Sunteți pe pagina 1din 2

Sticle cu apă pe ceafa

Trecuse un an întreg de la victoria lui Tiriac asupra lui Neale Fraser şi eu tot nu reuşeam să "prind" o
roată la carul lui Ion. Îmi aduc aminte, era spre sfârşitul lui februarie '63. Jucam într-un concurs de sală, la
Steaua. Eram în vestiar. Mai aveam aproape o oră până la jocul cu Popovici. Şi mi-a căzut în mână un
"Sportul popular" (ultima pagină, la "externe", unde căutam întotdeauna rândurile cu scoruri de tenis).
"Roy Emerson la învins pe John Newcombe, cu 6-4,6-4,6-2, în finala campionatului Australiei, în semifinală,
tânărul Newcombe la eliminat pe Rod Laver".
Mi-a venit să rup ziarul. Cu puţin timp în urmă, eu pierdusem la Mita şi la Bardan (Cred că am adunat
atunci vreo şase şapte ghemuri de la amândoi).
În vestiar era cald şi plăcut, dar mie parcă mi-era frig. Purtam tot treningul meu roşu şi ros, căruia i se
dusese vestea. Eram la fel de slab. Şi, peste toate, mâncam bătăi atât de amare, încât ajunsesem să mă
gândesc cu ciudă la "circuitul lui Fanache", pe care-l socoteam principalul vinovat de toate necazurile
mele.
Peste câteva minute urma să joc cu Popovici, şi gândul ăsta nu-mi făcea plăcere, în februarie, o sală de
tenis cu teren de zgură nu te atrage. Zgura e umedă. Ferestrele sunt îngheţate. Arbitrul poartă o şubă, peste
care mai aruncă treningurile jucătorilor. Corzile rachetei par stropite cu rouă. Prin gura celor cinci
spectatori, aburii ies ca fumul de ţigară.
În după amiaza aceea de februarie 1963, am pierdut încă un joc cu "Kiki" Popovici. Şi aveam 17 ani. Şi
ziarul acela cu Newcombe şi Emerson mă necăjea...
Aşteptam vara. Mă gândeam şi la călătoria lui Tiriac în Egipt. Ce frumos trebuie să fie jocul pe un teren
înconjurat de palmieri!... Frigul nu mi-a plăcut niciodată. Decât să-mi simt ciorapul ud, iarna, în sală, mai
bine să mă sufoc de căldură şi să-mi torn sticle cu apă pe ceafă, şi să simt apa intrând în pantofi...
Şi a venit vara. Imediat m-am simţit alt om. Cam prin iunie am jucat cu Bosch, "călăul juniorilor", cum i
se spunea, pentru că îi executa pe toţi cei tineri cu loviturile lui precise, puternice şi neiertătoare.
Ce era să fac împotriva lui Bosch? Am încercat să-l atac. În orice caz, aveam mai multe şanse să-i prind
mingea deasupra fileului decât să o ajung după ce ar fi şters linia văruită, ca o lamă de ras.
Când am văzut că prind un voleu din două, am început să-mi fac curaj şi am răsucit câteva mingi. Şi iar
am reuşit un stop din două... Bosch s-a uitat lung la mine, dar n-a spus nimic, înainte de serviciul următor
a bătut de mai multe ori mingea în pământ. Atâta tot. Era singura lui formă de enervare.
A fost un meci greu pentru Bosch. La sfârşit, Gunther era roşu ca racul. Jucasem aproape două ore pentru
două seturi (Bosch - Ilie Năstase: 7-5, 9-7) Două seturi cât un best of five complet. Ţin minte că am avut un setball
în primul set şi două în al doilea. Ce bine ar fi fost să se fi jucat şi atunci tiebreak-ul, cu care îl bat acum
pe Newcombe şi pierd la Graebner.
