Denumirea de “Infracţiune” provine din substantivul latinesc “infractio – onis”, care

înseamnă “spargere”, “frângere”; echivalentul in franceză fiind “Infraction”.

Noţiunea de infracţiune, în sensul ei cel mai larg, reprezintă un act de conduită
exterioară a omului care, din cauza vătămării unei anumite valori sociale, este supusă
sancţiunii penale.
În sens restrâns, noţiunea de „infracţiune” desemnează fapta descrisă[1], prevăzută de
legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune.
În legislaţia modernă, noţiunii de infracţiune i se acordă in anumite cazuri, definiţii
ample. În general, însă, i se acordă un spaţiu restrains printr-o formulare concretă.
Astfel, A.Decoeg “Droit penal general”, Armand Colin,1971, p.61 defineşte
infracţiunea ca “ o conduită calificată astfel printr-un text de lege”.
G. Stefani, G.Levasseur, B. Boulac – “Drept penal general”, trezieme edition, Dolloz,
Paris, 1087 p.118, susţine că infracţiunea este “acţiunea sau omisiunea imputabilă autorului
său, prevăzută sau pedepsită prin lege cu o sancţiune penală”.
J. Prandel “Droit penal general”, Paris 1990 p. 262, arată că prin infracţiune se
înţelege “orice acţiune sau omisiune pe care societatea o interzice sub ameninţarea unei
pedepse”.
În sistemul penal românesc, infracţiunea este definită în mod expres, legiuitorul utilizând
procedeul enumerării trăsăturilor sale esenţiale, prin intermediul cărora a relevat atât
caracterul complex al infracţiunii, cât şi subordonarea strictă a conceptului respectiv faţa de
principiul legalităţii, cu toate implicaţiile ce decurg de aici.
Definiţia legală a infracţiunii, prevăzută in art. 17 C.P. , reprezintă un instrument legal de
absolută necesitate atât pentru teoria dreptului penal, cât şi pentru practica judiciară, deoarece
organele competente să aplice legea, raportând faptele concrete, date lor spre soluţionare, la
conceptul legal de infracţiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera ilicitului penal[2].
Definiţia infracţiunii trebuie privită ca o regulă de drept[3], care ţărmureşte sfera
ilicitului penal, delimitându-se în baza acestui temei legal, sfera faptelor penale, de celelalte
fapte ce reprezintă pericol social, care fac obiectul reglementării altor categorii de norme
juridice (administrative, disciplinare etc.) [4].
CAPITOLUL I Noţiunea de infracţiune
1.1 Consideraţii generale
 Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este definit in doctrina penală ca
o “însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii”.
Trăsăturile esenţiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infracţiune, sunt
stabilite in art.17 C.P. prin care este definită „noţiunea generală de infracţiune”[5].
al.1– „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi
este săvârşită cu vinovăţie”.
al.2 – „Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Caracterul infracţional al faptei este exclus atunci când lipseşte una din trăsăturile
esenţiale: vinovăţia, pericolul social, prevederea in legea penală şi, in acest sens, pe cale de
consecinţă, este exclusă răspunderea penală [6].
Potrivit dispoziţiei din art.17 cod penal, infracţiunea este o faptă. Să analizăm ce se
înţelege, în sensul art.17 cod penal prin fapta.
Prin fapta se înţelege în primul rând o activitate, un act de conduită omului. Simpla
gândire fără o manifestare exterioară nu este o faptă.
Codul Penal in vigoare reglementează răspunderea penală a persoanei fizice.

1.2 Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Articolul 17 alin.1, cod penal, conţine definiţia noţiunii generale de infracţiuni, reunind
toate trăsăturile ei. Acestea sunt :
a) Fapta să prezinte pericol social
Dispoziţia din art.18 Cod penal, precizează în ce constă pericolul social : „Fapta care
prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se
aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia legea a
prevăzut că este necesară aplicarea unei pedepse„. Valorile la care se referă art.18 şi care sunt
enumerate în art.1 sunt : „… România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga
ordine de drept„
Prin faptă care prezintă pericol social înţelegem acea manifestare exterioară de natură a
vătăma sau a pune în pericol valorile sociale de a căror integritate şi siguranţă este
condiţionată desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.

