UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ- NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂÂ

TEOLOGIE PASTORALĂ

Lucrare de seminar la disciplina Morală

Viața profesională, viața privată și viața religioasă în era secularizării

Coordonator: Student:
Pr. prof. univ. dr. Ștefan ILOAIE Adrian ISPAS

Cluj-Napoca
2019
1
 Cuprins

I. Introducere........................................................................3

II. Tratarea temei...................................................................3

III. Concluzii.............................................................................9

Bibliografie........................................................................10

2
 I. Introducere
Omul a primit încă de la începutul creației sale un interval de timp în care să își desfășoare
activitatea pe pământ, interval temporal numit încă de la început viață. Chiar dacă cuvântul „viață”
are mai multe înțelesuri, cel mai usual este cel amintit anterior.
Având în vedere subiectul abordat, acela a ce înseamnă pentru această era în proces de
secularizare cele trei aspecte ale vieții, profesional, privat, religios, este necesar să analizăm, pe
rând, ce înseamnă în primul rând, conceptul de viață, urmând ca mai apoi să observăm cum cele
trei aspecte se modelează potrivit acestei etape din istoria umanității.

II. Tratarea temei

Viața este fără îndoială un dar divin, primul mare dar pe care Dumnezeu îl oferă omului:
„Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om, și a suflat în fața lui suflare
de viață, și s-a făcut omul ființă vie”(Fac. 2, 7). Trebuie să observăm, în primul rând, ordinea
creării omului: prima data apare acțiunea de modelare a corpului uman de către mâna lui
Dumnezeu, iar mai apoi, face ca omul, acea bucată de pământ modelată sub formă humanoidă, să
se poată mișca singur. Iar sursa vieții pe care o primește omul este suflarea lui Dumnezeu.
Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă viața, trebuie în mod negreșit, să mergem înapoi la
persoana divină, însă de data aceasta, nu persoana Tatălui, ci persoana divino-umană a Fiului lui
Dumnezeu. De ce spun lucrul acesta? Deoarece Hristos este cel numit de evanghelistul Ioan, ca
cel ce are în Sine viața: „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor”(In. 1, 4). Iar în continuare,
datorită importănții pe care o dă evanghelistul Ioan identificării vieții cu Hristos, vom analiza
mărturisirea lui Hristos despre Sine, în care se numea: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(In. 14,
6).
Pe lângă cele două însușiri sau calități pe care le enumeră Mântuitorul, își mai face loc și
o a treia: Mântuitorul este și viața. În această privință, știm că aici nu este pentru prima dată când
numele lui Hristos se alătură acestei calități. Sfântul Evanghelist Ioan îl numește pentru prima dată
pe Hristos drept viață în Prologul evangheliei sale: „Viața era într-Însul, și viața era lumina

3
oamenilor”(In. 1, 4). În toată descrierea Prologului ioaneic, adresarea nu îl implică pe Hristos sub
acest nume, ci implică Logosul sau Cuvântul. Astfel că, aici i se atribuie Cuvântului o nouă calitate,
sau se recunoaște Cuvântul ca cel ce are în sine viața: „Logosul, pe lângă amprenta raționalității
ce o implică termenul deține și viața”1. În scrierile Sfântului Apostol Ioan, cuvântul viață
reprezintă un laitmotiv, fiind folosit de 36 de ori.
Întrebarea care se ridică inițial, pentru a avea o mai bună înțelegere a acestui concept, este
următoarea: ce este viața? Fără îndoială, răspunsul scurt și atotcuprinzător este Persoana
Mântuitorului Hristos. Părintele Gheorghe Petraru, în încercarea de a răspunde întrebării enunțate
mai sus, apelează la cuvintele Fericitului Augustin referitoare la timp: „Dacă mă întrebi nu știu ce
este, dar dacă nu mă întrebi știu”2. Vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania, nu identifică în
viața despre care vorbește de atâtea ori Sfântul Evanghelist Ioan un simplu mod de existență
biologică, ci viața adevărată, viața reală, modalitatea omului de a exista în Dumnezeu.
Hristos le vorește ascultătorilor despre Pâinea Vieții, cuvântare care va avea ca efect
plecarea, sau abandonarea unora dintre ascultătorii și urmăritorii Lui, abandon care nu s-a datorat
unei cuvântări slabe, ci unei cuvântări atât de puternice din punct de vedere dogmatic încât nu a
putut fi înțeleasă de orice suflet. Această cuvântare o regăsim în Evanghelia a patra, în capitolul 6.
Această pâine este sursa vieții celei adevărate: „Că pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară
din cer și dă viață lumii”(In. 6, 33). Aici ascultătorii devin nelămuriți. Hristos alege să le vorbească
direct: „Eu sunt Pâinea vieții”(In. 6, 35).
Modalitatea reală prin fiecare dintre noi ne putem împărăți de această Pâine este numai prin
Sfânta Euharistie. Dar oare nu era suficient ca Hristos să ne descopere că el este Pâinea vieții iar
noi să ne împărtășim de Ea, fără ca să mai fie Pătimiri? Euaristie fără jertfă nu putea exista: „Prin
jertfa Sa liber consimțită, Iisus îl va răscumpăra pe omul căzut și îi va dărui, în vederea mântuirii,
sfânt Trupul Său, pe care El însuși îl numi pâinea vieții”3. Vedem, astfel, că doar prin jertfa de pe
Cruce, fiecare dintre noi primim posibilitatea de a ne împărtăși cu pâinea care „dă viață lumii”(In.
6, 33).