După meciul cu Bosch am fost lăudat în ziare. "Ilie Năstase, foarte bun la voleuri şi la smashuri". Asta m-
a bucurat foarte mult. Întotdeauna am socotit că forhand-ul şi backhand-ul sunt "lovituri de serviciu", fără
de care, bineînţeles, nu se poate, dar pe care le poate învăţa oricine. Pentru mine, tenisul a fost
întotdeauna arta de a face ceva la care adversarul nu se aşteaptă. Cât de plăcut e să poţi trage un smash în
partea opusă celei aşteptate şi să te uiţi cum adversarul a rămas pe loc, sprijinit în rachetă, de parcă
smashul tău l-ar fi trăsnit din senin...
Ceva mai jos însă urma refrenul cu care începusem să mă obişnuiesc: "Cu o pregătire fizică mai bună, Ilie
Năstase se anunţă un element de perspectivă".
Cum să ajungi însă la această pregătire fizică mai bună? Asta nu prea se scria în articole. Se vorbea pe
şoptite că ar fi bune halterele. Se răspundea, tot pe şoptite, că halterele strică articulaţiile. Iar tenisul fără
articulaţii...
Nu ştiu dacă pregătirea fizică slabă m-a "ajutat" să numai fiu pe lista pentru "Cupa Gallea" de la Riccione.
Ştiu, în schimb, că această... plasă mi-a trezit un dor de revanşă de care nu mă credeam în stare până
atunci.
La câteva zile după Riccione, într-unul din cele 200 de turnee de verificare pe care le-am jucat în vreo doi
ani din lipsă de altceva am reuşit să-l întind vreo trei ore pe Alexe Bardan (Bardan-Năstase: 6-4, 4-6, 7-5, 7-5) în
septembrie am devenit campion de juniori, câştigând la Kerekes (Năstase - Kerekes: 6-l, 6-3, 6-l). Peste câteva zile
am intrat şi la "naţionale", la seniori, îmi dădeam seama când merge jocul. Dar cea mai bună partidă a
mea în acest final de sezon, "după Riccione", a fost să fie într-un meci intercluburi, Steaua-Progresul.
Când l-am văzut pe Boaghe "italianul" în faţa mea, mi-am spus că a venit, în sfârşit, momentul să arăt
cine a fost şi cine nu a fost Riccione. Am jucat în duşmănie. Am dat în minge de parcă l-aş fi avut în faţă
pe Newcombe. Am alergat în toate colţurile. N-am lăsat nici un stop, chiar dacă mingea abia ajunsă
ameninţa să mă scoată din mână pentru următoarele trei schimburi.
Am câştigat uşor. Mi-a plăcut teribil scorul. Astăzi, dacă mă întrebaţi cu cât l-am bătut pe Richey, în
finala indoor-ului american, n-aş putea spune scorul sută la sută, în schimb, am să ştiu întotdeauna că pe
Boaghe l-am bătut cu 6-4, 6-l, 6-2.
Aşa am încheiat anul 1963. Aveam 18 ani împliniţi. La vârsta asta, australienii... Ceva îmi spunea totuşi,
mai ales după meciul cu Boaghe, că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Şi mi-am adus aminte cu multă
plăcere că la 17 ani Tiriac nu reuşise mai mult.
Ştiam foarte bine ce făcuse Tiriac mai în fiecare an. De câţiva ani lipeam toate articolele despre tenis şi
mai ales despre Tiriac. I-am scris, de altfel, mamei să caute în caietul meu cu lipituri, ca să-mi găsească
un articol intitulat "O partidă cu Tiriac". (Eram tocmai după jocul nostru cu Africa de Sud). Mie mi-a
plăcut foarte mult acel articol. Sper să vă placă şi dumneavoastră. Spre sfârşit, Tiriac a scris câteva
cuvinte în legătură cu mine. Au fost câteva cuvinte care mi-au rămas în cap şi care, dacă vreţi,
m-au tras înainte.
"Partida lui Tiriac" am s-o lipesc însă după ce Ion va ajunge cu povestirea la sud africanii Forbes şi Segal.
Am auzit că gazetarii nu scriu întotdeauna numai cu condeiul. Uneori mai decupează dintr-un ziar, cu
ajutorul foarfecelor. Şi apoi nu au nevoie decât de pelicanol...