Despre grijile vietii

Una din cele mai frumoase pagini ale Noului Testament este ceea ce se numeste "Predica de Munte",
adica o suita de invataturi pe care Mantuitorul Hristos le-a rostit in auzul ucenicilor Sai, dar si in acela al
multimilor care venisera sa-L asculte, undeva, pe o inaltime de unde putea fi mai bine vazut si ascultat. Si
pentru ca in fruntea acestor invataturi se afla Cele Noua Fericiri - pe care le cunoasteti din fiecare Liturghie -,
inaltimea aceea mai poarta si numele de "Muntele Fericirilor".
Prima grija mentionata aici este preocuparea excesiva a omului de a strange cat mai multi bani si de
a-i pastra exclusiv pentru sine. Nu puteti sa slujiti la doi domni: lui Dumnezeu si lui Mamona, acesta din urma
fiind zeul banului, al avaritiei, al egoismului, al posesiunilor materiale. Asadar, nu bogatia in sine e rea (printre
prietenii Mantuitorului s’au numarat si oameni bogati), dar ea e primejdioasa prin aceea ca poate deveni un viciu.
In acest caz, nu omul stapaneste banul, ci banul il stapaneste pe om, asa cum se intampla, de pilda, cu alcoolul,
cu fumatul sau, mai nou, cu consumul de droguri. Dumnezeu e bogat, dar e generos. Iov era un om foarte
bogat, dar I s’a asemanat lui Dumnezeu tocmai prin aceea ca era si foarte generos: din avutia lui ii ajuta pe
toti nevoiasii, fapt de care s’a tinut seama cand, dupa incercarile la care fusese supus, si-a redobandit averile.
A doua grija este aceea pentru hrana si imbracaminte. Inainte insa de a trece la talcuire, consider necesar
sa umblam din nou la cuvinte, deoarece o buna talcuire a Bibliei presupune si o traducere cat mai corecta. In cele
mai multe editii romanesti ale Noului Testament se spune: Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca si ce
veti bea. sau cu ce va veti imbraca. Aceasta expresie e mostenita din vremea cand limba romana inca nu
cunostea diferentierile si nuantele de acum.
Daca am urma aceasta porunca in litera ei, ar insemna, pur si simplu, sa nu muncim, sa nu facem
nimic pentru noi insine si sa asteptam ca totul sa ne vina pe de-a gata, cu atat mai mult cu cat ni se dau ca
exemple pasarile cerului si crinii campului! Aceasta insa ar fi in contradictie cu numeroasele locuri din Sfanta
Scriptura in care ni se spune ca omul trebuie sa lucreze, adica sa produca, atat pentru el, cat si pentru obstea
din care face parte.
Munca si capacitatea omului de a munci sunt un dar al lui Dumnezeu. Stim, de asemenea, ca Dreptul
Iosif era dulgher de meserie si ca muncea pentru intretinerea casei. Ucenicii lui Iisus, cei mai multi, aveau
meseria de pescari si au exercitat-o nu numai inainte de chemarea la apostolat, dar si dupa invierea
Domnului.
Apostolatul insusi, adica propovaduirea Evangheliei printre neamuri, era o indeletnicire profesionala
pentru care ucenicii Domnului fusesera anume pregatiti si din care aveau dreptul sa se intretina. Trimitandu-i
in misiune, Domnul le-a poruncit sa nu-si ia bani sau hrana asupra-le, caci vrednic este lucratorul de plata s a.
Sfantul Apostol Pavel, desi nu tagaduia dreptul confratilor sai de a face la fel, prefera sa procedeze altfel; el,
intelectualul prin definitie, instruit in cele mai inalte scoli rabinice, cunostea (probabil de la parintii sai din
Tars) meseria facerii de corturi si o practica spre a se intretine, fie impreuna cu colaboratorul sau Barnaba,
fie cu sotii Acvila si Priscila.
Asadar, nici pe departe nu ni se interzice "sa ne ingrijim" de trebuintele noastre firesti. In realitate,
verbul nu este "a te ingriji", ci a purta grija, cu sinonimul a te ingrijora. "A te ingriji" exprima o activitate,
pe cand a te ingrijora anunta o stare de spirit care consta in neliniste, framantare, tulburare, preocupare
presanta, povara, stres.
Am cunoscut intr’o familie un barbat care, desi avea in camara alimente pentru cel putin patru-cinci
luni de zile, in permanenta era framantat, chinuit, terorizat de gandul ca acestea se vor ispravi, ca el si sotia
sa vor muri de foame. O asemenea stare de spirit poate duce de-a dreptul la neurastenie (ceea ce, de altfel, s’a
si intamplat cu amicul meu).
Asadar, textul corect al pericopei noastre este: Nu purtati grija pentru viata voastra ce veti manca si ce
veti bea. (.) Iar de imbracaminte de ce purtati grija? (.) Asadar, nu va ingrijorati spunand: Ce vom manca?
sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom imbraca? Avertismentul are si o motivatie cat se poate de clara: ca stie
Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de toate acestea.
Iar exemplul extrem cu pasarile cerului si crinii campului este tocmai argumentul ca daca Dumnezeu
are grija de niste vietuitoare care primesc totul pe de-a gata, cu atat mai mult Se va ingriji de oameni, care au
la indemana priceperea si munca.
Dupa introducere, avertisment si argument, pericopa se incununeaza cu o splendida concluzie: Cautati
mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea vi se vor adauga.
E cat se poate de limpede ca raportul dintre spirit si materie nu este acela de excludere a spiritului sau
a materiei, ci de prioritatea spiritului asupra materiei. Ele co-exista in aceeasi fiinta umana, dar intaietatea o
are spiritul si spiritualitatea.
In acest sens, un exemplu graitor il avem tot in Noul Testament. Iisus se afla, ca oaspete, in casa
surorilor prietenului sau Lazar, Marta si Maria. In timp ce Marta se da de ceasul mortii sa pregateasca un
ospat pe masura Oaspetelui (la care ospat, probabil, vor mai fi si altii), Maria se asaza la picioarele lui Iisus si-
I soarbe, cu nesat, cuvintele. In mod normal, cele doua surori trudeau impreuna la pregatirea unui astfel de
eveniment, si asa se explica de ce Marta, inglodata in treburi si oarecum nervoasa, ii reproseaza Mariei ca a
lasat-o singura si-I cere lui Iisus sa i-o trimita in ajutor. Domnul insa, fara s’o dispretuiasca pe Marta, o lauda
pe Maria ca pe una ce si-a ales partea cea buna, care nu i se va lua. Suntem insa indrituiti sa credem ca dupa
aceea, la masa, Iisus i-a multumit Martei pentru bucatele gustoase si a laudat-o ca pe orice gospodina care si-a
onorat oficiul de gazda.
Concluzia noastra este aceea ca cele doua surori nu trebuie privite antagonic, ci complementar in
ierarhia valorilor: partea cea buna, aceea a spiritului, e prioritara fata de aceea a materiei, pe care insa nu o
exclude. (.) Nu te ingrijora, deci, pentru cele de trebuinta vietii tale, dar ingrijeste-te de ele cu gandul si
rugaciunea la Dumnezeu, asa cum face taranul cand infige plugul in tarina pentru prima brazda.
Cauta mai intai imparatia lui Dumnezeu, care a si venit prin Liturghie si va veni deplina pe norii
cerului, dar si dreptatea Lui, care nu e altceva decat bunatatea de a-L fi trimis la noi pe Fiul Sau, Iisus
Hristos, pentru ca tot prin El sa ni-L trimita pe Duhul Sau Cel Sfant. IPS Bartolomeu Anania

Cuvânt la Duminica a III-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon
întru toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mat. 6, 28- 29).
Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa
“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gândul, nici să nădăjduiască spre bogăţia
cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).
Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: „insuflă
bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: „insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste
măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dânsa purcede de la mândrie, şi că din contra cel smerit nu
pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea râvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai
dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău
este numai întrebuinţarea lui cea fără rânduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea
este zgârcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere
este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce
pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decât bogat şi avut. Zgârcitul este numai păzitorul, nu
şi stăpânul avuţiei sale, rob era şi nu stăpânul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup,
decât ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi când cineva i-ar fi poruncit, a nu
atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel
de împrejurări nu voieşte a da, încât mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osândă, adică a iadului, decât să voiască a
da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpânul unui
lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dânsul?
Aşadar Pavel nu porunceşte bogaţilor, să fie săraci, ci să fie smeriţi, fiindcă el ştia, că smerenia opreşte
pe oameni de la umblarea şi alergarea după bogăţie şi de la iubirea ei cea fără rânduială . De aceea el îi sfătuia,
să nu se mândrească întru bogăţia lor, şi totodată le arăta, cum pot să depărteze de la sine această mândrie.
Cum trebuie ei să înceapă aceasta?
Ei trebuie să bage seama la firea bogăţiei cât este ea de nesigură şi necredincioasă. Pentru aceasta
Pavel a adăugat: „să nu nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Adică nimic nu este mai necredincios,
decât bogăţia; ea este sluga nemulţumită şi necredincioasă, şi de a-i pune asupra lui mii de cătuşe, el totuşi
fuge cândva de la tine împreună cu cătuşele sale. Adeseori stăpânii lui l-au păzit cu încuietori şi cu zăvoare şi
au pus străji. Dar el i-a mituit şi a fugit cu dânşii; i-a tras cu dânsul ca cu un lanţ, şi straja n-a folosit cât de
puţin. Aşadar cine poate fi mai necredincios, decât bogăţia? Şi cine este mai nenorocit decât aceia, care i-au
dat toată îngrijirea lor? Cine cu toată râvna adună un lucru aşa de trecător şi de schimbător, acela nu socoteşte
cuvintele psalmistului, care zice: „vai de cei ce se reazemă pe puterea lor, şi se fălesc întru mulţimea bogăţiei lor”
(Ps. 48, 7).
Dar pentru ce el îi văicăreşte? „Ei adună comori, zice el, şi nu ştiu, cine se va îndulci de ele” (Ps. 38, 7).
Osteneala adunării bogăţiei este ştiută, dar îndulcirea din ea nu se ştie. Adeseori se întâmplă, că aceia, ce noi
am adunat şi am agonisit cu osteneală, ajunge chiar în mâinile vrăjmaşilor noştri, şi după moartea ta
moştenirea adeseori va fi în partea acelora, care în curgerea vieţii tale de mii de ori te-au vătămat, ţi-au făcut
rău. Ei au îndulcirea banilor, şi tu pe seama ta nu ai decât păcatele, pe care le-ai săvârşit cu agonisirea lor.
De eşti bogat, gândeşte, că propriu-zis nu acela este bogat, care are mult, ci acela, care dă mult.
Aşa făcea Avraam. El era bogat, dar nu zgârcit, ci primea pe călători în casa sa, şi ajuta lipsa săracilor.
El nu şi-a zidit palat pompos, şi totuşi îngerii veneau la el în gazdă, pentru că ei se uitau nu la strălucirea
locuinţei, ci la fapta cea bună a sufletului. Deci să urmăm lui, iubiţilor, şi averea noastră să o întrebuinţăm
pentru săraci. Nu casele noastre, ci inimile noastre să le împodobim; căci nu ar fi oare ruşine, ca noi să ne
învelim pereţii cu marmură, dar să lăsăm nebăgat în seamă pe Hristos, care în cel sărac umblă gol şi desculţ?
Căci, o omule, ce-ţi va folosi o casă aşa de scump împodobită? Când vei muri, nu vei lua-o cu tine.
Dimpotrivă, sufletul tău, dacă l-ai împodobit şi îmfrumuseţat, ai să-l iei cu tine în cealaltă viaţă. Dar
închipuieşte-ţi, că şi aici pe pământ ai cazut întru o primejdie, şi te-a ajuns o patimă grea, ce poate să-ţi ajute
casa cea strălucită? Poate oare să te scape din primejdie şi din nenorocire, dacă de pildă te îmbolnăveşti, sau
îţi mor copiii?
Aşadar vezi, căci casa cea strălucită nu poate să-ţi ajute. Noi zidim case, spre a locui în ele, nu spre a ne
mândri cu ele. Ce este peste trebuinţa noastră, este de prisos şi nefolositor. Tu nu îngăduieşti a ţi se face o
încălţăminte prea mare, pentru că ea te-ar împiedica la mers, aşa şi o casă prea mare te va împiedica la
intrarea în cer. Vrei să-ţi zideşti case mari şi slăvite, – eu nu te opresc, însă zideşte-le nu pe pământ, ci în cer;
case, care nici odinioară nu se învechesc şi nu putrezesc. Dar asemenea case îţi zideşti tu prin cucernicie şi
prin binefacere.
Ce alergi tu ca un furios după lucruri trecătoare, care la moarte te părăsesc? Nimic nu este mai
înşelător, decât bogăţia, astăzi ea este pentru tine, mâine împotriva ta; de-a pururea înarmează ea ochii
tuturor pizmaşilor împotriva ta; ea este potrivnicul tău sub însuşi acoperământul tău, şi-ţi face pe casnicii tăi
vrăjmaşi ascunşi. Ce povară este bogăţia, mărturisesc aceasta mulţi chiar din cei bogaţi. Bogatul are mii de
griji, umblă încoace şi încolo căutând, unde să-şi îngroape banii, sau caută pe aceia, la care să-i poată pune. Pe
cine cauţi tu, bogatule?
Iată aici stă Hristos, care voieşte să împrumute bani de la tine. El are să ţi-i dea iarăşi odinioară cu o
dobândă bogată, şi nicăieri nu poate fi pus mai sigur un capital, decât la dânsul. Dacă îl pui aiurea, lesne poţi
să fii neliniştit şi îngrijorat, dar de îl pui la Hristos, prin binefacerea săracilor, atunci poţi să fii cu totul sigur
şi fără de grijă. Pe pământ tu eşti numai un oaspete şi un călător.
Patria ta este în cer.
Aşadar acolo pune capitalul tău, pentru ca să ai adevăratul folos şi îndulcire de la El. Vrei sa fii bogat
cu adevărat, fă-ţi pe Dumnezeu prieten, şi vei fi cel mai bogat.
Voieşti să rămâi bogat, fii smerit; căci prin smerenie se slăbeşte pisma altora şi atunci poţi în tihnă să
stăpâneşti ceea ce ai.
Iar a fi smerit, la aceasta noi în adevăr avem multe pricini. Noi trebuie numai să socotim firea noastră
cea pătimaşă, să numărăm păcatele noastre, şi să cumpănim, cine suntem noi.
Nu zice, întru mândria ta: eu am grămădit venitul atâtor ani, au am atâtea si atâtea mii de bani şi
dobânzile se înmulţesc în fiecare zi. Căci oricât de mult ai putea număra, totuşi acesta este ceva deşert şi
trecător. Adeseori un singur ceas, asemenea unui vânt, carele mână pulberea, a răpit toate acestea dintru o
casă. Istoria e plină de exemple de felul acesta. Astăzi eşti bogat, mâine poţi să fii sărac.
Dar cine dă săracilor, acela are o comoară nepiertioare, a cărei stăpânire nu se pierde la moarte, ci
mai vârtos se va dobândi, în cealaltă viaţă, mai mult decât s-a dat aici. De aceea să ne adunăm nouă comori în
cer, pe care nici rugina nici moliile nu le strică, şi nici furii nu pot a le desgropa şi a le fura. (Mat. 6, 20). Să ne dea
nouă Dumnezeu harul Său spre a împlini aceasta! Amin!

