Sunteți pe pagina 1din 35

MATERIA VIE

Viaţa în Univers este cunoscută, până în prezent, doar pe Pământ. Materia vie
reprezintă totalitatea organismelor de pe Pământ. Ea alcătuieşte învelişul viu al planetei,
numit biosferă.
Viaţa este o formă de manifestare a sistemelor materiale superior organizate. Expresia
„materie vie” este improprie, deoarece această materie este alcătuită din aceleaşi elemente
componente (compuşi chimici) ca şi materia zis „nevie”, doar că aceste componente sunt
altfel organizate. Viaţa este o consecinţă a organizării superioare a materiei, o stare
funcţională superioară, de aceea este mai corectă sintagma „materia viului”, expresie ce
sugerează că viaţa nu este o „esenţă” în sine, ci o stare, o proprietate câştigată de materie, ca
urmare a evoluţiei.

1. Caracteristicile esenţiale ale vieţii


Caracteristicile esenţiale ale vieţii sunt următoarele:
Autoconservarea. Este capacitatea sistemelor biologice de a-şi păstra organizarea în
condiţiile mereu schimbătoare ale mediului. Pentru aceasta sistemele biologice au capacitatea
de a extrage masă şi energie din mediul extern şi de a le folosi pentru propriile sinteze şi
diferite activităţi. Autoconservarea a necesitat o anumită delimitarea a corpurilor vii de mediul
înconjurător. Prima utilitate de acest fel a îndeplinit-o membrana celulară.
Funcţia prin care un individ biologic interacţionează activ cu mediul său înconjurător,
realizând schimburi de masă şi energie, se numeşte metabolism. Fără metabolism, sistemul ar
regresa la starea de echilibru, în care nici o schimbare nu ar mai fi posibilă.
Informaţia. Un corp viu trebuie să deţină instrucţiuni cu privire la propria structură, la
modul de desfăşurare a reacţiilor chimice ce produc şi menţin organizarea celulară. La toate
celulele vii de astăzi informaţia este codificată în macromolecule de acizi nucleici (ADN),
instrucţiunile sunt transportate de ARN, iar proteinele sunt implicate în majoritatea reacţiilor
chimice (există şi virusuri la care informaţia genetică este codificată în ARN).
Complexitatea. Organismele vii se disting prin complexitatea lor specifică. Între
informaţie şi complexitate este o relaţie directă. Cristalele, corpuri nevii, conţin aranjamente
spaţiale periodice de atomi foarte ordonate, dar care conţin puţină informaţie. Acizii nucleici
şi proteinele din corpurile vii sunt polimeri aperiodici, şi această aperiodicitate îi face în stare
să poarte mai multă informaţie. Prin definiţie o structură periodică este caracterizată prin
ordine, iar o structură aperiodică este caracterizată prin complexitate.
Creşterea. Creşterea, ca şi autoreproducerea, este o trăsătură apărută la nivel celular
dar întâlnită şi la complexele nucleoproteice. Prin creştere se realizează dezvoltarea
individului biologic, proces care cuprinde atât formarea părţilor componente, cât şi etapele
prin care individul ajunge la maturitate şi îşi reia ciclul reproductiv.
Autoreproducerea. Punctul critic care a marcat apariţia vieţii a fost apariţia unui mod
stabil de replicare. Fără autoreproducere, informaţia ar fi pierdută după fiecare generaţie.
Creşterea şi autoreproducerea se realizează pe baza unui program genetic ce cuprinde toată
informaţia necesară desfăşurării acestor procese. Erorile (mutaţiile) apărute întâmplător în
replicare (definite ca evenimente statistico-probabilistice) stau la originea diversităţii formelor
de viaţă şi sunt importante pentru o altă trăsătură a vieţii – evoluţia. Fără mutaţie, informaţia
ar fi neschimbătoare şi, deci, evoluţia imposibilă.
Autoreglarea. Este un proces de autocontrol ce are la bază conexiunea inversă şi care
asigură menţinerea integralităţii şi a echilibrului dinamic al sistemelor biologice.
Evoluţia. Evoluţia constă în schimbarea (asociată cel mai adesea cu perfecţionarea)
permanentă şi ireversibilă a sistemelor biologice, în sensul supravieţuirii şi perpetuării lor în

1
diverse condiţii, mereu schimbătoare, de mediu. Prin autoreglare şi selecţie naturală
sistemele individuale s-au modificat unele faţă de altele, ducând la apariţia de sisteme
supraindividuale: populaţii ce formează specii.
Aceste caracteristici au fost realizate o dată cu apariţia celei mai simple forme de viaţă
– celula. În lumea anorganică, cristalele minerale prezintă numai două dintre aceste
caracteristici: structură organizată şi capacitatea de auto-replicare.
Este cunoscut faptul că în Spaţiul cosmic se formează, în mod natural, complexe de
molecule organice (pe comete şi asteroizi, în praful interstelar, fiind conţinute de meteoriţii
care lovesc Pământul). Sursa de energia a acestor sinteze din Spaţiu este radiaţia cosmică
generală şi radiaţia stelară.
Considerăm că viaţa, cea pe care o cunoaştem acum, a apărut aici, pe Pământ, din
substanţele chimice existente. Pământul a oferit toate condiţiile unei evoluţii chimice organice
către viaţă. Această ipoteză poate fi testată prin observaţii şi experimente.

2. Compoziţia materiei vii

Din cele 109 elemente chimice cunoscute în stare naturală, peste 60 au fost identificate
în diferite organisme. Toate elementele chimice identificate în componenţa materiei vii sunt
cunoscute şi în stare anorganică, lucru explicabil prin faptul că materia „vie” este rezultatul
evoluţiei materiei lipsite de viaţă. Caracteristic materiei vii este faptul că proporţiile dintre
diferitele elemente chimice sunt diferite de cele din materia lipsită de viaţă. Elementele
chimice, în funcţie de proporţiile în care ele se află în compoziţia materiei vii, se împart în trei
categorii: macroelemente, microelemente şi ultramicroelemente (Tab. 1).

Tab. 1. Conţinutul mediu (% din greutate) al unor elemente chimice în scoarţa Pământului şi în materia
vie (din N. Botnariuc, 1979)

Elemente Scoarţa Pământului Materia vie Număr atomic (Z) Grutatea atomică
(A)
Macroelemente
O 62 62 8 16
C 0,01 20 6 12
H - 10 1 1
N 210-2 3 7 14
Microelemente
Na 2,6 0,1 11 23
Mg 2 0,07 12 24
P 0,08 1,14
S 0,05 0,14
Cl 0,048 0,16
K 1,4 0,11 19 39
Ca 1,9 2,5 20 40
Ultramicroelemente
B 3 · 10-4 1· 10-3
Si 27,6 0,05 14 28
V 0,027 1,10-4
Mn 0,09 0,0005
Fl 5,0 0,02 26 56
Co 4 · 10-3 1,10-5
Cu 1 · 10-2 2,10-4
Zn 5 · 10-5 3 · 10-4
Mo 1,5 · 10-3 1 · 10-4
Sr 0,04 0,001
Li 6,5 · 10-4 1,10-4
Pb 1,5 · 10-4 1 · 10-4
I 3 · 10-5 1 · 10-4
Ra 2 · 10-10 2 · 10-12
Cd 5 ·10-5 1 · 10-6

2
Singurul element care se găseşte în aceeaşi proporţie (62%) atât în materia vie cât şi în
scoarţa Pământului este oxigenul. O altă constatare este aceea că în materia vie sunt
concentrate elementele cele mai uşoare (au greutate atomică cu valorile cele mai mici).
Organismele extrag în mod selectiv din mediu elementele de care au nevoie în
procesele lor metabolice (proprietatea de electivitate). De exemplu, iodul este extras de unele
alge din apa de mare, fiind de 1000 de ori mai concentrat în corpul lor decât în apă.
În compoziţia materiei vii, esenţiale nu sunt doar elementele aflate în cantitate mare.
Multe dintre microelemente şi ultramicroelemente au un rol decisiv în desfăşurarea diferitelor
procese metabolice, precum Mg, Ca, B, Mn. Fe, Cu, Zn, Mo, care reprezintă cofactori ai
numeroaselor enzime cu funcţii importante în organism; ionii de Na, K, Ca, Cl etc., au un rol
însemnat în menţinerea condiţiilor constante ale mediului intern, în activitatea membranelor şi
în alte procese metabolice.
Adesea, lipsa în proporţii infinitezimale a unor micro- sau ultramicroelemente din sol
sau din apă cauzează apariţia unor grave maladii la plante şi animale. O serie de metale şi
metaloizi există în organisme sub formă de ioni, ca de exemplu: Na+, K+, Mg2+, Ca2+, Cl–,
PO42–, SO42–, NO3–, CO32–. Menţinerea echilibrului dintre diferiţi ioni din organism, şi dintre
organism şi mediu, este un lucru deosebit de important pentru fiziologia organismelor.
Una dintre cele mai importante realizări pe calea evoluţiei a fost homeostazia mediului
intern al organismelor. Acest fapt a asigurat organismelor o mai mare independenţă în faţa
condiţiilor schimbătoare ale mediului extern.
Dintre compuşii chimici constitutivi ai materiei vii, doi au o semnificaţie deosebită,
capitală: carbonul şi apa.

Carbonul
- Originea vieţii pe Pământ este legată de carbon şi compuşii acestuia.
- Carbonul prezintă o reactivitate extraordinară, formând covalenţe cu majoritatea
elementelor, cele mai stabile fiind cele formate cu el însuşi, şi cele formate cu atomi de
hidrogen (rezultând substanţe numite hidrocarburi). De remarcat, în acest sens, este faptul că
elementul carbon poate forma aproape 2000000 de combinaţii, de două ori mai multe decât
pot realiza toate celelalte elemente chimice luate la un loc!
- Legătura chimică dintre doi atomi de carbon înglobează mai multă energie decât
oricare legătură covalentă formată de alte elemente chimice. De exemplu, legătura carbon-
carbon înglobează 81 kcal/mol, în timp ce legătura a doi atomi de siliciu (element din aceeaşi
grupă cu carbonul) înglobează 52 kcal/mol.
- Pe de altă parte, combinaţiile carbonului cu hidrogenul (hidrocarburi) sunt mult mai
stabile decât hidrurile altor elemente. De exemplu, energia de legătură este de 99 kcal/mol în
cazul hidrurilor carbonului, şi de numai 70 kcal/mol în cazul hidrurilor siliciului. În felul
acesta siliciul poate da naştere la cel mult 10 hidruri, în timp ce, în cazul carbonului, numărul
acestora poate fi de ordinul milioanelor.
- Hidrocarburile, pe lângă marea lor diversitate, prezintă în comun o foarte mare
stabilitate datorată mai multor factori: energia de legătură foarte mare, electronegativitate
foarte apropiată între atomii de carbon şi cei de hidrogen, inerţia chimică datorată lipsei
orbitalilor liberi şi a electronilor neparticipanţi.
- Atomul de carbon este unic prin faptul că, în condiţii favorabile de temperatură şi
presiune, poate da naştere unui număr imens de catene, care stau la originea substanţelor
macromoleculare. Atomii de carbon pot realiza legături covalente cu atomii de H, O, N, C.
Formarea acestor legături este favorizată de faptul că reacţiile chimice se desfăşoară, de
obicei, în sensul creşterii stabilităţii compuşilor. Atomii liberi de C, H, O, N au un nivel
energetic mai ridicat şi, deci, stabilitate minimă.

3
- Prin legarea atomilor în molecule se realizează un nivel energetic mai scăzut, dar o
stabilitate mai mare.
- Lanţurile macromoleculare ale compuşilor carbonului prezintă, practic, o diversitate
nelimitată, realizată pe mai multe căi: prin numărul diferit al monomerilor; prin ordinea şi
legăturile diferite ale monomerilor; prin proporţiile diferite ale monomerilor; prin diferite
modalităţi de împachetare a lanţurilor de monomeri; prin agregarea moleculelor de acelaşi fel
sau de tipuri diferite.
Compuşii chimici ai carbonului au o răspândire practic universală. Apariţia lor are loc
în interiorul stelelor, o dată cu scăderea temperaturii acestora. Astfel, apar substanţe cum ar fi:
cianul, N≡C─, care prefigurează aproape toţi compuşii carbonului; metinul, H─C≡, cu o
reactivitate chimică foarte ridicată; dicarbonul, C2, care precede formarea lanţurilor
carbonice; metanul, CH4, implicat în numeroase procese biotice şi abiotice.
Compuşii carbonului se găsesc şi în formaţiuni cosmice mult mai reci precum norii
cosmici. În aceşti nori de praf cosmic, alături de amoniac, apă, hidrogen sulfurat, oxid de sulf,
se află şi o serie de compuşi ai carbonului cum ar fi acidul cianhidric, cian-acetilena, metin-
acetilena, acidul formic şi alcoolul metilic.

Apa
Viaţa, cea pe care o cunoaştem noi, constă din celule, compuse în cea mai mare parte
din apă lichidă, care este o substanţă indispensabilă vieţii.
- Apa este principalul constituent, din punct de vedere cantitativ, al organismelor vii,
depăşind cu mult totalul celorlalţi constituenţi. Organismele vii conţin, în general, între 45 şi
95 procente apă.
- Nici un organism nu poate rămâne activ din punct de vedere biologic fără apă, care
este importantă atât în mediul intern, cât şi cel extern.
- Apa (H2O) ia parte la organizarea structurală a sistemelor biologice şi la activitatea
metabolică a acestora.
- Apa este un solvent deosebit pentru compuşii ionici sau pentru compuşii care se pot
disocia în ioni, constituind un mediu de reacţie chimică.
- În celule, apa participă direct în numeroase reacţii chimice, fiind mediul în care au
loc majoritatea reacţiilor chimice.
- Apa, pe Pământ, poate exista în toate cele trei stări de agregare: solidă (gheaţa),
lichidă şi gazoasă (vapori). În stare lichidă, apa este substanţa cea mai răspândită pe Pământ,
astăzi ocupând ¾ din suprafaţa acestuia. Apa lichidă a constituit mediul de apariţie a vieţii,
acum aproximativ 4 miliarde de ani, şi mediul în care continuă să trăiască o mare parte din
organismele vii. În spaţiul interplanetar, este imposibil de imaginat formarea unor celule
bazate pe apă, acest proces putându-se realiza numai pe o planetă care are oceane şi
atmosferă.

Determinările experimentale au arătat că apa conţinută într-un organism viu reprezintă, în medie, 70%
apă intracelulară, 23% apă interstiţială şi 7% apă circulantă. De asemenea, s-a stabilit că plasma sanguină conţine
93% apă, eritrocitele 60%, muşchii până la 80% etc. Există şi structuri biologice care conţin o cantitate mai mică
de apă (ţesutul osos, producţiile cornoase ale pielii, părul etc.). De subliniat este faptul că, cu cât un organ sau
ţesut este sediul unor procese metabolice mai intense, cu atât cantitatea de apă conţinută este mai mare. Astfel, în
ţesuturile embrionare apa poate exista chiar în proporţie de 97%.

Evoluţia materiei organice care a precedat naşterea vieţii a reprezentat un proces destul
de îndelungat, ce a durat aproximativ 200-400 de milioane de ani (aceste valori pot fi însă mai
mici sau mai mari).

4
Apariţia primelor sisteme vii, cu proprietăţile arătate mai sus s-a realizat după o
perioadă de evoluţie chimică prebiotică. Ştiinţa este capabilă să argumenteze că aici pe
Pământ, fiecare pas în acest îndelungat proces s-a putut realiza în mod natural şi de la sine.

