Sunteți pe pagina 1din 1

„Antigona” de Sofocle e o tragedie de sine stătătoare, însă ea poate fi considerată prinsă, împreună cu sora sa.

sora sa. Acestea sunt aduse în fața regelui înfuriat. Antigona


ca fiind ultima piesă din trilogia care urmărește destinul lui Oedip și a declară că legea dată de el se opune legilor firii și a celor date de zeii înșiși. Fiindcă
descendenților săi. În „Oedip rege”, Antigona apare doar menționată, alături de nu poate să o supună pe Antigona autorității sale, Creon, încă și mai
sora sa, Ismena, în rugămintea tatălui lor. Acesta cere lui Creon, noul rege, să le înfuriat, le condamnă pe ambele surori la moarte, iar acestea sunt închise în
ocrotească împotriva mâniei poporului teban, cele două fiind copile infame, roade palat, pentru a-și aștepta pedeapsa. Hemon îi cere tatălui său să își schimbe
ale incestului. În următoarea piesă, „Oedip la Colonos”, Antigona și Ismena își decizia. Cei doi se ceartă, primul din ei acuzândul pe celălalt de aroganță și în
însoțesc tatăl orb în exil. Aici, cea dintâi se remarcă prin spiritul ei ocrotitor și prin schimb, tatăl acuzându-și fiul de lipsa de bărbăție de care a dat dovadă, luând
dârzenia cu care înfruntă obstacolele întâlnite, astfel dând sens numelui pe care îl partea unei femei. Revoltat, Hemon iese din palat, jurând să nu se mai întoarcă.
poartă și care înseamnă „cea demnă de părinții săi” sau „cea care ține loc Deși nu recunoaște că Hemon are dreptate, până la urmă Creon e oarecum
părinților săi”. În piesa omonimă, excelența sufletească a Antigonei atinge înduplecat și își schimbă hotărârea asupra celor două surori: Ismene e lăsată să
tragicul, aceasta numărându-se nu numai printre primele personaje feminine trăiască, însă în privința Antigonei, comandă paznicilor s-o închidă într-un
sublime ale literaturii, dar și printre cele memorabile și exemplare. În această „mormânt săpat / În scorbură de stânci” iar acolo ori să moară de foame, ori să
tragedie e înfățișată rectitudinea morală a eroinei, care luptă împotriva justiției „mai trăiască [...] de vrea!”. Tiranul Creon desemnează prin aceste vorbe teribil de
crude, profanatoare, a tiranului Creon. Conflictul dintre cei doi înfățișează o temă sarcastice, o pedeapsă pe care o socotește potrivită cu fapta nelegiuită și
centrală a operei: opoziția dintre legea divină și cea umană. Alte teme, care de insolentă – din punctul său de vedere – a Antigonei, care, în îndrăzneala sa,
asemenea corespund conflictului, sunt acelea ale liberului arbitru împotriva încercase doar să-și îngroape fratele așa cum se cuvine. Creon adaugă: „Nu eu cu-
destinului sau determinarea virtuoasă împotriva puterii abuzive. Acțiunea piesei a morții-i vină sînt împovărat. / Cu cei ce-s vii ea nu-și va mai avea lăcaș!” Tiresias,
se petrece după moartea lui Oedip la Colonos. Antigona și sora sa se hotărăsc să profetul orb, intervine și el împotriva regelui, avertizându-l pe acesta din urmă
se întoarcă în Teba, pentru a-și ajuta frații, Eteocle și Polinike. Ele încearcă să că zeii doresc să-l pedepsească pentru impietatea de a-l lăsa pe Polinike
prevină împlinirea unei profeții care spunea că cei doi se vor omorî unul pe neîngropat, aducând moartea fiului său, Hemon. La început, Creon respinge
celălalt, într-o bătălie pentru tronul Tebei. Ajungând, însă, în cetatea lor natală, înfuriat propunerea lui Tiresias, însă mai apoi are remușcări și decide în sfârșit să-l
războiul era deja sfârșit și surorile află că profeția a fost împlinită. Acesta e îngroape pe Polinike și să o elibereze pe Antigona. Tiranul însă s-a lăsat înduplecat
contextul în care începe piesa. Creon, care este unchiul celor două surori, devine prea târziu, Antigona se sinucisese și Hemon de asemenea, disperat de durere,
în toate drepturile rege și prin puterea sa suverană, decretează ca numai Eteocle când o descoperă spânzurată în celula ei. Aflând de moartea fiului său, Euridice,
să fie înmormântat cum se cuvine, interzicând, în schimb, orice ritual funerar regina, se omoară și ea, blestemându-l pe Creon. Rămas singur, regele e covârșit
pentru Polinike, pe care îl consideră un trădător. Antigona se revoltă împotriva de pierderea acestor suflete și își asumă responsabilitatea pentru întreaga
hotărârii profanatoare, înfruntând regele față în față. Determinarea sa morală e tragedie care le-a răpit. Creon suferă disperarea unui om mare care își recunoaște
desăvârșită și se bazează atât pe caracterul ei stoic, cât și pe credința că sufletul infamia abia atunci când orice schimbare de caracter nu mai contează. Corifeul
celui mort, dacă e lipsit de funerariile cuvenite, nu va ajunge în Câmpiile Elizee. În încheie piesa cu avertizarea că mândria va fi pedepsită de loviturile soartei. Din
religia Greciei antice, acesta este raiul rezervat eroilor sau celor care au trăit o acest final putem extrage un cuvânt cheie, în concepția tragică a grecilor fiind
viață onestă. Prin vocea corifeului, bătrânii cetății își arată simpatia față de elementul care cel mai adesea stârnește tragedia. Cuvântul e hybris și
Antigona și îi deplâng fratele dezonorat. De asemenea, ea e sprijinită de Ismene și desemnează mândria excesivă ori lipsa de smerenie față de zei sau cei superiori,
de iubitul său, Hemon, fiul lui Creon. Însă chiar avându-i pe toți aceștia alături, inclusiv prin virtuți, merite sufletești. Hybris e cauza unor pasiuni puternice, ca
Antigona e izolată de pasiunea pe care o pune în înfăptuirea unei dreptăți divine, furia lui Creon ori obsesia pe care o are pentru dreptatea sa egoistă. Aceste
care e întotdeauna mai presus decât cea instituită de cuvântul unui tiran, oricât pasiuni încețoșează conștiința unor eroi, de altfel, înțelepți. Cuprinși de hybris,
de puternic. Iar într-un plan mai intim, uman, Antigona e izolată de iubirea loială însă, ei devin incapabili de a-și mai recunoaște caracterul pervertit și prin
față de fratele ei, iubire care îi alimentează cutezanța nobilă și revolta. De aceea, caracterul lor, destinul. Această viziune, conform căreia destinul se află, de fapt,
eroina e în mod esențial singură în lupta sa, fiind însăși personificarea forței în caracterul fiecăruia ocupă un loc central în concepția tragică a Greciei antice și
tragice a piesei. Nereușind să-l înduplece pe rege, Antigona sfidează ordinul dat ilustrează umanismul profund,
de Creon și încearcă să-și îngroape fratele pe ascuns. Însă Creon află, iar eroina e subtil și revelator al acestei culturi.