1
Pr. Gheorghe PETRARU, „Iisus Hristos - Calea, Adevărul și Viața”, în: Mitropolia Moldovei și Bucovinei, nr. 5-6
(1990), p. 96.
2
PR. G. PETRARU, „Iisus Hristos - Calea, Adevărul și Viața”, p. 96.
3
Natalia MANOILESCU-DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București,
2004, p. 576.

4
 După cum afirmam anterior, viața care era în Hristos nu era o simplă viață biologică, iar
mărturie a acetui fapt ne este Învierea cea de a treia zi. Învieri au mai avut loc, însă toate au fost
săvârșite că către cineva asupra cuiva. De ce ? Pentru că cel care a murit nu avea în sine viața. În
cazul Mântuitorului problema primește o altă nuanță. El este singura persoană care a înviat singură.
El nu a avut nevoie nici de vreun înger, nici de vreun om, nici de o altă creatură pentru a putea
învia. De ce? Deoarece moartea nu a reușit să închie viața care era în El: „În Hristos Mântuitorul,
viața nu mai sfârșește în moarte, ci moartea devine jertfa supremă prin care trecem la viață veșnică,
prin înviere”4. Hristos vine pe pământ nu pentru a-i chema doar pe oameni la o viață nouă, ci
întreaga creație, deoarece tot ceea ce a fost creat, prin păcatul originar și-a pierdut starea cea dintâi:
„nu numai omul, ci întreaga creație va fi chemată la o viață nouă prin Întruparea și Jertfa Sa
izbăvitoare”5. Dar de ce trebuia ca El să dea o viață nouă întregii creații? Deoarece „în El se află
nu numai izvorul vieții veșnice, dar și al oricărei vieți”6.
După ce îl învie pe Lazăr, Hristos le face o mărturisire celor care Îl ascultau: „Eu sunt
Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi”(In. 11, 25). Această mărturisire
premerge celei asupra căreia ne-am oprit. Luând seama la aceste cuvinte putem trage o singură
concluzie: doar prin el putem fi și noi părtași ai vieții veșnice. Se arată încă odată că cel care
primește de la Hristos viața, poate să treacă peste moarte, deoarece moartea este fără putere.
Hristos este astfel singura sursă a vieții noastre: „viața împlinită și în armonie cu Dumnezeu și în
primul rând viața veșnică se dă numai prin El. Cine vrea viață trebuie să-L aibă pe Iisus”7.
Astfel, dacă avem vreo nelămurire în ceea ce privește calea pe care trebuie să mergem,
adevărul în care să credem pentru a putea ajunge la viața alături de Dumnezeu în care nădăjduim,
trebuie să vedem în Hristos soluția tuturor nelămuririlor noastre. Am putea cumva să le ordonăm
pe cele trei, astfel încât, primele două, și anume calea și adevărul să fie mijloace, iar viața să fie
scopul ultim: „numai cine umblă pe căile lui Dumnezeu și face adevărul( voia lui Dumnezeu)
primește viața de la Dumnezeu”8.
Am observat, datorită acestei analize, ce înseamnă viața, și cum trebuie fiecare dintre noi
să regăsim în persoana Mântuitorului Hristos, bineînțeles, prin umblarea pe căile Sale și făcând

4
Pr.G. PETRARU, „Iisus Hristos - Calea, Adevărul și Viața”, p. 97.
5
N. MANOILESCU-DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, pp. 576–577.
6
N. MANOILESCU-DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, p. 577.
7
Gerhard MAIER, Evanghelia după Ioan, vol. 6–7, Lumina Lumii, 2013, p. 612.
8
G. MAIER, Evanghelia după Ioan, vol. 6–7, p. 612.