3. Organizarea sistemică a materiei vii

3.1. Noţiunea de organizare şi de sistem

Întreaga natură este alcătuită din corpuri, de la atomi şi molecule şi până la galaxii.
Orice corp este, în fapt, un ansamblu de elemente de acelaşi fel sau, cel mai frecvent, diferite.
Prin organizare se înţelege constituirea unor ansambluri de elemente şi de fenomene,
în aşa fel încât, interacţiunile şi funcţiile elementelor şi fenomenelor din cadrul ansamblului
dat sunt subordonate funcţiilor esenţiale ale întregului (ansamblului). De aici rezultă că
organizarea implică două aspecte esenţiale, structura şi funcţia.
Prin structură se înţelege ansamblul de elemente materiale împreună cu relaţiile
spaţiale şi interacţiunile dintre ele. Prin funcţie se înţelege activitatea desfăşurată de un
element component, ducând la menţinerea unităţii întregului din care face parte.
Din definiţia funcţiei rezultă că aceasta implică desfăşurarea unei activităţi orientate
spre menţinerea întregului respectiv, deci implică existenţa unei finalităţi.
Unitatea organizatorică a materiei este sistemul. Din punct de vedere fizic, toate
corpurile materiale sunt în acelaşi timp şi sisteme. Un sistem poate fi definit ca un ansamblu
de elemente, identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un întreg.
Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul se pot deosebi trei categorii de sisteme:
izolate, închise şi deschise.
Sisteme izolate. Sisteme care nu întreţin cu mediul înconjurător nici schimburi de
masă, nici schimburi de energie. Asemenea sisteme nu există în natură; ele reprezintă o stare
ideală, teoretică.
Sisteme închise. Sisteme care întreţin cu mediul înconjurător numai schimb de
energie, dar nu şi de masă (sau cu schimb neglijabil de masă). De exemplu, un vas închis
ermetic nu va realiza schimb de masă cu mediul extern, ci doar de energie. Pământul ca
planetă poate fi considerat un sistem închis, deşi el primeşte un aport material cosmic, prin
meteoriţi, praf cosmic etc. Sisteme absolut închise nu pot nici ele exista, deci caracterul de
„închis” este relativ.
Sisteme deschise. Sisteme care au cu mediul schimburi atât de masă cât şi de energie.
Aici sunt cuprinse cele mai multe sisteme lipsite de viaţă şi toate sistemele biologice.
Sistemele biologice, spre deosebire de sistemele deschise nevii sunt sisteme cu autoreglare.

3. 2. Însuşiri generale ale sistemelor biologice


Principalele însuşiri generale ale sistemelor biologice sunt: heterogenitatea, caracterul
informaţional, programul, autoreglarea, echilibrul dinamic, integralitatea, autoreproducerea şi
caracterul istoric.
Heterogenitatea
Reprezintă diversitatea organizatorică (structurală şi funcţională) internă a sistemelor
biologice. Cu cât heterogenitatea este mai mare, cu atât sistemele biologice respective au
şanse mai mari de supravieţuire şi evoluţie.

5
Sistemele biologice de orice nivel evoluează spre creşterea complexităţii structural-
funcţionale, spre creşterea diversităţii lor interne şi a gradului de informaţie. Acest fapt poate
fi remarcat atât în dezvoltarea ontogenetică, cât și în evoluția filogenetică a plantelor și
animalelor, în evoluția populațiilor și biocenozelor.
Heterogenitatea unui sistem biologic poate fi calculată şi exprimată prin cantitatea de
informaţie a sistemului dat. Diversitatea maximă a unui sistem este realizată în cazul când
elementele componente sunt în proporţii egale. De exemplu, o populaţie realizează
diversitatea maximă dacă diferitele categorii de organisme sunt în proporţii egale; o biocenoză
are diversitate maximă dacă speciile componente sunt în proporţii egale. Deşi tendinţa
evolutivă a sistemelor biologice este creşterea diversităţii, valoarea ei maximă teoretică nu
este atinsă niciodată. Imposibilitatea realizării heterogenității la valori maxime se explică prin
apariţia corelaţiilor între elementele sistemului. Corelaţiile (conexiunile) duc la scăderea
gradului de informaţie (a diversităţii, a numărului de manifestări posibile), deoarece duc la
creşterea autocontrolului sistemului şi, implicit, a gradului de stabilitate. Acest fapt este
condiţia esenţială a supravieţuirii unui sistem biologic în condiţiile concrete ale mediului.
Rezultă că există un anumit grad de heterogenitate, o heterogenitate optimă, către care
tinde orice sistem biologic şi care asigură cel mai bine supravieţuirea în condiţiile concrete ale
existenţei sale.

Caracterul informaţional
Sistemele biologice sunt capabile să recepţioneze informaţii de la sistemele
înconjurătoare, să le prelucreze, să le acumuleze şi să le transmită altor sisteme. Din punct de
vedere fizic sistemele biologice funcționează ca niște sisteme cibernetice (sisteme
informaționale).
N. Wiener, fondatorul ciberneticii, defineşte informaţia ca o succesiune continuă sau
discontinuă de evenimente măsurabile, distribuite în timp. O succesiune de astfel de semnale,
cu un anume conţinut formează un mesaj.
Activitatea informațională a sistemelor biologice determină, pe de o parte integrarea
acestora în mediu, iar, pe de alta, transformarea lor. Un animal recepţionează şi transmite
informaţii pe cale fizică (sunete, culori etc.), pe cale chimică (substanţe odorante etc.) sau
biologică (comportamente). Orice tip de activitate desfășurată de un organism (sistem
biologic) are drept consecință o anumită transformare a mediului, fapt ce constituie o
informație transmisă de organism care, la rândul ei, poate fi percepută de alte sisteme
biologice.
La nivel individual, în cadrul regnului animal, un sistem specializat să primească, să
prelucreze şi se emită informaţii este sistemul nervos, în legătură cu organele de simţ. De la
un organ de simţ – receptorul, stimulii sunt transmişi pe o cale aferentă unui centru nervos de
comandă, unde informaţia este analizată şi, eventual stocată, şi apoi este trimis un mesaj spre
un organ efector (muşchi, glande etc.). La nivelul neuronilor cerebrali, graţie conexiunilor
între ei, informaţia poate fi memorată şi folosită în funcţie de împrejurări.
Există şi un alt fel de informaţie pe care o stochează organismele din toate regnurile,
indiferent de nivelul lor de organizare – informaţia genetică. Această informaţie codifică toate
trăsăturile şi aptitudinile unui organism şi le transmite, pe calea reproducerii, în descendenţă.
Baza materială a informaţiei genetice sunt acizii nucleici – ADN şi ARN, iar sediul ei este
nucleul celulelor. Informaţia genetică conţine toate instrucţiunile acumulate de întreaga
ascendenţă filogenetică a unui individ. Informaţia genetică este cea care deosebeşte un individ
de altul şi, în funcţie de conţinutul ei, organismele de pe tot Pământul se separă în specii -

6
comunități reproductive. Toate schimbările evolutive ale organismelor sunt conţinute în
informaţia lor genetică.
Informația deținută de un sistem biologic poate fi apreciată din punctul de vedere al
cantității și al calității informației. Cantitatea de informație conținută de un sistem este
dependentă de gradul de organizare al acestuia. Astfel, un organism unicelular deține mai
puțină informație comparativ cu un organism pluricelular; de asemenea, o biocenoză recent
constituită conține mai puțin informație față de o biocenoză veche, în care relațiile dintre
specii s-au diversificat foarte mult.
In decursul evoluției, s-au elaborat mijloace variate de asigurare a fidelității
transmiterii mesajului, de protejare a conținutului său de alterări. Un mijloc simplu este
repetarea informației pentru a garanta recepționarea ei corectă. Aceasta presupune o cheltuială
suplimentară de energie și o supraîncărcare a canalelor de comunicație. Surplusul de
informație utilizată pentru a asigura fidelitatea celei transmise se numește informație
redundantă. O expresie a redundanței este însăși garnitura dublă de cromozomi (diploidia) la
toate celulele somatice, dublul lanț al ADN, numărul mare de celule ale organismelor
pluricelulare, numărul indivizilor într-o populație etc. Toate aceste fenomene contribuie la
asigurarea continuității patrimoniului genetic al fiecărei specii. În evoluție, orice sistem
biologic se apropie de un nivel optim al informației redundante care, pe de o parte să asigure
protecția de pierderi informaționale, iar pe de alta să comită cât mai puține erori de
transmitere a informației.

Programul
Programul cuprinde una din stările posibile pe care le poate realiza sistemul, în
limitele permise de organizarea sa. Această însuşire a sistemelor biologice este o consecinţă a
organizării şi a caracterului informaţional pe care îl au. Sistemele biologice, informaţionale,
îşi pot desfăşura activitatea numai dacă execută anumite programe, impuse de condiţiile şi
relaţiile lor din mediu. Deoarece un sistem posedă multe stări posibile permise de structura
lui, înseamnă că are mai multe programe. Limitarea numărului programelor este impusă nu
numai de factori interni, ci și de condițiile ambiante ale sistemului biologic dat. de exemplu, o
pasăre nu-și va putea construi cuibul dacă în mediul înconjurător lipsește materialul necesar.
O plantă entomofilă nu va produce semințe, dacă în zonă lipsesc insectele polenizatoare.
Un individ biologic, pe parcursul vieţii sale trebuie să execute diferite programe:
deplasarea, starea de veghe, somnul, starea de repaus, urmărirea unei prăzi, construirea unui
adăpost, îngrijirea puilor, apărarea contra unui duşman, etc. În orice sistem există mai multe
categorii de programe, o ierarhie de programe, rezultată din organizarea sistemică a lumii
vii:
1. programe „pentru sine”, cele care asigură autoconservarea sistemului dat;
2. programe „inferioare”, adică programele subsistemelor componente;
3. şi programe „superioare”, menite să asigure existenţa sistemului superior în care
sistemul dat este integrat.
Exemple de programe „pentru sine”: căutarea hranei, asimilarea ei, apărarea de factorii
perturbatori sau destructivi etc; exemple de programe „inferioare”: programele organitelor
celulare, programele celulelor, ţesuturilor, organelor; exemple de programe „superioare”:
activităţi care asigură reproducerea organismelor, apărarea progeniturii.

Atunci când un sistem este scos din sistemul în care era integrat, primul program care se va
schimba va fi cel superior, acesta fiind înlocuit cu un alt program, corespunzător noului sistem. De
exemplu, dacă o celulă este scoasă din ţesut şi cultivată separat, va pierde din trăsăturile structurale şi

7
funcţionale pe care le deţinea în cadrul ţesutului şi le va păstra pe cele ale programului „pentru sine”,
care-i vor asigura existenţa. O plantă sau un animal scoase din populaţia naturală cărei îi aparţin şi
trecute în stare de domesticire îşi schimbă numeroase programe: se schimbă ritmul de reproducere,
prolificitatea, ritmul de creştere, ritmul de depozitare etc. Schimbarea programului „superior”, ca
urmare a integrării în noul sistem, duce treptat şi la schimbarea programului „pentru sine”: în exemplul
dat se schimbă hrana din punct de vedere cantitativ şi mai ales calitativ, modul ei de procurare, de
digerare, ceea ce poate duce chiar la schimbarea programelor „inferioare”. Schimbările pot afecta,
deci, întreaga ierarhie a programelor.

Limitele schimbărilor posibile sunt determinate de organizare iar aceasta este


codificată în programul genetic pe care îl are fiecare organism. Programul genetic codifică
dezvoltarea ontogenetică, durata medie de viaţă, modul de realizare al relaţiilor intra- şi
interspecifice, determină limitele variabilităţii şi reactivităţii sistemelor biologice în condiţiile
mereu schimbătoare ale mediului de viaţă.

Autoreglarea
Sistemele biologice funcționează pe principii cibernetice, fiind sisteme cu autoreglare,
la care ieșirile din sistem (răspunsurile sistemului) influențează într-o măsură mai mare sau
mai mică intrările. Acest lucru este posibil prin funcționarea unui mecanism de conexiune
inversă (feed-back).
Autoreglarea unui sistem este un proces care tinde să aducă sistemul într-o stare de
echilibru faţă de condiţiile mereu schimbătoare ale mediului de viaţă. Necesitatea acestei
însușiri constă în menținerea integralității, echilibrului dinamic, implicit autoconservarea
sistemului. Acest autocontrol rezultă dintr-un anumit mod de organizare a sistemelor
biologice, care să permită recepționarea, prelucrarea și elaborarea unui răspuns față de
informațiile primite din mediu. Acest autocontrol se face comparând permanent răspunsul cu
stimulul primit din mediu sau, altfel spus, ceea ce face sistemul cu ceea ce ar trebui să facă.
Schema generală a mecanismului de autoreglare este următoarea: informaţia transmisă
din mediu (extern sau intern) este preluată de un receptor spre un centru de comandă, care
trimite o comandă adecvată unui efector. Această cale de circulaţie a informaţiei se numeşte
conexiune directă. Conexiunea directă a informaţiei necesită o perioadă de timp, în funcţie de
nivelul de organizare al sistemului, timp în care condiţiile din mediu se pot schimba, uneori cu
totul impredictibil. De aceea este nevoie de încă o cale, inversă, de comunicare a răspunsului
de la efector la receptor şi apoi la centrul de comandă, numită conexiune inversă (feed-back).
Capacitatea de corecţie a comenzilor prin conexiune inversă, de către un sistem
biologic, se numeşte autoreglare. Conexiunea inversă poate fi pozitivă, atunci când fluxul de
semnale de la efector la receptor duce la intensificarea treptată a efectului (de exemplu, un
muşchi intensifică contracţia sau o populaţie îşi sporeşte numărul etc.). Dimpotrivă, atunci
când este împiedicată depăşirea unei anumite limite (prag) de către efector, conexiunea
inversă este negativă (de exemplu, dacă un ligament este prea forţat prin contracţie musculară,
provocând durerea, aceasta este stopată automat; creşterea numărului prăzii va duce la
creşterea numărului prădătorilor, ceea ce va limita automat numărul prăzii etc.).
Prin autoreglare, sistemele biologice îşi menţin homeostazia, adică echilibrul stării lor
interne, ceea ce le asigură stabilitatea, independenţa şi activitatea, conform cu programele ce
decurg din nivelul lor de organizare. Tot autoreglarea, permite unor sisteme biologice bine
organizate, să „aleagă” anumite stări noi, avantajoase pentru existenţa lor ulterioară.
O caracteristică a autoreglării constă în faptul că răspunsurile sistemului depind numai
de diferențele apărute între efect și comandă și nu de cauzele care la provoacă. De exemplu, la
un organism homeoterm va intra în funcțiune același mecanism de termoreglare fie că suflă

8
un vânt rece, fie că ninge. Dar pe lângă aceste mecanisme fiziologice, organismul are și alte
posibilități de autoreglare precum construirea unui adăpost sau deplasarea în alt loc. cu cât
organizarea este mai complexă, mai evoluată, cu atât răspunsurile se diversifică, sunt mai
nuanțate și mai prompte, asigurând protecția sistemului.
Cea mai importantă trăsătură a sistemelor autoreglabile este finalizarea răspunsurilor
la influenţele factorilor. Aceasta înseamnă că răspunsurile sistemelor autoreglabile nu sunt
întâmplătoare, haotice; din contră, ele sunt orientate în sensul contracarării variaţiilor de
moment ale factorilor care acţionează asupra sistemului. Asemenea răspunsuri, cu valoare
imediată în menţinerea integralităţii şi echilibrului dinamic al sistemului, se numesc adecvate.
Acţiunea orientată a sistemelor biologice, către o finalitate ce le avantajează, nu are nimic
predestinat, este un proces obiectiv. Această orientare obiectiv necesară a răspunsurilor
explică adaptările şi, în cele din urmă, evoluţia.
Evoluţia însăşi este un sistem autoreglabil: dezvoltarea intensă a unor structuri va duce
la epuizarea posibilităţilor de modificare a acelor structuri, fapt ce va duce la stagnarea,
diminuarea sau dispariţia sistemelor în cauză (specii sau unităţi supraspecifice) prin
diminuarea capacităţii de reacţie în faţa mediului schimbător; prin conexiune inversă faţă de
această stare se deschide posibilitatea dezvoltării altor structuri, altor sisteme, favorizate de
noile condiţii create.

