Sunteți pe pagina 1din 18

PETRU RAREŞ

(Prima domnie, 20 ianuarie 1527 – 18 septembrie 1538)

Fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare şi al Măriei, amintită în pomelnicul


de piatră al mănăstirii Probota, ctitorită de fiul ei Petru, doar ca „mama sa
Maria”, poate, după o primă ipoteză, din familia Cernat, boieri din Ţara de
Jos, proprietari ai întinsei moşii ce cuprindea lacul Brateş, din care ulterior
Petru Rareş va face danii de pescării unor mănăstiri, el însuşi în tinereţe
comercializând peşte în cantităţi mari, cu "maja" (unitate de măsură a
greutăţii reprezentând un „car mare de peşte, tras de patru sau şase boi"), de
unde şi porecla sa de „Măjariul”1, cunoscută încă în vremea lui Grigore
Ureche, îndeletnicirea sa purtând numele de „măjarie”2.
Există mai multe ipoteze privind originea Mariei, care de fapt, nu sunt
antagonice, şi conduc la părerea că mama lui Petru Rareş aparţinea unui
neam de boieri şi nu era doar o simplă nevastă de târgoveţ.
Astfel, una din aceste supoziţii, nedemonstrată cu documente, o
consideră pe Maria, mama lui Petru Rareş, din neamul lui Isaia logofătul de
la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoşul fraţilor Toader şi Petru,
care ar putea fi chiar Petru Rareş şi fratele său dinspre mamă, Toader. Iar
soţul Măriei ar fi fost de fapt urmaşul unui boier Bârlă de la Hârlău, nu doar
un simplu târgoveţ, cu a cărui familie se înrudea şi mitropolitul Grigore
Roşca, văr nu atât cu Petru Rareş, cât cu fratele acestuia dinspre mamă.
Oricum, prin ctitoriile sale de la Baia, Hârlău şi Voroneţul legat de familia
Bârlă, Petru Rareş s-a vădit şi el legat de aceste locuri ale eventualei sale
familii dinspre mamă.3 Despre soţul Mariei („Rareşoaia”), se spune că era şi
el comerciant de peşte şi era poreclit „Rareş”, adică „cu părul rar” (posibil
chel). Astfel, Rareş nu era numele cunoscut în istorie al lui Petru, ci o
poreclă a soţului mamei sale.
Viața lui Petru Rareş înainte de domnie este destul de puțin
cunoscută. După cum se obişnuia în astfel de cazuri, el a trăit destul de
mult în casa de la Hârlău, în centrul Moldovei istorice, a soţului mamei sale,
alături de un frate vitreg, Toader, oraş unde a construit şi o biserică de
piatră, după mărturia lui Grigore Ureche, şi unde în împrejurările dramatice
ale invaziei lui Suleiman Magnificul din 1538 şi-a adăpostit vistieria
personală, pentru a rămâne cunoscut sub numele-poreclă, Rareş, al tatălui
adoptiv, care s-a impus astfel în conştiinţa vremii înaintea poreclei proprii,

1
Pornind de la această poreclă, care nu a fost nume de familie în acest caz, trebuie precizat că Petru Rareş nu a
făcut parte din cele două neamuri boiereşti Mânja din ţinuturile Cârligătura şi Vaslui, respectiv Neamţ, fiind
vorba de o simplă coincidenţă de nume. Aşadar, el nu trebuie confundat cu acel Petru Mânja sau Pribeagul,
pretendent la domnia Moldovei din primele trei decenii ale secolului XVI, probabil datorită înrudirii sale cu
Clănău spătarul (1486-1507) şi jupâneasa sa Dragna, nepoata de soră a lui Ştefan cel Mare. S-a dovedit, de
altfel, temeinic mai demult, că cei doi erau complet diferiţi. (C-tin Razechevici….)
2
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 136-137
3
Cf. Maria Magdalena Szekely, Neamul dinspre mamă al lui Petru Rareş.
Măjariul. Aceasta din urmă arată însă că el ar fi beneficiat de satele din
zestrea mamei sale, din zona lacului Brateş, între care unul cu nume
semnificativ, Mojeşti (Măjeşti), din ţinutul Covurlui, despre care arăta că l-a
moştenit de la părinţii săi, dăruindu-l doar în 1546, înaintea morţii,
mănăstirii Bistriţa. Ion Neculce consemnează că Petru a fost în tinerețe
negustor de peşte în zona Galațiului, pe care îl transporta cu măji (maje), de
unde şi porecla sa de Petru Măjerul (Măjariul).
Afirmaţia cronicarului său Macarie că „era una din odraslele veşnic
pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub obroc" (Cronicile slavo-
române), interpretată de obicei în sensul că a trăit în „anonimat", ferindu-se
să-şi arate originea domnească, trebuie înţeleasă în realitate în sensul că nu
s-a manifestat niciodată ca pretendent înainte de 1527, cât timp a trăit
urmaşul legitim al lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea (cel Orb), şi fiul
acestuia, Ştefan al IV-lea cel Tânăr (Ştefăniță). Nu a făcut-o, de altfel, se
pare, nici după aceea, izvoarele cunoscute azi arătând că a fost ales şi
chemat la domnie. Altfel, originea sa era cunoscută în epocă. Vorbise unui
boier despre ea mitropolitul Gheorghe I (1477-1508), o cunoştea însuşi
nepotul său vitreg, Ştefăniţă, cu care se pare că a şi colaborat, şi care l-a
apreciat până acolo încât l-a desemnat ca succesor, în dauna propriilor fii, e
drept că nelegitimi şi mai ales nevârstnici (viitorii Ion vodă cel Viteaz şi
pretendentul Ivan Bogdan). Înainte de 14 ianuarie 1427, „fiindu Ştefan vodă
bolnav la Hotin, au lăsat cuvântu, ca de să va săvârşi el, să nu puie pre altul
la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş" (Grigore Ureche,
Letopiseţul). De altfel, Petru Rareş nu a părăsit niciodată Moldova, trăind la
Constantinopol sau în Polonia, cum s-a afirmat adesea în istoriografia
românească sau în cea polonă.
Astfel că după moartea lui Ştefăniţă, între 14 şi 20 ianuarie 1527, deşi
mai existau urmaşii lui Bogdan III, abia ieşiţi însă din copilărie, „sfatul
obştesc", după Macarie, adică „toate stările Moldovei", cum se exprima regele
Poloniei, Sigismund I, cu terminologia apuseană, deci adunarea stărilor,
numită de unii istorici români cu un termen inexistent în izvoare, „marea
adunare a ţării", altfel spus „boierii şi ţara", după detalierea lui Grigore
Ureche, în care rolul eligibil efectiv îl aveau dregătorii din sfatul domnesc,
ţinând seama de dorinţa domnului defunct şi luând în considerare dovezile
care arătau că „ieste de osul lui Ştefan vodă", l-au ales domn al Moldovei pe
Petru Rareş, pe atunci în vârstă de 44 de ani4.
Între acele dovezi cunoaştem din relatări târzii: mărturia mitropolitului
Gheorghe al Sucevei, desigur despre naşterea acestuia, transmisă de un
boier înaintea sfatului, iar după relatarea lui Dimitrie Cantemir, prezentarea
mamei lui Petru Rareş cu un hrisov de la Ştefan cel Mare, care îşi
recunoştea copilul, iar pe ea o scutea de dări, ceea ce ar fi hotărât îndată pe
4
Data naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscută cu exactitate, istoricii opinând ca fiind cuprinsă în perioada
1483-1487.
boieri să-l aleagă domn, „chemându-l de la negoţul cu peşte la tron”5, tradiţie
ciudată, fiindcă nu se obişnuia acordarea de hrisoave în astfel de cazuri (de
obicei, copilul purtând tainice semne domneşti aplicate pe corp), dar nu
imposibilă.
Următoarele momente, spre sfârşitul amintitului interval 14-20
ianuarie 1527, au fost: aflarea în ţară şi întâmpinarea celui ales la domnie,
şi, în cele din urmă, „ridicarea” ca domn, adică ungerea (miruirea) şi
încoronarea sa.
Momentul aflării şi întâmpinării noului ales apare foarte bine ilustrat
în „istoria” sau „cuvântul”, adică tradiţia, culeasă de Ion Neculce două
veacuri mai târziu, referitoare tocmai la acest moment. Trimişii boierilor şi
mitropolitului, purtând haine scumpe domneşti şi careta domnească, cu alai
de slujitori, l-au întâlnit într-o dimineaţă pe Petru Rareş, care venea în
fruntea a zece care cu peşte, fiecare tras de şase boi, pe drumul de la Galaţi
spre Iaşi şi Suceava, la vadul Bârladului de la Docolina. Trimişii i s-au
închinat, l-au îmbrăcat cu haine domneşti, plecând împreună cu el, după ce
dăruise carele cu peşte argaţilor săi. Tradiţia este verosimilă, cu atât mai
mult cu cât, fiind îndată după mijlocul lunii ianuarie, numai pe astfel de
vreme rece putea fi transportat peştele proaspăt spre târgurile de la Iaşi şi
Suceava.6
În sfârşit, a urmat ceremonia propriu-zisă de ridicare la domnie a lui
Petru Rareş, care a avut loc la 20 ianuarie 1527. Singurele izvoare care
consemnează această dată, după acelaşi vechi letopiseţ, sunt Cronica moldo-
polonă (Cronici slavo-române) şi Grigore Ureche în Letopiseţ. Ea a fost
interpretată eronat de către istorici ca dată a alegerii ca domn a lui Petru
Rareş, urmată, s-a presupus, peste câteva zile de ungerea şi încoronarea sa
la Suceava, în realitate, în Evul Mediu românesc, ridicarea la domnie nu
însemna alegerea unui domn, ci chiar consacrarea lui prin ungere şi
încoronare, zi de la care se socotea începutul domniei sale. De obicei, pentru
a nu se lăsa răgazul iscării unor rivalităţi, această din urmă ceremonie avea
loc chiar în ziua morţii predecesorului, sau, după caz, cel târziu a doua zi,
alegerea fiind o simplă formalitate a marilor dregători.
Lucrurile au stat însă altfel la 20 ianuarie 1527, din motive care nu
pot fi decât parţial desluşite. Ştefăniţă murise la Hotin, iar succesorul său, la
care boierii din jurul fostului domn cugetaseră la îndemnul acestuia,
desigur, încă înainte de 14 ianuarie, se afla pe drumul de la Galaţi spre Iaşi
şi Suceava. O variantă a cronicii lui Macarie arată că ridicarea la domnie a
lui Petru Rareş a avut loc Ia Hârlău, oraşul familiei legitime a acestuia, aflat
la jumătatea drumului dintre Iaşi şi Suceava. Foarte probabil boierii au ţinut
seama de legătura lui Rareş cu Hârlăul (care şi ulterior, în timpul domniei,