Evanghelia mintii curate

Matei 6, 22-33
Dintre toti oamenii de pe pamant, cea mai mare raspundere inaintea lui Dumnezeu o poarta cel ce se
numeste pe sine crestin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult crestinilor, si va cere mult de la ei. Popoarelor care s-
au indepartat de descoperirea primordiala a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a lasat natura si mintea: natura
drept carte si mintea drept indreptar de citire a acestei carti. Crestinilor insa pe langa natura si minte, le-a
fost restaurata revelatia primordiala, si li s-a dat o noua revelatie in Domnul Iisus Hristos. Crestinii au si
Biserica, paznic, talcuitor si indrumator intru amandoua Revelatiile; in sfarsit, crestinii au si puterea Duhului
Sfant, de viata -datator, invatator si calauzitor inca din inceputul Bisericii. Astfel pe cand necrestinii au un
singur talant - mintea - care ii indruma si-i invata din cartea naturii, crestinii au cinci talanti: mintea,
revelatia veche, revelatia noua, Biserica si puterea Duhului Sfant.
Cand un om care nu este crestin se intoarce catre natura, sa o citeeasca si sa o talcuiasca, are lumina unei
singure candele: mintea; cand un evreu se indreapta catre natura, sa o citeasca si sa o talcuiasca, are lumina a
doua candele: mintea si revelatia veche; dar cand un cresin se indreapta catre natura, sa o citeasca si sa o
talcuiasca, are lumina a cinci candele: mintea, revelatia veche, revelatia noua, Biserica si puterea Duhului
Sfant. Cine, asadar, vede mai bine: cel cu o lumina, cel cu doua sau cel cu cinci ? Fara indoiala ca toti pot citi
cate ceva, dar nici vorba ca cel cu cinci luminari va vedea mai limpede si mai departe decat ceilalti doi.
Cand unui om care merge la lumina a cinci candele i se sting toate cinci, se gaseste intr-un intuneric cu
mult mai mare decat unul care merge la lumina unei singure candele care i se stinge. Cand doi oameni se
gasesesc in acelasi intuneric, mai negru e intunericul pentru ochii celui care vine dintr-o lumina mai mare. Cei
care merg la lumina doar a unei singure candele, si merg cu inima curata si cu minte neintunecata, pot razbi
prin valea intunecoasa a acestei lumi spre lumina cea mare a lui Dumnezeu; dar mai usor pot strabate cei al
caror drum e luminat de un sfesnic cu cinci lumini. Iar daca cei care merg cu o candela sunt fara cuvant de aparare
(Romani 1, 20) daca se abat din cale si se pierd in intuneric, ce cuvant de aparare inaintea lui Dumnezeu vor avea
cei carora Dumnezeu le-a dat cinci lumini, daca ei se abat din cale si se pierd in intuneric ? Cu adevarat, intre
toti oamenii de pe pamant, cea mai mare raspundere inaintea lui Dumnezeu o poarta cel ce se numeste pe sine
crestin.
In Evanghelia de astazi, Domnul dezvaluie adevaruri limpezi si simple pe care multi dintre noi, cu
inconstienta, le calca in picioare in fiecare zi; adevaruri atat de simple si de limpezi incat si un om cu o
singura lumina - cu o minte curata, dar al lui Dumnezeu -" le pot vedea si recunoaste . Zice Domnul:
Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot
trupul tau va fi intunecat.
 Ochii sunt fereastra trupului, fereastra prin care simte lumina, primeste lumina si se cunoaste a fi in
lumina. Daca fereastra e astupata, in ce intuneric se afla trupul! Ochii sunt calauza trupului; cata vreme
calauza e in fata, trupul inainteaza si nu aluneca din Cale - picioarele merg incotro trebuie, mainile si ele fac
ce trebuie, la fel fiecare madular. Dar cand calauza ramane in intuneric, in ce intuneric se vor afla cei ce vin
dupa dansa! Daca ochii orbesc si nu mai lumineaza trupul, ce gramada monstruoasa de intuneric va fi acel
trup! Toate cararile i se inchid; picioarele ori stau in loc, ori o iau aiurea; mainile ori nu fac nimic ori lucreaza
anapoda; la fel toate madularele. Picioarele se tarasc anevoie, incercand prin incetineala sa tina locul luminii care
lipseste; mainile se intind, cautand sa atinga si atingerea sa tina loc luminii care lipseste; urechea se ciuleste, cautand
sa inlocuiasca vederea. Dar in zadar: cei condusi nu pot tinea loc de calauza. Se isca zapaceala, haos. Fara vedere,
trupul este adevarata temnita.
Intelesul ascuns al acestor cuvinte il dezvaluie limpede propozitia ce urmeaza: Deci, daca lumina care e in
tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult! Domnul nu spune "in fata ta", sau "deasupra ta", ci "lumina
care e in tine". Spunand aceasta, intoarce intreaga icoana a ochiului si a trupului spre omul dinlauntru, spre
minte si spre suflet, pentru ca ochiul e chipul mintii, iar sufletul chipul trupului. In Sfanta Scriptura se vorbeste
adesea de vederea mintii, precum si de orbirea ei. Apostolul Pavel cere de la Dumnezeu pentru Efeseni: Sa va
lumineze ochii inimii (1,18), iar Psalmistul se roaga: Descopere ochii mei si voi cunoaste minunile din legea Ta
(Psalm 118,18), intelegand aici ochii mintii, vederea dinlauntru, singura prin care se poate vedea Legea lui
Dumnezeu.
Mintea este ochiul sufletului intreg. Mintea este fereastra sufletului spre Dumnezeu. Cand mintea e
curata, luminata si deschisa spre Dumnezeu, se revarsa in tot sufletul lumina din cer si gandurile ni se inalta
si ele spre Dumnezeu. Atunci toate simtirile noastre sunt pline de dragoste de Dumnezeu si de Legea Lui, toate
nazuintele si dorintele noastre, toate lucrarile sufletului nostru sunt pline de lumina, intregi si puse in slujba
lui Dumnezeu. Sunt ca un camp insorit pe care pasc turmele si se veselesc pastorii si unde nu cuteaza lupii sa intre
din pricina luminii. Numai cand asfinteste soarele si cade noaptea indraznesc lupii sa iasa in camp dupa prada.
Luminat de o minte teafara si curata, sufletul e ferit de fiare salbatice, de rautati si patimi, care cad asupra lui
numai in intunericul unei minti bolnave.
Fiind Ava Veniamin bolnav de moarte, ucenicii se rugau langa patul lui pentru insanatosire. Dar batranul,
auzind pentru ce se roaga, le-a zis: Rugati-va pentru omul meu cel dinlauntru, sa nu se imbolnaveasca acesta; de pe
urma trupului n-am avut mare lucru de castigat, iar acum, ca-i bolnav, nu simt nici o pierdere (Pateric).
Cand mintea e curata, totul in sufletul omului este curat si este curat omul intreg. Toate sunt curate
pentru cei curati (Tit 1,15). Fara indoiala ca in orice om, pe langa cea mai mare curatie se afla si impuritati;
dar omul cu minte curata nu va vedea necuratia, pentru ca isi indreapta mintea, si prin minte tot sufletul,
numai spre ceea ce este curat atat intrinsul cat si in lumea inconjuratoare. Si, indreptandu-si mintea numai
spre ceea ce este curat, se imbogateste tot mai mult si mai mult in curatie. Cu cat mintea ni se alipeste de
Mantuitorul Iisus Hristos care este desavarsirea curatiei si a luminii, cu atat mai curata, mai stralucita si mai
intelegatoare se face, si odata cu ea si inima si tot sufletul nostru.
Daca mintea se intoarce de la Dumnezeu, il tagaduieste sau il huleste, faclia sufletului se stinge,
fereastra se astupa si carmaciul sufletului, mintea, aluneca si cade in prapastie. O, cum se intuneca atunci
sufletul! Ce razmerita-i intrinsul si cum se clatina orbecaind afara din cale ! Drept calauza e luat un fugar, drept
lumina o scanteie fara viata, ce degraba stingandu-se, il lasa pe cel dus de ea in seama unei simtiri trecatoare,
careia repede ii ia locul o alta, si astfel zburatacind de la o dorinta la alta omul cade intreg in intunericul
nepatruns al deznadejdii. Atunci sufletul sfarsit de puteri se preda cu totul trupului: trupului care si el s-a
facut intuneric si orbire, lipsit fiind de lumina intelegerii. Trupul ajunge carmaci. Orbul duce pe orb, si
amandoi cad in prapastie.
Cuvantul de mai sus al lui Hristos se potriveste deasemenea parintilor si invatatorilor, conducatorilor
de popoare si preotior Bisericii lui Dumnezeu. Parintii sunt, cumva, ochii copilului; la fel sunt invatatorii
pentru invatacei si conducatorii pentru popor Daca cei ce merg in frunte nu vad incotro se indreapta, cu atat
mai putin vad cei ce merg dupa ei. Daca parintii s-au ratacit, cum sa gaseasca pruncul calea cea dreapta?
Daca invatatorii mint, cum sa invete ucenicii adevarul? Cu conducatori fara de Dumnezeu, cum sa fie evlavios
poporul? Si cu preoti prihaniti, cum sa fie credinciosii curati? Atunci se va arata asupra acelora tot adevarul
profetic al cuvintelor ce s-au dovedit, de atatea nenumarate ori, adevarate pentru israeliti: Cu ochii va veti
uita, si nu veti vedea (Matei 13, 14; cf. Ioan 9, 39). Adica: va veti uita cu ochi trupesti la cele duhovnicesti, si nu le
veti vedea; pentru ca ochii trupesti patrund trupescul iar ochii duhovnicesti (mintea), ceea ce e duhovnicesc. Daca
mintea ti-e oarba, tot duhovnicescul din cer si de pe pamant iti ramane nevazut si nestiut tie, pentru ca nu vezi decat
cu ochii trupesti. Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate
sale inteleaga, fiind judecate duhovniceste (1 Corinteni 2,14).
Auzi ce zice Apostolul Pavel: Noi avem mintea lui Hristos (1 Corinteni 2,16). Fericit cine poate spune
ca are mintea lui Hristos! Fericit cine a lepadat mintea cea muritoare, inselatoare, pamanteasca si in locul ei a
pus mintea cea tare a lui Hristos! Unul ca acesta plin va fi de lumina negraita, si va vedea lumea intrega scaldata in
lumina, cum a vazut Moise rugul aprins. Va umbla hotarat in valea cea neagra a acestei vieti, pentru ca drumul sau e
luminat de lumina luminilor, de Ochiul atoatevazator, de Mintea cea preacurata. Pentru ca spune Domnul: Eu sunt
Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric (Ioan 8, 12). Hristos e lumina noastra ; Hristos
e ochiul vietii noastre. Daca vrea cineva sa cunoasca viata si sa vada cararea vietii adevarate, cu ochiul acesta
trebuie sa priveasca. Orice alt ochi e, in chip vatamator, mai mult sau mai putin intunecat si murdarit,
aratand lucrurile fie mai mici fie mai mari, fie mai apropiate fie mai departate decat sunt, ca niste ochelari.
Numai cu ochii lui Hristos vedem lucrurile asa cum sunt, in cer si pe pamant, in oameni si in celelalte zidiri.
De aceea greu le va fi celor carora li s-a dat sa vada cu ochii lui Hristos, si nu vad, sa dea seama inaintea lui
Dumnezeu pentru aceasta.
Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se
va lipi si pe celalalt il va dispretui, nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona. Pot doua roti de la o caruta sa
mearga inainte si doua inapoi? Poate omul sa se uite cu un ochi la rasarit si cu celalalt la apus ?
[Zice ava Isaia: "Precum nu poti privi cu un ochi la cer si cu altul la pamant, nici mintea nu poate sa
amestece grija de cele ceresti cu grija de cele pamantesti"]
Cum s-o ia un picior la dreapta, si celalalt la stanga? Nu se poate. Tot asa nu se poate si sa mergi la
intalnirea cu Dumnezeu si sa ramai in bratele lumii. Nu poate omul sa slujeasca si lui Dumnezeu si pacatului,
pentru ca ori va uri pe Dumnezeu si va iubi pacatul, ori dimpotriva, va iubi pe Dumnezeu si va uri pacatul . Ca
sa puna si mai mult in lumina acest adevar, Domnul il repeta cu alte cuvinte: Sau de unul se va lipi si pe celalalt il va
dispretui. Omul poate sa se lipeasca de Dumnezeu, dar poate sa se lipeasca si de vrajmasul lui Dumnezeu. Iar
dragostea pentru lume e ura fata de Dumnezeu. Dumnezeu cere de la noi inima noastra intreaga, dupa cum si El
ne da tot ajutorul Sau, tot harul Sau. Caci ochii Domnului vad peste tot pamantul, pentru ca sa sprijine pe cei care
sunt cu inima lor intreaga la El (II Paralipomena 16, 9): intreaga, desavarsita, curata, golita de credinta in lume, de
nadejdea in lume si de dragostea pentru lume; ci plina de credinta, nadejde si dragoste fata de Dumnezeu cel viu si
fara de moarte.
Cine se lipeste de Dumnezeu trebuie cu adevarat sa dispretuiasca toata dulceata muritoare,
inselatoare si stricacioasa cu care il imbie lumea. Si dimpotriva, cine se da cu totul pe mana inselatoarei
nadejdi si fagaduinte a acestei lumi, neaparat va nesocoti si va dispretui pe Dumnezeu. Nu va amagiti:
Dumnezeu nu se lasa batjocorit (Galateni 6, 7). Cine se leapada de Dumnezeu, si Dumnezeu se va lepada de dansul;
Dumnezeu va ramanea ce este, iar omul acela va fi sters din Cartea Vietii, si in lumea aceasta si in cea viitoare. Fiti
asadar statornici in evlavia fata de Dumnezeu, nu fiti cu inima impartita ci, cand ati apucat coarnele plugului
lui Dumnezeu, nu va mai uitati in urma. Cand ati inceput a fugi din nimicirea Sodomei acestei lumi, nu va uitati
inapoi, ca sa nu va faceti stalp de sare asemeni femeii lui Lot, si sa nu mai puteti apuca atunci nici inainte, nici
inapoi. Si cand ati scapat odata de raul faraon egiptenesc, nu mai doriti sa va intoarceti in robia lui, chiar de v-ar sta
cale mari si pustii, foame si sete, si fara de numar dusmani. Domnul pururea merge in fata celor aflati pe calea
mantuirii, ca sa-i scoata din flacarile pacatului si sa le curete cararea fie prin mare, sau prin pustiu, sau prin
sirurile stranse ale vrajmasilor.
Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona. Domnul intareste o data ce a spus: Nimeni nu poate sa
slujeasca la doi domni. Adica la doi stapani ale caror ganduri, dorinte si porunci isi sunt potrivnice. Dreptul
Avraam a slujit la trei domni (Facere 18, 12), dar acesti trei domni erau una in fiinta si in duh. Si noi putem sa
slujim la treizeci de ingeri ai lui Dumnezeu, sau la trei sute de sfinti ai Sai, pentru ca acestia nu sunt treizeci sau trei
sute ci una si aceeasi oaste a lui Dumnezeu de lumina, adevar si dreptate, care slujeste unui singur Domn: lui
Dumnezeu. Ca sa nu se inteleaga ca nu putem sluji doi oameni buni si sfinti, Mantuitorul lamureste ce vrea sa spuna,
aratand ca are in vedere doi stapani potrivnici unul altuia, care nu au nimic laolalta, cum nu au ziua si noaptea.
Dumnezeu si mamona, iata cei doi stapani potrivnici carora nu le putem sluji impreuna: si lui Dumnezeu spre
mantuire si viata, si lui mamona spre pierzanie si moarte.
"Mamona" este un cuvant fenician care inseamna "Avutii". Se spune ca fenicienii politeisti aveau un
idol cu acest nume, caruia i se inchinau ca unui zeu al bogatiei. De ce foloseste Domnul cuvantul acesta strain
drept antiteza lui Dumnezeu? Tocmai ca sa-Si arate adancul dispret fata de zeificarea avutiilor, de inrobirea
fata de ele. Iubirea de argint este radacina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10). Iubirea de argint nu e doar
impatimirea dupa bani, ci dupa orice avere prisositoare care vatama sufletul. Mantuitorul ar fi putut spune: "Nu
puteti sluji lui Dumnezeu si minciunii, pentru ca Dumnezeu e adevar", sau: "lui Dumnezeu si rapirii, pentru ca