Echilibrul dinamic
Orice sistem biologic, aflându-se într-un permanent schimb de masă şi energie cu
mediul se auto-reînnoieşte continuu: unele din elementele sale componente se dezintegrează,
eliberează energia lor potenţială care este folosită de sistem şi sunt înlocuite cu alte elemente
luate din mediul înconjurător. În felul acesta, deşi sistemul îşi păstrează individualitatea, el
este mereu altul.
Această stare continuă de îmbinare a stabilităţii şi schimbării constituie echilibrul
dinamic al sistemului. Starea de echilibru dinamic se realizează pe principiul „încercare şi
eroare” – un proces de autoreglare.
La nivel individual, există un permanent echilibru dinamic în cadrul metabolismului,
între procesele de asimilaţie şi procesele de dezasimilaţie, cu o pondere mai mare a asimilaţiei
în perioada de creştere şi o inversare a raportului către perioada de îmbătrânire a
organismului. Încetarea echilibrului dinamic duce la destabilizarea totală a sistemului, care
pentru individ înseamnă moarte iar pentru o populaţie sau specie înseamnă extincţie.
Capacitatea de echilibru dinamic a sistemelor biologice se bazează pe organizarea lor şi pe
autoreglare.
Conform cu cel de al doilea principiu al termodinamicii, orice sistem lipsit de viață
tinde spre starea de echilibru termodinamic prin creșterea continuă a entropiei (dezordine
internă). În această stare, se realizează entropia maximă, când energia liberă a sistemului este
nulă. În bilanţul schimburilor cu mediul, sistemele biologice reuşesc nu numai să compenseze
pierderile energetice, ci graţie substanţelor macroergice reuşesc să împiedice creşterea
entropiei, a gradului de dezordine internă; se poate spune că sistemele biologice au un
comportament antientropic.

Integralitatea
Integralitatea constă în faptul că, deşi oricare sistem biologic este alcătuit din mai
multe elemente (subsisteme), el se comportă faţă de factorii mediului (influenţe ale altor
sisteme) ca un întreg, menţinându-şi existenţa o anumită perioadă de timp. Cu alte cuvinte, un
sistem luat în întregul său manifestă niște proprietăți pe care nu le are nici una din părțile sale

9
componente. Însuşirile întregului nu pot fi reduse la suma însuşirilor părţilor componente. De
exemplu, o pasăre are însuşirea de a zbura, însuşire pe care nu o are nici una din
componentele sistemului.
Integralitatea este consecinţa interdependenţei părţilor sistemului, fiind un rezultat al
diferenţierii şi specializării structural-funcţionale ale părţilor componente. Cu cât
diferenţierea şi specializarea vor fi mai avansate, cu atât va creşte dependenţa dintre părţile
componente iar integralitatea va fi mai dezvoltată. Creșterea integralității unui sistem biologic
poate constitui o cauză pentru noi diferențieri ale părților.
Pe de altă parte, însă, părţile componente ale întregului, atunci când sunt integrate în
sistem manifestă însuşiri noi, pe care nu le manifestă atunci când sunt în afara sistemului. Un
animal oarecare se comportă într-un anumit fel când este izolat şi altfel când este integrat într-
o grupare (stol, cârd, turmă etc.).
Integralitatea nu este la fel de dezvoltată la toate sistemele biologice. Este cea mai
pronunțată la organismele individuale, mai puțin pronunțată la populații și încă mai puțin
pronunțată la biocenoze.

Toate însuşirile sistemelor biologice prezentate până acum (heterogenitatea, caracterul


informaţional, programul, autoreglarea, echilibrul dinamic) contribuie, prin dezvoltarea lor, la
dezvoltarea integralităţii sistemelor biologice.

Autoreproducerea
Perpetuarea vieţii pe Pământ este direct legată de însuşirea sistemelor biologice de a
forma copii, mai mult sau mai puţin fidele, adică de a se autoreproduce.
La nivel macromolecular, replicarea acizilor nucleici, controlată enzimatic, este o
formă de autoreproducere.
Această calitate a acestor macromolecule informaţionale a reprezentat o condiţie
majoră în sinteza elementelor structurale (proteine) şi funcţionale (enzime) necesare primului
sistem (cert) viu – celula. Opinii mai noi consideră că un sistem format dintr-o macromoleculă
de ARN (ribozimă), capabilă de autoreplicare, dar şi de control al sintezei propriilor proteine
ce o protejau, ar putea fi considerată un sistem viu (deci pre-celular). Această supoziţie se
bazează pe proprietatea de autoreproducere, funcţie fără de care informaţia ar fi pierdută după
fiecare generaţie.
La nivel individual, autoreproducerea (diviziunea celulară) asigură multiplicarea şi
perpetuarea sistemelor.
Autoreproducerea este un proces programat, dar aflat sub influenţa factorilor externi.

Caracterul istoric

Pentru a putea explica organizarea unui sistem biologic, nu este suficientă cunoaşterea
parametrilor lui actuali (ca în cazul unui sistem anorganic), ci trebuie cunoscută şi istoria
sistemului, trecutul lui. De exemplu, pentru a explica organizarea, şi chiar comportamentul în
diferite condiţii, a unei molecule oarecare, este suficient să cunoaştem însuşirile atomilor
componenţi, legăturile dintre ei etc. În schimb, pentru a explica organizarea unui animal nu
este suficient să cunoaştem doar anatomia şi fiziologia lui, trebuie cunoscută evoluţia istorică
a speciei din care face parte şi a grupului mai mare (ordinul, clasa etc.).
Cum poate fi înţeleasă semnificaţia unui organ rudimentar, de exemplu, dacă nu se
face trimitere la trecutul evolutiv al organismului respectiv, la structura din care a derivat?

10
Deci, pentru a putea explica structura și funcția unui organism este necesar să-i cunoaștem
trecutul filogenetic, trecut codificat în materialul său genetic.

Genotipul unui individ şi genofondul unei specii conţin, ca informaţie genetică, întreaga istorie
a sistemelor respective, întreg patrimoniul ereditar constituit în procesul de adaptare şi evoluţie, prin
acţiunea, în special a selecţiei naturale.

În practica taxonomiei, caracterul istoric este relevant pentru stabilirea omologiei.


Pe baza omologiei se poate stabili originea comună a organismelor, gradul de înrudire
şi clasificarea lor naturală. De exemplu, omologia evidențiată de alcătuirea membrului
anterior de la salamandră și aripa unei păsări arată originea acestor organe în membrul
anterior al tetrapodului ancestral.
Pe de altă parte, s-a constatat că prin evoluţie convergentă, structuri diferite de la
organisme îndepărtate filogenetic, dar care trăiesc în acelaşi mediu de viaţă, pot fi foarte
asemănătoare morfologic şi funcţional. Doar cunoaşterea trecutului evolutiv al organismelor
respective, istoria lor, se poate înţelege care este originea structurilor respective şi modul lor
treptat, în care s-au modificat convergent. În acest scop, datele paleontologice şi cele de
biologie comparată (ontogenie, embriologie, anatomie, genetică) sunt de cea mai mare
importanţă. Originea comună, criteriul fundamental darwinist care explică înrudirea şi
evoluţia, presupune investigaţii asupra trecutului filogenetic al organismelor respective.

În concluzie, sistemele biologice pot fi definite ca sisteme deschise informaţionale, cu


capacitatea de autoconservare, autoreglare, autoreproducere, cu un comportament antientropic
şi finalizat, care le asigură stabilitatea în relaţiile cu alte sisteme; rezultatul acestor însuşiri
este capacitatea de evoluţie de la forme simple spre forme complexe de organizare.

3. 3. Ierarhia sistemelor biologice

O trăsătură esenţială a organizării materiei vii este ierarhia sistemelor biologice. Ea


rezultă din faptul că orice sistem este alcătuit din subsisteme şi, la rândul său intră în
alcătuirea altui sistem. Organizarea ierarhică a lumii vii este un fapt obiectiv şi nu o formă
metodică de cercetare a naturii. Conceptul de ierarhie face referire la două noţiuni: niveluri de
integrare şi niveluri de organizare ale materiei vii.

3. 3. 1. Niveluri de integrare ale materiei vii. Reprezintă totalitatea sistemelor


ierarhizate în componenţa unui sistem biologic dat. Fiind vorba de o ierarhie pe scara
dimensională şi organizatorică, nivelurile de integrare încep cu sisteme nebiologice: particule
subatomice, atomi, molecule, sisteme moleculare, şi continuă cu sisteme biologice: celule,
ţesuturi, organe, complexe de organe (aparate, sisteme). Sistemele biologice de integrare
formează aşa numita ierarhie constitutivă (Mayr, 1982), subordonată primului nivel de
organizare – nivelul individual. Aceste sisteme sunt sub controlul organismului, luat ca întreg,
control genetic şi neuro-hormonal.
De remarcat că în cadrul ierarhiei constitutive, sistemele nevii incorporate pot exista ca
atare și în afara organismului, în timp ce sistemele vii ale acestei ierarhii nu pot exista de sine
stătător, în condiții naturale.

3. 3. 2. Niveluri de organizare ale materiei vii

11
Reprezintă categoriile de sisteme biologice diferite calitativ din punct de vedere al
organizării lor. Nivelurile de organizare ale materiei vii sunt stabilite pe baza a două criterii
fundamentale obiective:
1. universalitatea sistemelor unui nivel şi
2. echivalenţa sistemelor de niveluri diferite.
Conform primului criteriu, cel al universalităţii, sistemele unui nivel dat trebuie să
cuprindă întreaga materie vie.
Conform cu cel de-al doilea criteriu, cel al echivalenţei, sisteme biologice cu grade
diferite de organizare şi evoluţie, pot aparţine la acelaşi nivel de organizare. Astfel la
procariote şi eucariotele inferioare, individul biologic este reprezentat printr-o celulă, în timp
ce la plante, animale şi majoritatea fungilor, individul este pluricelular.
Sunt admise patru niveluri de organizare ale materiei vii: 1. nivelul individual; 2.
nivelul populaţional sau ale speciei; 3. nivelul biocenotic; 4. biosfera.

1. Nivelul individual. Cuprinde totalitatea indivizilor biologici. Acest nivel cuprinde


întreaga materie vie, deoarece nu există viaţă în afara organismelor individuale. Ca urmare, se
poate defini individul biologic ca forma elementară, universală, de existenţă şi de organizare a
materiei vii. În acest nivel sunt cuprinse toate organismele – unicelulare şi pluricelulare.
Procesul fiziologic fundamental care caracterizează sistemele de nivel individual este
metabolismul. Metabolismul, prin cele două laturi ale sale – anabolismul şi catabolismul,
asigură procesele de autoreglare şi de integralitate sistemelor de nivel individual. Comparativ
cu sistemele de alte nivele, integralitatea părţilor componente ale sistemelor biologice de nivel
individual este cea mai puternică (în latină individuum - indivizibil).

2. Nivelul populaţional sau al speciei. Orice individ biologic aparţine unei specii, cu
alte cuvinte nu există indivizi biologici în afara speciilor. De aceea, nivelul speciilor cuprinde
întreaga materia vie. Majoritatea speciilor cuprind mai multe populaţii, dar există şi specii
formate dintr-o singură populaţie locală. De aceea se consideră că populaţia şi specia
formează acelaşi nivel de organizare a materiei vii. Populaţiile sau speciile reprezintă
ansambluri organizate de indivizi în succesiunea neîntreruptă a generaţiilor.
O însuşire importantă a sistemelor de acest nivel este caracterul istoric. Dacă
individul biologic are o existenţă determinată genetic în limite destul de strânse, timpul de
existenţă a speciilor este practic nedefinit. Existenţa „fosilelor vii” este o dovadă că, dacă se
păstrează un echilibru adaptativ cu mediul de viaţă, speciile pot dăinui oricât de mult (şi sute
de milioane de ani).
Procesele fundamentale care menţin integralitatea şi echilibrul dinamic la nivelul
populaţiilor şi speciilor sunt relaţiile intraspecifice. Aceste relaţii duc la dezvoltarea unei
anumite organizări, în procesul evoluţiei.
Evoluţia, ca proces istoric, este un fenomen caracteristic populaţiilor şi speciilor.
Populaţia este unitatea fundamentală şi obiectul evoluţiei. Cu alte cuvinte, nu indivizii
evoluează ci populaţiile şi speciile. De aceea, legile evoluţiei sunt legi de nivel populaţional.
Procesul fundamental care acţionează asupra populaţiilor şi speciilor este selecţia
naturală. Selecţia naturală este factorul care, în succesiunea generaţiilor, transformă
fenomenul individual al variabilităţii în procesul istoric al evoluţiei. De aceea, fenomenul de
adaptare şi adaptabilitatea ca însuşire, trebuie considerate caracteristici ale speciilor.

3. Nivelul biocenotic. Este reprezentat de biocenoze. Populaţiile de microorganisme,


plante şi animale nu pot trăi izolat; totalitatea acestor populaţii, care ocupă acelaşi teritoriu

12
formează o biocenoză. Populaţiile speciilor componente ale unei biocenoze sunt legate între
ele prin relaţii interspecifice, dintre care cele mai importante sunt relaţiile trofice.

4. Nivelul biosferei. Cuprinde totalitatea biocenozelor, deci totalitatea vieţii de pe


Pământ. Biosfera funcţionează ca o super-biocenoză planetară. Biosfera este un sistem
suprem, neechivalent altor sisteme comparabile. Ceea ce păstrează unitatea sistemelor acestui
nivel este echilibrul dintre circuitele principalelor substanţe din compoziţia materiei vii:
carbonul, oxigenul, azotul, fosforul etc., precum şi echilibrul dintre procesele geologice şi
climatice şi activitatea desfăşurată de totalitatea sistemelor biologice. Evoluţia biosferei
cuantifică evoluţia tuturor sistemelor biologice (indivizi, populaţii, biocenoze) şi a sistemelor
ecologice (ecosisteme).

13
IDEEA DE EVOLUŢIE

Ideea că lumea vie şi nevie suferă o transformare continuă şi ireversibilă, pe care


epoca modernă o numeşte evoluţie, se regăseşte în gândirea umană din cele mai vechi timpuri.
Dar, legarea ideilor despre evoluţie într-o teorie, ce încearcă să explice acest proces, s-a
realizat la începutul secolului al XIX-lea, de către naturalistul J. B. Lamarck (1809).

Antichitatea

Perioada antică se caracterizează prin tehnică primitivă, cultură în general idealistă,


lipsită de argumente faptice solide. Materialismul este de tip spontan, izvorât din observaţia
directă şi activă a naturii, iar dialectica – naivă, nedemonstrată prin fapte concrete. Gândirea
antică despre viaţă şi natură poate fi încadrată în trei categorii: idealistă, materialistă şi
dualistă (atunci când erau îmbinate elemente ce aparţin atât idealismului cât şi
materialismului). Pentru a urmări începuturile ideii de evoluţie semnificative sunt concepţiile
materialiste şi dualiste despre lume şi viaţă.