5
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 136-137
6
cf. şi Constantin C. Giurescu, Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce în Studii de folclor şi
literatură, Bucureşti, 1967, p. 452 — 453
va fi reşedinţa preferată a lui Petru Rareş7), şi însuşi „sfatul obştesc” s-a
ţinut chiar în această localitate. De altfel, Cronica moldo-polonă afirmă
explicit: „în acelaşi an (1527 — n.n.), ianuarie 20, s-a făcut domn Petru [...],
căci l-au ales la Hârlău” (Cronicile slavo-române). La acest sfat participând şi
mitropolitul, ungerea şi încoronarea noului domn a avut loc astfel tot la
Hârlău: „a fost înălţat la scaunul domniei cu cinste, după sfatul obştesc şi
sfinţit cu untdelemnul binecuvântării, cu mâna celui pe care l-am pomenit
înainte că l-a uns şi pe nepotul său” (Cronicile slavo-române). Ne amintim, de
altfel, că şi tatăl său, Ştefan cel Mare, fusese uns şi încoronat în biserica
satului Direptate, iar nu la mitropolia din Suceava.
A urmat obţinerea confirmării sultanului, care i-a acordat, desigur,
actul de „legământ” (ahidnâme, capitulaţie), însoţit de „jurământul”
sultanului, ultimul amintit în mod expres de Petru Rareş, în instrucţiunile
pentru Petru Vartic, solul său la regele Poloniei în 1542, în legătură cu
încălcarea acestui act de Suleiman Magnificul în 1538. La 10 august 1527 se
consemna la Poartă trimiterea pentru voievodul Moldovei, între altele, a
10.000 de aspri, a unui cal cu harnaşament complet şi a unui buzdugan, iar
în 1530 a cucăi (uskuf), care era sigur semn de învestitură.
Domnia lui Petru Rareş, începută la 20 ianuarie 1527, a reprezentat o
epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini şi umbre, cu ambiţii poate
prea mari pentru fiul lui Ştefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat faţă de
Poartă, ceea ce nu i-a reuşit întru totul, cât şi faţă de Polonia, ceea ce i-a
izbutit pe deplin. Caracterizarea lui Grigore Ureche i se potriveşte deci în
bună măsură: „Cu adevărat era ficior lui Ştefan vodă celui Bun, că întru tot
simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri
bune făcea, ţara şi moşiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre
direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile
îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că ieste harnic să domnească
ţara”8.
Totuşi, spre deosebire de marele său părinte, care a evitat cu abilitate
să facă faţă la doi inamici în acelaşi timp, Petru Rareş s-a confruntat cu
duşmănia concomitentă a Porţii şi a Poloniei, şi tocmai acţiunea comună a
celor două puteri vecine Moldovei i-a adus înlăturarea din prima domnie.
Păstra multe din calităţile tatălui său: ambiţia, îndrăzneala, vitejia,
religiozitatea, gustul artistic. Era în schimb o fire nestatornică, aventurieră
şi, mai ales, îi lipsea simţul politic.
Pe plan intern, la începutul domniei Petru Rareş a avut o atitudine
conciliantă față de boierii pribegi, care îl trădaseră pe predecesorul lui, din
motive politice, permiţând revenirea unora dintre aceştia în ţară. A colaborat
cu marea boierime, însă atunci când boierii au încercat să-l înlăture din
scaun (1530) i-a pedepsit aspru; a protejat interesele categoriilor sociale care
7
cf. Maria Magdalena Szekely, Itinerarii domneşti: Petru Rareş
8
Letopiseţul, p. 166
sprijineau economic, politic şi militar domnia; a contribuit la dezvoltarea
comerţului extern şi de tranzit, care aducea importante venituri domniei,
totuşi spre deosebire de domnii anteriori, nu se cunosc monede emise în
timpul domniei lui (se cunosc doar monede lituaniene de argint falsificate); a
stimulat viaţa mănăstirească, ctitorind biserici şi mănăstiri (Pobrata, Rîşca,
biserica Sf.Dumitru din Suceava, Sf.Dumitru din Hîrlău, a reparat
mănăstirea Căpriana, etc.) pe care le-a înzestrat cu moşii şi le-a respectat
imunităţile.
Pe plan extern, în primii ani a întreţinut relații bune atât cu Regatul
Poloniei, cu care a încheiat în 1527 un tratat de alianță ce prevedea sprijin
reciproc în cazul unui atac turcesc, precum şi o convenție comercială, cât şi
cu Regatul Ungariei, păstrând astfel domeniile din Transilvania pe care le
deţinuse şi Ştefan cel Mare. De asemenea, a stabilit raporturi de prietenie şi
cu Țara Românească, căsătorindu-şi una dintre fiice, Ana, cu voievodul Vlad
Înecatul.
Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică,
urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca
factor important pe arena internaţională. În acest scop domnul întreprinde o
intensă activitate diplomatică. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat
de alianţă cu Polonia, completat în luna mai a aceluiaşi an cu o convenţie
privitoare la graniţe, vămi şi comerţ.9
Între timp, în Transilvania se petreceau evenimente importante care
nu puteau să-l lase indiferent pe voievodul Moldovei. După dezastrul suferit
în bătălia de la Mohács (1526)10, coroana regatului Ungariei (partea ce mai
rămăsese necucerită încă de Imperiul Otoman) era disputată de Ioan Zápolya
(cel care a înăbuşit în sânge războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja),
voievodul Transilvaniei, supus turcilor, şi de Ferdinand I de Habsburg11.
Petru Rareş socoti că ar fi momentul potrivit pentru a interveni în
Transilvania sfâşiată de luptele dintre cei doi pretendenți la tron, pentru a-şi
consolida stăpânirea domeniilor moştenite de la Ştefan cel Mare (Cetatea
Ciceu şi Cetatea de Baltă) şi chiar a extinde aceste posesiuni.12