Pentru a forma trăsătura esenţială a infracţiunii, pericolul social trebuie să aibă caracter
penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracţiunii, ca ilicit penal, distingând-o de
alte forme de ilicit juridic(administrativ, civil ,etc,) şi să determine aplicarea unei pedepse.
 Potrivit art.181 alin.1 Cod penal, pentru ca o faptă penală să nu fie considerată
infracţiune trebuie să îndeplinească două cerinţe esenţiale:
–
fapta prevăzută de legea penală să aducă o atingere minimă uneia din valorile aparate de
lege;
–
fapta prevăzută de legea penală, prin conţinutul ei concret, să fie lipsită în mod vădit de
importanţă.
Întrunirea cumulativă a acestor două cerinţe trebuie să determine ca faptă, privită în
ansamblul sau să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni.
În alineatul 2 al art.181 cod penal, se arătă care sunt criteriile de care trebuie să se ţină
seama la stabilirea în concret a gradului de pericol social şi anume:
1. modul şi mijloacele de săvârşire a faptei,
2. scopul urmărit,
3. împrejurările în care a fost comisă,
4. urmarea produsă sau care s-ar fi produs,
5. persoana şi conduită făptuitorului.
În acelaşi timp, pentru ca astfel de fapte să nu rămână totuşi nepedepsite, în alineatul
3 art.181 se prevede că procurorul sau instanţa de judecată să aibă dreptul să aplice una din
sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art.91 cod penal (mustrare, mustrare cu
avertisment, amendă de la 100.000 – 1.000.000 lei).
Gradul de pericol social nu este acelaşi la toate infracţiunile, ci diferă de la o infracţiune
la alta. Gradul mai mare sau mai mic de pericol social rezultă din toată complexitatea faptei
(urmări, circumstanţe, particularităţile subiectului etc.).
Pericolul social prezintă orice faptă prin care se nesocotesc regulile de drept. Între
pericolul pe care îl prezintă o infracţiune şi pericolul social al unei abateri disciplinare ori
administrative (contravenţii), există totuşi o deosebire de contravenţii). Fapta este infracţiune
dacă legea prevede o pedeapsă, fapta este abatere administrativă sau disciplinară, dacă legea
prevede o sancţiune administrativă sau disciplinară.
Cunoaşterea gradului concret de pericol social al unei fapte oferă posibilitatea găsirii
mijloacelor de combatere şi a sancţiunilor cele mai potrivite. Pericolul social al faptei
reprezintă o caracteristică social-politică a acesteia în ansamblul său. Din moment ce o fapta
este prevăzută de legea penală înseamnă ca legiuitorul a evaluat pericolul social al faptei
respective.
În ştiinţa dreptului penal şi în practica legislativă, pericolul social este cunoscut sub două
forme:
 1. Pericol Social Generic (abstract)-este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în
consideraţie o multitudine de factori privind importanţa valorii ocrotite, gravitatea
lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în
care se pot săvârşi astfel de fapte, etc. Rezultatul evaluării se exprimă în pedeapsa
înscrisă de legiuitor în legea penală pentru acea infracţiune.;
2. Pericol Social Concret- se referă la pericolul social al faptei săvârşite, al unei infracţiuni
individuale.
Pericol Social Concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată cu prilejul
judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.
Determinarea pericolului social concret se face în funcţie de vătămarea cauzată
obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de trăsăturile ce
caracterizează elementul material, precum şi de alte împrejurări ale conţinutului concret al
infracţiunii.
b) Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie
Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de actul sau exterior de conduită care
prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi faţă de urmările socialmente periculoase ale
acesteia, atitudine exprimată sub forma intenţiei sau culpei.
Din redactarea expresa a art.17 cod penal reiese că infracţiunea poate fi doar fapta
comisă cu vinovăţie. Nimeni nu devine infractor şi nu poate fi pedepsit decât dacă a acţionat
sau nu a îndeplinit o obligaţie impusă de lege cu intenţia de a face ceva rău, a procedat cu
uşurinţă sau din neglijenţa acolo unde legea cere să te porţi cu maximă atenţie şi chibzuinţă.
Exemplu de infracţiuni comise cu vinovăţie: gestionarul necinstit care sustrage din banii
publici ca să-şi cumpere un autoturism sau alte bunuri, are reprezentarea ca luând aceşti bani,
micşorează avutul public încredinţat lui spre gestionare şi urmăreşte acest rezultat (intenţie);
conducătorii auto, care din uşurinţă sau neglijenţă, nu respecta regulile de circulaţie şi comit
accidente care au ca urmare rănirea sau decesul unor persoane.
c) Fapta să fie prevăzută de legea penală
Potrivit dispoziţiei art.17 Cod penal, pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care
a fost săvârşită cu vinovăţie să constituie infracţiune trebuie să fie prevăzută şi de legea
penală. Cerinţa că fapta să fie prevăzută de legea penală constituie cea de a treia trăsătură
esenţială a infracţiunii în general.
Faptele care sunt considerate infracţiuni sunt prevăzute în codul penal, sau orice lege
care cuprinde şi dispoziţii penale. Întreaga „parte specială” a codului penal nu este decât un
ansamblu de dispoziţii care prevăd fapte pe care legiuitorul le-a considerat că prezintă pericol
social şi ca atare sunt infracţiuni.

