Sunteți pe pagina 1din 1

Există teoretizate și prezente în cronici două noțiuni care vorbesc despre cucerire.

Dacă un teritoriu
era cucerit prin forță, numai sultanul avea să dreptul să hotărască unilateral asupra statului viitor al
indivizilor. În cronicile otomane și documente, se vorbește de dreptul sabiei (kilic hakki) și se vorbea
despre faptul că un teritoriu aparținea sultanului și a fost cucerit de acesta. În ceea ce privește Țara
Românească, termenul de cucerire se folosește după 1462, însă nu există o unanimitate în cronici.
Această apare după vremea lui Suleyman Legiuitorul. Când vine vorba de Moldova, anul 1538
reprezintă un moment de cotitură, în contestul în care Suleyman își arogă dreptul să hotărască
asupra destinului Moldovei. În cronistica românească, mai ales după Dimitrie Cantemir, se fac
anumite diferențieri între Moldova și Valahia. Cantermir este de acord cu fpatul că Valahia a fost
cucerită pe calea armelor, însă neagă faptul că această metodă ar fi fost aplicată și în cazul
moldovenilor ( aceștia se supuseseră de bună-voie). În timp a apărut formulă „de la cucerirea
hănească” (termenul serbestiyyet face referire la libertate în cronicile otomane, legat de sintagma
„de la cucerirea hănească”; în acest context, termenul desemna statutul unui teritoriu cu un anumit
grad de autonomie, a unei posesiuni funciare scutită de impozite). Această sintagma nu este
utilizată doar de sultan, ci urmează un arz al voievodului care reclamă un abuz al trupelor de la
granița și atacau supussii moldoveni sau valahi. În acest context, domnii din Țară Românească și
Moldova introduceau această sintagma pentru a demonstra că aveau o anumită autonomie de la
cucerirea lui Suleymna Kanuni.