Dumnezeu e mila", sau "lui Dumnezeu si desfraului, pentru ca Dumnezeu e neprihanire", sau "lui Dumnezeu si
pizmei, pentru ca Dumnezeu este iubire, sau "lui Dumnezeu si oricarui pacat, pentru ca Dumnezeu este fara pacat si
potrivnic pacatului."
De ce a pus Domnul tocmai robirea la avutii fata in fata cu slujirea lui Dumnezeu ? Pentru ca robirea
la avutii cheama, pricinuieste si inlesneste toate pacatele si viciile. Cine se lipeste de avere cu inima nu se va da
in laturi sa minta, sa insele, sa fure, sa rapeasca, sa jure stramb si chiar sa ucida, numai ca sa-si pastreze si sa-
si sporeasca bogatiile, si nici nu se va putea impiedica sa pizmuiasca si sa urasca pe cei mai bogati decat
dansul. Dar nu numai atat, ci bogatiile vor face cale spre dansul tuturor pacatelor si rautatilor: betie, joc de
noroc, desfrau, preacurvie si toata necuratia.
Omul care vede ca ceilalti il invidiaza si-i dau onoruri pentru ca e bogat incepe sa nu mai stie ce-i frica
de Dumnezeu; unul ca acesta nu se mai inchina lui Dumnezeu, nesocoteste Legea si Biserica Lui si curand
ajunge hulitor si ateu. Iata de ce Domnul a ales slujirea mamonei, demonul bogatiilor, drept chip al deplinei
potrivnicii fata de slujirea lui Dumnezeu. A sluji avutia il duce pe om in robia ei si-i distruge sufletul cu totul.
 Sfantul Vasile cel Mare spune in Omilia la avaritie: "Rau e cel care cere mult; multa pretindere duce in viata
la poftire fara sat. Focul odata ce a izbucnit mistuie tot ce-i sta in cale si nimeni nu poate sa-l opreasca pana ce nu
a mistuit tot. Asa e si avaritia: poate cineva s-o stavileasca ?"
Iar Domnul a spus altadata: Ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va
pierde ? (Matei 16, 26). Lumea e a lui Dumnezeu si asa va ramanea, iar bogatul, cand moare, ramane si fara
lume si fara suflet, iar la Judecata de Apoi va fi mai sarac decat cel mai sarac dintre slugile si slujbasii lui din
aceasta viata.
Si Domnul spune mai departe: De aceea zic voua: Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici
pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este viata mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea ?
"De aceea zic voua..." De ce ? Pentru ca bogatia e atat de vatamatoare sufletului. Pentru ca slujirea
mamonei va opreste de la slujirea lui Dumnezeu. Pentru ca voiesc sa fiti stapani peste intreaga lume si peste
toate cate le-a pus Dumnezeu in stapanirea omului la Facere, iar nu slugi ai slugilor voastre si robi ai robilor
vostri. Sa nu va macine asadar grija pentru hrana, pentru bautura si imbracaminte. Mai greu e sa faci un
trup decat sa-l hranesti si sa-l imbraci. Iar Dumnezeu, care a facut ce-i mai greu, va face si ce-i mai usor.
Ochiul Lui ne vegheaza neincetat, mainile Lui pline se intind necontenit spre noi.
Oare nu vedem, oriunde ne-am indrepta ochii, cum Ziditorul hraneste, adapa si imbraca toate fapturile Sale ?
Hraneste furnicile in pulbere; hraneste fiarele in munti; hraneste pestii in mare. Cand vine vremea rece, trimite
randunelele si cocorii in tari calde, si le hraneste acolo cat e iarna de lunga, iar ursului ii gaseste vizuina unde sa
hiberneze. El adapa arborii si ierburile, colinele si pajistile, verdeata si florile. E vreo faptura pe fata pamantului
pe care s-o fi facut Dumnezeu si apoi sa o fi parasit golasa ? Cine altul imbraca pe leu si pe tigru, si pe lup, si pe
vulpe ? Cine-i coase haina paunului si corbului, si cine cladeste testoasei carapace si pestelui solzi, daca nu El ? Cine
da oilor lana, si par caprelor, si tepi porcului, si piele boului, si coama calului, daca nu El ? Cine brodeaza aripile
fluturelui si talia viespei si cine face pavaza gazelor in iarba si frunzis ? Cine ii da pomului coaja si cine impodobeste
lujerul porumbului ? Cine toarce si tese pentru florile campului asemenea straie cum n-au purtat vreodata nici regii
pamantului ? Domnul, Domnul cel viu, Domnul care le-a zidit. Dar oare El se va uita numai la om ca la un fiu vitreg
intre toate fapturile Sale? Cel care hraneste fiarele in munti, si iarba de pe camp, si gazele din iarba, o sa lase
flamand si insetat si gol tocmai pe om, pe cununa zidirii Sale? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu
secera, nici nu aduna in jitnite. Cine atunci le hraneste? Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Nu spune: "Tatal lor", ci
"Tatal vostru".
Dumnezeu le este lor Ziditor, iar voua va este mai mult: va este Tata. Voi sunteti cu mult mai mult
decat acelea. Prin aceste cuvinte Hristos arata neasemanata vrednicie a omului fata de celelalte zidiri. Nu
suntem noi mai mult decat pasarile cerului? Si daca suntem, preainteleptul Dumnezeu o sa aiba grija de ele si o
sa uite de ce are mai scump pe lume: de fiii Sai ? La urma urmelor, toata preocuparea noastra dupa mancare
si bautura nu ar avea nici un rost daca, in lucrul care ne hraneste, nu ar pune Dumnezeu puterea Lui
datatoare de viata. Nu painea ne hraneste, ci puterea lui Dumnezeu din paine; nu apa ne stinge setea, ci
puterea lui Dumnezeu din apa. Noi nu putem sa facem pentru noi nimic. Cine dintre voi, ingrijindu-se, poate
sa adauge staturii sale un cot? Si cine poate sa adauge macar o singura zi vietii sale pe pamant? Fa-mi
cunoscut, Doamne, sfarsitul meeu, si numarul zilelor mele (Psalm 38, 5) spune regele David. Oare cei care mananca
si beau mult nu mor la fel ca si cei care mananca si beau putin? Dar mancaii nu mor mai repede decat postitorii?
Cei care mananca si beau zdravan cresc macar cu o catime deasupra celorlalti oameni? Iar daca, ingrijindu-te
atata de mancare si bautura nu poti adauga nici un cot staturii tale, si nici o zi zilelor tale de ce nu lasi deoparte
toata grija de prisos fata de trup, ca sa poti vedea de sufletul tau, cel cu care vei veni, dupa despartirea de trup,
inaintea lui Dumnezeu ?
Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti ? Luati seama la crinii campul cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.
Si va spun voua ca nici Solomon in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia. Domnul a folosit intai
pilda pasarilor ca sa se rusineze cei ce se ingrijoreaza peste masura de hrana lor. Acum arata o parte si mai marunta a
zidirii Sale: florile campului, ca sa se rusineze cei ce se ingrijoreaza peste masura de imbracamintea lor. De ce oare a
deosebit Domnul crinii, si nu vreo alta floare impodobita de Dumnezeu tot atat de frumos ? Mai intai pentru ca albul
desavarsit al crinului inseamna neprihanirea. Vazatorul Ioan L-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu in cer ca pe un Miel, si
multime multa... imbracata in vesminte albe (Apocalipsa 7, 9). Apoi, pentru ca Domnul a vrut sa asemenea
frumusetea acestei flori cu regele Solomon, despre care se spune ca prefera hainele albe. Domnul mai aseamana
crinii cu regele Solomon deoarece Solomon a fost cel mai bogat si cel mai slavit rege al vremurilor vechi.
Si iata ca nici acest Solomon, atat de slavit si de intelept, cu toata stradania lui de a se imbraca stralucit, n-a
izbutit sa se invesmante vreodata mai frumos decat invesmanta Dumnezeu o iarba de pe camp. Nici un om asadar nu
poate face cu grijile sale ce face Dumnezeu cu puterea Sa. Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se
arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Cu toata
splendoarea sa, crinul nu-i decat iarba de rand, care astazi infloreste si maine e scrum. O, voi putin crediniosilor,
Dumnezeu care invesmanta cu atata grija iarba campului cea fara miscare, fara minte, fara grai, o sa va lase pe voi
dezbracati ? O, voi putin crediniosilor, luati seama: cu cat mai mult va ingrijiti de voi insiva, cu atat mai putin se va
ingriji Dumnezeu de voi!
Domnul ne porunceste inca odata sa nu ne ingrijoram pentru ce vom manca, sau ce vom bea, sau cu
ce ne vom imbraca. Repeta porunca spre a ne rupe de grijile de prisos care ne astupa vederea duhovniceasca,
ne orbesc mintea si ne lasa pe intuneric in aceasta lume, in ghearele unui stapan rau, mamona, indepartati si
instrainati de Dumnezeu.
Ci avand hrana si imbracaminte, cu acestea vom fi indestulati ( Timotei 6, 8). Adica: Daca avem ce ne
trebuie - si Dumnezeu are grija sa avem - sa nu umblam dupa mai mult de-atat. Ingrijindu-ne de lucruri de
prisos, ca si de ziua de maine, intram pana la urma in slujba celui rau. Insusi Domnul ne invata sa cerem de la
Dumnezeu painea noastra cea de toate zilele, prin care se intelege si painea duhovniceasca prin care are omul
viata. Nu ne invata sa cerem de la Dumnezeu lux si desfatari, Ca dupa toate acestea se straduiesc paganii. Cei
care nu cunosc adevarul lui Dumnezeu si puterea si iubirea Lui si pretul sufletului nemuritor si frumusetea
imparatiei lui Dumnezeu si dreptatea Lui, cauta mai mult decat le trebuie. Dumnezeu le da ce vor si nu le mai
datoreaza nimic, nici in veacul de acum nici in cel viitor. Isi iau partea lor intreaga aici pe pamant, intocmai
ca pasarile cerului si ca iarba campului.
Toata slava pasarilor din vazduh e cuprinsa intreaga in viata lor pamanteasca, la fel si frumusetea
florilor e o frumusete trecatoare, o frumusete inlauntrul timpului. Dar pentru fiii Sai a pregatit Dumnezeu,
inca de la intemeierea lumii, imparatia cereasca si o slava negraita in aceasta imparatie. Marirea omului,
asadar, nu sta in mancare si in bautura si in straie. Daca ar sta in acestea, omul ar fi de o mie de ori mai bine
hranit si imbracat in viata aceasta decat orice alta creatura de pe pamant, din aer sau din apa. Vedeti insa ca
nici marele Solomon, cu toata slava lui, nu era imbracat cu atata stralucire cat macar crinii de pe camp ! Iata de ce
trebuie oamenii sa-si caute slava lor nu in haine care-ti iau ochii, ci in ceva cu mult mai mare si nepieritor, sa-
si intoarca ochii si inima de la stralucirea trecatoare a lumii acesteia si sa caute slava pe care le-a pregatit-o si
le-a fagaduit-o Dumnezeu.
Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua. Nu
cautati zdrente la Cel care poate sa va dea odajdii. Nu cersiti firimituri de sub masa Celui care vrea sa va
aseze la ea cu cinste. El e imparatul, si voi sunteti fiii Lui. Cautati cele cuvenite fiiilor imparatesti: cele ce le-
ati avut odata si le-ati pierdut prin pacat. Cautati bogatiile pe care nu le roade molia, nici rugina, nici nu le fura
hotii. Iar daca va veti face vrednici sa primiti ce este mare, veti primi fara indoiala si ce este mic. Cautati imparatia
lui Dumnezeu, in care Dumnezeu insusi domneste pe tronul slavei Sale (cf. Psalm 102,19); imparatia bucuriei
si a dreptatii, in care dreptii vor straluci ca soarele (Matei 13,43), si in care nu e nici intristare, nici durere, nici
suspin, nici moarte.
Nu fiti ca fiul risipitor care, plecand de la tatal sau, dorea sa manance din mancarea porcilor, ci
cautati a va intoarce din tara cea indepartata in casa tatalui vostru ceresc, pentru ca imparatia lui Dumnezeu
nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant 14,17). Nu fiti ca Esau, care si-a
vandut dreptul sau de intai pentru un blid de linte. O sa dati cereasca imparatie si toata fericirea dintrinsa pe
lingura de zeama cu care va cumpara lumea? Fereasca-ne Dumnezeu, cu mila Lui, de asemenea injosire!
Pazeasca-ne Dumnezeu ochii nuntii, ca sa nu se intunece si sa se piarda cu rautatea mamonei, cu amagirea
pamantului cea inselatoare Daruiasca-ne noua intelegere, ca sa fim asemeni unor fii regesti care pierzand odata
imparatia, nu mai cauta nimic altceva decat s-o castige din nou.
Intr-o biserica din Siria ctitorita de imparatul Iustinian se afla o inscriptie pe care insusi acesta a
poruncit sa fie asezata acolo, si care dainuie pana astazi: imparatia Ta este imparatia tuturor veacurilor
(Psalm 144,13). Sa ne ajute si noua Dumnezeu sa ne insusim aceste cuvinte, dovada ca-L dorim pe Hristos in
inimile noastre. Toate celelalte sunt neinsemnate, sunt de mana a doua. Orice alta imparatie de pe pamant va
cobori in mormant cu viermii. Si pe cand lumea si imparatiile nu vor mai fi, dreptii vor canta cu ingerii in ceruri:
"imparatia Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, este imparatie vesnica, si stapanirea Ta din neam in neam! " A celui prea
minunat invatator sub soare fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si
nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Grija de multe (Descurajarea)
de Arhim. Serafim Alexiev
“În al doilea rând sfântul Efrem Sirul ne previne asupra duhului grijii de multe. Ce este grija de multe?
Sfântul Nil Sinaitul răspunde: „Grija de multe este o istovire a sufletului.” Ea este o stare de plictiseală, tristeţe,
apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită, uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte
mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă întunecate şi ceţoase sunt prevestitoare ale iernii, tot
astfel grija de multe cea de nebiruit, dacă prinde putere conduce către deznădejdea cea ucigătoare. Orice
stare întunecată este primejdioasă pentru suflet. În întuneric şi în ceaţă lupul se aproprie cel mai uşor de
stână. În întunericul grijii de multe vrăjmaşul mântuirii noastre năvăleşte cu foarte mare izbândă. „Sufletul
care este descurajat (de grija de multe) – continuă sfântul Nil Sinaitul, – nu va sta cu bărbăţie împotriva ispitei”. De
aceea Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc mereu să ne păzim îndeosebi şi cu multă stăruinţă de duhul grijii de multe. Ei ne
însufleţesc cu credinţă că Dumnezeul nostru este bun, iubitor de oameni şi Atotputernic, fiind întotdeauna pregătit
să ne ajute în lupta noastră împotriva năvălirilor celui rău.
După Sfântul Ioan Gură de Aur „grija de multe exagerată este mai vătămătoare decât orice acţiune
demonică, pentru că şi demonul atunci când stăpâneşte pe cineva îl stăpâneşte prin grija de multe. Dacă
nimiceşti grija de multe, nici demonul nu va putea să-ţi pricinuiască ceva vătămător ”. Noi avem marea datorie
de a ne păzi sufletul de vrăjmaşul demon. Diavolii ne asaltează din toate părţile: de aici năvălesc cu ispitele
trupeşti, de dincolo – cu lăcomia şi îmbuibarea pântecelui. Din al treilea loc – cu slava deşartă şi mândria, din
al patrulea cu pizma şi ura, din al cincilea cu nehotărârea şi răcirea întru credinţă, din al şaselea cu diferite
neplăceri din partea oamenilor celor răi şi altele. Din toate părţile ne pândesc diavolii – vrăjmaşi ai sufletului
nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Cădem în decurajare, suntem
pierduţi!
Un oraş poate să reziste şi unui asalt de lungă durată. Însă dacă se răceşte întru el duhul de luptă, el
va fi sortit pieirii. Dacă rabdă cu bărbăţie muncile asaltului şi se împotriveşte cu eroism, el poate să aştepte