9
Hurmuzaki, E. Documente, vol. II, part. 3, p. 732-745.
10
Bătălia de la Mohács (în ung. Mohácsi csata) a fost o bătălie desfășurată la 29 august 1526, lângă Mohács,
în Ungaria. În această bătălie forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de
regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani), au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului
Otoman, conduse de sultanul Soliman Magnificul. Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei
timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. Autonomia Principatului
Transilvaniei a fost recunoscută de Imperiul Otoman.
11
Ferdinand I (n. 10 martie 1503, Alcalá de Henares, Spania – d. 25 iulie 1564, Viena, Imperiul Habsburgic) a
fost un monarh din Casa de Habsburg. La moartea regelui Ludovic al II-lea, în 1526, a devenit rege al Boemiei și
Ungariei, iar în 1556, la abdicarea fratelui său, împăratul Carol Quintul, a devenit împărat al Sfântului Imperiu
Roman. A fost și principe al Transilvaniei între anii 1551-1556.
12
Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol.
IV, p. 228.
În baza înţelegerii cu polonezii din 1527, Rareş îi promite ajutor în
luptă lui Ioan Zápolya, ca aliat al Poloniei, împotriva lui Ferdinand de
Habsburg, dar şi pentru recunoaşterea posesiunilor transilvănene, la care
Zápolya, prin actul din luna mai 1529, promite adăugarea altor bogate
regiuni: Valea Rodnei, cu 23 de sate, Unguraşul, cu 34 de sate şi Bistriţa, cu
o peste 50 de sate.13 Petru Rareş intră cu trupele, în vara aceluiaşi an, în
Transilvania, şi asediază cetatea Bistrița (aceasta şi celelalte cetăți săseşti,
îndeosebi Sibiul şi Braşovul, trecuseră de partea lui Ferdinand).
Cu toate aceste posesiuni, Petru Rareş devenea stăpânul unui
domeniu imens în Transilvania. „Peste 100 de sate, câteva cetăţi, un
înfloritor oraş comercial (Bistriţa), dar mai ales Valea Rodnei, cunoscută prin
minele sale de aur, constituia acest domeniu”, scria Ştefan Gorovei în
lucrarea sa „Muşatinii”.
La 22 iunie 1529 armata moldoveană de 10.000 de oameni cu o
artilerie uşoară condusă de vornicul Grozav, obține o strălucită victorie, la
Feldioara, asupra oştii lui Ferdinand de Habsburg, compusă din 4.000 de
soldaţi, capturând printre altele şi 50 de tunuri mari „de spijă” (fontă).14
Victoria de la Feldioara a consolidat situația sprijinitorilor lui Zápolya,
care au reuşit să atragă de partea lor oraşele Cluj, Turda, Alba Iulia şi
Braşov.
După bătălie, ca represalii, Rareş le impune braşovenilor o contribuție
de război de 4.000 de florini (sumă foarte mare pentru acea epocă) şi supune
definitiv şi cetatea Bistrița. Pentru că a refuzat plata acestei contribuţii, în
octombrie a aceluiaşi an, Petru Rareş asediază oraşul timp de câteva
săptămâni.
Chiar dacă Petru invoca autoritatea regelui Ungariei, după înfrângerea
de la Feldioara, împotriva trupelor transilvane fidele lui Ferdinand, și
supunerea secuilor, voievodul moldovean a exercitat un protectorat efectiv
asupra Țării Bârsei și a orașelor Brașov, Mediaș și Sighișoara. Într-o scrisoare
adresată brașovenilor, în 1530, Petru spunea că „Ardealul l-am cucerit cu
sabia și nu-l vom da nimănui, nici lui Ferdinand, nici altuia” .
Ioan Zápolya şi-a dat seama că această campanie a lui Petru Rareş în
Ardeal urmărea extinderea posesiunilor acestuia şi nu sprijinul pe care
credea că îl obținuse de la voievodul moldovean pentru a ocupa tronul
Ungariei.
În consecință, îl somează pe Rareş să părăsească Transilvania,
amenințându-l cu represalii din partea aliaților săi, turcii. Petru Rareş a fost
nevoit astfel să se retragă din Ardeal, dar cu o pradă de război consistentă.15
În urma victoriei împotriva armatelor lui Ferdinand I,
domnului Moldovei i se confirmă de către Zapolya dreptul de posesiune

13
Constantin C. Giurescu: Istoria României în date. Editura Enciclopedica, București 1971, p. 117.
14
Idem., p. 230.
15
Ibidem., p. 232.
asupra Ciceului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ştefan cel Mare le primise de
la Matei Corvin, dar şi dreptul de a aşeza un episcop ortodox în scaunul de
la Vad (judeţul Cluj)16.
Nemulţumit de faptul că Polonia nu dorea să se situeze pe o poziție
antiotomană şi dornic de a întări poziția Moldovei în zona est-europeană,
Petru Rareş a ocupat Pocuția la sfârşitul anului 1530. Problema Pocuției
(ţinut cu o întindere de circa 8.000 km2, situat la nord de Moldova şi populat
de ucraineni, dar şi de moldoveni) apăruse încă de la sfârşitul secolului al
XIV-lea, când voievodul Petru Muşat (1375-1391) îl împrumutase pe
regele Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei cu 3.000 ruble de argint (o sumă
foarte mare pentru acea perioadă, echivalând pe atunci cu 52 kg de aur sau
538 kg de argint fin), regele polon punând ca zălog cetatea Halici şi întreaga
Pocuție. Ținutul Pocuției a fost disputat ulterior între cele două state,
deoarece suma împrumutată de coroana poloneză nu a fost niciodată
returnată în întregime.17
Dar ocuparea Pocuţiei n-a declanşat tratative moldo-polone în spirit
antiotoman. În aceste circumstanţe Rareş îşi schimbă orientarea politică şi
participă activ la coaliţia anti-iagellonă, în cadrul căreia a avut loc o nouă
apropiere între Moldova şi Cnezatul Moscovei, unde Petru şi-a trimis
ambasadorii în 1533. În coaliţie a fost atras şi hanul din Crimeea, fapt care a
scutit pentru un timp ţara de incursiunile jefuitoare ale tătarilor.
Bătălia de la Obertyn. În acest moment regele polonez Sigismund I a
trimis o scrisoare sultanului Soliman Magnificul în care-l întreba care este
părerea sa cu privire la acest conflict, având în vedere faptul că Moldova era
un stat vasal Porţii otomane. Sultanul a răspuns că polonezii pot să se lupte
în Pocuţia pentru a rezolva acest litigiu, dar nu au voie să pună piciorul pe
pământul Moldovei, pentru că acest lucru va fi considerat ca o declarație de
război împotriva turcilor. Această restricție a fost dezavantajoasă pentru
polonezi, în principal din cauza unei mai mari mobilități a trupelor din
Moldova, care erau formate mai ales din călăreţi şi care se puteau retrage
rapid pe propriul teritoriu, fără să poată fi urmăriţi de adversari.
La începutul lui iunie 1531, polonezii l-au pus pe Hatmanul Coroanei
pentru Recrutarea Oştenilor, Jan Tarnowski, să conducă armata, în timp ce
Parlamentul polonez a votat creşterea impozitelor plătite de iobagii polonezi,
cu scopul de a avea suficiente fonduri pentru a recruta soldați mercenari.
Tarnowski a primit sub comandă o armată formată din 4800 de călăreţi,
1200 de infanterişti, 12 tunuri şi 300 de căruţe grele, pentru a forma în caz
de pericol o tabără husită18, mai uşor de apărat. În iunie, aflându-se la Liov,