Concepţii materialiste

Printre primele concepţii materialiste despre lume şi viaţă se află şi cea a lui
Anaximandru (cc 610-cc 547 î.e.n.), care emite ideea transformării formelor de viaţă şi a
originii unor animale din alte animale.
Heraclit (cc 544 – cc 483 î.e.n.) consideră că lumea este unică şi necreată de vreun
zeu sau om; a formulat clar principiul luptei contrariilor – unul dintre principiile
fundamentale ale dialecticii materialiste, care arată sursa mişcării şi transformării în natură.
Empedocle (cc 490 – cc 430 î.e.n.) consideră că la baza lumii stau patru elemente:
pământul, apa, aerul şi focul.
Democrit (460 – 370 î.e.n.) este întemeietorul concepţiei atomiste: toate corpurile din
natură, chiar şi „sufletul” sunt formate din atomi – particule materiale extrem de mici,
insesizabile de organele noastre de simţ şi indivizibile. Atomii sunt veşnici şi deci întreaga
natură este veşnică, fără început şi fără sfârşit. Atomii se află în permanenţă mişcare –
Democrit vedea mişcarea ca fiind inseparabilă de materie. Totuşi, el excludea întâmplarea din
natură; nimic nu este întâmplător, totul se produce conform unei necesităţi.
Teofrast (cc 371 – cc 287 î.e.n.), botanist, preia biblioteca lui Aristotel şi Şcoala
peripatetică. La început, Teofrast a fost adept al concepţiei teleologice a lui Aristotel, dar mai
târziu va renunţa la finalism, studiind direct realitatea. Astfel, pornind de la constatarea că
există plante care nu fac fructe şi nici seminţe, Teofrast arată că aceasta înseamnă că ele nu au
scop în existenţa lor.
Lucreţiu (TITUS CARUS LUCRETIUS, 96 – 55 î.e.n.) a fost adept al materialismului lui
Epicur (342 – 272 î.e.n.) – concepţie consecvent materialistă despre lume şi viaţă. Universul
este infinit şi cuprinde un număr infinit de lumi, dintre care unele abia se nasc şi se dezvoltă,
iar altele îmbătrânesc şi pier. Universul fiind infinit, el nu poate avea centru (el combate teoria
cosmogonică geocentrică promovată de Aristotel). Întregul univers este constituit din materie,
din atomi, care se află în permanenţă mişcare şi dezvoltare. Lucreţiu: „timpul schimbă natura
întregului univers, toate trec dintr-o stare în alta. Nimic nu rămâne nemişcat; totul este
trecător, natura transformă şi face să schimbe totul. Ici un lucru se descompune, slăbind cu
timpul, acolo altul creşte, ieşind din nimicnicie, spre strălucire… ceea ce dădea odată nu mai
dă şi dă ceea ce nu exista înainte”. Concepţia materialistă generală despre natura vie este
admirabil sintetizată şi prezentată de Lucreţiu în opera De rerum natura.

14
Concepţii dualiste

Dintre gânditorii antici dualişti mai importanţi au fost Anaxagora şi Aristotel.


Anaxagora (cc 500 – 428 î.e.n.) prezintă în opera sa un amestec de materialism (ideea
unităţii lumii vii) şi idealism (idei preformiste, ideea pangenezei).
Aristotel (384 – 322 î.e.n.), elev al lui Platon, are o atitudine dualistă: pe de o parte el
relevă unele principii juste, materialiste, pe de alta, el alunecă spre finalism. Aristotel susţine
că orice mişcare are o cauză finală, adică un scop realizat prin desfăşurarea mişcării. Scopul
mişcării, ca şi realizarea lui, este denumit de Aristotel entelechie.
În antichitate, filozofia lui Aristotel a dus şi la apariţia concepţiei animiste, după care
sufletul este cauza vieţii şi a dezvoltării organismelor vii. Sufletul = entelechia. Această
concepţie idealistă a fost argumentată şi dezvoltată de Biserica creştină deoarece venea
întrutotul în sprijinul dogmelor religioase.

Concluzii privind antichitatea

Antichitatea se caracterizează printr-o gândire liberă asupra naturii, limitată doar de


nivelul scăzut al tehnicii şi dezvoltării sociale. Marii gânditori ai antichităţii s-au situat pe
poziţii idealiste, materialiste sau dualiste. Multe din ideile de bază ale gândirii evoluţioniste
moderne se regăsesc în forme mai mult sau mai puţin explicite la gânditorii antichităţii. Este
dovada istorică a faptului că marile teorii nu au apărut brusc, peste noapte, ca o revelaţie a
unor gânditori de geniu, ci sunt rezultatul unor acumulări cantitative de material faptic.
Prezentăm în continuare principalele idei ale antichităţii privind natura vie, idei ce se vor
regăsi în opera ştiinţifică a multor savanţi din epoca medievală, renaştere şi perioada modernă,
inclusiv la Darwin.
1. Problema originii vieţii. Viziunea materialistă în acest domeniu era cea a
generaţiei spontane din materia lipsită de viaţă, sub acţiunea unor factori fizici (lumină,
umezeală etc.). Această viziune se întâlneşte la autori precum: Empedocle, Democrit,
Teofrast, Anaximandru, Aristotel, Lucreţiu.
Anaxagora poate fi considerat un precursor al teoriei moderne a panspermiei. El
considera că viaţa a apărut pe Pământ din sămânţa adusă de ploi din cer.
2. Problema unităţii lumii vii. Anaxagora aprecia că nu există nici o linie
despărţitoare între plante, animale şi om. De exemplu, plantele şi animalele au funcţii
comune, cum ar fi respiraţia. Aristotel susţinea ideea unităţii animalelor din grupe diferite (de
exemplu, găina şi omul).
3. Ideea ierarhiei formelor din natură. Aristotel considera că, privită în ansamblul
ei, întreaga natură, atât corpurile lipsite de viaţă, cât şi cele vii, se poate aranja după o serie
ascendentă continuă: minerale, plante inferioare, plante superioare, animale, om (această
ierarhie a fost numită în evul mediu scala naturae). Dezvoltând aceste raţionamente, el se
apropie de schiţarea ideii generale a evoluţiei lumii vii.
4. Problema eredităţii şi a dezvoltării individuale. Problemele eredităţii sunt
abordate prin teoria pangenezei (termenul îi aparţine lui Darwin) – o încercare de explicare pe
cale materialistă a dezvoltării embrionare a plantelor şi animalelor, precum şi fenomenele
transmiterii ereditare a caracterelor (Anaxagora, Democrit, Hipocrate).
Democrit considera că sămânţa se formează din particule foarte mici, care reflectă în
miniatură diferitele părţi ale corpului şi care migrează spre organele reproductive ale
organismului. În felul acesta, în sămânţă sunt reprezentate, prin aceste particule, toate
însuşirile generaţiei parentale, care apoi se transmit la urmaşi. Cu tot caracterul ei naiv,
această teorie conţine un sâmbure de adevăr în sensul că întregul organism participă la
formarea elementelor reproducătoare, în care se reflectă deci, însuşirile întregului corp.

15
Ch. Darwin, fiind pus, cu peste 2000 de ani mai târziu, în faţa aceleiaşi probleme a
eredităţii a recurs la vechea teorie a pangenezei, în lipsa oricărei alte explicaţii mai complete.
Teoria pangenezei este strâns legată de preformism şi împotriva ei s-a ridicat Aristotel.
În problema dezvoltării individuale şi a eredităţii au fost formulate soluţii ce se apropie
de preformism (Anaxagora) şi epigeneză (Aristotel).
Preformismul este o concepţie conform căreia toate structurile unui organism sunt deja
prezente într-unul dintre gameţi la fecundaţie (seminţe sau ouă în limbajul din antichitate).
Anaxagora formulează primele idei în domeniul embriologiei, idei în esenţă preformiste: toate
organele, toate părţile unei plante sau ale unui animal se găsesc preformate în seminţe sau
ouă. În timpul dezvoltării embrionului, aceste părţi nu fac decât să crească.
Teoria epigenezei a fost formulată, în embriologie, de Aristotel. Conform acestei
teorii, structurile apărute în timpul dezvoltării embrionare provin pornindu-se de la un
material nediferenţiat. Aristotel a criticat preformismul şi teoria pangenezei. El arată că aceste
teorii nu pot explica de ce adesea copiii nu seamănă cu părinţii, ci cu strămoşi mai îndepărtaţi.
În problema eredităţii: Lucreţiu.
5. Anticiparea noţiunii de specie şi a transformării ei. Teofrast spunea că, de
regulă, o anumită plantă dă descendenţi cu aceleaşi caractere ca şi cele ale părinţilor (criteriul
filiaţiei). Totodată, el admitea că în unele cazuri, din seminţele unei plante pot apărea forme
neasemănătoare cu cele parentale, deci admitea posibilitatea transformării speciilor. De
menţionat că prima concepţie despre specie formulată în timpurile moderne, în secolul XVII-
lea de către J. Ray, nu este decât reluarea concepţiei lui Teofrast.
6. Ideea de luptă pentru existenţă. Aceste principiu darwinist se regăseşte în
gândirea antică. Aristotel spune că animalele care trăiesc în acelaşi loc şi folosesc aceeaşi
hrană se luptă între ele. Această idee se regăseşte şi la Lucreţiu.
7. Ideea de selecţie naturală şi de adaptare. Empedocle întrevede o evoluţie a
vieţuitoarelor prin supravieţuirea celor cu organizaţie armonioasă şi pieirea celor cu
organizaţie nepotrivită, sugerând ideea de selecţie naturală. Idei asemănătoare la Lucreţiu.
8. Evidenţierea rolului mediului în viaţa organismelor. Teofrast arată rolul
condiţiilor de mediu în dezvoltarea plantelor: „dacă cineva va planta în Babilon curmalul care
creşte la noi, el desigur va face fructe şi se va asemui cu palmierii locali…locul are importanţă
mai mare decât îngrijirea şi cultura”. De asemenea, Teofrast arată că, prin îngrijire, plantele se
pot schimba: „este clar că din cauza îngrijirii arborii sălbatici devin cultivaţi, iar fără îngrijire,
cei cultivaţi se sălbăticesc; unii se schimbă prin îngrijire, alţii prin lipsa ei”. Idei asemănătoare
şi la Lucreţiu.
9. Principiul omologiei şi cel al analogiei organelor. Aristotel a observat existenţa
omologiei şi a analogiei organelor – principiu fundamental al anatomiei comparate. În
lucrarea sa „De partibus animalium” scrie: „În general, la animalele genurilor diferite, mare
parte din organe au o formă deosebită; unele se aseamănă după poziţia şi funcţia lor, iar în
esenţă sunt de natură deosebită, altele sunt de aceeaşi natură, dar deosebite ca formă”.
Ideea organelor analoage se regăseşte şi la Empedocle (analogia între sămânţa
plantelor şi ouăle animalelor).
10. Ideea recapitulării caracterelor în ontogenie. Se găseşte la Aristotel.
11. Anticiparea principiului cauzelor actuale în biologie. La Lucreţiu.
12. Anticiparea existenţei microorganismelor. Democrit presupunea existenţa unor
organisme extrem de mici care, pătrunzând în corpul omului, cauzează bolnăviri grave.
13. Idei despre om. Anaxagora: omul îşi datorează mâinii poziţia sa superioară printre
celelalte vieţuitoare.
14. Primele clasificări botanice şi zoologice. Au fost realizate pe baza observaţiilor
directe. Democrit a dat o clasificare zoologică: animale fără sânge şi animale cu sânge etc. Ea

16
a fost adoptată de Aristotel şi a fost păstrată timp de secole (până la Linné). Aceste clasificări
au constituit primele încercări de a găsi o ordine naturală a lucrurilor.
15. Ideea transformării istorice a vieţuitoarelor. Anaximandru: primele organisme
au trăit în apă; apoi au ieşit pe uscat, unde şi-au schimbat felul de viaţă şi înfăţişarea. Omul a
apărut din peşti.

Evul mediu

Gândirea asupra lumii în perioada medievală este caracterizată prin misticism,


scolastică, teroarea inchiziţiei. Evul mediu a constituit, în lumea creştină, un regres în ceea ce
priveşte cunoaşterea naturii. Aproape s-a uitat ce a făcut Antichitatea. În schimb, în lumea
arabă s-au tradus operele lui Aristotel (Avicenna, 980-1037; Averroes, 1126-1198), de unde
apoi le va prelua cultura europeană. Lucrările anticilor au fost interzise de Biserica catolică,
mai ales după ce au fost răstălmăcite de reprezentanţii scolasticii.
Scolasticii, ridicaţi din mijlocul clerului catolic, erau reprezentanţi şi militanţi ai
gândirii mistice, care propovăduia obscurantismul religios şi cunoaşterea lumii doar prin
revelaţie divină. De mare influenţă a fost activitatea lui Albert de Bollstädt, supranumit Albert
cel Mare (1193-1280), teolog şi filozof scolastic, care a pus întreaga operă a lui Aristotel în
slujba Bisericii, încercând să împace filozofia, denaturată şi răstălmăcită a filozofului grec, cu
teologia creştină. Împotriva scolasticii, încă din secolele X-XI se ridică, în Europa de vest,
curentul nominalist.
Nominalismul reprezintă începuturile materialismului medieval. Reprezentanţii săi au
militat pentru eliberarea filozofiei de sub dominaţia Bisericii şi pentru delimitarea domeniului
ştiinţei de cel al credinţei. Cel mai de seamă gânditor al acestei orientări a fost Roger Bacon
(1210-1294). Deviza lui Bacon: „sine experientia nihil sufficienter sciri potest” (fără
experienţă nu există cunoaştere).

Renaşterea

În timpul Renaşterii (cu precădere în secolele XIV-XVI), cercetarea ştiinţifică se


extinde. Începe epoca marilor descoperiri geografice (sec. XV), se reiau legăturile de mult
întrerupte cu Antichitatea, se retipăresc operele anticilor. Cercetarea are acum un caracter
analitic: întregul se împarte în părţi şi fiecare parte este analizată separat. Se dezvoltă
orientarea metafizică în istoria ştiinţelor. Generalizările în ştiinţele vieţii au fost de cele mai
multe ori greşite. În această perioadă, în ştiinţele naturii se dezvoltă concepţii metafizice:
fixismul şi preformismul, care duc spre idealism.

Perioada pre-lamarckistă (secolele XVI-XVII-XVIII)

Secolele XVI-XVII-XVIII au o mare însemnătate în dezvoltarea ştiinţelor naturii.


Acum se acumulează materialul faptic care a dus la apariţia concepţiei evoluţioniste. Este
prima epocă de cercetare cu adevărat ştiinţifică a materiei vii. Acumulări de material faptic:
descrieri de specii, de structuri, de funcţii, de procese izolate, fiziologice sau biologice.
Acestea au dus la diferenţierea de noi discipline biologice. Apar noi sisteme de clasificare a
plantelor şi animalelor.
Secolul al XVI-lea. Acum apare o nouă concepţie cosmogonică, a lui N. Copernic,
dezvoltată de Giordano Bruno. Această concepţie a răsturnat concepţia geocentrică a lui
Aristotel şi Ptolemeu, fiind înlocuită cu concepţia heliocentrică. A fost prima situaţie când
Biserica a trebuit să recunoască oficial înfrângerea în faţa ştiinţei.