5
adevărul sau voia Sa, viața cea adevărată pe care doar El ne-o poate oferi. În continuare vom face
o scurtă analiză a ce înseamnă acesp proces complex numit secularizare.
În primul rând, istoric vorbind, acest proces își are „punctul de plecare în Iluminism, în
războaiele religioase apusene și în atitudinile critice adresate Bisericii”9. Cu alte cuvinte, încă de
la începuturile sale, s-a dorit ca prin acest proces să iasă de sub sfera influenței religioase toate
structurile sociale și ale culturii, la dezvoltarea unor concepte axiologice non-religioase care să
aibă o aplicabilitate în rândul indivizilor unui colectiv: „secularizarea, cuprinde, pe lângă un aspect
instituțional și juridic, un aspect cultural ce se manifestă prin următoarele trăsături: emanciparea
reprezentărilor colective față de toate referințele religioase; constituirea de învățături independente
față de religie; autonomizarea conștiinței și a comportamentului indivizilor față de prescripțiile
religioase”10.
Datorită complexității pe care o prezintă, acest proces are de asemene, atât cauze, cât și
efecte. În ceea ce privește cauzele acestui proces, părintele Dumitru Popescu identifica trei mari
cauze care au generat acest proces: „izolarea de către om a divinității în transcendent, autonomia
creației și tendința omului de a domina lumea”11. Se observă de departe tendința aceasta nouă, de
îndepărtare a lui Dumnezeu din lume pe care secularizarea o propune. Iar în ceea ce privește
efectele acestui proces, le putem împărți în două: efecte pozitive și efecte negative. Pe de o parte,
efectele pozitive sunt următoarele: „explorarea universului fizic și a psyche-ului omenesc..., durata
vieții a crescut, la fel și numărul oamenilor..., cultura europeană apare astăzi drept prima cultură
deschisă din istorie”12. Iar pe de altă parte, efectele negative ale secularizării sunt următoarele:
„structurile religioase sunt negate, omul dorește să își definească singur religia înafara vreunei
implicații a Bisericilor, anumite activități sociale sunt preluate de la structurile eclesiale și sunt
propuse și practicate de alte instituții”13.
Fără a înclina balanța în vreo direcție, se pare că în urma acestui proces cel mai mult are
de suferit religia. Însă nu este o suferință care să cauzeze anihilarea religiei. Trebuie să căutăm și

9
Iloaie ȘTEFAN, Morala creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară, Presa universitară clujeană, Cluj-
Napoca, 2009, p. 28.
10
JEAN-PAUL WILLAIME, Sociologia religiilor, trad. rom. Felicia Dumas, Editura Institutului European, Iași, 2001, p. 121
11
PR. DUMITRU POPESCU, Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, Studii Teologice, nr.
1-3, 1994, p. 38
12
OLIVIER CLEMENT, Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, trad. rom. Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 134
13
I. ȘTEFAN, Morala creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară, p. 30.

6
ce este bun în aces proces care pare de-a dreptul diabolic, și să valorificăm. Cu siguranță,
secularizare nu este un proces rău în sine. Iar problemele pe care le pune instituțiilor religioase nu
sunt așa cum par. Până în aces moment, oamenii aveau o conștiință religioasă puternică, existând
de altfel, o ordine religioasă tradițională a lumii. Ei bine, secularizare tulbură cumva această ordine.
Iar faptul că ordinea tradițională este tulburată nu înseamnă sfârșitul religiei. Omul nu va putea fi
oprit niciodată din dorința sa ontologică de căutare a divinului. Tocmai de aceea, oricât ar încerca
secularizarea să îl facă pe om să uite total de divinitate, fie că vorbim de credința creștină, de
credința islamică, de credința budistă, nu va reuși. Legătura cu o divinitate, este pentru om precum
legătura cu un alt om. Dacă legătura cu alți oameni, cu alți semeni, nu mai are loc, omul ajunge să
își piardă mințile. La fel și în cazul legăturii cu divinitatea, dacă omul rupe legătura cu Dumnezeu
este sortit pieirii.
Acum, după ce am analizat în mare cele două aspecte, și anume viața și secularizarea, vom
explica, pe rând, ce însemnă viața profesională, viața privată și viața religioasă în această epocă a
seularizării.
Viața profesională reprezintă pentru omul contemporan o prioritate. Istoria ne oferă
nenumărate exemple în care viața profesională nu primea atâta importanță. În satele vechi
românești, spre exemplu, existatu doar două persoane, am putea spune „realizate profesional”, și
anume preotul și dascălul. Ei bine, cu timpul, dezvoltându-se școlile și apărând noi și noi
posibilități, dorința realizării profesionale crește treptat.
În această creștere trebuie să ne punem câteva întrebări: este recomandată urmărirea
exclusivă a vieții profesionale, iar pe celelalte două să le lăsăm la o parte? Sau care ar fi limitele
dezvoltării profesionale?
După cum afirmam anterior, secularizarea a produs mutații chiar și în conștientul
oamenilor, fapt pentru care, omul își dorește să devină autonom, să nu mai depindă de nimeni, iar
acest lucru se poate realiza doar având bani. Banul este, probabil, cel mai mare idol al zilelor
noastre. Zeii antici sunt doar simple marionete, pe lângă acest zeu contemporan numit „ban”.
Astfel, omul care dorește prea mult dezvoltarea vieții profesionale, neglijându-le pe
celelalte două, se supune pe sine banului, care nu îi mai lasă loc decizilor raționale. De aceea,
limita dezvoltării vieții personale ar trebui să fie momentul în care fiecare își poate asigura un trai
decent în contextul cultural, social în care trăiește.