16
Cunoscut ca Anastasie de la Putna.
17
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Vol. I,
Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1, p. 453.
18
Funcție de terenul pe care urma să se dea luptele, husiții pregăteau corespunzător carele pentru luptă,
formând patrulatere sau cercuri. Carele erau legate între ele la nivelul roților cu ajutorul lanțurilor și erau
unde îşi stabilise cartierul general, Tarnowski a primit instrucţiuni exacte de
la regele său, precum avea toată libertatea de a acţiona în Pocuţia, fără însă
a călca hotarele Moldovei.
Câteva săptămâni mai târziu, armata coroanei s-a adunat în
oraşul Rohatyn19, lângă Stanisławów20, a intrat în Pocuţia la începutul lunii
august şi a reuşit s-o cureţe de moldoveni în doar trei zile, până la 5
august. După o astfel de victorie rapidă Tarnowski a pornit înapoi, spre
Liov, lăsând în urmă doar 1200 de oşteni. Însă cercetaşii l-au informat că
voievodul moldovean adună o armată mare în apropierea graniței; aşa că s-a
întors să se pregătească pentru luptă.
Deja pe 15 august, armata moldoveană a asediat oraşul Gwoździec21,
unde fuseseră lăsaţi doar 186 de soldaţi polonezi. Întreaga armată poloneză
a revenit să salveze cetatea, aşteptând să găsească acolo principalele forțe
moldovene, care fugiseră între timp. Moldovenii au revenit însă cu 17.000 de
călăreţi, 50 tunuri şi câteva trupe de infanterie împotriva unei armate de
6000 de polonezi bine echipați care tocmai se regrupaseră.
La 19 august, a avut loc o bătălie între moldoveni şi un corp de 6.000
de călăreți polonezi, boierii mijlocii şi un mic grup de mercenari. Polonezii au
câştigat, ucigând aproape două mii de soldați din armata lui Rareş. După
această victorie, infanteria poloneză a întins tabăra lângă Gwoździec şi a
rămas la odihnă. Pe 21 august, cavaleria poloneză, în frunte cu Tarnowski a
pornit spre graniţa Moldovei şi, după 15 km, a format o nouă tabără, la nord
de satul Obertyn22 în valea râului Czerniawa23. Petru Rareş nu intenționa

poziționate cu colțurile unul lângă altul în unghi, astfel încât caii să poată fi ușor înhămați în caz de nevoie. În
fața acestui zid de care era săpat un șanț. Echipajul fiecărui car era format din 18 – 21 soldați: 4 – 8 trăgători cu
arbaleta, 2 trăgători cu muscheta, 6 – 8 soldați echipați cu lănci sau bice de luptă (care erau considerate armele
naționale ale husiților), doi purtători de scuturi și doi căruțași.
Tactica de luptă a husiților presupunea două faze: prima fază defensivă, a doua fază de contraatac. În prima
fază a luptei, husiții își plasau carele în apropierea inamicului pe care îl provocau cu tiruri de artilerie. În ciuda
preciziei reduse, artileria medievală producea pierderi grele inamicului în cazul tragerilor de aproape.
Pentru a evita creșterea pierderilor, cavalerii în armură trebuiau să atace. Infanteriștii din spatele zidului de
care deschideau focul cu arbaletele și muschetele pentru a-și slăbi inamicul. Trăgătorii ținteau la început caii,
cavalerii în armuri greoaie fiind mult mai vulnerabili odată descălecați, în plus, mulți călăreți fiind uciși în
momentul prăbușirii calului.
De îndată ce atacul cavaleriei era stopat și moralul atacatorilor scădea, infanteriștii husiți contraatacau. Husiții
năvăleau din spatele carelor, în special a celor de pe flancuri, atacând violent inamicul. Inamicul era prins între
atacurile de pe flancuri ale infanteriștilor și focul artileriei din patrulaterele de care. Urma retragerea
cavalerilor, care-și lăsau în urmă camarazii fără cai, pradă sigură a husiților, care în scurtă vreme și-au câștigat o
reputație sumbră de războinici care nu iau prizonieri.
19
Rohatîn (în ucraineană Рогатин) este orașul raional de reședință al raionului Rohatîn din regiunea Ivano-
Frankivsk, Ucraina.
20
Ivano-Frankivsk (în ucraineană Івано-Франківськ, in română Stanislău ) este un oraș din Ucraina, capitala
regiunii omonime. Denumirea inițială a orașului a fost Stanislaopol (în poloneză Stanisławów,
în ucraineană Станіслав sau Станіславів, în germană Stanislau), cu referire la nobilul polonez Stanisław
Rewera Potocki, întemeietorul său. În română orașul este menționat uneori drept Stanislavov.
21
Gwoździec - sat în districtul Gmina Bojanów, (sud-estul Poloniei).
22
Obertîn (în ucraineană Обертин) este o așezare de tip urban din raionul Tlumaci, regiunea Ivano-
Frankivsk, Ucraina. În afara localității principale, mai cuprinde și satul Honceariv.
însă să renunțe la luptă şi a trecut din nou în Pocuţia pentru a căuta armata
lui Tarnowski. Se povesteşte că acesta afirma faţă de căpitanii săi că: „O să-i
văd în curând pe aceşti polonezi, atât de bine echipaţi şi de curajoşi, cum îi
lăudaţi. O să-i aduc, cu lovituri de bici, legaţi, ca pe vite, în Moldova, în frunte
cu şeful lor!”24
Tarnowski a primit vestea că armata moldoveană se află în apropiere
pe 21 august, tocmai când terminase de scris o scrisoare lui Sigismund I,
prin care îl anunţa de victoria împotriva lui Petru Rareş, probabil în referire
la cele întâmplate până atunci. El a ordonat imediat să se mute în tabără cu
doi kilometri pe partea de nord a dealului, pe un loc plat, pe drumul de la
Obertyn la Chocimierz. Locul a fost ales perfect, deoarece moldovenii trebuia
să înfrunte pozițiile poloneze în timp ce mergea pieptiş, lucru ce îi împiedica
să manevreze aşa cum ar fi vrut.
Cavaleria uşoară a lui Petru Rareş a apărut în jurul orei 9 dimineața,
pe 22 august 1531, desfăşurându-se încet, în semicerc, în jurul taberei
husite poloneze, de la sud-vest spre nord-est, dar ea a fost respinsă destul
de rapid. Apoi tunurile moldovenilor au început să tragă în căruţele
poloneze, pentru a dispersa tabăra, dar fără prea mare succes. În schimb,
artileria poloneză a provocat mari daune tunurilor moldoveneşti. O treime
din cavaleria poloneză a lansat apoi mai multe atacuri încununate de succes
asupra flancului stâng al moldovenilor, forțându-l pe Rareş să trimită
întăriri. Cu toate acestea, Rareş a lăsat câteva trupe de infanterie pentru a-şi
apăra flancul său drept şi pentru a proteja drumul spre Obertyn, în caz că
era nevoie să se retragă. Restul cavaleriei poloneze a atacat flancul drept al
moldovenilor, dar trupele au suferit pierderi din cauza artileriei
moldoveneşti. Un ultim atac polonez a răvăşit întreaga armată
moldovenească. Moldovenii au pierdut aproximativ 7.000 de călăreţi, 1.000
de oameni au căzut prizonieri şi toate tunurile au căzut în mâna duşmanilor,
în timp ce polonezii au pierdut doar 256 de oameni. N. Iorga spune despre
această bătălie că „tactica desăvârşită a lui Tarnowski, care îşi rânduise el
oastea, meşteşugul tunarilor săi, biruiră pe Rareş, care-şi pierdu şi tunurile de
la Feldioara şi fugi, purtând trei răni pe trup, spre Moldova”25
Sultanului, care probabil ar fi fost încântat de o victorie a lui Rareş,
pentru a mai slăbi puterea Poloniei, nu i-a căzut prea bine rezultatul luptei,
având să-l ţină minte mai târziu, când l-a îndepărtat din funcție pe Rareş, cu
explicația că „el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Porții, pe regele
Poloniei”. Moldovenii au mai făcut o ultimă încercare nereuşită de a recuceri
Pocuția în 1538.
***