17
Secolul al XVII-lea. Francis Bacon (1561-1626), filozof materialist, fondatorul
ştiinţelor experimentale ale timpurilor noi. Este şi fondatorul metodei inducţiei. Luptător
împotriva scolasticii.
Thomas Hobbes (1588-1679), filozof materialist, mecanicist. Se ridică împotriva
scolasticii şi a religiei. Societatea omenească este asemuită cu un mecanism uriaş, iar
elementul cel mai simplu al acestuia este omul. Comportarea omului este determinată de
pornirea egoistă de autoconservare. De aici, dictonul lui: „Homo homini lupus”.
Lupta pentru autoconservare se desfăşoară mai ales pentru că pe pământ, fiind prea
puţin loc, interesele oamenilor se ciocnesc şi apare „bellum omnium contra omnes”. Prin
această teză nejustă, Hobbes devine un precursor al teoriei reacţionare, de mai târziu, a
suprapopulaţiei. Aceste idei vor fi transpuse în biologie, chiar în opera lui Ch. Darwin.
René Descartes (1596-1650), materialist mecanicist cu orientări idealiste, este
întemeietorul metodei deductive a timpurilor noi.
John Ray (1628-1703), botanist şi zoolog, a pus problema definirii speciei pe criteriul
filiaţiei: descendenţii nu pot aparţine decât aceleiaşi forme ca şi părinţii lor.
În acest secol se descoperă microscopul (fie de Janssen, fie de Galilei).
În secolul al XVII-lea capătă o răspândire tot mai mare în embriologie concepţia
preformistă (Aromatari, Malpighi, Leibniz). Organismul nu se dezvoltă, el doar creşte fiind
preformat în sămânţă. Această teorie constituie o piedică în calea ideii de evoluţie. Împotriva
preformismului au fost Descartes şi Harvey. Preformismul era susţinut şi de teologi, deoarece
venea în sprijinul dogmelor religioase.
În secolul al XVII-lea, majoritatea naturaliştilor se ridică împotriva teoriei generaţiei
spontane a vieţuitoarelor. Dar, cei mai mulţi dintre ei sunt fixişti şi, în bună măsură,
creaţionişti. Fixismul nu era încă pe deplin cristalizat, lucru care se va întâmpla abia în secolul
al XVIII-lea.
Secolul al XVIII-lea. Acest secol este dominat de personalitatea ştiinţifică a lui Carl
Linné (1707-1778), mare sistematician, autor al nomenclaturii binare în clasificare. Linné era
fixist şi creaţionist: „există atâtea specii câte forme diferite au fost create la început de fiinţa
supremă” (Tot species diverse sunt quod diversas formas ab initio creavit infinitum Ens).
Totuşi, Linné admitea că prin hibridare pot apărea plante noi, chiar specii noi, socotind că
aceasta nu afectează teoria fixităţii speciilor, deoarece nu este vorba de apariţia a ceva
realmente nou, ci doar de o nouă combinare a unor caractere prexistente la plantele parentale.
Lucrări capitale: Systema naturae, 1735 şi Species plantarum, 1753.
Caspar Wolff (1733-1794) este fondatorul teoriei epigenezei în timpurile moderne
(Theoria generationis, 1759). Lupta dintre preformism şi epigeneză ajunge la apogeu. El arată
că o plantă nu poate fi preformată în mugur: dacă înlăturăm frunzuliţele mugurului dăm de
punctul de creştere. Teoria epigenetică a lui Wolff a demonstrat caracterul fixist, neştiinţific al
preformismului.
Secolul al XVIII-lea a marcat progrese importante în toate domeniile din ştiinţele
naturii:
- Linné clasifică omul în regnul animal, punându-l alături de maimuţe, în ordinul
(denumit de el) Primates.
- Vicq d’Azyr (1748-1799), anatomist şi fiziolog a exprimat primul principiul
corelaţiei dintre organe – principiu dezvoltat apoi de către Cuvier, deschizându-se calea
dezvoltării anatomiei comparate (Cuvier, Saint-Hilaire, Owen).
- zoologii fac primele încercări de a reuni într-un sistem unitar animalele actuale şi
cele fosile;
- William Smith (1769-1839) este fondatorul geologiei moderne. El arată că fosilele
situate în straturile învecinate diferă puţin între ele şi cu cât straturile sunt mai îndepărtate, cu

18
atât fosilele diferă mai mult (principiul succesiunii faunistice). El stabileşte existenţa fosilelor
conducătoare, după care se poate stabili vârsta relativă a unei formaţiuni geologice.
W. Smith este primul care stabileşte legătura indisolubilă între geologie şi
paleontologie, deschizând calea cercetărilor lui Ch. Lyell – întemeietorul geologiei moderne
evoluţioniste.
- secolul al XVIII-lea este secolul în care apar primele idei clare asupra evoluţiei
vieţuitoarelor. Apariţia ideii de evoluţie s-a realizat concomitent, în mai multe ţări.
Factorii care au pregătit apariţia ideii de evoluţie:
- acumularea unui imens material descriptiv, referitor la speciile de plante şi animale;
- studiul anatomiei şi fiziologiei plantelor, corelat cu studiul animalelor;
- progresele geologiei şi paleontologiei;
- progresele realizate de cultivatorii de plante şi crescătorii de animale;
- dezvoltarea concomitentă a altor ştiinţe ale naturii: astronomia, mecanica, fizica,
chimia, şi a tehnicii.

Principalii precursori ai teoriei evoluţioniste

Georges Louis Le Clerc de Buffon (1707-1788) este unul dintre marii precursori ai
evoluţionismului. Opera sa capitală „Histoire naturelle genérale et particulière” (44 de
volume) conţine numeroase idei valoroase pentru evoluţionism:
- Argumentează ideea unităţii planului de organizare a vertebratelor pe baza omologiei
organelor (fără a folosi însă termenul de omologie).
- Emite ideea descendenţei speciilor unele din altele.
- Arată că legăturile de descendenţă dintre animale se pot înfăţişa sub forma unui
arbore ramificat.
- Face o comparaţie între fauna Lumii Vechi şi cea a Lumii Noi. Consideră că factorul
cel mai important în evoluţie sunt condiţiile de viaţă (geografie, climă, hrană).
- Modificările dobândite sub influenţa mediului devin ereditare (ideea eredităţii
caracterelor dobândite din teoria lui Lamarck).
- Constată că animalele domestice şi plantele cultivate sunt mult mai variate decât cele
sălbatice; cauza o reprezintă influenţa omului (emite în fapt ideea de selecţie artificială, fără a
o denumi).
- Consideră încrucişarea un factor al transformării, deoarece pe această cale se pot
obţine noi combinaţii de caractere.
- Exersarea sau ne-exersarea organelor au un rol în apariţia modificărilor, dând ca
exemplu apariţia calozităţilor la cămile (pe genunchi), la maimuţe (pe şezut), idee ce va
reprezenta a doua lege a lui Lamarck.
- La Buffon se regăseşte chiar şi ideea de selecţie naturală.
Ideile lui Buffon sunt materialiste şi transformiste, de o mare valoare. Ele nu constituie
o teorie închegată, fiind risipite prin toată opera sa. În plus, pe alocuri, Buffon prezintă
îndoieli şi acceptă rolul unui creator.
Alţi precursori ai teoriei evoluţioniste. De Maillet (1696-1738) emite ideea
descendenţei speciilor unele din altele, ideea influenţei mediului şi chiar ideea selecţiei
naturale.
Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Ch. Darwin, întrevede lupta pentru
existenţă.
Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) formulează principiul corelaţiei dintre organe,
înaintea lui Cuvier. În lucrarea Metamorfoza plantelor consideră că unele organe au apărut
prin transformarea altora (sepale, petale, stamine – din frunze modificate). Încearcă să explice
evoluţia, considerând drept cauze ale transformărilor doi factori: 1. natura internă a

19
organismelor şi 2. condiţiile de mediu. La Goethe se regăsesc şi alte idei valoroase, precum
ideea luptei pentru existenţă şi ideea privind importanţa exersării şi ne-exersării organelor
(idei formulate înaintea lui Lamarck de Buffon, E. Darwin şi Goethe).
Goethe: „ceea ce pluteşte în aer şi ceea ce este cerut de timp, aceea poate să apară
simultan într-o sută de capete, fără nici un fel de imitare”.
Apariţia evoluţionismului înseamnă şi sfârşitul epocii metafizice în biologie (termen
întrodus de G. Treviranus şi J. Lamarck în 1802).

Probleme ale primilor evoluţionişti. Pornindu-se de la ideea transformării speciilor,


încercând să submineze ideea că în natură nu există salturi şi ca o reacţiune faţă de
absolutismul fixist, primii evoluţionişti (printre care şi Buffon) ajung la concluzia că noţiunea
de specie nu reprezintă o realitate. Negarea realităţii speciei, o eroare, era de fapt negarea
realităţii fixităţii speciei, ceea ce este altceva. De asemenea, primii evoluţionişti au încercat să
şteargă orice limite între anorganic şi organic, între neviu şi viu, între plante şi animale, între
animale şi om, între fizic şi spiritual. Se poate spune că aceste poziţii deşi eronate, erau o
reacţie necesară şi de circumstanţă faţă de concepţia fixităţii speciilor, care trebuia desfiinţată.
Apariţia ideii de evoluţie a reprezentat încununarea efortului depus de filozofi şi
naturalişti timp de trei secole (XVI, XVII, XVIII), fapt ce a permis apariţia primei concepţii
unitare despre evoluţia vieţii, cea a naturalistului francez J. B. Lamarck (1809).

LAMARCKISMUL

Jean Baptiste LAMARCK (1744-1829) este cel care a pus bazele primei teorii
transformiste unitare, numită ulterior lamarckism. Ea a fost prezentată în 1809, în lucrarea
Philosophie zoologique şi mai târziu, în lucrarea Histoire naturelle des animaux sans
vertèbres, apărută în 1815.
Lamarck a supus unei aspre critici concepţia invariabilităţii speciilor. El a elaborat
teoria formării speciilor prin transformarea continuă (numită de el gradaţie) a speciilor vechi.
Indivizii care iniţial au aparţinut unei specii se pot transforma într-o aşa măsură, încât vor
apărea ca reprezentanţi ai unei noi specii. Organismele contemporane sunt urmaşii
transformaţi ai unor specii existente mai de mult. Această transformare se petrece în timp
îndelungat, ca o consecinţă a schimbărilor ce au loc la suprafaţa Pământului. Lamarck înţelege
evoluţia ca un proces istoric. Speciile vechi s-au transformat în speciile actuale şi nu au pierit.
El combate teoria catastrofelor susţinută în timpul său de Cuvier.
Factorii evoluţiei în concepţia lui Lamarck. La baza adaptării şi evoluţiei
vieţuitoarelor, Lamarck a pus următoarele categorii de factori:
1. tendinţa de progres a formelor vieţii – însuşirea intrinsecă de a-şi complica
organizaţia într-o gradaţie continuă.
2. condiţiile concrete ale mediului în care se desfăşoară gradaţia; acestea abat mersul
ideal al gradaţiei, determinând adaptările organismelor la condiţiile particulare în care trebuie
să trăiască. Mediul acţionează diferit asupra plantelor, comparativ cu animalele. Asupra
plantelor, mediul acţionează direct, nemijlocit, fie asupra întregului organism, fie asupra
părţilor lui care se modifică, nu la întâmplare, ci adecvat acţiunii mediului, ducând la
adaptarea nemijlocită a plantei. Primele reacţii ale plantelor sunt de ordin fiziologic.
Asupra animalelor, mediul acţionează prin intermediul sistemului nervos: orice
schimbare importantă şi permanentă a condiţiilor de mediu determină apariţia unor noi
necesităţi, acestea determinând noi acţiuni din partea animalului (noi obiceiuri); aceste noi
obiceiuri vor determina funcţionarea mai intensă sau mai puţin intensă a unor organe, ducând
la modificarea lor. Caracterele dobândite în cursul vieţii, atât la plante cât şi la animale, pot
deveni ereditare, ducând la schimbarea speciilor.

20
3. variabilitatea organismelor. Variaţiile apar sub influenţa directă, nemijlocită, a
condiţiilor schimbătoare ale mediului extern. Ele sunt mici, ireversibile, se produc lent şi
continuu, sunt utile, adecvate (direct adaptative) pentru organism, deoarece răspund
necesităţilor organismului. Variaţiile achiziţionate de individ în decursul vieţii sale sunt
susceptibile de a fi transmise la descendenţi, caracterele dobândite putând deveni ereditare.
Datorită acestui fapt, variaţiile care la început sunt mici, progresează din generaţie în
generaţie, se întăresc prin întrebuinţare şi se dezvoltă. Evoluţia unei variaţii noi se produce
foarte lent şi necesită numeroase generaţii succesive în condiţii de mediu identice.
Lamarck a sintetizat aceste idei în două legi, care pot reprezenta factori ai evoluţiei:
a. legea folosirii şi a ne-folosirii organelor – dezvoltarea organelor ca efect al utilizării
lor repetate şi regresarea lor prin neîntrebuinţare.
b. legea eredităţii caracterelor dobândite sub influenţa condiţiilor de mediu.

Specia în concepţia lui Lamarck. Lamarck a fost la început fixist în privinţa speciei
şi a recunoscut realitatea speciei. El definea specia ca „un grup de indivizi asemănători, care
rămân în stare neschimbată din generaţie în generaţie, atât timp cât condiţiile lor de existenţă
nu se vor schimba într-atât, încât să ducă la schimbarea obiceiurilor lor, a caracterelor şi a
formei” (Philosophie zoologique).
Transformarea speciilor se produce lent, fără salturi şi într-un timp foarte îndelungat.
Teoria transformărilor continue l-a condus pe Lamarck la presupunerea că în natură există
toate formele de tranziţie între specii. Formele de tranziţie există realmente în natură dar nu
sunt încă cunoscute de specialişti. Acest punct de vedere l-a condus pe Lamarck la negarea
realităţii speciei, la ideea că în natură nu există decât indivizi. De fapt, Lamarck nu nega
realitatea obiectivă a speciei, ci realitatea speciei în accepţiunea ei fixistă. Speciile au doar o
constanţă relativă, determinată de condiţiile mediului.

Concluzii privind lamarckismul

Lamarckismul se caracterizează prin următoarele trăsături generale:


1. este o teorie de factură calitativă, fără a măsura deci mărimea schimbărilor, ci
înregistrează numai prezenţa lor;
2. materialul evoluţiei este constituit de variaţii individuale;
3. factorii evoluţiei sunt reduşi la factorii care produc variabilitatea individuală. Nu se
prevăd mecanisme de factură populaţională.
Factorii evoluţiei, din acest punct de vedere, sunt formaţi din două categorii: externi
(factorii de mediu) şi interni (factori individuali, cei populaţionali nefiind luaţi în
considerare). Factorii externi se consideră că acţionează direct asupra individului provocându-
i modificări care se moştenesc la urmaşi (teza eredităţii caracterelor dobândite). În ceea ce
priveşte factorii interni, aceştia se manifestă sub forma unei tendinţe către perfecţionare a
organizării individuale. Aceasta este teza tendinţei către perfecţionare a organizării
individuale care, învăluită în explicaţiile romantice ale filozofiei naturii, a creat aparenţa unei
forţe supranaturale.
- Lamarck a fost un materialist inconsecvent. A fost deist, crezând în existenţa unui
Creator care ar fi dat lumii şi mişcării impulsul iniţial, care ar fi creat ordinea de desfăşurare a
lucrurilor. După părerea lui, materia este pasivă iar mişcarea este venită din afară, fiind doar
comunicată materiei.
- În privinţa originii vieţii, Lamarck respinge concepţia veche a generaţiei spontane a
unor vieţuitoare cu organizaţie superioară. El admite totuşi generaţia spontană în cazul
formelor simple de viaţă (infuzori, paraziţi). O dată apărute aceste forme simple de viaţă, ele
evoluează şi se transformă de pe treptele inferioare spre cele superioare, printr-o complicare

21
gradată a organizaţiei lor. Pentru Lamarck, această complicare gradată a organizaţiei este
însăşi evoluţia. Procesul de apariţie a vieţii nu are în el nimic supranatural.
- Mecanismul evolutiv lamarckist este simplu, pare logic, dar conţine puţine adevăruri
semnificative. Teoria este în esenţă materialistă dar se bazează pe o explicaţie mecanicistă şi
alunecă spre idealism şi finalism. Lamarck s-a situat pe poziţii materialiste în trei dintre
problemele esenţiale ale biologiei moderne: originea vieţii, adaptarea vieţuitoarelor, originea
omului. Ideea că evoluţia are la bază tendinţa intrinsecă a formelor de viaţă spre progres este
o interpretare idealistă şi finalistă a procesului evolutiv.
- Lamarck credea într-o lege a dezvoltării progresive; şi, deoarece conform acestei legi
toate formele vii ar fi trebuit să atingă nivele superioare de organizare, pentru a explica
existenţa organismelor simple în zilele noastre, Lamarck susţinea că aceste organisme apar şi
acum prin generaţie spontană.
- În procesul de transformare evolutivă, Lamarck susţine primatul funcţiei asupra
formei: dezvoltarea unor structuri este urmarea unor necesităţi funcţionale care trebuie
rezolvate prin exersarea părţilor respective. Necesităţile funcţionale stau la originea
obiceiurilor (comportamentului), acestea fiind sub influenţa directă a condiţiilor de viaţă.
Primatul funcţiei devine, de fapt, primatul condiţiilor de viaţă asupra relaţiei formă - funcţie.
- La Lamarck, evoluţia pare separată de adaptare. Evoluţia este o consecinţă a
tendinţei spre progres a formelor de viaţă. Atunci când schimbările din mediu tulbură mersul
ideal al gradaţiei, rezultatul este apariţia adaptărilor. Adaptarea este un fenomen direct, fiind
răspunsul totdeauna adecvat al organismelor faţă de condiţiile schimbate de mediu (concepţie
mecanicistă a adaptării).
- Ereditatea caracterelor dobândite nu a fost dovedită. Biologia moleculară a arătat,
ulterior, că nici o informaţie nu poate fi transmisă de la proteinele corpului către acizii
nucleici ai celulelor germinale. Mediul acţionează asupra organismelor, dar nu direct. La
această problemă răspunsul îl va da Ch. Darwin prin emiterea a două concepte: 1. variaţiile
apar întâmplător şi neadecvat necesităţilor mediului. 2. selecţia naturală care rezolvă problema
adecvării variaţiilor la cerinţele schimbătoare ale mediului.
- Lamarck remarcă trăsăturile esenţiale ale procesului de umanizare: eliberarea mâinii,
staţiunea bipedă, dezvoltarea limbajului articulat. Aceste trăsături reprezintă rezultatul
schimbării comportamentului în timp.