7
 Celelalte două aspecte ale vieții sunt într-o anumită măsură dependente una de cealaltă.
Deoarece viața privată trebuie să se împletească cu viața religioasă. În contextul zilelor de astăzi,
viața privată este supusă unor pericole mari, datorată în special rețelelor de socializare, care au
pătruns adânc în societate. Ba chiar lipsa ta, ca persoană, de pe aceste platforme îți generează chiar
lipsa existenței tale în lume. Bunăoară, într-o discuție cu o tânără despre aceste rețele, a ajuns la
următoarea concluzie: „nu ai facebook, nu exiști”.
Rețelele sociale sunt un real pericol pentru fiecare dintre noi, atâta timp cât ele sunt folosite
fără măsură. Și aici mă refer la faptul că există unele persoane care postează chair scene intime
desfășurate în cadrul familiei, care în mod obligatoriu ar trebui să rămână private, pe rețelel sociale,
scoțând în evidență anumite lucruri care pot genera ulterior necazuri. Să luăm spre exemplu cazul
unei familii, în care soția postează în mod excesiv poze cu copilul nou născut, poze care ulterior
au fost „furate” și folosite de către alte persoane în scopuri proprii. Un alt caz, de data aceasta, care
se poate petrece între soți este acela că soțul,văzând o poză cu o femeie, face un prim pas spre
poftirea ei, și îi oferă acesteia o apreciere. Pe un alt dispozitiv, soția observă că soțul ei apreciază
o altă femeie. Astfel, între cei doi apare gelozia, care poate avea ca finalitate divorțul.
De aceea, viața privată trebuie să rămână ceea ce și numele presupune, și anume privată.
Rețelel sociale sau orice alt mijloc descoperire a vieții private, a vieții familiale, trebuie folosite cu
cumpătare și cu atenție.
În cele din urmă, viața religioasă este cea mai supusă acestui proces de secularizare. Am
afirmat anterior ce presupune acest proces de secularizare, și care sunt implicațiile pe care acesta
le are asupra vieții religioase a omului.
Ce se întâmplă când duhul secularizării pune stăpânire cu toată putere sa pe om? Acesta îl
„dezrădăcinează pe om din credință, accentuează vidul spiritual, propune schimbarea rapidă a
valorilor și reperelor, propagă hedonismul, manifestă o relativizare a valorilor comunitare prin
accentuarea individualismului, rutinează comportamentul creștin, slăbește conștiința morală,
deresponsabilizează ființa umană”14. De aceea, este obligatoriu ca în această nouă epocă, eforturile
de apropiere față de Dumnezeu să se intensifice.
Am observat așadar ce înseamnă cele trei aspecte ale vieții în era secularizării. De
asemenea, trebuie să fim conștienți că fiecare aspect al vieții are o anumită importanță, dar are și

14
I. ȘTEFAN, Morala creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară, p. 34.

8
anumite limite. Odată limitele trecute, există șansa să eșuăm în viață. Deoarece axându-ne prea
mult pe un singur aspect le pierdem din vedere pe celelate două.

III. Conluzii

În concluzie, atât viața profesională, cât și viața privată și viața religioasă trebuie trăite în
contextul secularizării. Problema care se ridică este cum trebuie trăite. Astfel că, cele trei aspecte
ale vieții trebuie trăite cu moderație, folosindu-ne de fiecare dintre ele pentru a avea succes în viața
profesională, împlinire în viața privată, și unirea cu Dumnezeu în viața religioasă.

9
 Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 1968

Maier, Gerhard, Evanghelia după Ioan, vol. 6–7, Lumina Lumii, 2013.

Manoilescu-Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura

Bizantină, București, 2004.

Olivier Clement, Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul

Ecumenic Bartolomeu I, trad. rom. Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1998

Petraru, Pr. Gheorghe, „Iisus Hristos - Calea, Adevărul și Viața”, Mitropolia Moldovei și
Bucovinei nr. 5-6 (1990)

Popescu, Pr. Dumitru, Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată,
Studii Teologice, nr. 1-3, 1994

Ștefan, Iloaie, Morala creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară, Presa universitară
clujeană, Cluj-Napoca, 2009.

Willaime, Jean-Paul, Sociologia religiilor, trad. rom. Felicia Dumas, Editura Institutului
European, Iași, 2001

10