2. Capitolul II Conţinutul infracţiunii

2.1 Condiţii preexistente
a. Noţiunea de obiect al infracţiunii
Orice infracţiune constă dintr-o acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere unui
anumit obiect. Obiectul constituie un element esenţial al oricărei infracţiuni. Nu există
infracţiune care să nu fie îndreptată împotriva vreunui obiect.
2.1.1 Obiectul infracţiunii oricărei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale, bunurile sau
fiinţele aparate (ocrotite) de legea penală şi vătămate sau periclitate prin acţiunea sau
inacţiunea infracţională. Din cele arătate rezultă că obiectul oricărei infracţiuni îl constituie
valoarea socială şi relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei valori care sunt lezate
sau puse în pericol de săvârşirea faptei socialmente periculoasă.
b. Clasificarea obiectului infracţiunii
În literatura juridica penală, obiectul infracţiunii este clasificat în mai multe feluri. Noi
vom clasifica obiectul infracţiunii în două feluri şi anume: obiectul juridic şi obiectul
material.
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţia socială ocrotită de legea penală
împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională. Aşa de exemplu, infracţiunea de omor
loveşte în relaţia socială care ocroteşte viaţa omului, infracţiunea de insultă loveşte în relaţia
socială care ocroteşte demnitatea omului etc.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunul, lucrul sau valoarea asupra căreia
acţionează activitatea ilicită a subiectului infracţiunii şi se răsfrâng urmările provocate. Spre
exemplu, la furt obiectul material este un bun mobil, la delapidare – banii, valorile sau alte
bunuri din avutul public etc.
Obiectul material nu este un element necesar al tuturor infrac-ţiunilor. Există o serie de
infracţiuni care au ca obiect material banii, bunurile sau valorile însuşite. Infracţiunea de furt
are ca obiect material un bun mobil însuşit. Sunt dimpotrivă o serie de infracţiuni, ca de
exemplu: denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, calomnia, insultă etc., care nu au
obiect material. Lipsa obiectului material nu atrage după sine inexistenţa infracţiunii.
2.1.2.Subiecţii infracţiunii
a)Noţiune
 Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin
comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin
săvârşirea acesteia.
Se consideră subiect activ al infracţiunii acea persoana care:
– săvârşeşte o fapta prevăzuta de lege ca infracţiune;
– pregăteşte sau încearcă săvârşirea unei asemenea fapte;
– atunci când actele pregătitoare sau tentativă sunt incriminate şi deci se pedepsesc;
– determină o altă persoană să săvârşească infracţiunea ori contribuie la săvârşirea ei.
Pentru ca o persoana să poată fi subiect al infracţiunii trebuie să îndeplinească neapărat
anumite condiţii; dacă acestea lipsesc, persoana respectivă nu poate fi subiect al infracţiunii.

b. Condiţiile subiectului infracţiunii sunt următoarele:

1) Subiectul infracţiunii nu poate fi decât o persoană fizică. În trecutul îndepărtat însă se
pedepseau şi animalele atunci când produceau pagube omului, considerându-se că şi ele
poartă răspunderea pentru infracţiuni. Astfel, legea mozaică prevede uciderea cu pietre a
boului care a ucis cu coarnele un om. Legile persane pedepseau pe câinele care a
provocat moartea unui om.
În dreptul modern, nu se mai aplică pedepse decât persoanelor umane înzestrate cu
conştiinţă şi care pot fi influenţate prin pedeapsă.
2) Persoana fizică să aibă vârsta necesară. Răspunde pentru infracţiune numai persoana
care a atins o anumită vârstă. Aceasta condiţie este prevăzută în mod expres în codul penal.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta
între 14-16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Expresia „discernământ” înseamnă facultatea de a judeca, de a raţiona, de a discerne, de a
gândi. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal (art.99 Cod penal).
3) Să aibă responsabilitate (capacitate penală);
O persoană are capacitatea penală, deci este responsabilă, atunci când este în măsură să-
şi dea seama de faptele sale, de consecinţele care decurg din acestea şi de semnificaţia
antisocială a faptelor ce le săvârşeşte şi să-şi dirijeze voinţa.