ajutor din afară, prin care va pune pe fugă pe vrăjmaşi. Însă dacă se descurajează, dacă se predă în mâinile
vrăjmaşilor, devine el însuşi pricină de a fi jefuit şi ruinat. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Atâta timp
cât ne împotrivim cu îndrăzneală nicicum nu vom pieri. Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut se află lângă noi
şi ne ajută tainic. Dacă însă pierim cu duhul, noi singuri deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului.
Grija de multe este predare de bună voie. Nimeni dintre aceia care au stat fără preget de strajă şi au
apărat cetatea sufletului lor de vrăjmaşii demoni nu au căzut sub stăpânirea lor. Un oraş chiar de se
împotriveşte, poate să nici nu primească ajutor din afară, dacă Dumnezeu a hotărât să-l pedepsească pentru
mulţimea nelegiuirilor lui. Însă sufletul oricât de păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor, ajunge numai să
nu se descurajeze (să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii săi. Dacă acesta doreşte
din toată inima să se izbăvească de demoni Dumnezeu va înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea
păcătosului, ci să se întoarcă nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu (vezi Iezechiel 33, 11). Întreaga
taină a mântuirii constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui
Dumnezeu totul este înfăptuit şi tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea
constă doar în faptul – dacă noi săvârşim cele necesare mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia
care însetează după mântuire şi care se nevoiesc să o capete.
În Psaltire chiar Sfântul Duh a mărturisit cu tărie şi precizie aceste idei. Acolo citim: Aproape este Domnul
de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr, voia celor ce se tem de El o va face şi
rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe dânşii (Ps. 144, 18-19). Dacă iubeşti pe Domnul şi cu rugăciune
fierbinte ziua şi noapte strigi către El, poate El să nu te izbăvească de asalturile demonilor? Ca să zdrobească faptele
diavolului (vezi 1 In. 3, 8), Dumnezeu a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, Care din dragoste pentru noi a murit
pe Cruce pentru mântuirea noastră! Cum este cu putinţă ca El să-ţi refuze ajutorul, când El Însuşi jinduieşte
să ţi-l dea şi aşteaptă numai să strigi din toată inima către El! Pentru cei ce nădăjduiesc cu adevărat în Domnul
sunt valabile cuvintele Psalmistului: Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu
de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va adormita Cel ce te
păzeşte… Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de
acum şi până în veac. (Ps. 120).
Despre mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu se cunoaşte că la cruntele năvăliri ale demonilor, când li se părea, că
Dumnezeu îi părăsise deja, tocmai atunci – în momentul cel mai critic, – El intervenea în mod direct, şi se vădea că
în toată vremea luptei lor pline de bărbăţie a fost neîncetat lângă ei, bucurându-se de împotrivirea lor şi ajutându-i în
chip nevăzut. El ne ajută şi nouă când ne împotrivim adesea demonilor şi numai atunci se retrage de la noi
când începem singuri să facem în conştiinţa noastră compromisuri ticăloase cu vrăjmaşii demoni, în ciuda
sincerelor noastre relaţii cu Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu nu se amestecă în lupta noastră mai vădit, aceasta
se întâmplă, ca să vadă cât suntem noi de tari întru bine şi până unde îi suntem credincioşi, până unde vom
păzi cu sinceritate sufletele noastre de demoni şi dacă nu ne aliem tainic cu aceştia. Fiecare dintre noi trebuie să
ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască, numai dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească şi
nimic mai mult! Şi chiar atunci când ne ispitesc aceştia, împotriva voi lor, ne sunt folositori deoarece devin pricină a
slăvitei noastre încununări, numai dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât ne împotrivim, noi
vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi, aceasta este de neînlăturat la orice luptător. Se poate chiar pentru puţină
vreme să cădem. Însă, dacă ne ridicăm îndată, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de
neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi
tot se scoală… (Pilde, 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăţia, această
stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii doar una ca aceasta şi aşteaptă – să arătăm slăbiciune şi să
pierim cu sufletul – ca să ne lovească. Ei devin puternici prin această slăbiciune a noastră.
Veţi spune însă: „Ce om nu este slab? Cum poate el să se lupte cu demonii cei puternici?” – Da, vom
recunoaşte cu toţii suntem slabi, şi încă foarte slabi. Însă, puterea noastră este Hristos! Căci, câţi în Hristos v-
aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). Iar a te îmbrăca în Hristos, înseamnă să primeşti armura lui
Hristos şi prin urmare să dobândeşti puteri. Asaltat de demoni un astfel de om nu va fi rănit. Căci demonii ies la
luptă împotriva omului şi văd înaintea lor pe neaşteptate pe Hristos şi armele Lui, dintre care mai puternice sunt
credinţa şi smerenia. Ei năvălesc cu neruşinare însă nu pot să facă nimic împotriva sufletului smerit şi care crede în
Dumnezeu. La astfel de suflete însuşi Sfântul Duh ajută după cum este scris: …Duhul vine în ajutor slăbiciunii
noastre (Rom. 8, 26). Astfel că nu noi ne luptăm şi biruim pe demon, ci Însuşi Dumnezeu Tatăl întru noi, Însuşi
Hristos, în Care ne-am îmbrăcat prin harul botezului, Însuşi Duhul Sfânt, Care ne face de neînfrânt! Toate le pot
întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filip. 4, 13).
 Dar vai inimilor celor fricoase şi mâinilor celor slabe şi păcătosului care umblă pe două cărări! Vai
inimii celei slabe! Că nu crede, pentru aceea nu va fi apărată (Isus Sirah 2, 12-13). Cele două cărări, pe care
merge păcătosul, sunt îndoiala sufletului între credinţă şi necredinţă, între dăruirea către Dumnezeu şi
înţelegerea cu diavolul. Credinţa în Dumnezeu şi dăruirea către El sunt cele mai de seamă condiţii ale
victoriei. Dacă şovăieşti în credinţa ta şi în dăruire, nici un ajutor nu vei primi de sus. Grija de multe te va
preda vrăjmaşilor tăi. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iac. 1, 8); să nu gândească omul
acela că va lua ceva de la Dumnezeu (Iac. 1, 7).
Grija de multe ne asaltează de obicei în urma unor nereuşite. Însă nicăieri nu se spune, că încă de la
prima înfruntare cu demonii noi îi vom înfrânge. Dimpotrivă, suntem preveniţi, că prin lupte şi prin multe
necazuri se intră în împărăţia lui Dumnezeu (vezi Fapte 14, 22). La vreme de luptă există căderi şi ridicări.
Regula este: dacă ai căzut, ridică-te! Dacă ţi se întâmplă să nu izbuteşti, începe din nou! În legătură cu
aceasta ca pildă ne slujesc albinele şi furnicile. Despre albine se ştie, că oricât li s-ar nărui fagurii ele nu
contenesc niciodată să facă alţii noi până ce în cele din urmă vor reuşi să-şi asigure celule în care cresc larvele
şi-şi depozitează mierea. Un naturalist povesteşte despre comportamentul micuţei furnici care purta o grea
povară pe o suprafaţă înclinată. De cum se ridica pe locul cel mai înalt, povara cădea din nou. Aceasta s-a
repetat nu doar odată. Însă ea, de fiecare dată se întorcea, o lua şi începea din nou să o care la deal, până ce în
cele din urmă a reuşit să o ducă în muşuroi. Tot astfel şi noi trebuie să ne întărim în lupta împotriva piedicilor
de pe calea vieţii duhovniceşti. Pentru a ne asigura de victorie să dăm dovadă de cea mai hotărâtă credinţă în
Dumnezeu, de nădejde tare în ajutorul Lui, şi fără încetare să ne străduim să nu cădem în păcate de bună voie, ci să
trăim virtuos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Noi nu avem alt mijloc de biruinţă asupra diavolului în afară
de ajutorul lui Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă”. Cel mai aducător de biruinţă mijloc în viaţă este o
comportare curată şi virtuoasă.
Nu trebuie să deznădăjduim nici chiar atunci când lupta devine deosebit de grea, şi mai cu seamă
când intrăm într-o situaţie fără ieşire. Chiar dacă ni se pare că nu există nicio ieşire, trebuie să fim
încredinţaţi că Dumnezeu cunoaşte ieşirea şi cu siguranţă ne va scoate din aceasta situaţie dacă dăm dovadă
de răbdare până la sfârşit. Răbdarea este semnul adâncii credinţei în Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă să ne
întărim întru răbdare, încununându-ne pentru credincioşia în încercările răbdate de noi, ocrotindu-ne cu
dreapta Sa. „Când Dumnezeu îşi arată Atotputernicia Sa – spune sfântul Ioan Gură de Aur,- adesea îngăduie
mulţime de osteneli în faptele noastre, ca să ne conducă spre împlinirea scopurilor Sale, ca să ne descopere măreţia
Atotputerniciei Sale”. Acelaşi sfânt părinte povăţuieşte: „Nu există nimic mai puternic decât omul îngrădit cu ajutor
ceresc, şi nimic mai slab decât omul, care este lipsit de acest ajutor”.
Cunoscând toate acestea trebuie să ne îmbărbătăm în luptă şi să nu ne îngăduim nicio îngrijorare şi cu atât
mai puţin deznădejde. E de luat aminte, că si când descrie îngrozirile de dinaintea sfârşitului lumii Domnul Iisus
Hristos nu dă dreptul credincioşilor săi urmaşi deşi atunci ei vor fi cel mai mult prigoniţi, să se arate fricoşi şi
nehotărâţi. Dimpotrivă, El afirmă cu tărie şi îndrăzneală: Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi
capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se aproprie (Luca 21,28). Creştinul trebuie să fie îndrăzneţ în
toată vremea, dar mai cu seamă – în grelele prigoane şi în ispitele cruciale. El trebuie să se deosebească
radical de oamenii lumeşti care aşează ca scop al vieţii lor fericirea pământească. Pentru aceştia ispitele sunt
moarte: ei se îngrijorează de cum văd piedici în viaţă pentru bogăţia pământească. Pentru creştin însă trebuie
să fie în vigoare un dreptar exact pe dos. Dacă este un adevărat urmaş al lui Hristos, tocmai în vremea ispitei
el este cel mai plin de bărbăţie, mai îndrăzneţ, mai energic pentru că atunci se hotărăşte locul veşniciei lui.
Dacă arată în aceste momente hotărâtoare teamă faţă de viaţa sa, el poate să moară pentru vecie. Dacă însă îşi
predă viaţa lui în mâinile lui Dumnezeu şi este gata să moară pentru Dumnezeu va trăi veşnic cu El.
În vremea cruntelor prigoane, când arienii s-au ridicat împotriva sfântului Atanasie cel Mare, el s-a
ascuns printre monahii egipteni, cei de un cuget cu sine. Şi în cele mai crunte împrejurări sfântul a mărturisit
către aceştia următoarele: „Niciodată nu am fost aşa de liniştit ca acum în vreme de prigoană!” Astfel, prin
binecuvântata lui îndrăzneală, el a fost străin de orice îngrijorare şi a biruit. Pravila este următoarea: dacă te
afli în grele ispite, în loc să te îngrijorezi, roagă-te! Rugăciunea fierbinte te va uni cu Dumnezeu, iar de la El
vei primi puteri care te vor întări. Vântul împrăştie ceaţa, iar rugăciunea îngrijorarea. Soarele pune pe fugă
întunericul, iar harul Sfântului Duh îndepărtează deznădejdea. Acest har se dobândeşte însă cu smerenie şi
devine lucrător prin răbdare (vezi Luca 8, 15). El se înmulţeşte prin nevoinţă şi prin luptă!
Îngrijorarea este rudă a lipsei de voinţă. Dacă avem hotărârea să fim ostaşi îndrăzneţi ai lui Hristos,
gata să-şi jertfească viaţa lor pentru Dumnezeu, vom vedea cum Dumnezeu ne va umple o neobişnuită
bărbăţie şi fericire. Atunci vom înţelege de ce sfinţii mucenici cântau în mijlocul chinurilor lor. Atunci ne va
deveni limpede că pentru aceia care se nevoiesc în viaţa duhovnicească există mângâiere, încă din timpul
luptei. Şi cât de mare va fi bucuria la biruinţa deplină şi mai cu seamă în veşnicie – în împărăţia cea cerească!
Însă grija de multe se naşte şi din păcate. Păcatele care ne asaltează şi nu sunt spovedite sunt o povară grea a
sufletului sub care omul geme şi fără de voie se descurajează. Sub influenţa acestei descurajări sufletul devine
neputincios şi în ciuda puterilor lui fireşti dăruite de Dumnezeu, într-atâta decade, că nu mai întreprinde
nimic împotriva ispitei şi se dedă la noi şi noi ispitiri. O asemenea descurajare, rudă a păcatelor, naşte noi
păcate. Aceasta este starea celor păcătoşi, care cred în Dumnezeu, însă nu au caută calea pocăinţei.
 Cei ce au păcătuit şi nu cred nu încearcă o astfel de îngrijorare. Ei au aflat leacul împotriva ei în opiumul
desfătărilor. Sub influenţa patimilor care îi stăpânesc, ei înăbuşă orice manifestare a grijii de multe în sufletul
lor, trecând de la o plăcere la alta. Ei se înşeală pe sine, că pot să fie fericiţi şi tot încearcă vreo satisfacţie din
petrecerile lor, chiar dacă destul de rapid văd spatele „fericirii” care se îndepărtează de la ei. Însă aceasta nu-i
descurajează. Fără încetare se avântă în căutarea unei noi plăceri, aşteptând de la ea o nouă „fericire”.
Diavolul îi ajută în această direcţie şi le distrage atenţia în înşelarea lor de sine. Desigur şi nou aflata
„fericire” trece rapid. Însă ce-i cu asta?! Mâine soarele va străluci din nou şi îi va aduce noi posibilităţi pentru
alte întâlniri şi desfătări! Astfel întreaga viaţă se scurge în jocul înşelării de sine până ce vine moartea şi
răpeşte sufletele ce au rodit păcatul, ca să le târască în iad.
Pe cât este de nedrept omul în întreaga lui păcătoşenie să caute neîncetat plăceri ca şi cum le-ar sluji!
Drept ar fi fost ca păcătosul singur să caute pentru sine pedepse pentru a-şi răscumpăra vina înaintea lui Dumnezeu
şi să afle întru el pacea. Adevărata fericire este aceea, care izvorăşte din sufletul ce se află în pace cu Dumnezeu
şi cu propria lui conştiinţă, şi nu aceea care o întâlnim ocazional ca să ne părăsească în următoarea clipă şi
din care noi furând puţin, să păcătuim încă şi mai mult cu acest jaf.
Sfinţii niciodată nu au căutat plăceri. Dimpotrivă, ei au fugit de satisfacţiile vieţii pedepsindu-se cu nevoinţe
aspre alese de ei de bună voie şi în grele condiţii de viaţă supunându-se la lipsuri de necrezut – foame, sete, ger,
dogoare. Şi suportând cu răbdare toate aceste strâmtorări care ar fi silit pe omul obişnuit să se dedea la cârtire şi
îngrijorare, tocmai astfel au biruit întru sine grija de multe şi s-a arătat că în sufletele lor strălucea soarele împărăţiei
lui Dumnezeu cu caracteristicile ei dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 7). Aflând pe Dumnezeu şi
fericirea în Dumnezeu ei nu căutau plăcerile cele vremelnice din afară. Şi cum le păreau lor acestea?! La omul ajuns
la vârsta înţelepciunii nu se mai e loc de jocul cu păpuşi! Cele plăcute pentru copii sunt jignitoare pentru el. Cel ce