PERIOADA DINTRE LAMARCK ŞI DARWIN (1809-1859)

A fost o perioadă plină de contraste:


- o recrudescenţă puternică a fixismului şi creaţionismului;
- se acumulează noi date în cunoaşterea naturii, ce pregătesc victoria darwinismului.
Georges Cuvier (1769-1832). Teoria fixităţii speciilor s-a bucurat de o maximă
recunoaştere sub autoritatea savantului francez Georges Cuvier. El este considerat
întemeietorul anatomiei comparate şi al paleontologiei vertebratelor. Dezvoltă principiul
corelaţiei dintre organe (formulat înaintea lui de Vicq d’Azyr).
Cuvier împarte, după gradul de dezvoltare al sistemului nervos, regnul animal în 4
tipuri (încrengături): vertebrate, moluşte, articulate şi radiate. Aceste 4 tipuri sunt fixe, fără
vreo legătură genetică între ele.
Cuvier formulează teoria catastrofelor, pentru a putea explica de ce în formaţiuni
geologice de vechimi diferite sunt forme fosile diferite. Conform acestei teorii, la anumite
intervale de timp au survenit cataclisme care au distrus vieţuitoarele din acel timp. Regiunile
pustiite au fost apoi repopulate cu alte vieţuitoare care, fie că au venit din alte locuri, fie că au
apărut în urma unui nou act de creaţie. Cuvier nu a acordat nici o atenţie concepţiei
evoluţioniste a lui Lamarck, contemporanul său.

22
Ideea creaţiei repetate a fost dezvoltată de continuatorii lui Cuvier: paleontologii A.
D’Orbigny şi L. Agassiz. De exemplu, D’Orbigny considera că din Silurian şi până în prezent
au avut loc 27 de acte de creaţie.
Triumful fixismului şi creaţionismului din timpul lui Cuvier se explică prin marele
prestigiu ştiinţific şi influenţă ale acestuia şi prin faptul că evoluţioniştii timpului, precum
Geoffroy Saint-Hilaire doreau cu orice preţ să demonstreze ideea planului unic de organizare
a vieţuitoarelor, dar multe din argumentele lor bazate pe anatomia comparată erau incorect
alese. Ulterior, concepţia fixistă s-a autoepuizat ca argumentaţie, devenind absurdă în
momentul în care unii adepţi ai ei (Ph. Gosse, 1810-1888) au emis afirmaţii de genul că,
Divinitatea a creat lumea cu toate gradele ei de evoluţie, ca să pară că are o istorie.
Etienne Geoffroy Saint-Hilaire (1772-1844). Este cel care s-a opus ideilor fixiste ale
lui Cuvier. Saint-Hilaire este, în general, de acord cu teoria evoluţionistă a lui Lamarck. Ca şi
Buffon, el a susţinut transformarea speciilor sub acţiunea directă a condiţiilor de mediu
(climatul, temperatura etc.). Folosirea sau nefolosirea organelor nu are nici o legătură cu
variabilitatea speciilor. El a arătat că factorii externi, în primul rând, acţionează asupra
embrionilor şi a organismelor tinere, deoarece acestea sunt mai susceptibile de a suferi
modificări decât organismele adulte, mai refractare la transformări.
Preocuparea sa principală a fost ideea unităţii planului de organizare al vieţuitoarelor.
În 1830 pierde disputa publică cu Cuvier, când, din dorinţa de a dovedi unitatea de plan în
lumea animală, susţine că cefalopodele şi vertebratele sunt construite după acelaşi plan. Deşi
justă în fond, concepţia lui Saint-Hilaire nu era sprijinită de fapte.
Charles Lyell (1797-1875), geolog, publică între 1830 şi 1833 în trei volume
Principiile geologiei (Principles of Geology), introducând ideea de evoluţie în geologie. El
explică fenomenele geologice pe baza principiul actualismului, arătând că aceleaşi legi după
care se desfăşoară astăzi fenomenele geologice au acţionat şi în trecut. A fost un colaborator
apropiat al lui Darwin.
Fr. Wöhler (1800-1882) reuşeşte să sintetizeze prima substanţă organică – ureea,
pornind de la substanţe anorganice (soluţia apoasă a acidului cianhidric şi amoniac), dând o
puternică lovitură vitalismului. Vitaliştii considerau că substanţele organice se pot sintetiza
numai în interiorul organismului sub acţiunea forţei vitale.
O serie de observaţii şi cercetări dovedesc unitatea de structură a lumii vii. Astfel, în
perioada 1838-1839 este fundamentată teoria celulară de către Mathias Schleiden (cercetând
plantele) şi Theodor Schwann (cercetând animalele), care arată că celula reprezintă unitatea
de structură elementară a plantelor şi animalelor. Karl Ernst von Baer (1792-1876) arată că
faza de vezică (=blastulă) este comună atât vertebratelor cât şi nevertebratelor.

23
DARWINISMUL

Charles DARWIN (1809-1882) este fondatorul primei teorii consecvent ştiinţifice


despre evoluţia lumii vii – darwinismul, concepţie ce stă la baza evoluţionismului
contemporan. Apariţia darwinismului nu a fost un fenomen întâmplător. Ea este o consecinţă
a dezvoltării ştiinţelor din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea,
precum geologia, paleontologia, sistematica, anatomia şi embriologia. Dezvoltarea industriei
engleze şi a marilor oraşe a dus la sporirea preocupărilor pentru producerea de materii prime
şi produse alimentare. De aceste necesităţi se leagă practicarea pe scară largă a selecţiei
artificiale în vederea ameliorării raselor de animale şi soiurilor de plante sau a creării altora
noi. Această practică i-a sugerat lui Darwin ideea selecţiei naturale, ca mecanism principal al
evoluţiei.
Un eveniment important care a contribuit la elaborarea teoriei darwiniste a fost
călătoria lui Darwin în jurul Lumii, la bordul vasului Beagle (1831-1836). Observaţiile asupra
repartiţiei geografice a faunei, studiul unor resturi fosile din America de Sud, efectele izolării
geografice a populaţiilor şi consecinţele introducerii de către om a unor specii noi pe
continentul american au contribuit, de asemenea, la formarea convingerilor evoluţioniste.
Problema centrală urmărită de Darwin a fost originea noilor specii în natură. Esenţa
teoriei sale se află în lucrarea „Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor
favorizate în lupta pentru existenţă”, publicată, în prima ediţie, la 24 noiembrie 1859.

Factorii darwinişti ai evoluţiei

La baza teoriei sale evoluţioniste, Darwin a pus următorii factori, în ordine:


variabilitatea, ereditatea, suprapopulaţia, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală.
Mecanismul desfăşurării procesului evoluţiei este, în principiu, următorul: în urma
acţiunii mediului asupra organismelor, acestea variază. Variaţiile sunt pur întâmplătoare,
nefiind adecvate în mod special mediului sau predestinate utilităţii organismului.
Variabilitatea constituie baza materială a proceselor ulterioare. Ereditatea este cea care
fixează anumite variaţii pe parcursul generaţilor. În natură, în urma tendinţei de înmulţire
nelimitată a vieţuitoarelor, se produce suprapopulaţia; aceasta duce în mod inevitabil la lupta
pentru existenţă, iar consecinţa luptei pentru existenţă este selecţia naturală. Selecţia naturală
reţine formele întâmplător mai adecvate mediului, care vor fi supuse aceluiaşi mecanism în
continuare, ducând în mod treptat şi în timp îndelungat la transformarea naturală, adaptativă, a
speciilor.

1. Variabilitatea

Variabilitatea este o caracteristică universală a lumii vii. Sunt supuse variabilităţii


toate proprietăţile speciilor. Natura produce în mod spontan şi normal indivizi cu caracteristici
deosebite, adică variaţii individuale. Darwin a început studiul variabilităţii pe plantele
cultivate şi animalele domestice, la care variabilitatea este mai accentuată.
Darwin distinge două tipuri principale de variaţii: definite şi nedefinite.
Variaţiile definite. Constau în reacţia uniformă a indivizilor dintr-o generaţie la
condiţiile de mediu. De exemplu, la munte, în etajele subalpin şi alpin, toate plantele
lemnoase sunt de talie mică pentru a rezista la vânturile puternice. Mamifere mari pătrunse în
insule dau, în timp, descendenţi de talie mai mică etc.
Darwin considera că variaţiile definite nu au o importanţă deosebită în evoluţie pentru
că: 1. sunt mult mai puţin frecvente decât variaţiile nedefinite şi 2. fiind toate de acelaşi sens,
nu oferă material suficient pentru acţiunea selecţiei naturale.

24
Variaţiile nedefinite. Constau în reacţia neuniformă a indivizilor din aceeaşi
descendenţă faţă de condiţiile de mediu. Variaţiile nedefinite depind de natura organismului şi
sunt întâmplătoare faţă de mediu, putând fi utile, indiferente sau chiar dăunătoare
organismelor respective în condiţiile date. Darwin acordă cea mai mare importanţă acestor
variaţii în procesul evoluţiei, considerând că sunt cele mai frecvente şi oferă selecţiei naturale
materialul cel mai bogat.
În afara acestor două tipuri principale de variaţii individuale, Darwin a mai descris şi:
- variaţii corelative, care pot fi variaţii definite sau nedefinite, ca rezultat al 1.
corelaţiei morfo-fiziologice între organe, 2. omologiei unor organe sau 3. în urma unor
corelaţii încă necunoscute. De exemplu, (1) creşterea taliei porumbelului guşat duce la
creşterea numărului şi dimensiunilor vertebrelor; (2) la plante, staminele şi pistilurile florilor
bătute se modifică în acelaşi sens, căpătând forma şi culoarea petalelor, (3) păunii de culoare
albă sunt de obicei mai mici (cauză necunoscută).
- variaţii prelungite. Se referă la modul de apariţie a variaţiilor definite. Variaţia unui
caracter o dată apărută, tinde să se manifeste în acelaşi sens în cursul generaţiilor următoare;
- variaţii bruşte. Darwin consideră variabilitatea un proces cu caracter lent, continuu.
Cu toate acestea, el sesizează şi cazuri de variaţii bruşte, care se transmit ereditar şi pe care le-
a numit sporturi (sports). Este cazul rasei de oi Ancona, cu picioare foarte scurte şi a rasei de
vite Niata, cu maxilarul superior foarte scurt, apărute prin modificarea relativ bruscă la
anumiţi indivizi a caracterelor respective. Darwin nu acordă o atenţie deosebită acestor
variaţii.
Darwin constată că variabilitatea organismelor în stare domestică este mult mai mare
decât a celor în stare sălbatică. Cauza:
- organismele domestice trăiesc în condiţii mult mai heterogene de viaţă şi nu sunt
supuse unei concurenţe naturale;
- abundenţa de hrană de care dispun organismele domestice, fapt ce duce la modificări
ale mai multor caractere morfologice şi fiziologice. Abundenţa de grăsime, carne, lapte, ouă,
lână etc., pe care nu le putem întâlni în stare naturală.
În stare naturală, variabilitatea individuală este mai scăzută din cauza condiţiilor mai
omogene şi stabile de viaţă. Variabilitatea este mai ridicată la speciile dominante şi la speciile
din genurile mari. În genurile mari, procesul de formare de noi specii presupune formarea de
varietăţi noi, intermediare, aşa numitele „specii dubioase”, care fac legătura între specii
apropiate.
Cauzele variabilităţii. Cauzele variaţiilor naturale după Darwin sunt:
a. acţiunea condiţiilor schimbate ale mediului;
b. întrebuinţarea şi neîntrebuinţarea organelor;
c. încrucişarea.
a. Acţiunea condiţiilor schimbate ale mediului. Darwin a acordat acţiunii mediului o
importanţă mai mică deoarece acesta produce mai ales variaţii definite, mai puţin importante
în procesul evolutiv. Influenţa mediului asupra organismelor poate fi directă sau indirectă. În
primul caz, acţiunea se exercită asupra întregului organism sau asupra unei părţi din organism.
Influenţa indirectă se produce prin intermediul sistemului de reproducere, care este foarte
sensibil la condiţiile de mediu.
b. Întrebuinţarea şi neîntrebuinţarea organelor. Darwin nu a renunţat la ideea
transmiterii caracterelor dobândite prin antrenament, considerând întrebuinţarea şi
neîntrebuinţarea organelor o sursă de variabilitate.
c. Încrucişarea poate duce la sporirea variabilităţii pe trei căi deosebite: 1. prin
amestecul neuniform al caracterelor părinţilor; 2. prin apariţia reversiunilor (atavisme); 3. prin
apariţia de caractere noi.

25
2. Ereditatea

Darwin consideră că ereditatea este o caracteristică a lumii vii, fără de care nu poate fi
explicată evoluţia. Pornind de la convingerea fundamentală a oricărui crescător de animale
sau cultivator de plante că „din ceva asemănător se naşte tot ceva asemănător”, Darwin
consideră transmiterea ereditară a oricărui caracter o regulă, iar netransmiterea ereditară, drept
o anomalie.
Prin ereditate, Darwin înţelegea asemănarea descendenţilor cu părinţii, incluzând aici
şi procesul de reproducere a indivizilor asemănători şi variabilitatea, deoarece între părinţi şi
descendenţi nu se realizează niciodată o asemănare absolută, existând deosebiri mai mari sau
mai mici.
În procesul evoluţiei, numai variaţiile ereditare au importanţă. Rolul eredităţii este
acela de a fixa anumite variaţii, de a contribui la acumularea şi accentuarea lor de la o
generaţie la alta. După Darwin, ereditatea poate fi simplă sau complexă.
Ereditatea simplă. Se manifestă în cazul înmulţirii asexuate, când dintr-un individ-
părinte ia naştere alt individ-fiu, identic cu cel parental; prin urmare, aici ereditatea se
transmite fidel de la părinţi la urmaşi. Dar şi în acest caz se pot produce unele variaţii, precum
variaţiile mugurale, când pe o plantă care se înmulţeşte vegetativ apare, la un moment dat, un
mugur modificat care va da o ramură modificată. Această ramură dacă se detaşează şi se
înmulţeşte mai departe vegetativ va da un individ nou care diferă considerabil de cel din care
a provenit.
Ereditatea complexă. Se produce în cazul reproducerii sexuate când, prin unirea
celulelor sexuale de la cei doi indivizi părinţi, de sex mascul şi sex femel, ia naştere un individ
fiu, care îmbină ereditatea a doi indivizi parentali. Dacă avem în vedere faptul că cei doi
părinţi provin, la rândul lor, din alţi doi părinţi, iar aceştia din alţi doi şi aşa mai departe,
atunci ne putem de seama de complexitatea însuşirilor ereditare pe care le au organismele cu
reproducere sexuată. Darwin reuşeşte să surprindă caracteristicile eredităţii şi anume
stabilitatea (conservatorismul) şi labilitatea sa. În explicarea evoluţiei, variaţiile neereditare
nu prezintă importanţă, după cum afirma însuşi Darwin.
În ceea ce priveşte mecanismul transmiterii ereditare, epoca lui Darwin nu a avut la
dispoziţie datele pe care mai târziu le-a adus genetica. Ca urmare, el a formulat în 1868 teoria
pangenezei, conform căreia moştenirea caracterelor se realizează prin intermediul unor
particule denumite gemule, care migrează din toate părţile organismului spre celulele sexuale
unde se acumulează şi se transmit, în urma fecundării, la descendenţi.
Această concepţie, pe care însuşi autorul ei o consideră o „ipoteză temporară” nu
constituie o idee nouă, ci este o reînnoire a concepţiei atomiste, materialiste, a lui Democrit.
Deci, Darwin susţine o teorie corpusculară a eredităţii, care mai târziu a căpătat o dezvoltare
mult mai amplă şi mai precisă.
Darwin nu exclude posibilitatea transmiterii ereditare a unor caractere dobândite – idee
foarte larg răspândită în timpul său. Darwin argumentează ereditatea caracterelor dobândite cu
o serie de exemple: dezvoltarea picioarelor la raţe, dezvoltarea ugerului la vaci prin exerciţiul
funcţional, modificarea instinctelor la animalele domestice etc.