Din noţiunea responsabilităţii rezultă că ea îmbracă două aspecte:

– puterea subiectului de a înţelege ceea ce vrea să facă, de a-şi da seamă că aceste fapte
duc la anumite urmări şi că aceste urmări sunt periculoase (aspectul intelectiv sau
discernământ);
 – puterea subiectului de a se conduce, de a fi stăpân, de a-şi dirija acţiunile sau
inacţiunile în urmărirea unor scopuri bine determinate (aspectul volitiv).
Trebuie să arătam că în lipsa responsabilităţii nu se poate pune problema răspunderii
penale. Iresponsabilitatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (48 cod penal).
4) Să aibă libertate de voinţă şi acţiune.
Aceasta presupune că persoana care săvârşeşte fapta să ia această hotărâre şi să o ducă la
îndeplinire în mod liber neconstransă de nimeni şi nimic (art.46 cod penal). Nu răspunde
penal cel care a fost constrâns fizic sau moral.
c. Subiectul special sau calificat al infracţiunii
Majoritatea infracţiunilor pot fi comise de orice persoana care întruneşte condiţiile
arătate mai sus. Uneori norma de incriminare cere ca subiectul infracţiunii să aibă o anumită
calitate, de exemplu: funcţionar, militar, mama etc.
Sfera subiecţilor speciali poate fi mai largă sau mai restrânsă. Astfel, în cadrul
infracţiunilor de serviciu sau în legătura cu serviciul, de exemplu, neglijenţa în serviciu poate
fi comisă de orice funcţionar, dar la infracţiunea de delapidare nu poate fi subiect orice
funcţionare sau alt salariat, ci numai acela care gestionează sau administrează bunuri
aparţinând avutului public. Uneori calitatea subiectului, deşi nu este arătată în text, rezultă din
calitatea victimei, de exemplu la viol (raportul sexual cu o persoană de sex feminin –
art.197 cod penal). Concluzia care se desprinde din cele menţionate este aceea ca subiect la
viol poate fi numai un bărbat.
2.2. Conţinutul constitutiv
2.2.1. Latura obiectivă
Noţiunea laturii obiective a infracţiunii
Din definiţia dată infracţiunii de art.17 cod penal rezultă ca, infracţiunea este o faptă,
adică o acţiune sau inacţiune cu urmări periculoase. Pornind de la aceasta constatare se poate
defini latura obiectivă a infracţiunii ca fiind activitatea materială concretă (acţiune –
inacţiune) a omului, care prin urmările sale socialmente periculoase vatămă sau pune în
pericol obiectul infracţiunii. Latura obiectivă constituie un element indispensabil al fiecărei
infracţiuni.
Latura obiectivă a fiecărei infracţiuni constă în următoarele trăsături (subelemente), fără
de care nici o infracţiune nu poate fi concepută:
 Elementul material, sub formă de acţiune sau inacţiune (adică un act exterior de
săvârşire);
 anumite urmări periculoase produse prin faptă (acţiune-inacţiune);
  un raport de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmările periculoase produse.
Dacă lipseşte una din aceste trei trăsături nu mai există infracţiune.
Aceste trăsături, la infracţiunea de omor sunt următoarele: activitatea ucigătoare (sub
forma unei acţiuni de ucidere sau sub forma unei inacţiuni), moartea victimei ca urmare
socialmente periculoasă şi raportul cauzal între activitatea ucigătoare săvârşită şi moartea
rezultată.
2.2.1.1 Elementul material
Reprezintă o acţiune sau o inacţiune, un act exterior de săvârşire a infracţiunii. Fără o
acţiune sau inacţiune nu există infracţiune. Prin urmare, vor fi trase la răspundere penală
numai persoanele care au săvârşit o anumită activitate exterioară. Activitatea exterioară de
săvârşire a infracţiunii se poate realiza fie sub forma unei acţiuni, fie sub forma unei
inacţiuni.
Activitatea înseamnă a face ceva, a desfăşura o activitate oprită de lege. Majoritatea
infracţiunilor pot fi comise numai prin acţiune. Aşa de exemplu, furtul, tâlhăria, delapidarea,
falsuri în înscrisuri etc. Infracţiunea de furt constă în fapta de „luare” (art.208 Cod penal) cea
de delapidare în „însuşirea”, „folosirea” sau „traficarea”, (art.223 cod penal.), falsul constă în
„falsificare” etc. Infracţiunile săvârşite prin acţiune sunt denumite infracţiuni de acţiune sau
comisive.
Acţiunea poate constă dintr-o singură mişcare a corpului său din mai multe mişcări. Aşa
de exemplu: infracţiunea de omor poate fi săvârşită printr-o singura lovitura de cuţit sau
ciomag, sau prin mai multe lovituri. În ambele situaţii ne aflam în faţa unei singure acţiuni.
Infractorul poate realiza acţiunea prin organele sau puterea sa proprie, de exemplu:
introduce mâna în buzunarul altuia şi fura, loveşte cu pumnul în altul şi ii cauzează vătămări
corporale etc.
Acţiunea se poate realiza şi prin intermediul instrumentelor ca: armă, cuţit, topor, cheie
mincinoasă, otrava etc. şi diverse forţe şi energii ale naturii, ale unui animal, de exemplu:
cineva asmute un câine ca să muşte un trecător.