gustă din veşnicele bunătăţi, pe care doar Dumnezeu le dăruieşte nu află nicio plăcere în înşelătoarele şi
mincinoasele plăceri pământeşti.
Bine spune Pascal: „Dacă omul era fericit, fericirea lui ar fi fost cu atât mai deplină cu cât mai puţine plăceri
există, cum se întâmplă cu sfinţii… Da, însă dacă plăcerea poate să ne dea bucurie, oare aceasta nu este o fericire? –
Nu, pentru că vine de aiurea şi din afară. Şi atunci omul este dependent, prin urmare poate să se tulbure de miile de
schimbări, care inevitabil îl mâhnesc”.
Tragedia umană constă în îndepărtarea omului de Dumnezeu şi în căutarea fericirii în afară de
Dumnezeu. Şi această rătăcire este fatală. În ciuda nenumăratelor dezamăgiri în încercarea de a atinge
fericirea pe această cale, oamenii nu se înţelepţesc uşor. Ei îşi închipuie, că dacă pornesc pe o altă cărare, dacă
îşi schimbă profesia, mediul, rudele ori soţiile, îşi vor afla liniştea dorită. Însă procedând aşa, alte neplăceri îi
năpădesc şi izgonesc fericirea din inima lor. Plăcerile îi ajută în acest caz cel mai puţin. Ele sunt doar mijloace
vremelnice pentru om de a fugi de sine însuşi şi de a nu-şi da seama până la o anumită vreme cât este de
nefericit atunci când rămâne doar el cu sine însuşi.
„Singurul lucru – spune Pascal – care ne mângâie în nefericire este plăcerea, dar în realitate aceasta
este cea mai mare nefericire a noastră. Căci anume plăcerea ne împiedică să cugetăm la noi înşine şi ne
păgubeşte fără să ne dăm seama. Fără ea noi am fi căzut într-o descurajare de nesuportat şi doar aceasta ne-
ar fi împins ca să aflăm cel mai sigur mijloc de a trage un folos din ea. Însă plăcerea ne distrage şi pe nesimţite
ne conduce spre moarte”.
Ce trebuie să facă cei care au păcătuit şi cred în Hristos, pentru a nu cădea în aceste rătăciri fatale pentru
păcătoşii care nu cred? Ei trebuie să caute mântuirea din această îngrijorare nu în satisfacţie ci dimpotrivă,
prin această grijă de multe să se izbăvească de orice îngrijorare. Ce vrea să spună aceasta? Iată ce: dacă te
descurajezi pentru păcate nu fugi de necazul care te apasă din pricina lor! Nu căuta plăceri, ci spune-ţi: Iată
până unde m-au condus păcatele mele! Vai mie! Dacă eu aici pe pământ mă bucur de atâtea îndurări dumnezeieşti
unde mă bucur de aer şi de soare, unde admir stelele şi florile – dacă aici cad într-o astfel de stare de iad, care
aproape nu o pot suporta şi prefer să mor, atunci prin păcătoşenia mea, care va fi starea mea în iad, unde nu va exista
nici un fel de mângâiere! Nimic altceva nu-mi rămâne în afară de a mă pocăi şi a striga asemenea lui David:
„Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!”
Cel care în grija lui de multe ajunge la pocăinţă, acela tocmai prin această îngrijorare se izbăveşte de ea. Aici
se cere înţelepciune care îi va ajuta omului să recunoască şi în această descurajare glasul lui Dumnezeu care cheamă
pe păcătos la pocăinţă. Această înţelepciune îl va învăţa şi la aceea – de a nu se îngrijora la orice prilej de scârbă, şi
să ştie că grija poate să fie, pe cât de vătămătoare, pe atât de folositoare. Vătămătoare este aceasta, când ne
îngrijorăm pe motivul neizbânzilor pământeşti, pentru pierderile materiale, pentru egoismul rănit ori în general pe
motivul că ni s-a făcut vreun rău. Folositoare este însă grija de multe când ne-a fost dat să gustăm iadul înaintea
iadului şi prin aceasta ne îndeamnă către pocăinţă şi împăcarea cu Dumnezeu. Căci întristarea cea după Dumnezeu
aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (2 Cor. 7, 10).
Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă în chip minunat: „Dumnezeu a aşezat îngrijorarea în firea noastră, nu
spre a ne preda ei în chip neînţelept şi la vreme nepotrivită. Şi nu pentru a ne păgubi prin ea, ci de a primi prin ea
mare folos. Însă cum putem să primim prin aceasta folos? Dacă ne dăruim ei la vreme potrivită. Iar momentul
potrivit pentru îngrijorare nu este când răbdă răul, ci când săvârşim răul. Însă noi am stricat rânduiala şi am
schimbat vremea. Când păcătuim mult şi săvârşim răul, nu ne frângem inima nici măcar pentru puţină vreme; însă
îndată ce vreun om ne face cel mai mic rău pierim cu duhul, ne îngrijorăm, ne pierdem raţiunea, şi lipsiţi de curaj
dorim să terminăm cu viaţa noastră.”
După sfântul Ioan Gură de Aur, o asemenea reacţie, împotriva relelor venite din afară este întrutotul
nelalocul ei. Căci leacul prescris este folositor doar atunci când este administrat într-o boală potrivită lui.
Grija de multe este un leac mult prea puternic. Ea poate să roadă şi să cureţe viciile când conduce sufletul
plin de păcate până la pocăinţă. Dacă însă păcătosul se leneveşte pentru mântuirea lui, grija de multe poate
să-l păgubească. Însă aceia care răspund că nu pot să nu se îngrijoreze când conştiinţa îi apasă pentru
păcătoşenia lor şi la suferinţele pentru păcatele săvârşite, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde cu înţelepciune
că, dacă vreun păcătos este pedepsit în această viaţă pentru păcatele lui, el tocmai pentru aceasta nu trebuie
să se descurajeze, ci dimpotrivă – să mulţumească şi să se facă mai blând, cunoscând, că încă din această lume
se slobozeşte de păcatele lui prin pedeapsa pe care o rabdă şi că nu va mai fi osândit împreună cu lumea (vezi
1 Cor. 11, 32).
Întunericul descurajării (îngrijorării), după minunatul sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie să
se risipească cu cererii şi rugăciuni: astfel şi fericitul David, acest mare şi minunat bărbat, necontenit s-a folosit de
aceste medicamente (rugăciuni) şi prin ele s-a izbăvit din greutatea necazului. El spunea lui Dumnezeu: Necazurile
inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă (Ps. 17, 18), ori din nou singur se îmbărbăta trezind întru sine
gânduri cucernice: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi
lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeu meu (Ps. 42, 6 – 7).
Iată că prin pocăinţă, prin rugăciuni, prin lupta cu păcatele se izgoneşte descurajarea (grija de multe).
La necaz, cei deznădăjduiţi pentru nelegiuirile şi răutăţile săvârşite, pe care nu pot să le îndrepte, omul
trebuie să-şi amintească, că deznădejdea este mai înfiorătoare decât toate, chiar şi decât păcatul neîndreptat .
Pe cât de neîndreptat poate să fie la om, păcatul poate să fie iertat de Dumnezeu, ajunge numai să fie însoţit de o
pocăinţă adâncă potrivită lui, care îndepărtează deznădejdea. „Cei ce păcătuiesc nu trebuie să deznădăjduiască –
scrie Sfântul Marcu Ascetul. Pentru că noi vom fi osândiţi nu din pricina multelor noastre răutăţi, ci de faptul
că nu dorim să ne pocăim.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „nu păcatul păgubeşte într-atâta cât
deznădejdea”. Şi pentru că deznădejdea este mai rea decât păcătuirea, şi pe cât suntem mai păcătoşi,
niciodată nu trebuie să ne descurajăm până la deznădejde. Pentru păcat există leac – iar aceasta este
pocăinţa. Iar „leacul”, care-l oferă deznădejdea este lipsit de orice putere. Iuda demonstrează aceasta. Iată de ce
dacă cădem în grija de multe (descurajare) pentru păcatele noastre, să alergăm să le mărturisim, şi ne vom lecui. Aici
ajută şi ocupaţiile duhovniceşti, către sunt ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu citirea Vieţilor Sfinţilor, curatele,
scurtele însă fierbinţile rugăciuni, cântările duhovniceşti şi binefacerea. Osteneala trupească în asemenea cazuri este
de asemenea foarte recomandată. Prin metode adecvate poate să se pună pe fugă grija de multe care a pătruns în
sufletele noastre, şi să să pătrundă acolo razele bucuriei şi nădejdii”.
(din: Arhim. Serafim Alexiev, Izbavirea de pacate. Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura
Sophia, Bucuresti, 2008, Traducere din limba bulgara de Gheorghita Cioci
Predica la Duminica a III-a dupa Rusalii
"Luati seama la crinii campului..."
(Duminica a III-a dupa Rusalii; Mt 6,22-33)
Biserica este inca umpluta de radierea luminii Rusaliilor, Pogorarea Duhului Sfant fiind aceea care
explica - asa cum o cheie deschide usa - de ce Domnul era atat de preocupat ca Ucenicii Sai, si prin ei, noi sa
intelegem cat de nepretuiti suntem in raport cu toate celelalte ale Creatiei.
Evanghelia acestei Duminici face corp comun cu intreg capitolul 6 al Evangheliei dupa Matei, capitol
drag inimii crestinului - indiferent de confesiune -, caci afla cum trebuie (si Cui!) sa se roage, cat de
importanta este milostenia, care este fondul postirii si cum iertarea - dar al Rusaliilor - trebuie sa locuiasca in
inima omului. Versetele pe care le-am ascultat astazi in bisericile noastre ridica insa o alta problema de viata
si de moarte in viata crestinului: raportul intre grija de a fi cu Hristos si grija de a supravietui intr-o lume a
economicului, a materialului... Spusele Mantuitorului vin sa intareasca in noi convingerea ca viata in Hristos -
ce se va numi " crestinism" - nu este o religie a consolarii, a aproximatiei, a negocierii continue, ca de targovet
- "mai pun eu, mai dai Tu, Doamne...". Ci e o desfasurare aspra, uneori dureroasa, in care trebuie sa ne
amintim mereu ca suntem mai de pret decat pasarile cerului (Mt 6, 26), sau decat crinii pamantului (Mt 6,
29), decat iarba campului, numai buna de aruncat focului (Mt 6, 30), ca Dumnezeu, pe noi, "oamenii", ne-a
iubit daca nu mai mult, macar altfel decat intreaga Sa Creatie...
Spuneam ca Duhul Sfant este Cel Care lumineaza talcuirea Evangheliei acesteia, caci pogorarea Sa a
restabilit - pe de o parte - unitatea intre Creator si creatura, dar si aceea intre creaturile rationale care,
"pierzandu-si rationalitatea prin pacat", se rupsesera de la o gandire "cu Dumnezeu" asupra lumii. Caci
Taina Bisericii tine intr-insa Taina Intruparii Mantuitorului, intrupare care a redat trupului omenesc
nobletea dumnezeiasca dintru inceput, care a readus aminte oamenilor ca nu sunt numai trupuri, ci si suflete
vrednice de vesnicie. Iar Hristos, ne-o arata Duhul Sfant, a venit sa restabileasca trupul si sufletul in
intregime, nu omul doar pe jumatate - fie trup, fie suflet. De aceea, Hristos, in Evanghelia aceasta si mereu,
vine sa ne indemne la cautarea lucrurilor esentiale pentru mantuire, vine sa ne vindece nu doar neputinta in
care am cazut, ci si deznadejdea care-l cuprinde pe omul trupesc dinaintea obstacolelor materiale care par ca-
i accidenteaza devenirea. Porneste de la "sminteala ochiului" (Mt 6,22-23), adica de la pacat, pentru ca El stie
ca pacatul e poarta prin care diavolul intra-n casa sufletului, e fisura prin care dusmanul arunca sageata
deznadejdii in "platosa credintei", ranind de moarte. Cum vindeca El deznadejdea noastra? Spunea unul din
tinerii traitori ai Ortodoxiei: "Noi am descoperit pacatul nostru abia acum, pentru ca abia acum l-am
savarsit, dar Domnul il stia inainte de a face lumea. Stia, si totusi ne-a facut; stia, si totusi ne-a daruit Botezul,
ne-a daruit Trupul si Sangele Sau de atatea ori, fara ranchiuna, fara pomenire de rau" (Savatie Bastovoi,
Dragostea care ne sminteste, Ed. Marineasa, 2003, p. 132).
Sa ne aducem aminte ca Evanghelia aceasta, odinioara, in varsta dintai a Bisericii, era citita indata
dupa Botezul unora dintre crestinii comunitatii. Va dati seama la ce haina facea aluzie exegeza ca-i mai de
pret decat a crinului? Desigur, la haina Botezului! La ce mancare (Mt 6, 25) si la care anume bautura?
Desigur, la Trupul si Sangele Sau! Haina, hrana si bautura pe care Hristos le prezinta ca fiind, mai presus de
toate, darul lui Dumnezeu in viata fiecaruia din noi. Cu o conditie fundamentala, pe care ritualul Botezului
pana astazi o pune in valoare, conditie pe care crestinii proaspat botezati si comunitatea lor numai ce o
auzisera: "Te lepezi de satana si de toata lucrarea lui, si de toti slujitorii lui... " O conditie care, in plan practic,
corespunde versetului Evangheliei de azi: "Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona" (6,24b). Aici este
punctul din care nu mai avem a accepta compromisul. Caci neputand sluji amandurora, in noi se naste ura
sau dispretul, roadele unei incercari debile: de a pune pe acelasi tron de stapan pe Dumnezeu cu diavolul. Ura
de Dumnezeu, care naste iubirea de sine si de toate ale trupului, caci nimic nu pare mai vizibil al nostru decat
trupul. Dispretul de Dumnezeu, care duce la pretuirea cu orice pret a orice altceva decat pe Dumnezeu. Pretul
prea mare pe care unii-1 pun pe false tronuri de stapani, pe nenorocite averi omenesti, pe aiuristice cariere,
consumatoare de orgolii si nebunii... toate semne ale nenorocitei insailari a valorilor intre care traim.
O, macar de-am tine cont de ceea ce Dumnezeu ne invata prin Evanghelia Sa: "Ci cautati mai intai imparatia
lui Dumnezeu si dreptatea lui, si toate acestea vi se vor adauga" (Mt 6, 33)! Ce ne spune, altfel? Ca faptele pe care
le savarsim n-au voie sa necinsteasca pe Dumnezeu si nici Biserica, unite in veac in legatura dragostei,
legatura de la inima de Dumnezeu la inima noastra (adica si a ta, si a mea...). Sau, cum spune acelasi Savatie
Bastovoi citat ceva mai sus, "acolo unde inima omului s-a unit cu Dumnezeu, acolo se pastreaza Biserica, pentru ca
in inima aceea este cuprinsa toata umanitatea, caci nimeni nu se va putea uni cu Dumnezeu pana cand nu va lua cu
sine toata omenirea, toata durerea omenirii, caci aceasta este dragostea si numai in dragoste ne unim cu Dumnezeu si
in dragoste fiintam si nimic din ceea ce nu se face din dragoste nu va ramane. Taina Bisericii este taina dragostei, iar
taina dragostei este Taina Bisericii.
Aceasta nu este nimic mai mult decat ceea ce este omul, decat ceea ce ar trebui sa fie omul..." (op. cit., p.
85).
Iata de ce Evanghelia aceasta - numita si "despre grijile vietii" - ne invata ca solutia zbaterilor noastre
este dragostea pe care Dumnezeu ne-o poarta, si noi reusim, atat cat lucram pentru aceasta, s-o daruim
celorlalti. Dragostea ce ne invesmanta, dragostea ce ne hraneste, dragostea ce ne vindeca setea invesnicindu-
ne.
Duhul Sfant, intre Persoanele Sfintei Treimi, este "cea mai ascunsa dintre Ele", ascunsa in spatele darurilor
pe care le risipeste Dumnezeu intre noi. Hristos Domnul stia aceasta! Stia ca Pogorarea Duhului Sfant va aduce izvor
de daruri noi intre oameni, de dragul lor. Si ca atata vreme cat vor persista in nadejde, credinta si dragoste vor spori.
De-aceea, zice - verset ce lipseste Evangheliei, dar e "lipit" de ea: "Nu purtati deci grija zilei de maine; caci ziua de
maine se va ingriji de ale sale. I-ajunge zilei rautatea ei!" (Mt 6, 34).Sa-nvatam dar sa nu "otravim" icoana asteptarii.
Stiind ca Vistierul Bunatatilor pretutindenea este si pe toate le plineste.

