Cu toţii cred că aţi auzit despre viaţa Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca, despre

acea femeie păcătoasă din Egipt, care prin pocăinţă s-a făcut biserică a Duhului Sfânt, vas ales.
Născută în hotarele Egiptului, Cuvioasa Maria Egipteanca şi-a întinat tinereţile în tot
felul de pacate, după cum singură mărturiseşte mai târziu, cu smerenie.
Dar Dumnezeu a chemat-o la pocăinţă pe o cale cu totul străină. Deci, ajungând Maria la
Ierusalim şi voind să se închine Sfintei Cruci din Biserica Sfântului Mormânt, o străină putere
nu i-a îngăduit să intre înăuntru cu ceilalţi creştini, până ce nu şi-a venit în sine şi nu şi-a
mărturisit greşelile. Apoi, închinându-se în biserică şi iar rugându-se, a auzit un glas zicându-i:
„De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla".
Şi s-a coborât femeia cea păcătoasă spre apele Iordanului fără hrană, fără haine, fără de
povăţuitor şi trecând Iordanul de cealaltă parte, s-a pierdut în adâncul pustiului.
Şi cine va putea şti şi spune nevoinţa ei în pustiul acela, suferinţele si ispitele pe care le
răbda acolo. Iar după 47 de ani de pocăinţă şi îngerească vieţuire, Cuvioasa Maria Egipteanca,
ajungând la mare sfinţenie şi aproape de sfârşitul ei, a fost aflată, cu rânduiala lui Dumnezeu, de
Cuviosul Zosima, care, ascultând povestirea nevoinţelor ei şi împărtăşind-o cu Prea Curatele
Taine, a îngropat-o în pustiul acela după ce s-a mutat la Domnul.
Iubiţi credincioşi,
Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca este pilda cea mai grăitoare a unei adevărate pocăinţe,
De aceea s-a rânduit de Biserică în această săptămână a Postului Mare, să se citească viaţa
Cuvioasei Maria Egipteanca dimpreună cu Canonul Mare, ca să ne fie nouă, celor ce greşim
mult, îndemn de pocăinţă adevărată şi întărire în nădejdea mântuirii.
Mare este puterea pocăinţei în lume. Noi creştinii auzim adesea vorbindu-se de pocăinţă,
de foloasele ei, dar nu voim ca fiecare să purtăm pe spatele nostru sarcina ei.
Noi postim o zi, ne rugăm un ceas, dăm un ban de milostenie, ne spunem păcatele la
preot, ba facem şi alte fapte bune, dar aceasta nu însemnă încă desăvârşită pocăinţă, ci numai
câteva fapte de pocăinţă.
De ce? Pentru că nu lucrăm permanent faptele pocăinţei şi poate nu din dragostea inimii
noastre, ci le facem mai mult din silă, din obicei şi cu nenumărate întreruperi.
Astăzi postim, ne înfrânăm, mâine mâncăm cu lăcomie. Astăzi mergem la biserică două
ore, după masă ne ducem la jocuri şi păcate. Azi dăm milostenie, mâine ne pare rău. Azi
spunem că ne vom pocăi, mâine spunem că nu avem vreme, ci o vom face la bătrâneţe. Azi ne
spovedim, iar după ce trece postul cădem în aceleaşi păcate.
Aşa ne pocăim noi, dar aceasta nu înseamnă pocăinţă adevărată, ci mai degrabă amăgire
a conştiinţei, cursă a pierzării noastre. O pocăinţă adevărată este aceea care se lucrează în
conştiinţa, în inima şi în voinţa noastră neîncetat, de toate faptele bune câte le poate face omul.
Căci dacă cu rugăciunea zidim şi cu ura de fraţi dărâmăm, ce lucru bun am săvârşit?
Dacă cu postul acum agonisim, iar mâine cu beţia pe fapta bună o risipim, ce folos mai avem?
Dacă azi spălăm sufletul cu spovedania, iar mâine în acelaşi noroi cădem, ce plată şi ce nădejde
de mântuire mai aşteptăm?
Mulţi confundă pocăinţa cu spovedania propriu-zisă, dar nu este acelaşi lucru.
Spovedania - fără de care nimeni nu se poate mântui - este baia care spală sufletul de păcat, iar
pocăinţa este menţinerea permanentă a sufletului în această stare curată.
Spovedania taie păcatele cele din trecut, iar pocăinţa pe cele din urmă le pierde şi pe
cele viitoare cu totul le izgoneşte. Spovedania se face numai în anumite vremi, iar pocăinţa se
lucrează permanent, până la mormânt. De aceea sunt mulţi care se spovedesc, dar foarte puţini
care se şi pocăiesc, adică care rup legătura păcatelor lor, îşi schimbă cu totul viaţa, inima,
voinţa, sufletul şi conştiinţa.
Deci ce este pocăinţa? Pocăinţa este înainte mergătoarea şi următoarea spovedaniei, care
desăvârşeşte lucrarea ei. Pocăinţa este ferirea de rău şi împlinirea binelui (Psalmul 33,
14). Pocăinţa este lepădarea desăvârşită a tuturor păcatelor şi deprinderilor pătimaşe şi
împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, fără deosebire şi fără încetare.
Pocăinţa este o cămaşă aspră pe care fiecare creştin cu multe osteneli şi-o coase toată
viaţa lui în conştiinţă. Pocăinţa este întristare de fiecare zi, mustrare pentru greşelile de fiecare
ceas. Pocăinţa Pocăinţa deci înseamnă lepădare desăvârşită a tuturor patimilor şi gândurilor rele,
înseamnă trăire smerită, retrasă de duhul lumii, înseamnă petrecere plină de pace, înseamnă
dragoste desăvârşită, rugăciune neîncetată, muncă cinstită, îmbrăcăminte smerită, vorbire
înţeleaptă.
Iar a te pocăi înseamnă a te ierta cu aproapele, înseamnă a iubi pe toţi oamenii
deopotrivă, înseamnă a te sacrifica pentru mântuirea altora, înseamnă a cerceta pe cei bolnavi, a
milui pe cei lipsiţi, a îmbărbăta pe cei împuţinaţi la suflet, înseamnă a vorbi puţin cu oamenii şi
cu folos.
Creştinul care se pocăieşte poartă grijă numai de sine, nu mai vede păcatele altora, nu
judecă pe nimeni, ocoleşte pe cel iubitor de ceartă, se fereşte de cel mult vorbitor, iubeşte
tăcerea, se mulţumeşte cu putin.