Inacţiunea – constă în neîndeplinirea de către subiectul infracţiunii a unor îndatoriri

legale deci, subiectul infracţiunii nu îndeplineşte o anumită acţiune pe care este obligat să o
îndeplinească. Infracţiunea se comite prin inacţiune, atunci când printr-o normă penală i se
impune persoanei o anumită obligaţie. Cu titlu de exemplu, ne putem referi la fapta de
nedenunţare a unor infracţiuni prevăzute de art.262 Cod penal. sau la infracţiunea de lansare
fără ajutor, prevăzută de art.315 Cod penal Infracţiunile săvârşite prin inacţiune sunt
denumite infracţiuni omisive.
2.2.1.2 Urmarea imediată
Orice infracţiune produce anumite urmări periculoase, indiferent dacă conţinutul ei legal
prevede expres ce anume urmări trebuie să se producă sau nu prevede nimic în aceasta
privinţă. Aceasta concluzie se desprinde din noţiunea de infracţiune, potrivit
căreia infracţiunea este fapta care prezintă pericol social.
Urmările socialmente periculoase ale infracţiunii constau în prejudiciul ce se cauzează
relaţiilor sociale ocrotite de legea penală, adică obiectului social-juridic, precum şi celui
material, atunci când există.
Natura urmărilor periculoase poate fi diferită, în raport cu natura obiectului infracţiunii.
Prin urmare, urmările periculoase pot fi de natura: patrimonială, de exemplu când s-a sustras
un anumit bun din avutul public; organizatorică, de exemplu când printr-o infracţiune de
serviciu, din cele prevăzute în art. 145 cod penal, s-a adus o tulburare bunului mers al unei
organizaţii; economică, când infracţiunea loveşte în anumite activităţi economice, de exemplu
specula; politică, când s-a comis o infracţiune contra siguranţei statului; morală, când s-a
comis o infracţiune contra demnităţii unei persoane (insulta, calomnia).
Urmările socialmente periculoase la unele infracţiuni sunt indicate în conţinutul legal al
acestora. Astfel, în conţinutul infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 cod penal (uciderea
unei persoane adică moartea victimei), infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 cod penal
(luarea unui bun mobil din posesia sau deţinerea altuia).
2.2.1.3 Legătura de cauzalitate
Prin legătura de cauzalitate înţelegem raportul care există între acţiunea sau inacţiunea
concretă a persoanei şi urmările periculoase provocate prin fapta săvârşită. De exemplu în
cazul unei împuşcături în inimă, care are drept rezultat moartea victimei, cauza morţii este
acţiunea de împuşcare.