Grijile vieţii şi libertatea sufletului credincios

Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 20 Iunie 2012
Predică tematică la Duminica a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)
Matei 6, 22-33
În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau
întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de grijile pentru bunurile
materiale.
Cum înţelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos şi cum o putem
dobândi?
Trebuie să o înţelegem, ca şi Sfinţii Apostoli, în lumina tainei lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare
care este lucrare eliberatoare de păcat şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Hristos ne-a
eliberat pentru ca noi să rămânem liberi... Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate" (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I
Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: "Adevărul vă va face liberi; ...
dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi" (Ioan 8, 32, 36). Experienţa libertăţii pe care Hristos o
dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc
(cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că "unde este Duhul Domnului, acolo este
libertate" (II Corinteni 3, 17).
Libertatea este dar al lui Dumnezeu care se cultivă prin maturizare spirituală permanentă
Libertatea pe care o aduce prezenţa Duhului Sfânt în om se arată şi prin familiaritatea care se
stabileşte între om şi Dumnezeu, păstrându-se, în acelaşi timp, distincţia între creatură şi Creatorul său.
Creşterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experienţa libertăţii fiilor lui
Dumnezeu sau a filiaţiei adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).
Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber,
conform cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şi de purtător al Duhului Lui dat prin însăşi
alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) şi prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să
înţelegem de ce "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Corinteni 3, 17).
Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu şi chemarea sa de a
ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de
Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: "La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi
a primit, între altele, naşterea din Duhul, pentru a obţine, după voinţa sa liberă, a fi după asemănare păstrând
porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui şi dumnezeu după
har prin Duhul".1
Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o
comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voinţa liberă a omului pentru împlinirea
acestuia ca fiinţă în comuniune.
Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la
crearea sa; el nu a ales-o. De la nefiinţă, omul trece la fiinţă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul
este modelat de "mâinile" lui Dumnezeu şi este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere
2, 7). Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu şi nimic din cele existente nu
este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui
Dumnezeu din natură.
Totuşi, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom şi
ispitirea şarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află
în faţa situaţiei de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, şi
anume aceea de a alege între Creator şi creatură, între Dăruitor şi darurile Sale.
Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului faţă de lumea materială, în uitare de
Dumnezeu şi în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare
radicală de atitudine spirituală sau de relaţie. Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după
căderea în păcatul neascultării şi al lăcomiei; omului îi este ruşine şi îi este teamă de Dumnezeu, El se
ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită şi pervertită. Omul se scuză acuzând pe
altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe şarpe...
Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relaţiile umane interpersonale
şi relaţia omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtăşeşte de darurile
create de Dumnezeu în stare de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ci el le posedă şi se lipeşte de ele atât de mult
încât devine robul lor. Cu cât omul se lipeşte mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbeşte mai mult în
comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependenţa sa totală de creaturile limitate se vede în
idolatria de multe feluri. Relaţia omului pătimaş cu semenii săi şi cu natura nu mai este relaţie de comuniune
spirituală, ci una posesivă şi conflictuală. Centrarea omului în sine însuşi şi în lumea materială produce o
închidere a sa în faţa lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii. Patimile egoiste limitează
libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă . Comuniunea
spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în
lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu
Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează. "Supus legilor biologice şi cosmice, omul este
condamnat la moarte, la suferinţe fizice, patimile se trezesc şi-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi
dezinteresat). Dispariţia iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de
orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut".2
Aşadar, libertatea omului de-a alege între dar şi Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe
comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi "ca Dumnezeu" fără Dumnezeu.
Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om,
unind în Sine pentru eternitate firea divină şi firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi
una salvatoare şi eliberatoare, în sensul vindecării şi eliberării naturii umane din robia păcatului şi a morţii.
Iisus Hristos - împlinirea libertăţii în iubirea divino-umană
Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu şi libertatea omului se regăseşte în întreaga
istorie a mântuirii, care este şi istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.
Libertatea drepţilor şi profeţilor Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor
se explică prin legătura lor puternică şi constantă cu voinţa lui Dumnezeu. Libertatea drepţilor îşi găseşte izvorul
şi puterea în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în mărturisirea adevărului şi în săvârşirea binelui.
Libertatea lor se întăreşte şi se manifestă în alegerea pe care ei o fac între bine şi rău, între adevăr şi
minciună, între dreptate şi nedreptate.
Totuşi, expresia cea mai desăvârşită a legăturii care există între comuniunea omului cu Dumnezeu şi
libertate se descoperă în Persoana şi lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârşit. Felul în care Iisus
Hristos foloseşte libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului şi a morţii, arată adevărata natură şi
finalitate a libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu.
Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu bunurile materiale create, este în mod
esenţial şi unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele şi de-a evita păcatul, chiar
dacă El trece prin suferinţă şi moarte.
Libertatea desăvârşită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică şi totala Lui libertate de a Se dărui
oamenilor, iubind chiar şi pe cei care L-au răstignit: "Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!". Această libertate a lui
Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: "Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi
pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi
putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 17-18).
Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu şi pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce
doreşte, de a fi înţelegător şi iertător cu cei păcătoşi, umiliţi şi marginalizaţi, dar şi de a înfrunta sau a combate
mândria, ipocrizia şi nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înşişi şi stăpânesc peste alţii.
Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul
ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în
uitare de Dumnezeu sau în despărţire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate faţă de
orice avere sau putere lumească.
Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea şi modestia materială nu înseamnă lipsire de libertate, ci
tocmai afirmarea libertăţii sufletului de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu . Crucea
suferinţei lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în
pofida suferinţei şi a morţii. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanităţi a lui
Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este şi afirmarea cea mai puternică a libertăţii omului în
raport cu istoria care ucide şi în raport cu legile biologice şi cosmice ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel
înviat este Omul liber care trăieşte plenar (suflet şi trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în
timpul vieţii Sale pământeşti, arătând astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.
Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este lumina care întăreşte libertatea creştinului
Întreaga viaţă creştină, ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi şi păstra libertatea
de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, în pofida ispitelor şi
necazurilor din lume. Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie
experienţa creştină cea mai profundă a libertăţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: "Cine ne va despărţi
pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia, sau sabia? (...) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi,
nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui
Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 35, 38-39).
Pentru creştinul duhovnicesc, problema libertăţii priveşte totdeauna finalitatea sa: ce am făcut cu
libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se preamăreşte Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi
ne asemănăm cu Hristos?
Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamăreşte Dumnezeu în noi este asumarea crucii şi
urmarea lui Hristos, ca răstignire a patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită şi milostivă,
temelie a libertăţii adevărate.
După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruieşte în mod
liber pentru viaţa lumii (cf. Ioan 10, 17-18), tot astfel lupta creştinului cu păcatul şi patimile egoiste trebuie dusă cu
speranţă şi bucurie, deoarece ea are ca scop luminos întărirea lui în iubire de Dumnezeu şi de semeni.
În general, asceza creştină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea şi postul implică voinţă tare,
smerenie sau lepădare de sine şi "răstignirea" patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei
16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieţii,
adică transformarea patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că patimile egoiste sunt o
căutare greşită a infinitului în lucruri finite sau a fericirii eterne în realităţi efemere.
Rugăciunea - putere eliberatoare de grijile vieţii devenite robie a sufletului
Cunoaştem faptul că nu există progres duhovnicesc creştin fără rugăciune intensă şi constantă. Însă ce
legătură există între libertate şi rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la
realizarea libertăţii prin rugăciune: "Rugăciunea este ridicarea omului mai presus de el însuşi. Doar înălţându-se
deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate discreţionară, omul se sustrage determinismului
naturii şi morţii. Doar eliberându-se de el însuşi, omul devine liber cu adevărat, nefiind stăpânit de nici o patimă (...).
Adevărata libertate se manifestă şi se menţine într-o relaţie de iubire curată cu altă persoană şi, în ultimă instanţă, cu
Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă nu va fi niciodată stăpânită de vreo forţă anume şi nu va fi deci
ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind
stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu trebuie să-şi apere libertatea stăpânind (...). Niciodată propria libertate
nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată libertate în însingurare; ne adâncim şi rămânem în izolare
din pricina imposibilităţii de-a ne elibera de noi înşine (...). Doar relaţia cu o Persoană Supremă, a cărei libertate nu
are cum să fie ameninţată, îmi asigură deplin libertatea (...). Adevărata libertate dă naştere şi actualizează libertatea
celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea celui cu care sunt în relaţie. Aceasta nu este nici o libertate care s-ar
dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin
respectul (celuilalt) pentru libertatea mea şi pentru persoana mea (...)".
În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieşim cu totul din noi înşine, încât nu mai putem
distinge între lucrarea noastră şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 26). În rugăciunea pe care o dăruim
deplin lui Dumnezeu şi El ni Se dăruieşte deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui Dumnezeu.
Prin urmare, noi nu ne simţim dominaţi de El ca nişte robi, ci suntem liberi şi moştenitori ai libertăţii Sale, născuţi
din libertatea Sa şi trăind în libertate.3
În concluzie, vedem că adevărata libertate a creştinului se realizează în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul
Cel liber şi eliberator, cu Iisus Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi şi îi
pregăteşte să caute prin rugăciune şi faptă Împărăţia lui Dumnezeu ca libertate eternă a sfinţilor. Grija pentru
dobândirea acestei libertăţi sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale vieţii. Acesta este îndemnul
Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufleteşti de robia
grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin.
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D.
2 Th. Špidlík, La spiritualité de lâOrient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie
de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81.
3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-
69.

Duminica a III-a după Rusalii - Despre grijile vieţii

Duminica a III-a după Rusalii..., reprezintă o stăruitoare chemare din partea Mântuitorului ca, mai
înainte de a ne îngriji de cele ale trupului, să căutăm ceea ce-i este cel mai mult de trebuinţă sufletului:
împărăţia cerurilor.
Căci Evanghelia ce se citeşte în această duminică se încheie astfel: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă!” (Matei 6, 33). De altfel, în calendar
observăm că în dreptul acestei duminici, într-o mică paranteză, se menţionează şi tema evangheliei: despre
grijile vieţii.
Aşadar, dacă am dori să dezvoltăm tema principală, am vorbi, desigur, despre acest subiect. Nu ne
propunem, însă, acest lucru acum, deoarece intenţionăm să avem în vedere mai multe elemente ale evangheliei citite,
care, de fapt, gravitează în jurul aceluiaşi mesaj.
Menţionăm doar atât: „grijile vieţii” nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici, sub aspect
material, ci şi la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne îngrijim cu deosebire de cele sufleteşti.
Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji, materiale şi spirituale, care ne călăuzesc pe drumul
mântuitor al cerului. Se spune adesea că „omul este ceea ce gândeşte”, sau „omul este ceea ce mănâncă” etc.
Afirmaţii valabile, fiecare în felul ei. Am adăuga, însă: „Omul este rezultatul grijilor sale!”. Iar potrivit
principiului că „în viaţă găseşti ceea ce cauţi”, credem că natura grijilor ne caracterizează într-o foarte mare
măsură.
Ne îngrijim doar de cele materiale, suntem materialişti. Ne îngrijim de cele duhovniceşti, suntem
oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire. Preocupaţi doar de
cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un cuvânt, nefericiţi.
Ne îngrijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului, suntem liniştiţi,
împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea făgăduită.
Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea învăţăturilor, să încercăm
o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos:
„Luminătorul trupului va fi ochiul...”.
Prin „ochi” înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea. Căci spune Sfântul Ioan
Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum atunci când ochii
sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot
aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a
secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată osteneala sufletului în lumea aceasta...” (Omilii la
Matei, XX, 3).
Pe de altă parte, cunoaştem importanţa ochilor trupeşti pentru o percepţie corectă. Ochii sunt ca nişte
ferestre: prin ele noi privim lumea, dar suntem şi priviţi. Starea sufletească a omului se dezvăluie, astfel, în
mare măsură prin privire... .
Bunătatea sau răutatea, lumina sau întunericul, înţelepciunea sau prostia se pot vedea, aşadar, prin
intermediul ochiului.
Proorocul Avacum (aprox. 600 î. Hr.) are un cuvânt inspirat..., în legătură cu acesta „Ochii Tăi sunt
prea curaţi ca să vadă răul...” (1, 13). Este vorba de ochii lui Dumnezeu, care priveşte şi ne priveşte cu atâta
îngăduinţă, învăţând de aici că şi noi trebuie să privim în acest mod pe cei din jur, încercând a vedea, pe cât
omeneşte posibil, numai ce este bun, având, astfel, o privire încurajatoare, tonifiantă, nu tot timpul critică,
demolatoare, descurajatoare.
 „Nimeni nu poate sluji la doi domni...”. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. „Mamona” este
un cuvânt care în traducere înseamnă „avuţie, tezaur”, iar în contextul acestui verset este înţeles ca „demon al
banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale” (†Bartolomeu Anania).
Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne îndeamnă să nu fim duplicitari, cu două feţe, să zicem una şi
să facem două. Să ne declarăm, adică, fii ai lui Dumnezeu, să părem a fi interesaţi de cele sufleteşti, iar în
ascuns să ne preocupe banii, funcţiile, mâncarea, hainele luxoase şi altele asemenea. În acest context, ne
amintim de acea înţeleaptă zicală populară care sună aşa: „Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba”,
adică „fii sincer, nu te dedubla: dacă în sufletul tău nu eşti preocupat de cele duhovniceşti, nu încerca să pari a
fi; dacă eşti ahtiat după cele ale pântecelui, recunoaşte deschis! Nu poţi fii în două locuri deodată. Ori eşti cu
Dumnezeu, ori cu Mamona. Hotărăşte-te, aşadar, de care parte a baricadei vrei să rămâi!”.
„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea... . Căci pe toate acestea le caută şi
păgânii...”. Din capul locului trebuie să înţelegem că Mântuitorul nu îndeamnă la pasivitate, lene, nemuncă.
Ne atrage atenţia să nu ne preocupăm, însă, peste măsura cuvenită de cele ale trupului, aşadar spre
observarea unui echilibru firesc între grija pentru suflet şi cea pentru materie.
Sufletul trebuie să fie stăpân pe trup, nu invers. Căci în gândirea sfinţilor părinţi trupul este o bună
slugă, dar un rău stăpân. Un stăpân care nu mai face voia Domnului, ci a Celui Rău.
Căci spune Avva Pimen din Pateric: „Toate cele peste măsură, sunt ale dracilor!”.
Că trebuie să ne îngrijim de trup, nu încape îndoială, de vreme ce însăşi Scriptura ne adevereşte că
„trupul este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). Totodată, că trebuie să muncim cu hărnicie pentru a ne
asigura hrana, îmbrăcămintea etc.: „Cel ce nu lucrează acela nici să nu mănânce” (I Tes. 3, 10).
Nici bunurile materiale în sine nu trebuie condamnate, dacă sunt agonisite cinstit şi administrate
creştineşte. „Nu-i condamn pe bogaţi - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - ci pe cei robiţi de bogăţie”.
Iov a fost bogat, dar nu a fost rob lui Mamona; nu era stăpânit de Mamona, ci-l stăpânea; era stăpân,
nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine. Nu numai că nu
răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi”.
Înţelegem, aşadar, că „a nu purta de grijă ce vom mânca şi ce vom bea”, înseamnă a nu ne preocupa
excesiv, peste măsură, egoist, de cele de pe pământ, ignorând aspiraţiile cereşti ale sufletului. Nu a ne lăsa în
„voia soartei”, cum se spune, adică a nu munci, aşa cum din păcate înţeleg unii semeni de-ai noştri.
Iertat să ne fie că suntem nevoiţi să exemplificăm: există compatrioţi..., pe care nu-i preocupă ce vor pune
mâine copiilor pe masă, ori dacă au hăinuţe să îmbrace, deviza lor fiind „astăzi să am mâncare şi băutură, că ziua de
mâine o păcălesc eu cumva...”. Deviză urmată, cum se ştie, de beţivirea aproape zilnică.
Cum o „păcălesc” vedem cu ochii noştri: furturi, cerşetorie, scormonire prin gunoaie, în loc de muncă
onorabilă, viaţă calculată, măsură şi echilibru.
Iubiţii noştri fraţi, Evanghelia acestei duminici are încă multe versete care ar necesita tâlcuire şi aplicare, dar
ne limităm la cele spuse până aici, pentru a nu vă obosi acum peste măsură.
Reţinem, în concluzie, că pământeni fiind, purtători de trupuri, ne vom îngriji de cele materiale atât
cât este necesar pentru un trai decent, sănătos, echilibrat, dar căutarea noastră prioritară se va îndrepta
mereu spre cele ale sufletului, bine ştiind că sufletele noastre năzuiesc spre Dumnezeu din ceruri, Care ne
aşteaptă cu dragoste părintească întru împărăţia Sa. Amin.