Ce este regretul și care este diferența dintre regret și pocăință? Regretul este atunci când
omul înțelege greșeala lui, când înțelege că a greșit, că a păcătuit, îi pare rău pentru faptele sau
gândurile sale, în general pentru modul de viață pe care l-a avut în trecut. Acesta este regretul.
Însă aceasta nu este pocăință. Sau am putea zice că este o pocăință incompletă. De ce?

Pocăința nu înseamnă doar să înțelegi greșeala din trecut, ci și să începi procesul de

schimbare. Iuda a înțeles că a greșit, dar nu a completat pocăința sa, nu s-a schimbat, a rămas
în tristețea pe care i-a provocat-o simțământul păcatului lui, având ca rezultat împingerea sa în
deznădejde. Pocăința are, așadar, două direcții. Una către trecut, și alta către viitor. Te pocăiești
pentru greșelile trecutului și, în același timp, crezi și încerci să devii al lui Hristos. Pocăința este
o mișcare dinamică, nu e ceva static. Am făcut o greșeală și o accept. Nu! Am făcut o greșeală,
o accept și, mai mult, o depășesc. Nu rămân acolo, nu cochetez cu păcatul meu, ci-l
spovedesc, și mai mult, privesc înainte, spre viitor.

Pocăința înseamnă nu doar evitarea răului, ci și facerea binelui. Vedeți în spitale, când
merge doctorul la un pacient, îl examinează și constată boala. Pacientul nu spune nimic, nu are
nici un rost să zică. Știu că am o problemă cu stomacul meu. Știu aceasta, însă de acum va
trebui să încep procedura de vindecare. Cunoașterea problemei nu rezolvă problema
însăși.Este primul pas, însă nu ajunge. Va trebui să încercăm să rezolvăm problema, până va
exista un câștig. Așa și aici, faptul că admit că sunt iubitor de arginți este un început. Însă acest
lucru nu înseamnă pocăință. Pocăința va fi întregită atunci când voi începe să cultiv milostenia.
Biserica noastră, vedem, ne scoate în evidență atât de mult pe Sfânta Maria Egipteanca, încât
unii părinți o numesc „pocăința întruchipată”. Cu alte cuvinte, ea este persoana care a
demonstrat într-adevăr ce înseamnă să te pocăiești. Și-a recunoscut păcatul și a luat hotărârea de
a se schimba. Nu a rămas neclintită, ci a început un proces de descoperire a lui Hristos. Din
păcatul desfrânării, trece în viață feciorelnică, din asediul clienților ei, trece în asediul iubitului
sufletului ei, Hristos. S-a apropiat de Hristos, L-a dorit, și-a întors dragostea ce o avea înainte
pentru desfrânare, către Hristos, către feciorie. Observăm, așadar, că pocăința nu a fost doar
pentru un moment, ci a reprezentat o încercare continuă de descoperire a harului, a lui Hristos.

Noi însă se vede de multe ori că facem invers. Facem un păcat, îl spovedim, iar după puțin timp
iarăși cădem în el. Iar acest proces durează ani întregi. De ce? Pentru că nu avem pocăință, ci
regret. Recunoaștem că am greșit, dar de la acel punct nu începem procesul de vindecare a greșelii.