Într-o serie de cazuri, stabilirea existenţei raportului de cauzalitate, necesita o analiza

profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale cauzei şi în unele cazuri chiar efectuarea unei
expertize. De exemplu, accidente de munca, ucidere din culpa, vătămarea corporală din
culpa, neglijenţa în serviciu etc.
Există raport de cauzalitate între acţiune şi inacţiune şi rezultatul periculos chiar dacă
acesta nu s-a produs imediat după realizarea acţiunii sau inacţiunii, ci numai după curgerea
unui anumit interval de timp. Aşa de exemplu, există raport de cauzalitate între acţiunea de
otrăvire şi moartea persoanei otrăvite, chiar dacă moartea s-a produs după trecerea unei
perioade de timp mai lungi de la acţiunea de otrăvire.
Există raport de cauzalitate şi atunci când rezultatul nu s-ar fi produs fără existenţa
prealabilă a unor anumite condiţii sau când rezultatul s-a putut produce numai datorită
acţiunii comune a mai multor persoane. Cu titlu de exemplu, ne putem referi la cazul când A
şi B, independent unul de altul, pun otrava în mâncarea lui C, care moare doar din cauza
cantităţii de otravă pusă în mâncare de către ambele persoane împreună a fost suficientă să
producă moartea victimei.
Cunoaşterea legăturii de cauzalitate prezintă o mare importanţă în activitatea de cercetare
a unei infracţiuni, pentru justa probare a faptelor şi pentru pedepsirea infractorului în raport
de periculozitatea faptei săvârşite.
2.2.2 Latura subiectivă
Noţiunea de latura subiectivă
Prin latura subiectivă a infracţiunii înţelegem atitudinea psihică a subiectului
infracţiunii, faţă de acţiunea sau inacţiunea periculoasă săvârşită de el, precum şi faţa de
urmările periculoase ale acţiunii sale.
Latura subiectivă a infracţiunii constă din : vinovăţie, mobil şi scop.
2.2.2.1. Vinovăţia şi formele ei
Codul penal determină noţiunea de vinovăţie în art.19 care prevede „… vinovăţie există
când fapta prezintă pericol social şi este săvârşită cu intenţie sau din culpă”.
Formele vinovăţiei sunt intenţia şi culpa.

A. Intenţia (art. 19, pct. 1, Cod Penal)

Infracţiunea se consideră săvârşită cu intenţie atunci când persoana care a comis-o
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau, deşi
nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Intenţia poate îmbrăca forma intenţiei
directe şi a intenţiei indirecte.
Intenţia directă este acea forma a intenţiei când subiectul infracţiunii prevede rezultatul
faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.
Prin a „prevede rezultatul” se înţelege a-şi da seama că rezultatul se va produce dacă va
fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune. Prevederea este deci o anticipare, a ceea ce se va
întâmpla ulterior. De exemplu, cel care pune cu ştiinţa otrava în mâncarea altuia, prevede
deci rezultatul acţiunii sale.
 Prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea produsă de acţiune sau inacţiune. În
exemplele mai sus-menţionate (cu punerea otrăvii) rezultatul pe care făptuitorul l-a prevăzut
este moartea victimei.

Intenţia indirectă este acea forma a intenţiei când subiectul infracţiunii prevede rezultatul
faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
De exemplu: făptuitorul B, dorind să-i fure hainele lui A care zace beat pe stradă în
timpul nopţii, îl dezbracă pe un ger năprasnic, din care cauză victima moare. În acest caz
făptuitorul B prevede rezultatul faptei sale, adică posibilitatea survenirii morţii victimei
datorită îngheţării şi deşi nu-l urmăreşte, în mod conştient, acceptă survenirea lui, fiindcă se
bazează pe simpla aparenţă că rezultatul nu se va produce. Fapta unei persoane de a trage
focuri de armă asupra unui grup, prevăzând că poate omori pe cineva, deşi nu
urmăreşte aceasta posibilitate – acceptă posibilitatea producerii, constituie omor cu intenţie
indirectă.

În faptele intenţionate recunoaştem pornirea infractorului de a face rău, dorinţa de a-şi

realiza planurile perfide. Uneori infractorul îşi aduce la îndeplinire gradul folosind manevrele
cele mai subtile, punând la contribuţie în acest scop întreaga sa pricepere sau folo-sindu-se de
mijloacele cele mai perfecţionate. De regulă, faptele intenţionate sunt mai greu de descoperit
deoarece făptuitorii îşi iau toate măsurile pentru a împiedica aflarea adevărului.

B. Culpa (art. 19 pct. 2, Cod Penal)

Infracţiunea se consideră săvârşită din culpa atunci când persoana care a comis fapta
prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau
nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadă.

Culpa are două forme : uşurinţa şi neglijenţa.