23
Chorniava – râu cu lungimea de 63 km, care se varsă în râul Prut, aflat în vestul Ucrainei.
24
Marek Plewczyński: Obertyn 1531. Warszawa: Wydawnictwo Bellona, 1994. ISBN 83-11-08287-1.
25
Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc. [După ediția Istoria Românilor, Vălenii-de-Munte,
1908], Chișinău, Uniunea Scriitorilor, 1992, p. 98
După terminarea războiului pentru Pocuţia, Petru Rareş a încheiat un
armistiţiu cu polonezii, la 20 februarie 1532, prin care domnul român îşi lua
angajamentul să nu mai treacă graniţa Moldovei pentru a-i ataca pe leşi,
însă doar pentru moment. Neavând totuşi încredere în intenţiile lui Rareş,
pentru a-şi asigura permanent flancul sudic al ţării, regele Sigismund I
a decis să facă pace cu sultanul Soliman I, încheind cu acesta, în ianuarie
1533, un tratat de pace „perpetuă” pentru timpul cât vor fi în viaţă cei doi
monarhi (care a durat până în 1617!). Acest sistem a apărat, de
asemenea, statul polonezo-lituanian împotriva intervenției turcilor, având ca
monedă de şantaj Moldova, în sensul că polonezii nu intrau să ocupe
Moldova, dacă turcii nu îi ameninţau în vreun fel.
Dar confruntarea moldo-polonă submina pacea „veşnică”. Aceasta va
conduce la noi convorbiri polono-otomane în 1533-1534, în urma cărora a
fost întocmit planul comun al unei campanii militare împotriva Moldovei,
care va fi realizat mai târziu. De rând cu Polonia şi Imperiul Otoman, în
această campanie trebuia să participe Ioan Zápolya, Ţara Românească şi
tătarii din Crimeea. O asemenea politică a ambelor țări a marcat începutul
sfârşitului aspirațiilor lui Rareş.
Intențiile domului moldovean erau destul de clare pentru
contemporani. Umanistul și diplomatul maghiar Anton Verancsics scria că
„Soliman s-a temut ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau
Țara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească și să se apere
împreună” .
Un alt fapt care a condus la deteriorarea situaţiei lui Petru Rareş s-a
derulat în vara lui 1534. În iulie 1534 sultanul Soliman I îl trimitea în
Transilvania pe Aloisio Gritti, cu misiunea imperativă de la sultan, de a
împărți regatul maghiar între Ferdinand I de Habsburg și Ioan Zápolya, cu
un contingent serios de trupe otomane.
Înainte de toate însă, trebuie să amintim că Ioan Zapolya s-a aflat în
fruntea unui grup de nobili unguri care, în adunarea nobililor de la Rákos
(acum în Budapesta), din 1505, au susținut ca nici un străin să nu poată fi
ales ca rege al Ungariei. Pretendentul străin era Ferdinand de
Habsburg. Zapolya fusese ales rege al Ungariei cu sprijinul majorităţii
nobililor mari şi mici ai Ungariei, în urma unei Diete reunite la
Székesfehérvár, pe 10 noiembrie 1526. În ziua următoare fusese încoronat
sub numele de Ioan I al Ungariei. Pe de altă parte, Ferdinand, soţul sorei
decedatului Ludovic al II-lea, se considera drept moştenitor natural al
tronului, conform convenţiilor vremii, drept urmare convinse o altă parte din
nobilii maghiari să reunească o nouă Dietă, la Pozsony (Bratislava), la 25
octombrie 1527, care îl încoronă ca rege al Ungariei pe 3 noiembrie.26 Acesta

26
Charles-Louis Chassin, La Hongrie, son génie et sa mission, Garnier frères, 1856 (lire en ligne [archive])
era în fapt miezul problemei pentru care fusese trimis cu armată Gritti în
Transilvania.
Ajungând la Braşov și ajutat de o oaste otomană, Gritti aduce sub
ascultare oraşul şi îi convoacă pe nobilii transilvăneni în tabăra de lângă
Brașov. Aceştia îşi dau seama de planurile lui Gritti, care voia să ajungă rege
al Ungariei şi să pună la domnia Valahiei Transalpine şi a Moldovei, pe cei
doi fii ai săi.
Acesta, venețian la origine, era un prosper negustor la Constantinopol
și reușise să intre în relații foarte bune cu marele vizir Ibrahim și chiar cu
sultanul. Datorită calităților sale, în 1532, Gritti fusese numit locotenent-
general al lui Zápolya.
În Transilvania, mai precis în Ţara Făgăraşului, trăia la acea vreme un
puternic nobil local, Ștefan Mailat (Majláth István) care îi era ostil lui
Zápolya şi care îl susţinea pe Ferdinand I. Majláth participase în calitate de
camerist al regelui Ludovic al II-lea al Ungariei, la lupta de la Mohács, fiind
unul dintre puținii demnitari ai regatului maghiar, care a scăpat cu viață din
această cumplită bătălie. Aşadar era logic sprijinul său acordat cumnatului
regelui defunct.
Realizând faptul că scopul ascuns al lui Gritti era acela de a ajunge
regele Ungariei, coroborat cu uciderea lui Czibak Imre, episcopul de Oradea,
Majláth începe să strângă armată împotriva lui Gritti, cu ajutorul nobililor
ardeleni.
Cu armata lui Majláth pe urmele sale, Gritti este forţat să se retragă la
Mediaș, unde se închide în cetate şi trimite soli către sultan pentru a-i
trimite ajutor. Majláth, ales căpitan al armatei, înconjoară Mediașul şi începe
asediul cetății. Între timp, cere sprijin în oameni şi armament și
magistratului saşilor din Brașov, deși acest oraș, teoretic, era de partea lui
Gritti.
Petru Rareş, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe
vornicul Huru, cu oaste, care în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din
cetate, şi l-a dat pe mâna duşmanilor. Aceştia l-au executat pe loc, în
septembrie 1534, iar cei doi fii ai săi vor fi duşi în Moldova unde Petru Rareş
îi va ucide27, la Iaşi.28 Cu această execuţie era sigur că scăpase de un
eventual pretendent la tronul Moldovei.
Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupați în Persia, şi astfel
Petru putea să-şi continue intrigile între Ferdinand şi Zápolya. În aprilie
1535 Petru Rareş încheie cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă
privind colaborarea împotriva expansiunii otomanilor. Domnitorul
moldovean devenea vasalul lui, însă numai în calitatea acestuia de rege al