Predica la Duminica a treia dupa Rusalii - Despre grijile vietii

Evanghelia acestei duminici, una dintre cele mai frumoase si mai pline de substanta, face parte din
Predica de pe munte a Mantuitorului. Atunci si-a prezentat programul de reforme doctrinare si de viata, si a
delimitat invatatura si traditia Vechiului Testament, de invataturile noi, revelate de Dansul, in fata unei
multimi uimite care se afla in continua "mirare", "caci El ii invata ca unul ce avea putere, iar nu ca fariseii si
carturarii". E o Evanghelie-poem, opera a unui autor divin!
Dar textul destul de lung, si care ne-ar putea provoca la exegeze mai profunde, si din mai multe unghiuri de
vedere, are, ca toate poemele, pasaje care pot usor da nastere la controverse, putand fi interpretate in diferite feluri.
Asupra lor as vrea sa va spun caleva cuvinte, foarte pe scurt, incercand sa ne lamurim impreuna care si cum trebuie
sa fie dreapta lor interpretare ortodoxa.
Asupra a trei versete din acest text as dori sa ne oprim cu privire la care sunt sigur ca v-ati pus si dv.
intrebari, in timp ce le-ati ascultat. Nu sunt usoare nici la prima, nici la a doua vedere. Dovada ca e asa, e ca pe multi
i-au facut sa le interpreteze gresit si sa scoata din ele ceea ce ele n-au intentionat sa spuna. Acesta este unul din
marile pericole care ii pandesc pe cei care interpreteaza Scriptura dupa capul lor si o aplica la situatii care n-au fost
avute in vedere cand au fost rostite sau scrise cuvintele ei.
Sa le luam pe rand.
Cel dintai text este desigur acesta: "Nimeni nu poate sluji la doi domni, caci sau pe unul va uri si pe celalalt
il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui. Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona".
Al doilea: "Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca.
Oare nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?"
In sfarsit, si al treilea verset: "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate acestea (de mai sus) se vor
adauga voua".
 Dupa cum stiti, in ultima vreme mai ales, s-a abatut un blestem si peste poporul nostru credincios. Acest
blestem il constituie cei care vor sa ne schimbe credinta si ne fura credinciosii. Si e de mirare cum chiar aici, in
aceasta Transilvanie a noastra, care si-a pastrat de-a lungul mileniilor unitatea de neam, prin limba si credinta, si asa
a putut supravietui unor vremuri vitrege care au luat sfarsit abia in 1918, prin Unirea cu tara, e de mirare, zic, ca si
aici incep sa prinda pe alocuri invataturi noi si gresite, care vor sa ne abata si de la adevarata invatatura, si de la
unitatea noastra. Pentru ca ele, oricum, opereaza o ruptura intre sufletele noastre ale tuturor. Ne impart in grupuri, in
"bisericute" care se rup de la Biserica cea una.
Se gasesc rataciti care cred ca abia ei, acum, dupa doua mii de ani, au descoperit cum trebuie interpretata
Scriptura, ca si cum mosii si stramosii nostri, ca si cum Parintii Bisericii, ca si cum Biserica aceasta care dureaza de
doua mii de ani a trait pana acum in greseala, si toti cei care au murit in credinta Bisericii si-au pierdut mantuirea. Si,
de vreme ce si-au pierdut mantuirea, nu mai au nici o comuniune cu dansii, deci nici o legatura cu trecutul socotit
ratacit. Cu prezentul Bisericii stramosesti, nici atata. Ei sunt cei despre care spune Sfantul Pavel: "De omul eretic,
dupa o sfatuire sau doua, te fereste" (Tit 3, 10) sau: "Caci va fi o vreme cand oamenii nu vor primi invatatura cea
sanatoasa, ci-si vor alege invatatori dupa poftele lor, ca sa le gadile auzul, si-si vor intoarce urechile de la adevar si
se vor lua dupa basme" (Iisus Timotei 4, 3-4). Ei vin, bineinteles, in numele lui Hristos, dar "au smerenie prefacuta"
(Coloseni 2, 18), "iubire de disputa si slava desarta" (Filipeni 2, 3), "si-l propovaduiesc pe Hristos din pizma (fata de
adevaratii credinciosi ai Bisericii) si din iubire de disputa... si nu eu gand curat" (Filipeni 1, 15-16).
Sfantul Pavel ii numeste "frati mincinosi" (Iisus Cor. 11, 26), "avand numai chipul cucerniciei, iar puterea ei
tagaduind-o". Si indeamna iarasi: "De acestia sa te feresti" (Iisus Timotei 3, 5). Sunt intr-adevar cu Scriptura in
mana, si asa ii insala pe cei simpli, care nu stiu ca si diavolii ca sa-i insele pe oameni vin tot cu Scriptura. Nu cu
Scriptura au incercat sa-L ispiteasca pe Mantuitorul? Sf. Iacov spune limpede ca "si dracii cred si se cutremura"
(Iacov 2, 19).
Sfanta Scriptura numai atunci are autoritate, cand e interpretata dupa credinta Bisericii. Cei care o
interpreteaza dupa capul lor, si fara sa aiba pregatirea necesara, si fara sa se verifice prin Sfintii Parinti, prin
Sinoadele ecumenice si prin intreaga Traditie a Bisericii, sunt dintre cei care "pururea invata si niciodata nu pot sa
ajunga la cunostinta adevarului" (Iisus Timotei 3, 7), pentru ca invata de la cine nu trebuie, de la cei care nici ei nu
stiu, de la cine stie ce exaltati, fie rataciti, fie vicleni.
Unii dintre cei inselati par ravnitori, fiind oameni de buna-credinta, dar sunt prinsi in mrejele amagirilor.
Acestia "chiar de se lupta nu se incununeaza, pentru ca nu se lupta dupa lege" (Iisus Tim. 2, 5). Nici nu se mantuiesc.
Imi dau seama cat de grava si plina de raspundere e aceasta afirmatie, dar nu e a mea. E a Sfantului Pavel.
Unii dintre ei, sarmanii, se amagesc cu ravna pe care o pun in observarea regulilor gruparii care i-a ademenit, dar la
ce le ajuta, cand Sfantul Pavel spune ca o astfel de ravna "fara pricepere" (Romani 10. 2), nu are nici un ecou la
Dumnezeu?
Sunt unii, Martorii lui Iehova, pe care nu-i intereseaza nimic din lume - desi profita de tot ce creeaza
oamenii, haine, lumina, materiale etc. - nici din Scriptura, pentru ca nu li se cere decat un lucru: sa faca, toti, cat mai
multi prozeliti, adica martori ai lui Iehova. Li se spune ca sunt cu atat mai aproape de imparatie, cu cat au la activ un
numar mai mare de convertiti. Parca anume pentru ei ar fi spus Mantuitorul: "Vai voua... ca cutreierati marea si
uscatul ca sa faceti un prozelit, si daca il dobanditi il faceti fiu al gheenei indoit ca voi" (Matei 22,15).
Ei bine, multi dintre acestia interpreteaza aceste texte, asupra carora am dorit sa ne oprim, altfel decat
trebuie. De pilda, unii, pe baza textului: "Nu va ingrijiti ce veti manca si ce veti bea", se declara impotriva angajarii
crestinilor in viata de toate zilele a societatii in care iraiesc, invocand si motivul ca "nu se poate sluji la doi domni".
Sa vedem asadar care este adevarata interpretare a acestor texte. Este adevarat ca Mantuitorul spune: "Nu
duceti grija, spunand: ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca" (Matei 6, 3), dar prin aceasta
nu trebuie sa se inteleaga ca nu trebuie sa muncim, ca sa ne castigam painea de toate zilele. Accentul trebuie
sa cada aici pe "nu duceti grija" sau ca in alte editii, "nu va ingrijorati!". "Nu va ingrijorati", adica nu va
pierdeti speranta, nu va faceti atat de multe griji, faceti-va datoria si, la datoria voastra, va adauga Dumnezeu
ceea ce are El de adaugat, ca doar "sunteti impreuna-lucratori cu Dumnezeu" (I Cor. 3, 9). Faceti voi tot ceea
ce trebuie de partea voastra, si atunci nu va ingrijorati, caci Dumnezeu, in mod sigur, va face partea Lui. Si
Mantuitorul completeaza limpede ceea ce exegetii improvizati nu vad: "caci Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti
trebuinta de toate acestea" (Matei 6; 32). Asadar, nu traiti in panica, in alerta, in deznadejde. Pe conlucrarea cu
Dumnezeu trebuie sa cada accentul, nu pe faptul ca ar fi aici un indemn la incrucisarea bratelor si la
asteptarea manei din cer.
Munca e unul din principiile fundamentale ale invataturii Mantuitorului. Cum s-ar contrazice El
acum? In intelepciunea poporului nostru exista o vorba: aduna bani albi pentru zile negre. Dar acestia se
aduna prin munca. Si apoi chiar Mantuitorul, n-a spus El: "Vrednic este lucratorul de plata sa"!? (Luca 10,
7). O repeta si Sfantul Pavel (1 Tim. 5, 18) si era lege inca din Vechiul Testament (Num. 18, 31). Sfantul Pavel
spune ca si-a castigat painea prin munca, spre a nu fi povara nimanui (Iisus Tes. 3, 8). Si Psalmistul scria:
"Iesi-va omul la munca sa si la lucrarea sa pana seara" (Ps. 104, 23). Si din nou Sfantul. Pavel arata ca plugarul
trebuie sa munceasca inainte de a strange roadele (Iisus Tim. 2, 6). Si mai departe, ca de obicei, dupa ce
expune un fapt particular, trece la generalizare si proclama principiul: "Cine nu vrea sa lucreze, sa nu
manance" (Iisus Tes. 3, 10).
 Iov se refera si la "muncitorii de ziua" (Iov 7, 1), la saracii care prin munca isi agoniseau cele pentru
trai. Si Dumnezeu a lucrat sase zile, iar in a saptea s-a odihnit (Facere 2, 3). Oare n-a spus Mantuitorul cand
si-a insusit si El porunca muncii: "Tatal meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez"? (Ioan 5, 17). Si nu tot El a
spus pilda talantilor, in care se arata ca fiecaruia i se da un talant, sau doi, sau cinci, cu porunca de a-i
inmulti? Si cum se pot inmulti? Prin munca.
In "invatatura celor 12 apostoli", care e din epoca primara a crestinismului, se spune: "Daca cel ce
vine la voi este un drumet, ajutati-l cat puteti, dar sa nu ramana la voi decat doua sau trei zile, daca e nevoie.
Daca vrea sa se stabileasca la voi ca meserias, sa lucreze si sa ramana, dar daca nu are o meserie, socotiti-va
dupa priceperea voastra, ca sa nu traiasca cu voi impreuna un crestin trandav".
Si atunci cum impacam una cu alta? Cum impacam porunca de a nu strange averi cu aceea de a
munci si a inmulti talantii? Intram noi in categoria florilor si a pasarilor? Parca n-am intra. Dar totusi Iisus a
dat acest exemplu oamenilor.
Modul cum trebuie sa intelegem aceasta comparatie reiese din modul cum a inteles Mantuitorul
cuvintele Sale, atunci cand le-a rostit. E in afara de orice indoiala ca Mantuitorul n-a inteles prin comparatia
cu florile si pasarile, ca omul trebuie,sa nu lucreze.
Ca sa pricepem bine lucrul acesta, trebuie sa mergem la radacina invataturii Sale, ceva mai adanc. El
a avut in vedere ca fiecare vietate, planta, pasare animal salbatic, domestic sau om, toate traiesc dupa o
randuiala a lor. Precum i s-a randuit fiecaruia. Unele sa-si ia hrana din pamant, precum florile, copacii,
cerealele, iarba; altele s-o gaseasca usor, nici avand nevoi prea mari, precum pasarile, desi si ele trebuie s-o
caute; altele s-o vaneze, altele, ca animalele domestice, s-o primeasca de la om, dar tot ca rasplata a muncii
sau a unui folos pe care il aduc, iar omul trebuie sa si-o agoniseasca singur "Cu osteneala sa te hranesti din
pamant in toate zilele vietii tale", a zis Domnul (Fac. 3, 17), poruncind stramosilor Adam si Eva "sa lucreze
pamantul" (Fac. 3, 23). Randuiala sub care a fost pus omul, e aceea de a-si castiga viata prin munca bratelor
sale.
Cand Mantuitorul a dat exemplul cu crinii campului si pasarile cerului, a vrut sa spuna ca acestora
Dumnezeu le-a pus o anumita randuiala si, iata ca traind dupa randuiala prescrisa lor de Dumnezeu, nu mor
de foame. Nu s-a vazut pasare sau animal salbatic care sa moara de foame in vremuri normale. Omului i s-a
prescris randuiala de a trai din munca. Deci nici el nu poate muri, daca-si respecta randuiala care i-a fost
prescrisa de Dumnezeu. Dumnezeu a randuit sa existe hrana, iar omului i-a randuit s-o caute, s-o pregateasca,
s-o scoata din pamant. Florilor, plantelor si copacilor care nu se pot misca, le da Dumnezeu hrana din
pamant, din ploaie, din soare si din vant. Animalelor si pasarilor care se pot misca, dar n-au maini ca sa
lucreze, nici unelte, le da Dumnezeu hrana de-a gata, dar cu conditia s-o caute, deci sa se osteneasca, iar
oamenilor care se si misca, au si maini, le-o da Dumnezeu ca rod al muncii lor.
Asa trebuie inteleasa aceasta invatatura. Cand Mantuitorul se afla in pustie, Satana care il ispitea i-a
propus: "De esti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini" (Matei 4, 3). Vei fi ascultat.
Mantuitorul i-a raspuns: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care va iesi din gura lui
Dumnezeu". Si acest text e interpretat de unii gresit, in sensul, mai intai ca se poate obtine paine si prin alte
mijloace, prin minune, nu neaparat prin munca si, in al doilea rand, ca chiar Iisus a spus ca "nu numai cu
paine va trai omul" si ca mai important e "cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu ".
Doua observatii se impun in legatura cu aceasta: mai intai ca propunerea obtinerii painii prin minune
venea de la diavol, asa ca lucrul vorbeste prin el insusi; in al doilea rand, se omite din vorbirea Mantuitorului
un amanunt. El nu spune ca omul poate trai fata paine, cum interpreteaza unii exegeti de ocazie, ca sa
schimbe accentul pe "cuvantul lui Dumnezeu", pe care pretind ca il propovaduiesc numai ei. Mantuitorul
spune: "nu numai cu paine", ceea ce inseamna ca "si cu paine" Cu cuvantul lui Dumnezeu, dar si cu paine!
Cu painea care trebuie muncita! Numai sa nu ramai numai la paine, ci sa te hranesti si cu cuvantul lui
Dumnezeu.
Se zice ca intr-o manastire a venit din alta parte un monah foarte evlavios, in cautarea de atmosfera mai
monahala decat in manastirea din care a plecat. I-a spus staretului ca el doreste sa traiasca dupa Scripturi, numai
cu cuvantul lui Dumnezeu; asa ca sa i se ingaduie linistea cuvenita lecturii si rugaciunii.In manastiri este o regula:
oricine vine este primit si omenit ca oaspete trei zile. Dupa trei zile trebuie sa ia parte la munca impreuna cu obstea
monahilor, care traiesc dupa principiul din vechime stabilit, "ora et labora" " roaga-te si munceste”. Staretul l-a
primit pe calugarul nostru, dar dupa trei zile calugarul s-a trezit cu economul manastirii care i-a spus cu binisorul:
"Dupa traditia noastra, fii Cuviosia ta bun fi du-te la camp cu fratii si cu calugarii nostri. Acum ai implinit trei zile
de cand ai venit, asa cu daca vrei sa mai ramai, asta-i randuiala din vechime". Calugarul i-a spus cu blandete si
evlavie: - "Parinte econoame, am plecat din manastirea cealalta pentru ca eu vreau sa traiesc numai cu cuvantul lui
Dumnezeu, cu lecturi sfinte si in rugaciune, si acolo nu puteam. Nu ma tulburati. Parintele staret mi-a ingaduit sa
tin regula mea". Economul se sfatuise inainte cu staretul, asa ca, ingaduitor, n-a insistat. "Bine, parinte, stai, citeste
si roaga-te". A venit vremea mesei. S-au dus toti calugarii la masa, au maneai, dar pe el l-au lasat in chilie sa
citeasca si sa se roage. Asa s-a petrecut si la masa de seara, pana ce l-a razbit foamea si, suparat, s-a dus la staret
spunandu-i: - "Parinte, staret, mi se pare ca Prea Cuviosiile Voastre mancati de doua ori pe zi". - "Da, mancam". -
"Dar pe mine de ce nu ma cheama trapezarul la masa? Sunt flamand de doua zile". - "Eu i-am spus sa nu te cheme.
Nu mi-ai spus Prea Cuviosia ta ca esti unul dintre aceia care traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu? Eu am
inteles: nu esti un pacatos ca noi, care trebuie sa si muncim, ca sa mancam. Ca noi avem nevoie si de mancare. Noi
am fost la camp, am muncit, dupa aceea ne-am dus si am mancat din rodul muncii mainilor noastre. Pe Prea
Cuviosia Ta. daca traiesti numai cu cuvantul lui Dumnezeu, te-am lasat sa te hranesti cu el!" Isi va fi cerut iertare
tanarul monah si va fi mers cu ceilalti la munca! Si apoi si la masa.
Textul biblic asupra caruia ne-am oprit este un indemn la echilibru. Echilibru intre munca si
rugaciune. Niciodata una fara cealalta. Spuneam ca acest text face parte din Predica de pe munte, cea mai
importanta dintre predicile Mantuitorului.
E de remarcat ca, precum in alte imprejurari, Mantuitorul face si aici o demonstratie logica. Propune
mai intai o premiza: E mai importanta viata omului decat hrana si trupul lui e mai important decat haina. Voi
va preocupati si va ingrijorati mai mult de hrana si de haine. Cum puteti gandi astfel? Cum va puteti teme ca
Dumnezeu care a creat viata si trupurile voastre care, la urma urmei, sunt mai greu de facut, nu va avea grija
sa va ajute sa le si intretineti?
Foarte interesant acest procedeu logic care apeleaza la ce este mai important ca valoare si mai greu de
realizat, spre a trage concluzia ca de cele mai putin importante se va putea ocupa Dumnezeu cu atat mai mult,
si cu mai mare usurinta.
Revenind la premiza: E mai importanta viata decat hrana si trupul decat haina, iata o parabola care
ilustreaza acest adevar, in mod convingator. Si mai ilustreaza si faptul ca ne-a fost dat sa traim din munca, nu
din experiente care ne desfigureaza fiinta si ne taie aripile zborului catre inaltimi si catre mantuire. E drept si
e bine sa sacrificam din noi insine pentru altii, dar nu pentru a ne face viata comoda pe pamant, platind cu
viitorul nostru. Parabola e si o lectie impotriva lacomiei care trage la pamant fiinta menita sa zboare in
ceruri.
Ciocarlia e o pasare mica, vioaie care zboara in inaltimi si canta frumos. Odata unei ciocarlii i s-a facut
foame si foamea, cum se zice, nu asteapta. Da de-a dreptul. Si da orice pentru mancare. Face bine insa numai cand
si-o plateste cu munca sau cu moneda castigata cinstit. Esau si-a vandut dreptul de intai nascut pe un blid de linte.
N-a fost din partea lui un targ cinstit si onorabil. Ciocarlia flamanda ar fi putut gasi hrana pe camp daca ar fi
cautat. Dar vazu un pescar care avea intr-un cos o multime de viermisori. I s-a parul mai comod sa ceara, decat sa
caute acolo unde ar fi gasit fara indoiala. "Du-mi si mie doi", ceru ea. "Iti dau, dar da-mi si tu o pana din aripile
tale". Zambind, ciocarlia ii dadu. I se paru un targ usor, o hrana obtinuta fara efort. Mananca viermisorii si zbura
vesela, sfredelind inaltimile. Intalni in inaltimi o alta ciocarlie. Aceasta ii spuse: "Vezi, noi trebuie sa fim cele mai
fericite pasari, pentru ca avem aripi puternice, ne ajuta sa zburam in inaltimi, tot mai aproape de Dumnezeul"
Ciocarlia noastra nu-i dadu atentie, pentru ca tocmai atunci zari jos, din nou, pescarul cu cosul cu viermisori. Se
lasa sageata in jos, isi smulse doua pene si capata patru viermisori, pe care ii manca fericita. Si toi asa schimbul se
facu mai multe zile la rand.
Veni iarna, cu frigul. Ciocarlia incerca sa zboare spre sud, in tari mai calde, dar nu mai putu. Isi vandusc
puterea pe nimic, pe ceea ce ar fi putut capata prin propria sa munca. A fost victima propriei lacomii, condamnata
sa-si traiasca ultimile zile pe pamant, in condtii mizerabile.
Asa patesc si oamenii care isi ruineaza viata, vanzandu-si aripile pentru castiguri de moment. Toi ce e
castigat astfel, e o pierdere pentru mai tarziu. Numai ceea ce e castigat prin munca ne apara integritatea,
cinstea si viitorul.
Celalalt text: "Nu puteti sluji la doi domni, si lui Dumnezeu si lui mamona", e de asemenea o premiza logica
din ordinea evidentei. Dar trebuie sa limpezim mai intai ce trebuie sa intelegem prin mamona? Fiindca si in aceasta
privinta unii vin cu o inter pretare gresita. Ei vor sa inteleaga prin mamona, lumea, sau, mai exact, lumea
aceasta, spre deosebire de cealalta. Ei ar vrea sa gaseasca in acest text indreptatirea de a nu recunoaste
obligatiile crestinilor fata de lumea aceasta. Dar sa ne aducem aminte cum a reactionat Mantuitorul cand a
fost intrebat daca trebuie sa se plateasca impozitele, mai ales ca erau platite unei puteri straine, ocupantilor
romani (v. si Rom. 13, 6). A spus: "Dati Cezarului ce este al Cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu" (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Ba chiar a platit El insusi impozitul, pescuind un ban
in pantecele unui peste. in privinta aceasta lucrurile sunt clare.
Dar ce inseamna cuvantai mamona? Mamona este un cuvant aramaic care inseamna "bogatie", dar si
pofta egoista de avere. Deci cand Mantuitorul se refera la mamona spune: Nu puteti sluji intereselor
spirituale, daca sunteti orientati in activitatea voastra de egoism, de strangere de bogatii, de interesele voastre
exclusiv pamantesti. Daca citim textul din Noul Testament, vom vedea ca Mantuitorul vorbise inainte de
aceasta despre bogatii care nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu. Spusese ca e mai usor sa treaca o camila
prin urechile acului, decat sa intre bogatul in Imparatia lui Dumnezeu. Si tot Mantuitorul spusese, cu cateva
versete inainte de acestea cu mamona: "Acolo unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra". Deci,
daca interesul vostru cade pe adunarea de bunuri, mai mult decat aveti nevoie, pe interesele personale, fara sa
vedeti si interesele aproapelui, ale vecinului, ale societatii din jurul vostru, inima voastra va fi acolo, si inima
voastra nu va mai fi deschisa catre Dumnezeu.
Textul este, prin urmare, un avertisment impotriva egoismului. E de la sine inteles ca in inima
egoistului nu mai este loc pentru nimeni. Este loc numai pentru mamona, caci egoismul il indeparteaza de
slujirea lui Dumnezeu si a aproapelui. Goleste locul pentru mamona. In textele indiene egoismul e numit
"ignoranta" (Mahabharata). Nicolae lorga spune ca egoismul inseamna "a face din fiinta ta tendinta
sufletului tau" si "a-ti da silinta desperata de a fura o raza ca sa im lumineze si pe altii" (Cugetari). Scriitorul
francez I. de la Bruyere descrie astfel pe egoist: "cel ce nu se constrange pentru nimeni, nu plange pe nimeni,
nu cunoaste decat nenorocirile sale, nu plange deloc moartea altora, nu se teme decat de a lui, pe care ar
rascumpara-o bucuros cu pretul stingerii genului uman " (Les Caracteres)
Indemnul Mantuitorului insa e sintetizat la urma in cel de-al treilea text, cu privire la care ne-am pus
intrebarea cum ar trebui talcuit. Acum il putem intelege usor. "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si
toate celelalte se vor adauga voua". Se vor adauga, dar nu de la sine. Cautarea imparatiei e prin lucrare, intr-
ajutorare, milostenie, iubirea aproapelui, asa incat cautand imparatia asa cum se cuvine, ne ajutam noua
insine, si ni se adauga reusita si succesul. Imparatia se afla acolo unde i-a lasat loc liber egoismul. Interesul
pentru tine sa fie in acelasi timp si interes pentru altii. Toti suntem fiii lui Dumnezeu si fata de fiecare din noi
Providenta divina isi indreapta atentia in mod egal. Noi nu avem dreptul sa monopolizam pentru noi insine
nici interesul nostru, nici interesul lui Dumnezeu.
Sfantul Clement Romanul invata:"Ziua si noaptea sa va luptati pentru binele tuturor fratilor... Sa nu
va caiti pentru nici o binefacere. Fiti gata pentru tot lucrul bun" (Epistola I Cor. 2). Si Sfantul Bamaba
spunea: "Aveti imprejurul vostru oameni carora puteti sa le faceti bine. Nu incetati a-l face" (Epistola, 2).A ne
preocupa si "de celelalte", nu e interzis. Mantuitorul stabileste doar prioritatile. El zice: "mai intai"
imparatia Iui Dumnezeu, dar dupa aceea si "celelalte", pentru care ne promite si concursul Sau.
IPS Antonie Plamadeala

Cuviosul Paisie Aghioritul - Doctoria împotriva stresului

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât
crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri
odihna.

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și
neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea
umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în
toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul
lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la
psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în
Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni
să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat,
dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde
sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toata neliniștea și-i vine mângâierea
dumnezeiască, și astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice și le-ar fi citit
bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toți cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel
mai adânc al vieții.
Oamenii încearcă să se liniștească cu calmante sau cu teorii yoga, și nu vor adevărata liniște, care vine
atunci când se smerește omul și care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Și turiștii care vin din țări
străine și umbla pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpușeală, gândește-te cât suferă! Ce silă, ce
apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniți de ei
înșiși, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește
nimic – atunci să știm că-i lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că
bunurile lumești nu-i împlinesc sufletește; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au de toate și
nu au copii, și tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate. “În
regulă“, îi zic unuia, “daca ai timp liber, fă-ți cele duhovnicești. Citește un Ceas, citește puțin din Evanghelie“.
“Nu pot“, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital și mângâie un bolnav“. “Cum să merg până acolo?, îmi
răspunde. “Și de ce sa fac aceasta?“. “Du-te și ajută vreun sărac de prin vecini“. “Nu, nu mă multumește nici
aceasta“, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătățile și să se chinuiască!
Știți căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu
lucrează, ci își trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiți oameni. Dacă ar avea cel
puțin un serviciu, ar fi mai bine.
Viața de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un iad. Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora
cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, și așa mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, și le notează
pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine că își mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc.
Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un
adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri
materiale. De aceea nu află liniște și aleargă mereu.
Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad
mai mare, dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani,
ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci
de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.“ (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca
oamenii să-și căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo.
Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se
miște liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți, ca să spună că
sunt aranjați și fericiți. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o
neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de
stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar
fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în acest fel “,
asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulți oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără
direcție și scop. Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică,
iar alții pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe munți pana la
înălțimea de 6000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta
arată că inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus unuia dintre aceștia: “Voi săpați o
groapă, o măriți, vă minunați de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi
săpăm groapa, dar aflăm metale prețioase. Nevoința noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

(Cuviosul Paisie Aghioritul)

Citește alte articole despre: milostenie, Cuviosul Paisie Aghioritul, smerenie, stres, neliniște