Uşurinţa sau culpa cu previziune denumită şi culpa conştientă este o forma a culpei care
se caracterizează prin faptul că persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,
socotind fără temei că el nu se va produce.
De exemplu, un motociclist mergând cu o viteza prea mare printr-un oraş cu circulaţie
intensă îşi da seama că ar putea provoca un accident, dar încrezându-se în buna funcţionare a
motocicletei şi în aptitudinile sale de conducător, socoate că nu se va produce un asemenea
accident, cu toate acestea, accidentul s-a produs. În acest caz fapta s-a săvârşit din culpa cu
prevedere sau uşurinţă.

Neglijenţa, denumită şi culpa fără previziune, imprudenţa, culpa inconştienţa, se

caracterizează prin aceea că persoana nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă. Săvârşeşte infracţiune din neglijenţa mama, care lasă fără suprave-ghere în
bucătărie copilul sau de trei ani, care jucându-se cu focul suferă leziuni mortale; funcţionarii
care tratând cu superficialitate îndatoririle de serviciu produc tulburări în bunul mers al
unităţii ori aduc o vătămare importantă intereselor legale ale cetăţenilor. Tot în acest mod
acţionează medicul, inginerul, tehnicianul care din nepricepere iau măsuri care se soldează cu
pagube aduse cetăţenilor sau statului.
Ceea ce deosebeşte neglijenţa de celelalte forme ale vinovăţei constă, deci în
neprevederea de către subiect a rezultatelor faptei sale. Posibilitatea de prevedere se verifică
în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-a săvârşit fapta din culpa şi în raport cu
persoana celui care a comis-o.

Până acum am examinat numai intenţia şi culpa ca forme ale vinovăţiei. Pot fi însă şi
situaţii când cele două forme de vinovăţie să apară combinat.
De exemplu, o persoana loveşte cu intenţie victima pentru a se răzbuna. Din cauza
loviturii victima se izbeşte cu capul de pavaj şi moare. Acest rezultat nu a fost dorit de
inculpat, ci a depăşit intenţia sa (în ipoteza luată infractorul a vrut numai să rănească victima,
nu să o şi omoare) însă consecinţele la care s-a ajuns puteau fi prevăzute de infractor. Acest
rezultat mai grav al unei fapte comise cu intenţie va atrage desigur răspunderea autorului.
Aceasta forma de vinovăţie se numeşte praeterintentie, adică intenţie depaşită.
Sunt cazuri când un rezultat dăunător este provocat nu numai din culpa infractorului, dar
şi din aceea a victimei. Iată de pildă, un conducător auto care merge cu viteza excesivă şi
loveşte cu autoturismul un pieton aflat în mod imprudent, pe sosea, provocându-i vătămări
corporale grave. Adeseori în această situaţie, conducătorii auto dau vină numai pe victima
afirmând că, fără conduită greşită a acestuia, nu s-ar fi întâmplat nimic. Justiţia nu poate însă
merge pe aceasta cale. Dacă se stabileşte că şi conducătorul auto a fost în culpa, astfel zis,
dacă la provocarea accidentului a contribuit şi greşeala sa, el va răspunde, neputându-se
compensa vinovăţia sa cu a victimei.

Culpa profesională
 Culpa profesională, nu constituie o forma deosebită a culpei în general ca forma a
vinovăţiei. Tratarea ei separată şi în general chiar pedepsirea mai aspră a celor ce săvârşesc
infracţiuni din culpa profesională, se impune ca o necesitate, gândindu-se în primul rând la
urmările socialmente periculoase ce se produc în urma unor fapte săvârşite de unele persoane
în timpul exercitării unei meserii sau profesii în mod neglijent, fără atenţie, prevedere sau
chibzuinţă.

Aşa de pildă, pentru o persoană cu experienţă în munca sanitară sau cu cunoştinţele

dobândite într-o şcoală de specialitate, greşeala în administrarea unui medicament va fi
apreciată cu mai multa exigenţă decât greşeala săvârşită de o persoana fără experienţa, fără
cunoştinţe şi care în situaţia concretă nu şi-a putut da seama de toate consecinţele faptei sale.

În condiţiile societăţii moderne, când ştiinţa şi tehnică cunosc o dezvoltare uriaşă, când
apar aproape zilnic noi şi noi mijloace care pot constitui, dacă nu sunt folosite cu atenţie şi cu
maximum de pricepere, o sursa de pericol pentru oameni şi bunuri materiale, se înregistrează
în toate ţările o creştere a infracţiunilor, pe care le pedepseşte, chiar dacă n-au fost comise
intenţionat ci din culpa profesională.

