach pleacă la
începutul lui noiembrie 1594 la Veneţia pentru a recupera lucrurile furate
lui Ştefan, în vremea când tatăl său se afla pe patul de moarte, în valoare de
peste 100.000 de coroane, de către rudele sale. Neavând însă succes,
arhiducele Ferdinand cere la 2/12 decembrie 1594 ajutorul împăratului
Rudolf II pentru a forţa Veneţia să restituie lucrurile furate, aflate pe
teritoriul său, adresându-se a doua zi, în acelaşi scop, chiar dogelui şi
senatului veneţian.
In 1595, rudele încearcă să-l răpească din casa lui Qtto-Marx von
Kuhbach, care e incendiată. In acelaşi an, boierii din Polonia încearcă să-l
aducă aici pe Ştefan, în calitate de candidat al lor la domnie, inventând chiar

24
un pretins testament al lui Petru Şchiopul din 1 iunie st. n. 1594, prin care
îl încredinţează lor şi regelui Poloniei, Sigismund III. Acesta recunoaşte
testamentul la 27 martie/6 aprilie 1595, şi îndată trimite o solie susţinută
de scrisoare a sa din 25 martie/4 aprilie 1595 şi de una a reginei către vărul
său Rudolf II, pentru aducerea lui Ştefan în Polonia. Silinţe zadarnice.
Imperialii refuză şi înainte de 29 iulie/ 8 august 1595 îl trimit pe Ştefan,
acum în vârstă de 11 ani, la Colegiul iezuiţilor din Innsbruck "ca să fie
crescut în religia catolică" şi scăpat de sub influenţa boierilor moldoveni din
Polonia, care în acelaşi an vor ridica la domnie în Moldova, cu ajutorul
hatmanului Jan Zamoyski, pe Ieremia Movilă. Averea părintească i se topise,
şi la 3/13 iulie 1595 Administraţia Austriei Superioare raporta împăratului
Rudolf II că 31000 de florini fuseseră investiţi cu dobândă, şi de la Petra
Şchiopul nu mai rămăsese decât un lanţ de aur în custodia tutorelui său
Ferdinand von Kuhbach.
Slugile de casă ale lui Ştefan au fost înlăturate, e îmbrăcat "nemţeşte",
i se dau perceptori germani şi e aşezat în casa unor burghezi respectabili din
Innsbruck. Urmează cinci ani de studii conştiincioase la colegiul iezuit, unde
chiar din 1595 a fost socotit o "podoabă" a şcolilor iezuite. Duce o viaţă
liberă şi îndestulată de şcolar, i se cumpără în 1598 chiar "un mic clavir" (!),
în acelaşi timp în 1600 e primit în Congregaţia Mariană a colegiului iezuit,
ajungând în 1601 chiar prefect al ei.
La 2/12 septembrie 1600 era declarat major şi se vorbea că ar putea fi
primit ca paj la curtea imperială sau la cea a arhiducelui Maximilian. Iar în
vară s-a crezut chiar că Mihai Viteazul îl va aduce în scaunul Moldovei sub
suzeranitatea sa, la sfârşitul lui iulie 1600 cerându-i-se părerea despre
acesta.
Se ştia încă din 1594 că era bolnav, probabil de tuberculoză, la care s-
a adăugat un reumatism, se pare, moştenit. Moartea sa în 1602, aşadar, nu
a surprins. S-a stins treptat, conştient, îngrijindu-se din vreme de
răsplătirea credincioşilor săi, iar înaintea morţii îngrijindu-se de împodobirea
bisericii din Zimmerlechen. unde fusese expus trupul tatălui său, cu un
acoperământ de altar având pe el brodată stema Moldovei. Ştefan vodă a
murit în locuinţa sa din Innsbruck, în după-amiaza zilei de 11/21 martie
1602. Un pictor din localitate i-a pictat trupul decedat pentru fostul său
tutore Ferdinand von Kuhbach. Avea doar 17 ani şi şapte luni. Deşi catolic
practicant, în urma sa au rămas multe obiecte şi cărţi de cult ortodoxe,
rămase din copilărie, păstrate la Castelul Ambras din Tirol.
Ştefan a fost înmormântat în costum de cavaler, cu spadă şi pinteni
auriţi în biserica parohială Sfântul Iacob din Innsbruck, cu o pompă
deosebită, la 13/23 martie 1602. Fiind în acel moment prefectul
Congregaţiei Mariane, căruia i-a lăsat un venit anual de 86749 de florini,
sicriul a fost purtat de 10 tineri membri ai congregaţiei, urmaţi de un întreg
cortegiu.

25
 In cursul secolului XVII, deasupra mormântului lui Ştefan a fost pusă
o placă de bronz pe care era reprezentat el însuşi înaintea scenei Răstignirii,
cu o inscripţie: „Prea luminatul domn Ioan Ştefan voevod din principatele
Moldovei şi Valahiei. Un tânăr de un caracter distins, care a urmat de
bunăvoie în pribegie pe tatăl său, alungat de turci. Ocupându-se sârguincios
cu studiile, prea devotat evlaviei catolice şi cultului Născătoarei de
Dumnezeu, răposă în Innsbruck, în 21 martie 1602, după o viaţă de 18 ani
3 luni şi o zi".
Cum din averea lui Ştefan la ordinul arhiducelui Maximilian de Tirol s-
au înfiinţat multe fundaţii pentru perpetuarea amintirii sale, în 1716, cu
prilejul rezidirii bisericii Sfântul Iacob, sicriul defunctului a fost îngropat în
dreapta altarului Maicii Domnului, iar placa de bronz cu epitaful amintit a
fost fie pusă în mormânt, fie mai degrabă topită pentru noul clopot al
bisericii.

 Petru Șchiopul: (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591), Gheorghe David, Editura Militară, 1984

1. ↑ Gilles Veinstein, Mihnea Berindei: L'Empire Ottoman și Les Pays Roumains, EHESS, Paris, 1987.
2. ↑ Europäische Stammtafeln Vittorio Klostermann, GmbH, Francfort-sur-le-Main, 2004 ( ISBN 3465032926 ), Basarab (Bassaraba,
Basaraba), Voievoden der Walachei II Volumul III Tafel 194
3. ↑ Elena Marushiakova, Vesselin Popov „Țiganii în Imperiul Otoman”, Universitatea din Hertfordshire 2001. ISBN 1902806026 , p. 84.
Trebuie menționat că căsătoriile mixte sunt numeroase, inclusiv. între boieri și cetățeni obișnuiți, precum și în cazurile în care boierul
și boierul nu au putut avea copii ai lor și au recurs la ajutorul țiganilor lor
4. ↑ Istorii și tradiții romane minore, p. 28, 2005, Sigma, Bucarest, Delia Grigore, Petre Petcuț Mariana Sandu

1. ^ Constantin Rezachevici - Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881 , Volumul I,
Editura Enciclopedică, 2001, p.432

 (ro) Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor Volume II (1352-1606), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 308-309 & 311-314.
 Constantin Rezachevici - Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Volumul I,
Editura Enciclopedică, 2001.
 Jean Nouzille La Moldavie, Histoire tragique d'une région européenne, Ed. Bieler, (ISBN 2-9520012-1-9)

26