27
Decei A. Alosio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanuni, după unele documente turceşti inedite (1533-1534),
în “Studii şi materiale de istorie medie”, 7, 1974, p. 101-160.
28
Constantin Ardeleanu (note și traducere): "O istorie a romanilor - Din Pana la Perioada Romană desăvârșirea
Unitatii" Editura Istoros, Brăila 2009, p 45
Ungariei, făgăduind chiar și depunerea omagiului, după ce suzeranitatea
otomană va fi înlăturată. Gestul lui Petru nu a fost însă gratuit. Se pare că
în 1534, polonii, aliați cu turcii, ar f încercat să-l răstoarne de pe tron,
folosindu-se de boierii fugari în Polonia. Dar, din păcate, Rareş a
supraestimat capacitatea militară a lui Ferdinand de Habsburg, precum și
eventualul sprijin pe care acesta îl putea oferi. Făgăduielile lui Ferdinand au
rămas, însă, doar pe hârtie.
Cu toate că vedea că turcii şi polonezii se aflau într-o alianţă „veşnică”,
Petru Rareş a încercat să-i întărâte unii împotriva altora, dar fără succes.
Pentru a-i aţâţa pe polonezi, el atacă şi pradă Podolia29, iar pe 1 februarie,
moldovenii atacă „apărarea permanentă”30 a graniţelor Poloniei, ocazie cu
care ucide 900 de soldaţi.
Consecințele acestor atacuri au fost devastatoare pentru Moldova.
Polonezii au mobilizat o mare armată împotriva ei, iar turcii, care închiseseră
ochii în nenumărate rânduri faţă de derapajele lui Petru Rareş, au lovit în
acelaşi timp dinspre sud.
Prin politica sa independentă, Petru Rareş îşi atrăsese însă mânia
turcilor, la acea dată în plină expansiune spre centrul Europei. Trei fapte au
cântărit mult în hotărârea sultanului Soliman I Magnificul (1520-1566) de a-l
detrona pe voievodul moldovean: plângerile regelui Sigismund I al
Poloniei referitoare la conflictul din Pocuția (plângeri însoțite şi de
amenințarea voalată de invadare a Moldovei, lucru pe care turcii voiau să-l
evite cu orice preţ)31, rolul jucat de Petru Rareş în prinderea şi executarea în
Transilvania a lui Aloisio Gritti şi pârile unor boieri moldoveni nemulțumiți
de Petru Vodă.32
Sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş s-a datorat în primul rând
expediţiei în Moldova a lui Suleiman Magnificul (iulie-noiembrie 1538), când
sultanul a aflat un răgaz după conflictele din Iran. Ea a reprezentat singura
abatere de la axa obişnuită Iran — Austria a campaniilor sale şi a avut cauze
strategice, Suleiman, care pregătea cucerirea Budei, urmărind să nu lase în
spatele frontului său un inamic, care se manifestase ca atare încă din 1534,

29
Podolia (ucraineană Поділля, transliterat: Podillia, poloneză Podole, rusă Подолье) este o regiune istorică în
partea de sud-vest a Ucrainei, care cuprinde regiunile contemporane Hmelnițki și Vinița. Orașele principale
sunt Hmelnițki, Vinița și Camenița.
30
Obrona potoczna , tradusă în mod diferit ca "apărare permanentă", "Apărare generală" sau "Apărare
curentă" fost o forță militară mercenară aflată în slujba Regatului Poloniei din secolele XV-XVI și Uniunea
poloneză-lituaniană, însărcinată cu apărarea granițelor sudice ale țării împotriva incursiunilor tătarilor, precum
și cu raidurile ocazionale ale moldovenilor, turcilor și valahilor. (Grabarczyk, Tadeusz (2010). "Obrona
potoczna" . În Rogers, Clifford J. Enciclopedia Oxford a Războiului Medieval și a Tehnologiei Militare . Oxford
University Press . Recuperat la 8 ianuarie 2013 )
31
„Văzându leşii multă neîngăduinţă şi mare zarvă ce este intre domnii Moldovei şi intre crăiia lor şi ştiindu că
Ţara Moldovei este suptu mâna turcului, strânsu-s-au cu toţii, de s-au sfătuit să trimiţă soli la împărăţie cu
jalbă, să-şi ceară judecată cu Pătru vodă.” – Gr. Urece, Letopiseţul Ţării Moldovei.
32
Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol.
IV, pp. 237-244.
ale cărui legături cu Ferdinand I de Habsburg şi fratele acestuia,
împăratul Carol Quintul, conducătorii unei proiectate Ligi Sfinte, erau
cunoscute şi care din 1538 refuzase să mai plătească haraci Porţii.
Polonia, care din 1530 se afla în conflict militar cu Petru Rareş (ce
urmărea recuperarea Pocuţiei) s-a implicat şi ea într-o acţiune concertată
turco-polonă pentru îndepărtarea domnului Moldovei. Deşi propunerile sale
în acest sens, transmise la începutul verii 1538 prin soliile la Poartă ale lui
Iacob Wilamowski şi Erasm Kretkowski, au fost respinse de Suleiman
Magnificul, care a cerut regelui Sigismund I să păzească doar hotarul,
pentru ca Rareş să nu scape, în august 1538 trupele marelui hatman Jan
Tarnowski au trecut Nistrul la Hotin, pornind campania împotriva lui Petru
Rareş dinspre nord, în timp ce sultanul înainta dinspre sud, însoţit fortuit
de domnul muntean Radu al VII-lea Paisie, iar tătarii veneau dinspre răsărit.
„Iar la mijloc se stătea voievodul Moldovei. Şi de peste tot nu se putea gândi la
vreun ajutor"33
În acest fel, îndepărtarea din prima domnie a lui Petru Rareş a devenit
o problemă internaţională. Polonezii deveniseră cei mai înverşunaţi duşmani
ai acestuia.
Petru Rareş a încercat să-şi pregătească rezistenţa, ultimul act intern
păstrat de la el este din 14 iunie 1538, adunând trupe într-o tabără de lângă
Botoşani, executând fortificaţii în dreptul satului Stânceşti, hotărât să-şi
înfrunte adversarii pe rând. Mai întâi s-a îndreptat împotriva hatmanului J.
Tarnowski, cu care a preferat să ducă tratative sub zidurile Hotinului, pe
care polonii l-au asediat zadarnic între 18 şi 31 august 1538. Cum însă
sultanul se apropia de centrul Moldovei, Petru Rareş a încheiat, în perioada
28-31 august 1538, un tratat cu polonii la Hotin, al cărui text, reflectând
dorinţele domnului, necunoscut istoriografiei române şi celei polone, l-am
aflat mai demult la Varşovia, prin care renunţa pentru totdeauna la Pocuţia
(deşi datorită lui Vladislav II Jagiello, pentru care aceasta fusese zălogită
domnilor Moldovei, nu fusese achitată în întregime) şi, între altele, se
eliberau prizonierii de ambele părţi, în schimb nu a izbutit să determine pe
J. Tarnowski să-i acorde ajutor împotriva turcilor.
Campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareş, denumită oficial
„Gazây-i Kara Boğdan” (războiul sfânt pentru Moldova) începuse încă din 8
iulie 1538 şi era condusă de sultanul Soliman Magnificul însuşi. El era al
treilea sultan care călca pământul Moldovei, după Mahomed al II-lea (1476)
şi Baiazid al II-lea (1484).
Plecat de la Edirne, odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august,
sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creştin renegat,
Sinan Celebi, cerându-i domnului să presteze personal omagiul de credinţă.