Într-un sector de activitate în care experienţa comună este suficientă pentru asigurarea
posibilităţii de prevedere orice nesocotire a datelor acestei experienţe va putea constitui o
culpa. Dimpotrivă în sfera activităţilor care reclamă numeroase şi serioase cunoştinţe tehnice,
posibilitatea de a prevedea devine mult mai restrânsă şi deci se va ţine seama de
posibilităţile reale existente în fiecare caz concret.

În cazul culpei profesionale, comportarea făptuitorului dovedeşte lipsa de atenţie.

Medicul chirurg care nu ia toate masurile, când putea să le ia pentru a evita o infecţie;
funcţionarul de la caile ferate, care nu verifica dacă linia pe care îndruma un tren este sau nu
liberă, că să evite o ciocnire de trenuri etc., manifesta neatenţie şi nesocotită.

Faptele prevăzute de legea penală constituie infracţiuni în cazul când sunt săvârşite din
culpa, dacă în partea specială se prevede expres acest lucru. Ori de cate ori legea înţelege că
fapta săvârşită din culpă constituie infracţiune, prevede aceasta printr-o dispoziţie separată
(exemplu: uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă, distrugerea din culpă).
 2.2.2.2 Mobilul
Doctrina noastră de drept penal defineşte mobilul infracţiunii ca fiind motivul, impulsul
interior care determină hotărârea infracţională şi deci implicit comiterea infracţiunii.
Mobilul reprezintă tocmai geneza, procesul psihic care precede şi impulsionează pe
subiect să se hotărască a comite o anumită infracţiune concretă. Acest proces psihic, sau
latura emotivă cum i se mai spune se manifestă sub forma unor sentimente ori pasiuni sau a
unor resentimente, vicii etc. şi care, în general, se referă la: ură, teama, invidie, egoism, furie,
gelozie, răzbunare, cupiditate, milă etc.

Mobilul nu poate lipsi de la nici o infracţiune intenţionată, deoarece nu poate există

acţiune conştientă a persoanei fizice la bază căreia să nu stea un anumit mobil. De principiu,
mobilul nu face parte din conţinutul infracţiunii, decât numai dacă nu este cerut expres de
lege. Spre exemplu: omorul devine calificat dacă este săvârşit din interes material
(art.175 lit.”b” cod penal) etc. Indiferent dacă este sau nu cerut, el trebuie stabilit de organele
judiciare, întrucât ajută la clarificarea unor fapte ca infracţiuni, dar mai ales la
individualizarea pedepsei.
2.2.2.3 Scopul infracţiunii
Pe lângă mobil, doctrina şi legislaţia penală se referă şi la scop, ca parte componenţa a
laturii subiective a infracţiunii.

Scopul este reprezentarea pe plan mental a rezultatului ce va apare în urma săvârşirii

faptei penale, rezultat urmărit de infractor. Scopul poate fi mai îndepărtat sau final şi mai
apropiat sau nemijlocit. Aşa de exemplu: într-un caz de omor scopul apropiat este luarea
dreptului la viaţa al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moştenirea unei averi lăsate de cel
ucis. În caz de delapidare, scopul apropiat este însuşirea unor bunuri sau sume de bani, iar cel
îndepărtat, cumpărarea unui autoturism sau a unei case. etc.
Uneori legea penală cere scopul în care a acţionat autorul, caz în care trebuie stabilit
obligatoriu de către organele judiciare. Astfel, la infracţiunea de furt, prevăzuta
de art.208 cod penal, se prevede ca infractorul a sustras bunul în scopul de a şi-l însuşi pe
nedrept. La alte infracţiuni scopul constituie numai un element circumstanţial propriu unei
variante agravante a infracţiunii. De exemplu: infracţiunea de vătămare corporală gravă
(art.182 alin.2, cod penal), „când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor”.
 [1] G.Antoniu, ,,Reflectii asupra conceptului de infracţiune’’ in S.C.J. nr.2/1980
p.143.
[2] Gh.Nistoreanu şi Al.Boroi “Drept penal, curs selective pentru examenul de
licenţă” 2002 p.4:
[3]I. Oancea, Explicaţii teoretice” vol.I op.cit. p.1o4: G. Antoniu, Codul Penal,
comentat şi adnotat Partea generala, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p.147
[4] M. Zolyneak ”Drept penal”, vol. II, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi 1993, pg. 142
[5] C. Bulai “Drept penal – parte generală” vol.I 1991 p.236
[6] V. Dongoroz s.a. “Explicaţii teoretice “ vol.I p.331