3. Suprapopulaţia

După părerea lui Darwin, suprapopulaţia este consecinţa tendinţei vieţuitoarelor de a


se înmulţi nelimitat. Această idee i-a fost sugerată de cartea lui T. R. Malthus „Essay on the
Population” (1831; o broşură în 1798: On Population), în care autorul promova ideea înmulţiri
excesive a oamenilor faţă de cea a mijloacelor de trai. El a încercat să arate că oamenii se

26
înmulţesc în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de trai doar în progresie aritmetică;
de aici ar rezulta că o parte a populaţiei va rămâne inevitabil fără de cele necesare vieţii.
Teoretic, posibilitatea înmulţirii nelimitate a organismelor era îndreptăţită şi susţinută
de o serie de calcule privind potenţialul uriaş de înmulţire al vieţuitoarelor. De exemplu, K. A.
Timireazev, un fiziolog al plantelor contemporan cu Darwin arăta că, dacă un individ de
păpădie ar produce 100 de seminţe anual şi toate aceste seminţe ar da descendenţi, în 10 ani
păpădiile ar acoperi o suprafaţă de 15 ori mai mare decât toată suprafaţa uscatului de pe Glob.
În afară de calculele teoretice, Darwin aduce şi o serie de argumente faptice. El arată cum
numărul mare de cai şi cornute existente în America a rezultat din câteva perechi aduse acolo
de primii colonişti.
Organismele tind să se înmulţească în progresie geometrică. Dar, Darwin citează o
serie de fapte care arată că numărul indivizilor adulţi nu depinde de numărul ouălor sau al
seminţelor (deci de prolificitate), ci de relaţiile speciei respective cu mediul abiotic şi biotic
înconjurător.

4. Lupta pentru existenţă

Consecinţa suprapopulaţiei, în opinia lui Darwin, este lupta pentru existenţă în natură,
prin care se înţelege, în sens larg, dependenţa unui organism de condiţiile de mediu (abiotic şi
biotic) şi reuşita de a lăsa urmaşi. Din cauza acestei lupte, variaţiile, oricât ar fi de mici, dacă
sunt folositoare indivizilor dintr-o specie în condiţiile concrete de viaţă, vor asigura
menţinerea indivizilor respectivi şi se vor perpetua la urmaşi. Reuşesc în lupta pentru
existenţă variaţiile care produc urmaşi viabili. Acest principiu, prin care orice variaţie, dacă
este folositoare, se păstrează Ch. Darwin l-a numit selecţie naturală.
Lupta pentru existenţă, expresie a relaţiilor vieţuitoarelor cu mediul, are trei forme:
lupta intraspecifică, lupta interspecifică şi lupta cu condiţiile de mediu abiotic.
Lupta intraspecifică. Este o consecinţă directă a fenomenului de suprapopulaţie.
Această luptă, spune Darwin, este cea mai violentă, pentru că indivizii aceleiaşi specii au
aceleaşi nevoi şi aceleaşi posibilităţi de a le satisface.
Lupta interspecifică. Are loc între indivizii ce aparţin la specii diferite, pe tot parcursul
vieţii lor (de la stadiul de ou la cel de adult). Plantele luptă cu animalele erbivore, acestea cu
animalele carnivore. Pe de altă parte, plantele din specii diferite luptă între ele pentru resurse,
erbivorele şi carnivorele la fel. Toate speciile sunt într-o strânsă inter-relaţie, astfel încât o
specie poate afecta o altă specie chiar dacă aparent nu este o legătură între ele. De exemplu,
bondarii asigură fecundarea trifoiului roşu, care, la rândul său, constituie hrana erbivorelor.
Totodată, bondarii din Anglia sunt distruşi în mare parte de şoareci iar numărul şoarecilor
depinde de numărul de pisici. Prin urmare, acolo unde sunt multe pisici este asigurată o bună
recoltă de trifoi.
Lupta cu condiţiile de mediu abiotic. Aici Darwin arată rolul important al climei în
limitarea numărului de indivizi al diferitelor specii. Pe lângă acţiunea directă, limitativă, a
factorilor climatici, aceştia au o acţiune indirectă, prin faptul că favorizează mai mult o specie
decât alta. Speciile favorizate împiedică apoi dezvoltarea altor specii. În regiunile arctice, în
deşerturi, lupta pentru existenţă este de obicei o luptă exclusivă cu factorii abiotici.

5. Selecţia naturală

Consecinţa luptei pentru existenţă este selecţia naturală sau supravieţuirea variaţiilor
utile, sau, cum le-a numit Darwin după filosoful Spencer „cele mai apte”. Ca şi termenul de
„luptă pentru existenţă”, termenul de „selecţie naturală” este metaforic – natura nu alege
conştient variaţiile cele mai adecvate. Variaţia este utilă sau dăunătoare în dependenţă de

27
condiţiile de mediu. De exemplu, pe continent indivizii de insecte cu aripi bine dezvoltate,
buni zburători, prezintă un avantaj în lupta pentru existenţă. Asemenea indivizi se pot
răspândi mai activ, îşi găsesc mai repede hrana, pot scăpa mai uşor de prădători. Aripile
degenerate sunt, în acest caz, dăunătoare. Dimpotrivă, pe insulele oceanice mici, bătute de
vânturi puternice şi cu vegetaţie săracă, valorile se inversează: insectele bune zburătoare sunt
în dezavantaj deoarece pot fi luate de vânturi şi aruncate în mare, în timp ce insectele aptere,
trăind pe sub pietre, supravieţuiesc acestor condiţii şi îşi perpetuează caracterele şi specia.
Selecţia constă tocmai în această supravieţuire diferenţiată a variaţiilor dintr-o populaţie, în
funcţie de condiţiile mediului biotic şi abiotic.
Obiectul selecţiei naturale. În concepţia lui Darwin, obiectul selecţiei naturale este
individul, variaţiile mici individuale care sunt favorabile organismului în condiţiile date.
Organismele purtătoare de astfel de variaţii supravieţuiesc, se reproduc, variaţiile se
moştenesc în generaţiile următoare, se întăresc, dau naştere la variaţii mai accentuate care vor
constitui subspecii şi, în cele din urmă, specii noi.
De aici rezultă rolul complex al selecţiei naturale: ea elimină variaţiile dăunătoare,
păstrează variaţiile utile şi acumulează permanent pe acestea din urmă. Selecţia naturală poate
acţiona asupra tuturor trăsăturilor organismului, chiar şi asupra celor care, aparent, sunt lipsite
de orice importanţă. De asemenea, selecţia naturală afectează toate stadiile dezvoltării
ontogenetice: ouă, larve, adulţi. Selecţia naturală menţine şi avantajează variaţia care,
întâmplător, este cea mai utilă. Rezultă că principiul de bază în acţiunea selecţiei naturale este
principiul utilităţii noilor caractere pentru specia respectivă. Darwin spunea: „ceea ce nu
poate face selecţia naturală este modificarea structurii unei specii fără a-i procura ei vreun
avantaj, ci numai în folosul unei alte specii” (Originea speciilor, pg. 99).
Condiţiile care favorizează desfăşurarea selecţiei naturale. Există o serie de
condiţii care pot favoriza desfăşurarea mai rapidă a selecţiei naturale şi care pot duce la un
ritm mai rapid al transformării evolutive: un grad mare de variabilitate; un număr mare de
indivizi, izolarea spaţială (geografică); mărimea şi diversitatea teritoriului pe care se
desfăşoară selecţia.
Pe teritorii mici şi izolate, diversitatea specifică este mai redusă iar evoluţia are un ritm
mai scăzut. Ca urmare, în aceste locuri se vor găsi mai ales forme primitive. De exemplu,
Darwin arată că flora din insula Madeira (Oceanul Atlantic) se apropie de flora terţiară,
dispărută, a Europei. Aceeaşi concluzie se desprinde dacă se compară fauna insulei
Madagascar cu fauna Africii etc.
Rolul creator al selecţiei naturale. Prin selecţie naturală, variaţiile se acumulează
într-un anumit sens, de la o generaţie la alta. În felul acesta, după o perioadă de timp, din
variaţii mici se nasc caractere noi, deosebite de cele de la care s-a plecat. Tot selecţia naturală
duce la apariţia de specii noi şi la dispariţia de specii vechi, ca urmare a luptei pentru
existenţă. Rolul creator al selecţiei naturale poate fi exemplificat prin numeroase fapte din
natură, privitoare la diverse adaptări, care fără teoria selecţiei naturale, nu pot fi explicate
decât pe cale teologică şi teleologică. Trăsături precum forma şi culoarea animalelor,
homocromia, mimetismul, perioada de înflorire a plantelor, polenizarea plantelor de către
insecte etc., s-au desăvârşit treptat, prin acţiunea selecţiei naturale. Adaptarea se realizează
prin intermediul selecţiei naturale.
Relativitatea adaptărilor. După cum rezultă din concepţia lui Darwin, adaptarea
vieţuitoarelor este rezultatul istoric al selecţiei şi se elaborează în relaţiile lor cu condiţiile de
viaţă, abiotice şi biotice, în care trăiesc. Dar, Darwin arată că „selecţia naturală nu va produce
perfecţiunea absolută…” (Originea speciilor, cap. VI, pg. 176). Adaptările nu pot fi absolute
şi definitive, deoarece nici condiţiile de viaţă pentru aceste adaptări nu sunt fixe,
neschimbătoare. În relaţiile dintre specii, oricât de bine adaptate ar fi unele specii, ele cad
pradă altor specii. Astfel, oricât de bine adaptate la mediu sunt organismele planctonice, ele

28
sunt totuşi consumate de alte organisme; oricât de veninoşi sunt unii şerpi au şi ei duşmanii
lor.
În condiţii schimbate, o adaptare poate fi nu doar inutilă dar chiar dăunătoare. Cu cât
adaptarea este mai specializată (îngustă), cu atât este mai unilaterală, limitând posibilităţile de
evoluţie ulterioară. Rupte de contextul în care au apărut, adaptările nu au nici o valoare.
Darwin dă pentru prima dată o explicaţie ştiinţifică genezei speciilor şi adaptării.
Selecţia sexuală. Darwin arată că această formă de selecţie nu depinde de lupta pentru
existenţă intra- sau interspecifică sau de lupta cu condiţiile externe de mediu, ci de lupta între
indivizii de acelaşi sex pentru împerechere. Rezultatul nu este neapărat moartea concurentului
învins, ci lipsa de descendenţi de la acesta. De aceea, Darwin arată că selecţia sexuală este
mai puţin riguroasă decât selecţia naturală.
Prin selecţie sexuală se explică apariţia caracterelor sexuale secundare ce
caracterizează dimorfismul sexual. Caracterele sexuale secundare s-au elaborat fie în urma
luptelor dintre masculi pentru posesiunea femelei, fie în urma alegerii de către femele a
masculilor cel mai atrăgători pentru ele. Uneori, dezvoltarea excesivă a caracterelor sexuale
secundare pare a intra în contradicţie cu sensul selecţiei naturale. De exemplu, apariţia unor
coarne excesiv de mari la unii cerbi poate fi un dezavantaj pentru individ în relaţiile cu
celelalte specii; culorile vii, mirosurile puternice, emiterea de sunete puternice în perioadele
de împerechere fac mai vulnerabili aceşti indivizi în faţa prădătorilor. Selecţia acestor
caractere sexuale este determinată mai mult de rolul lor în viaţa speciei decât în viaţa
individului.

Concepţia lui Darwin despre specie

Formarea speciilor noi. Procesul de formare de specii noi i-a fost iniţial sugerat lui
Darwin de observaţiile legate de formarea pe calea selecţiei artificiale a raselor cu caractere
diferite. În concepţia lui Darwin, formarea de specii noi este rezultatul acţiunii selecţiei
naturale. La baza acestui proces, el pune principiul divergenţei caracterelor, considerând că la
început se pleacă de la deosebiri foarte mici, care se accentuează mereu, atât între ele, cât şi
faţă de strămoşii comuni.
Darwin explică dispariţia formelor intermediare pe parcursul evoluţiei, coroborând
principiul selecţiei naturale, principiul divergenţei caracterelor şi principiul extincţiei. Astfel,
prin selecţie naturală, formele cele mai perfecţionate din fiecare specie a unui gen vor elimina
formele mai puţin perfecţionate din acea specie, crescând gradul de divergenţă între speciile
noi, descendente; pe de altă parte, speciile noi, mai perfecţionate, vor tinde să elimine speciile
parentale, mai puţin perfecţionate.
Darwin precizează că „o formă intermediară poate adesea să persiste un timp
îndelungat” dacă relaţiile cu mediul îi permit acest lucru (Originea speciilor, cap. IV, pg.120).
Procesul de speciaţie este lent, fără salturi şi necesită timp îndelungat. Etapele apariţiei unei
specii noi constau în apariţia de varietăţi, din care se diferenţiază „varietăţi pronunţate” şi rase
geografice (subspecii), pe care Darwin le-a numit „specii născânde”.
Realitatea speciei. Ca şi alţi transformişti înaintea lui, Darwin a neglijat ideea
realităţii speciei, ca entitate biologică cu o anumită stabilitate, din dorinţa şi chiar necesitatea
de a scoate în evidenţă ideea de transformare lentă şi continuă a speciilor. Pe de altă parte,
sistematicieni de marcă ai epocii citau numeroase „specii dubioase”, care erau considerate de
unii specii bune iar de alţii varietăţi. În fapt, Darwin neagă aparent realitatea obiectivă a
speciilor, el negând în fond noţiunea fixistă de specie, ca realitate absolută, fixă şi imuabilă.
Revenind asupra subiectului, Darwin declară (1860): ”Ce absurditate un asemenea
sofism: dacă speciile nu există, cum pot ele să se schimbe? Ca şi cum s-ar fi îndoit cineva
vreodată de existenţa lor temporară”.