33
Macarie, în Cronicile slavo-române, p. 84, 99
Deşi a fost sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru a refuzat şi a decis să opună
rezistenţă.
Oastea turcească avea aproximativ 200.000 de oameni, printre care se
numărau şi 3.000 de oşteni din Ţara Românească, conduşi de domnul Radu
Paisie. La 9 septembrie, în aproprierea Iaşiului, trupele otomane au făcut
joncţiune cu cele tătare, conduse de hanul Sahib Ghiray. În acest timp,
Petru, care dispunea totuşi de o forţă considerabilă, cifrată la circa 70.000
de soldaţi, a reuşit să se pregătească de luptă între dealurile împădurite de
la Dracşani34, lângă Botoşani.
Următoarea etapă, însă, a planului strategic a lui Petru Rareş,
înfrângerea oştii lui Suleiman Magnificul, care la 15 septembrie 1538
ajunsese sub zidurile Sucevei, n-a mai putut avea loc. Deşi domnul Moldovei
a înfrânt la Ştefăneşti pe Prut o puternică oaste tătărască care se îndrepta
spre Botoşani, la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie 1538,
trădarea marii boierimi din gruparea Găneştilor şi Arbureştilor, în frunte cu
Mihu portarul Sucevei care scrisese mai demult sultanului „pentru
răsturnarea drumului", iar ulterior a părăsit apărarea Sucevei, care ar fi
putut rezista ca la 1476, şi a lui Gavril Trotuşan logofătul, „lei sălbateci şi
lupi încruntaţi”, după cum îi numea Grigore Ureche, l-a împiedicat pe Rareş
să continue lupta, pe care tocmai o începuse prin hărţuirea otomanilor.
Marea bătălie dintre cea mai numeroasă armată moldovenească strânsă
vreodată și oastea condusă personal de Soliman Magnificul nu a mai avut
loc.
La 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, unde a pus mâna
pe tezaurul lui Petru, care includea, între altele, şi spada lui Ştefan cel Mare.
Pe tronul Moldovei a fost instalat Ştefan Lăcustă. Pentru prima dată, un
domn a fost numit numai prin voinţa unilaterală a sultanului, în timp ce
până la acel moment, alegerea domnului se făcea de către boieri. Tronul
domnesc a fost pus sub paza permanentă a 500 de ieniceri. Tot la acea dată,
Tighina, rebotezată de turci „Bender” şi Bugeacul au fost rupte de Moldova şi
transformate în posesiuni turceşti.
Timp de câteva zile ţara a fost prădată de turco-tătară. Cronicarul
Macarie scria în letopiseţul său: „Oastea barbarilor purta război crunt cu
Moldovlahia, prădând casele şi înveselindu-se cu prăzi. Atunci şi
preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită,
ca o roabă au ruşinat-o... Turcii au pus mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri
de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al
turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un
oarecare Ştefan”.
Condiţiile impuse de otomani au fost consemnate într-un act oficial,
care, pentru întâia dată, nu a mai avut valoare de tratat, ci de diplomă de

34
Sat în com. Suliţa, jud. Botoşani.
numire: „berat”, act care a marcat supunerea efectivă a Moldovei faţă de
Poarta otomană. Toate aceste acţiuni ocupante marchează instaurarea
dominaţiei otomane în Moldova, care va dura 339 de ani (până în 1877) în
Moldova „turcească” şi până în 1806, adică 268 de ani, în Moldova
Răsăriteană, dintre Prut şi Nistru.
În timp ce boierii trădători s-au adunat la curtea de la Bădeuţi,
pregătind închinarea faţă de sultan, Petru Rareş, fuse înştiinţat de
cămăraşul Nicoară Hâra despre trădare. „Acestea toate daca i-au venit la
urechile lui Pătru vodă şi mai vârtos Hârea chielariul i-au spus cum că şi ţara
să voroveşte să-l părăsească, multă scârbă intră la inima lui, că încătro vrea
întoarce oastea mai naintea, nu putea cunoaşte, că leşii venise cu tărie,
puterea turcului mare, mulţimea şi iuţimea tătarălor neoprită, ce şi dinlăuntru
slabi şi plin de vicleşug”, a arătat cronicarul Grigore Ureche.
Părăsit treptat de boierii care îi mai rămăseseră în preajmă, jefuit de o
parte din tezaurul personal, aflat în pericol chiar de a fi asasinat sau predat
sultanului de boierii însoţitori, după un ultim sfat cu aceştia, lângă Hotin, în
a doua săptămână a lunii septembrie 1538, s-a îndreptat spre această
cetate. Numai că la Hotin noul comandant era acum un partizan al boierilor
trădători din tabăra de la Bădeuţi, astfel că Rareş nu a fost primit în cetate
şi nici în Polonia, din dispoziţia regelui, în ciuda prevederilor tratatului
încheiat în acelaşi loc cu nici două săptămâni în urmă.
În aceste condiţii, pentru a nu fi capturat de urmăritorii trimişi de
boierii trădători şi de sultan, izbutind chiar să-i înşele, Petru Rareş a plecat
de lângă Hotin spre locul de refugiu pe care şi-l pregătise în Transilvania,
unde Ioan Zapolya îi oferise loc de retragere în cetatea Bistriţei, în care
sosise deja la 12 septembrie 1538 „voievodiţa” sa Elena, cu copiii Iliaş,
Ştefan şi Ruxandra, familia sa rămânând în cetatea săsească până la 20 a
lunii. „Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai
săi l-au părăsit toți, lăsat-au scaunul și s-au dat spre munți”, scrie Grigore
Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei.
Ziua plecării în pribegie de lângă Hotin, sâmbătă 14 septembrie 1538,
a fost socotită în acea vreme drept cea de sfârşit a primei domnii a lui Petru
Rareş. „Îndurerat din adâncuri — mărturiseşte Macarie —, a plecat cu puţini,
cu faţa udată de lacrimi, lăsând în urmă neorânduielile”, la 14 septembrie
(Cronicile slavo-române). Nu mult după aceea, la 7 octombrie 1538,
Sigismund I, regele Poloniei, îl anunţa pe Ferdinand I de Habsburg că Petru
Rareş a fost alungat de turci la 14 septembrie.
Pribegia lui Petru Rareş a avut un impact deosebit asupra concepţiilor
şi activităţii viitoare ale acestuia. Ea a constituit o sciziune în viaţa lui Rareş.
După ea va fi parcă un alt om.
Continuând tradiția tatălui său, Ștefan cel Mare, Petru Rareș a fost un
important ctitor de mănăstiri și biserici. Ajutat și de soția sa, Elena Doamna,
în prima domnie a ridicat mai multe biserici şi mănăstiri, cele mai
importante dintre acestea fiind Mănăstirea Probota35 (1530, unde se află şi
mormântul său), Mănăstirea Râşca, Biserica Adormirea Maicii Domnului din
Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău și Biserica Sfântul
Dumitru din Suceava (construită în anii 1534-1535). De asemenea, a
construit biserica actuală a Mănăstirii Moldovița (1532) şi a fost iniţitorul
construirii de către logofătul Toader Bubuiog a bisericii actuale a Mănăstirii
Humor (1530 - 1535)36 şi restaurarea Mănăstirii Caracalu37 de la Muntele
Athos.
În ceea ce priveşte viaţa personală, când a ajuns domn al Moldovei era
căsătorit cu Maria, fiica boierului Cernat, cu care avea un fiu Bogdan (m.
1534) şi trei fiice: Ana (m. 1545), căsătorită cu domnul Ţării Româneşti Vlad
al VII-lea „Înecatul”, Maria (m. 1614), soție a boierului Radu Balică, apoi a
lui Ioan Movilă de Hudești, avându-i copii pe viitorii domni ai Țării
Românești și a Moldovei, respectiv Ieremia Movilă și Simion I Movilă şi
Chiajna (m. 1588), soţia domnitorului muntean Mircea Ciobanul.38 În unele
scrieri mai apare şi un al cincilea copil, Ion, mort de copil, în 1532.

35
Mănăstirea Probota (după denumirea veche Mănăstirea Pobrata) - mănăstire ortodoxă din România,
construită în în satul Probota (care aparține în prezent de orașul Dolhasca din județul Suceava).
36
Pe peretele exterior sudic al pronaosului se află o pisanie scrisă în limba slavonă și care are următorul
text: "Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, la porunca și cu ajutorul evlaviosului
domn Petru Voievod, fiul voievodului Ștefan cel Bătrân, s-a început acest hram în numele cinstitei Adormiri a
Preacuratei și Preabinecuvântatei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria, cu
cheltuiala și prin osteneala robului lui Dumnezeu Jupan Toader, mare logofăt, și a soției sale Anastasia, în anul
7038 august 15 și când era egumen Chir Paisie" (1530).
37
Această mănăstire este închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și se află între Mănăstirea Lavra și Iviru,
puțin mai sus de mare. Are o poziție foarte frumoasă, fiind înconjurată de livezi. Primul ctitor al ei a fost
împăratul roman Antonin Caracal (211-217) de la care și-a luat și numele. A fost însă de multe ori distrusă, ca și
celelalte mănăstiri.
În secolul al XVI-lea, mănăstirea a fost distrusă de către pirați. Voievodul Moldovei, Petra Rareș, a răscumpărat
de la turci toate metoacele pe care aceștia le răpiseră și a refăcut mănăstirea, dimpreună cu biserica mare.
Turcii au dat voie să se refacă mănăstirea, dar cu condiția să nu fie mai mare decât fusese înainte. De aceea
Mănăstirea Caracalu are incinta foarte mică. Zidirea ei s-a făcut în felul următor:
Petra Rareș, voievodul Moldovei, a trimis pe unul din spătarii săi de încredere la Sfântul Munte zicându-i: „Să
mergi la Sfântul Munte și să zidești Mănăstirea Caracalu". Și dându-i aur din destul l-a slobozit pentru a împlini
porunca.
Ajungând spătarul Petru, căci așa îi era numele, la Sfântul Munte și văzând sărăcia în care erau mănăstirile a
început să facă milostenie. Dând în dreapta și în stânga, aurul s-a împuținat. Atunci s-a apucat și a făcut mai
întâi arsanaua mănăstirii, zidindu-i un turn înalt de pază. Apoi s-a apucat de refacerea mănăstirii, dar aurul s-a
terminat în curând, lucrările fiind doar la jumătate. Aflând voievodul Moldovei de cele întâmplate, i-a trimis
răspuns spătarului, zicându-i: „Eu ți-am dat aur din destul; dacă nu vei termina mănăstirea, unde îți stau
picioarele acolo îți va sta și capul!".
Auzind spătarul acest cuvânt s-a înfricoșat și, trimițând răspuns în Moldova, a poruncit să i se vândă moșiile iar
aurul să-i fie trimis în Sfântul Munte. Făcând așa a reușit să termine mănăstirea, după care a rămas și el în
mănăstire primind haina monahală sub numele de Pahomie.
Se spune că și Petru Rareș înainte de moarte s-a tuns în călugărie, luând și el tot numele de Pahomie.
În pridvorul bisericii mari al mănăstirii, în partea stângă se află pictați voievodul Petru Rareș și boierul Petru,
fiind amândoi îmbrăcați în haine călugărești, în biserică, la iconostasul din dreapta se află icoana Sfinților
Apostoli Petru și Pavel, icoană făcătoare de minuni.
(http://www.munteleathos.com/Pagina/Afisare/Manastirea_Caracalu)

38
Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, Vol. I, Editura Universitas, Chișinău, 1991.
După moartea Mariei (28 iunie1529), în aprilie 1530 domnul s-a
căsătorit iarăşi şi şi-a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina
Brankovici (1502 – 1552)39, fiica despotului sârb Iovan Brankovici (mort în
1502). Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu
Elena, Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan (viitori domni ai Moldovei),
Constantin (m. 1554) şi Ruxandra (m. 1570), mai întâi logodită cu viitorul
domn al Moldovei Ioan Joldea şi mai apoi soţia domnitorului Alexandru
Lăpuşneanul.
Dintr-o legătură nelegitimă, cu o anume Ecaterina, soția sasului Jörg
Weiss din Brașov, a mai avut un băiat, Iancu, cunoscut ca domn al Moldovei
sub numele de Iancu Sasul. Şi tot dintr-o relaţie adulteră, cu o femeie
necunoscută, a mai avut un băiat, Bogdan Constantin (m. 1573), pretendent
într-o vreme la tronul Moldovei.

Bibliografie

 Besala, Wielcy Hetmani Rzeczypospolitej, Warszawa: Krajowa Agencja Wydawnicza, 1983, ISBN 83-03-
00160-4, OCLC 830237194.
 Szymon Kobyliński: Szymona Kobylińskiego gawędy o broni i mundurze.. Warszawa: Wydaw.
Ministerstwa Obrony Narodowej, 1984. ISBN 83-11-07048-2.
 Tadeusz Manteuffel, Jerzy Pysiak: Historia powszechna – średniowiecze. Warszawa: Wydawnictwo
Naukowe PWN, 2005. ISBN 83-01-14543-9.
 Tadeusz Nowak i Jan Wimmer, Dzieje oręża polskiego do roku 1793, Warszawa 1968.
 Marek Plewczyński: Obertyn 1531. Warszawa: Wydawnictwo Bellona, 1994. ISBN 83-11-08287-1.
 Leszek Podhorodecki: Sławne bitwy Polaków. Warszawa: Mada, 1997. ISBN 83-86170-24-7.
 Zdzisław Spieralski, Kampania obertyńska 1531 roku, Warszawa 1962.
 Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Vol. I,
Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1.
 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol.
IV, pp. 226-265.
 Leon Șimanschi, Petru Rareș, Editura Academiei R.S.R., București, 1978.
 Dan Ioan Mureșan, Rêver Byzance. Le dessein du prince Pierre Rareș de Moldavie pour libérer
Constantinople, Etudes byzantines et post-byzantines, IV, 2001, p. 207-265.
 Maria Magdalena Sekely, Itinerarii domnești: Petru Rareș, în AIIX, XXVIII, 1991
 Petru Rareș: 1527-1538, 1541-1546, Ștefan S. Gorovei, Editura Militară, 1982
 Petru Voievod Rareș, Dumitru Almaș, Editura Meridane, 1970
 Moldova și Transilvania în vremea lui Petru Rareș: relații politice și miltare (1527-1546), Radu Constantinescu,
Editura Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1978

Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 73.
2. Hurmuzaki, E. Documente, vol. II, part. 3, p. 732-745.
3. Istoria Românilor, vol. IV. Bucureşti, 2001, p. 433.
4. Decei A. Alosio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanuni, după unele documente turceşti inedite (1533-1534), în “Studii şi
materiale de istorie medie”, 7, 1974, p. 101-160.
5. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976. – S. 87.
6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958, p. 154.
7. Eşanu A. ş.a. Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Chişinău, 2003, p. 13-14.

39
A fost sugrumată din porunca ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanul.
8. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei.

Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.102-105

 Șimanschi, Leon . Petru Rareș , Editura Academiei RSR, București, 1978.

 Grigore Ureche Chronique de Moldavie. Depuis le milieu du XIVe siècle jusqu'à l'an 1594 Traduite et annoté par
Emile Picot Ernest Leroux éditeur Paris 1878. Réédition Kessinger Legacy Reprints (ISBN 9781167728846) p. 279-
317 & 337-357.
 Alexandru Dimitrie Xenopol Histoire des Roumains de la Dacie trajane : Depuis les origines jusqu'à l'union des
principautés Tome I des origines à 1633. Éditeur Ernest Leroux Paris (1896)
 (ro) Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor Volume II (1352-1606), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 271-284.
 Jean Nouzille La Moldavie, Histoire tragique d'une région européenne, Ed. Bieler, (ISBN 2-9520012-1-9).

1. ↑ Constantin C. Giurescu: Istoria României în data. Editura Enciclopedica, București 1971, p. 117.
2. ↑ a b c R. W. Seton-Watson, Constantin Ardeleanu (note și traducere): "O istorie a romanilor - Din Pana la
Perioada Romană desăvârșirea Unitatii" Editura Istoros, Brăila 2009, p 45 ff.
3. ↑ a b [2] Petru Rareș
4. ↑ a b Manfred Stoy: Petru Rareș , în: biografii ale istoriei Europei de Sud - Est . Bd. 3. München 1979, ISBN 3-
486-48991-7 , pp. 434-436
5. ↑ Istoria Moldova
6. ↑ Caracalu
7. ↑ Rudolf J. Strutz: "Bukovina - mănăstirile moldovenești", Cartea 6-DE, puternic ilustrată, Editura AuVi 2014
mănăstirile moldovenești

 Gheorghe Asachi: Petru Rareș . Editat de Emil Manu. Editura Militară, București 1970
 Leon Șimanschi: Petru Rareș . Editura Academiei RSR, București 1978
 Manfred Stoy: Petru Rareș , în: Enciclopedia biografică despre istoria Europei de sud-est . Bd. 3. München
1979, ISBN 3-486-48991-7 , pp. 434-436

 J. Demel, Istoria României, Wrocław 1970.

S-ar putea să vă placă și