29
Apreciere generală a darwinismului

Apariţia darwinismului a însemnat o adevărată revoluţie în biologie dar şi în societatea


omenească, prin înfrângerea definitivă a dogmatismului şi obscurantismului oficial. Charles
Darwin, prin concepţia sa asupra evoluţiei, a înlăturat interpretările fixiste, creaţioniste şi
explicaţiile mistice asupra lumii vii.
Darwinismul este prima concepţie evoluţionistă consecvent materialistă, care nu
necesită intervenţii supranaturale pentru explicarea naturii vii. Ch. Darwin a combătut orice
încercare de a introduce în biologie indeterminismul sau predeterminismul. Forţa motrice a
procesului de geneză a noilor specii, a evoluţiei, este selecţia naturală.
Prin teoria selecţiei naturale, Darwin explică nu numai procesul de apariţie a noilor
forme, dar şi cauzele dispariţiei speciilor. Aceste cauze sunt în legătură cu faptul că adaptarea
nu este un scop în sine, nu este absolută şi definitivă, ci corelată cu anumite condiţii concrete
şi temporare de existenţă. Prin aceasta, Ch. Darwin a dat noţiunii de specie un caracter
dinamic şi a explicat stabilitatea relativă a speciilor în procesul general al evoluţiei.
Darwinismul a depăşit impasul mecanicist al lamarckismului în privinţa modului cum
acţionează mediul asupra organismelor. Mediul nu acţionează direct asupra eredităţii
organismelor, inducând adaptări necesare, ci favorizează apariţia de variaţii întâmplătoare,
care vor intra sub acţiunea selecţiei naturale. Astfel, darwinismul a introdus ideea de
relativism în biologie, conform căreia evoluţia are o determinare statistic-probabilistică, în
care un rol important îl are raportul dintre necesitate şi întâmplare.
Prin apariţia de variaţii individuale, selecţie şi divergenţa caracterelor, Ch. Darwin
explică istoria lumii vii, arată cum speciile actuale provin din specii mai vechi, mai simple ca
structură şi mai puţine la număr; explică diversitatea lumii vii şi unitatea ei de origine. În
acelaşi timp, este explicată perfecţionarea organismelor vii în timp şi adaptarea lor la mediu.
În explicarea perfecţionării lumii vii, Ch. Darwin pleacă de la principiul utilităţii
biologice a caracterelor reţinute de selecţia naturală în procesul luptei pentru existenţă. Noile
caractere nu apar dintr-o dată, ci ele se perfecţionează în timp, reprezintă etape în procesul
continuu al perfecţionării.
Deşi corectă în esenţa ei, teoria darwinistă poartă amprenta nivelului ştiinţei şi tehnicii
din secolul său. În epoca sa, Darwin nu putea să rezolve, în esenţă, problema substratului
material al eredităţii. Fără rezolvarea acestei probleme nu se putea înţelege sursa variabilităţii
ereditare şi să se cunoască natura speciei. Dificultatea de interpretare a unor adaptări prin
acţiunea selecţiei naturale, ca urmare a lipsei de cunoştinţe despre avantajul conservării unei
variabilităţi genetice, a permis acceptarea ideilor lamarckiste privind inducerea directă de
către mediu a caracterelor utile şi ereditatea caracterelor dobândite.
Aceste probleme vor fi elucidate, în esenţă, după un secol prin dezvoltarea geneticii
populaţiilor şi a biologiei moleculare. Marele merit al concepţiei lui Ch. Darwin asupra
înţelegerii lumii vii a fost cel de a pune pe baze corecte, ideologice şi ştiinţifice, cercetarea
evoluţiei biologice. Evoluţionismul contemporan este, în fapt, darwinismul completat şi
modernizat cu noile descoperiri ale biologiei.
După M. Prenant, Darwin a făcut „trei afirmaţii revoluţionare”: 1. lumea vie este
rezultatul unei evoluţii; 2. evoluţia lumii vii s-a făcut prin mijloace pur materiale; 3. omul este
rezultatul acestei evoluţii şi, prin urmare, el este de asemenea de origine pur materială (M.
Prenant – Darwin, în Originea specilor, prefaţă, XXX).

30
Perioada post-darwinistă

În perioada post-darwinistă, după 1859, sarcina principală a biologiei evoluţioniste era


stabilirea fără echivoc a realităţii evoluţiei. Pentru mulţii zoologi, termenul de evoluţie
însemna determinarea omologiilor, a strămoşilor comuni şi arborilor filogenetici. Obiectivul
principal al majorităţii biologilor evoluţionişti a fost totuşi studiul cauzelor şi mecanismelor
transformărilor evolutive, precum şi determinarea rolului şi importanţei relative a diferiţilor
factori ce intervin în evoluţie.
În a doua parte a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, în legătură cu
procesul evoluţiei biologice, s-au fondat o serie de teorii care au avut ca punct de plecare
lamarckismul şi darwinismul, precum şi unele precizări noi referitoare la transmiterea
ereditară a caracterelor. De studiul eredităţii, fenomen insuficient explicat atât de Lamarck cât
şi de Darwin, depindea dezvoltarea în continuare a concepţiei evoluţioniste. În explicarea
evoluţiei, noile teorii au combinat sau au opus principiile de bază ale celor două teorii
evoluţioniste: variabilitatea organismelor vii – dependentă sau independentă de mediul
extern, ereditatea caracterelor dobândite şi selecţia naturală a variaţiilor întâmplătoare.
Plecând de la aceste teze, s-au conturat trei curente principale: neodarwinismul (numit acum
şi weismannism), neolamarckismul şi mutaţionismul.
Teorii despre ereditate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ch. Darwin a formulat, în
1868, teoria pangenezei, după care fiecare celulă a organismului ar emite nişte agregate
atomice numite gemule, care circulă liber în organism şi se multiplică prin diviziune,
generând ulterior celule asemănătoare cu cele din care ele derivă. În stare de repaus aceste
gemule au unele faţă de altele afinităţi mutuale, prin care rezultă agregarea lor în elemente
sexuale sau în muguri.
După apariţia operei lui Ch. Darwin a devenit treptat evident că procesul transmiterii
ereditare a caracterelor proprii fiecărei fiinţe vii trebuie să fie cheia descifrării proceselor
evolutive. Cu trei ani înaintea fondării teoriei pangenezei, G. Mendel comunicase rezultatele
sale asupra hibridării la mazăre (1865), care nu au atras în acel timp atenţia biologilor. Astfel,
în ultima parte a secolului al XIX-lea se formează şi se înfruntă mai multe teorii referitoare la
natura suportului eredităţii, importante prin consecinţele lor asupra concepţiei evoluţioniste.
În teoria lui Darwin, particulele erau proprii fiecărui tip de celulă, susceptibile de a
determina numai transmiterea caracterelor aceluiaşi tip de celulă. Un nou punct de vedere este
inaugurat în această problemă de K. W. Naegeli în teoria mecanico-fiziologică a descendenţei
(1884). În această teorie, ereditatea organismului nu mai este considerată ca suma eredităţii
fiecărei celule, ci un fenomen global al organismului, un tot, ceea ce a însemnat un progres
apreciabil în direcţia concepţiei moderne asupra eredităţii.
Teoria micelară a lui Naegeli preconiza existenţa în organism a două categorii de
plasmă: idioplasma şi trofoplasma. Prima era formată dintr-o reţea de filamente micelare,
unite de la o celulă la alta. În timpul fecundărilor, filamentele micelare de la fiecare părinte se
unesc între ele, în timp ce filamentele micelare cele mai vechi tind să degenereze progresiv.
După Naegeli, idioplasma se poate modifica sub acţiunea unor factori interni, evoluţia
producându-se astfel independent de acţiunea mediului extern. Totuşi, el admitea posibilitatea
unei acţiuni a factorilor externi, prin care explică variaţiile adaptative. În concepţia sa, mediul
extern şi selecţia au un rol secundar, evoluţia fiind ghidată de tendinţa spre perfecţionare,
proprie fiecărui organism, caracterele noi fiind preformate în idioplasma fiecărei specii.
Trofoplasma este plasma nutritivă, independentă de idioplasmă, pe care însă o poate influenţa
ocazional.
În teoria lui Naegeli, tezele lamarckiste şi darwiniste sunt puse pe un plan secundar,
fiind subordonate unor forţe finale. Concepţia lui Naegeli asupra eredităţii şi evoluţiei a
constituit un punct de plecare pentru curentul neodarwinist şi cel neolamarckist.

31
Weismannismul

August Weismann (1834-1914) a elaborat o teorie asupra evoluţiei, care excludea


acţiunea directă a mediului extern şi ereditatea caracterelor dobândite (admisă conjunctural de
darwinismul clasic), şi care a fost cunoscută sub titulatura de „neodarwinism”. Weismann s-a
interesat, în special, de trei subiecte, legate între ele: 1. evoluţia pe calea selecţiei naturale; 2.
bazele materiale ale eredităţii; 3. mecanismele dezvoltării.
Teoria genetică a lui Weismann se baza pe două considerente: 1. că tot materialul
genetic este conţinut în nucleu şi 2. că nu este posibilă ereditatea caracterelor dobândite.
Pentru a dovedi acest din urmă lucru, Weismann a reluat ideea dualităţii plasmei germinative
a lui Naegeli, fondând teoria continuităţii plasmei germinative (1885), care a constituit
manifestul weismannismului. Conform acestei teorii, organismul este compus din punct de
vedere ereditar din două părţi distincte: germenul (idioplasma) şi soma (trofoplasma). După
părerea lui Weismann germenul este localizat numai în nucleu şi mai ales în cromozomii
acestuia. Germenul există în toate celulele corpului, dar în celulele germinale are o constituţie
specială şi de aceea poartă numele de plasmă germinativă. Ideea centrală a teoriei
continuităţii plasmei germinative este că „linia germinală” este separată de „linia somatică” de
la început şi astfel, nimic din ceea ce soseşte la celulele somatice nu poate fi comunicat
celulelor germinale şi nucleului lor. Această idee, privind separarea plasmei germinative de
expresia ei în fenotipul corporal s-a dovedit, ulterior, a fi corectă. Totuşi, Weismann credea că
există o separare între celulele germinale şi celulele corpului, pe când noi astăzi ştim că
singura confirmată este separarea în cadrul fiecărei celule, între programul genetic conţinut în
ADN-ul nucleului şi proteinele conţinute în citoplasmă.
Plasma germinativă se transmite nealterată din generaţie în generaţie, dând ca produs
colateral soma – sau corpul organismului. Plasma germinativă (germenul) apare înzestrată cu
însuşirea nemuririi. Această concluzie eronată i-a fost sugerată lui Weismann de ideea că
protozoarele ar fi nemuritoare, deoarece ele doar se divid şi în existenţa lor nu apare cadavrul.
Este o idee greşită, idealistă, care ignorează faptul că diviziunea unui organism unicelular
echivalează cu dispariţia individului respectiv.
Pentru a respinge ideea eredităţii caracterelor dobândite, Weismann a recurs şi la
experimente de amputare de diferite părţi ale corpului unor organisme. Vechea teorie a
folosirii şi ne-folosirii putea fi verificată prin ne-folosirea totală a unei structuri ca urmare a
amputării. Ideea era că, dacă o parte oarecare a corpului trimite gemule celulelor germinale,
amputarea acelei părţi a corpului timp de mai multe generaţii ar trebui să ducă la reducerea
treptată a mărimii acelui organ. Experimente de acest fel, realizate de Weismann şi continuate
până în anii 1930-40, au dat în mod constant rezultate negative. Teoria eredităţii caracterelor
dobândite a fost respinsă de fiecare dată când s-a încercat testarea ei.
Weismann a fost mai mult interesat de controlul genetic al dezvoltării, decât de
mecanismul transmiterii ereditare. În acest sens, el a formulat teoria determinanţilor (1892),
conform căreia, schimbările ordonate, care au loc în timpul embriogenezei rezultă din
schimbările ce se produc în idioplasmă (germen).
Contrar părerii lui Naegeli, la Weismann plasma germinativă nu deţine nicio tendinţă
spontană de modificare. Variaţiile germinale (ereditare) rezultă prin fecundaţii heterogene,
prin interacţiunea inegală a determinanţilor omologi şi prin refacerea uneori inexactă a
cromozomilor după interfaza celulară. El a extins lupta pentru existenţă la nivelul celulelor,
între determinanţi, această formă de selecţie fiind numită selecţie germinală. Selecţia este
singura care păstrează variaţiile întâmplător favorabile. Ea acţionează la nivel individual sau
la nivelul determinanţilor.
Variaţiile somatice nu afectează germenul, nu sunt ereditare şi deci nu au semnificaţie
evolutivă. Noile specii apar ca efect al acţiunii selecţiei asupra variaţiilor ereditare.

32
Prin concepţia sa asupra eredităţii şi variabilităţii ereditare, Weismann s-a apropiat
mult de înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor ereditare.
Ideea separării stricte între linia somatică şi linia germinală a fost criticată, de la
început, de unii botanişti. Astfel, la numeroase plante un mugure situat pe orice parte a plantei
sau o simplă frunză poate regenera întreaga plantă, inclusiv florile cu celule germinale; acelaşi
proces de regenerare integrală se poate realiza la diferite nevertebrate. Pentru a răspunde
acestor obiecţii, Weismann şi-a modificat teoria admiţând existenţa anumitor determinanţi de
rezervă, ajungând să susţină chiar că fiecare celulă a corpului conţine toţi determinanţii ca şi o
celulă germinală. În felul acesta, Weismann însuşi este silit să răstoarne ideea sa fundamentală
a despărţirii somei de germen. Aceste observaţii, şi multe altele, dovedeau că diviziunea
celulară care repartizează inegal particulele genetice ale celulei-mamă între celulele-fiice nu
este validă. Din punct de vedere genetic, celulele reproducătoare nu diferă de restul celulelor.
Concepţia lui Weismann, cu toate contradicţiile şi neajunsurile ei, are meritul principal
de a fi precizat, într-un mod mai riguros selecţionist, doctrina darwinistă care, făcând o
concesie tezei eredităţii caracterelor dobândite, oferea prilejul unor interpretări mai mult sau
mai puţin îndepărtate de spiritul darwinist. El a formulat prima teorie cu adevărat coerentă a
eredităţii, iar lucrările sale teoretice au pregătit calea cercetărilor viitoare în genetică.

Neolamarckismul

Pe baza concepţiei lamarckiste s-au dezvoltat, în secolul al XX-lea, trei grupe mari de
curente neolamarckiste: ectogenetismul, autogenetismul şi ortogenetismul. Două dintre ele
(ectogenetismul şi autogenetismul) sunt constituite din punctul de vedere al factorilor care
produc evoluţia, iar a treia (ortogenetismul), din acela al drumului pe care evoluţia îl urmează.
Ectogenetismul consideră că evoluţia este produsul acţiunii factorilor de mediu
(extern), iar autogenetismul pune la baza evoluţiei factori interni, proprii organismului.
Ortogenetismul întrevede evoluţia ca desfăşurându-se linear, în sensul transformării treptate a
unor caractere în altele, o dată cu transformarea unei specii în alta.
Neolamarckismul este opus doctrinei neodarwiniste, care exclude posibilitatea
transmiterii caracterelor dobândite.
Între reprezentanţii de seamă ai neolamarckismului se încadrează E. Cope, E. Haeckel,
A. Giard, Le Dantec, T. Eimer, E. Perrier, G. Bonnier, H. Osborn, R. Francé, A. Pauly şi A.
Wagner.
În esenţă, doctrina neolamarckistă explică evoluţia şi adaptarea prin acţiunea
condiţiilor externe, ereditatea caracterelor dobândite şi selecţia naturală. Raportul dintre
aceşti factori este deosebit de spiritul darwinist, selecţia având un rol secundar. Din această
cauză, unii neolamarckişti au explicat evoluţia şi adaptarea mecanicist, iar alţii au fost
finalişti. Explicaţiile mecaniciste le întâlnim la Le Dantec şi Giard. Ei împart factorii evoluţiei
în factori primari şi factori secundari. Prima categorie se referă la factorii de mediu, care pot
acţiona direct asupra organismelor sau indirect, prin mecanismul de „asimilaţie funcţională”.
Variaţiile produse de acţiunea directă sau indirectă a mediului, după o perioadă de timp se
fixează în ereditate şi se transmit la descendenţi. Deci, caracterele dobândite devin ereditare.
Factorii secundari, selecţia naturală şi izolarea geografică, nu pot produce singuri
variaţii, ci dezvoltă şi coordonează variaţiile produse de mediu. De ei depinde diversificarea
speciilor şi armonia adaptărilor.
Caracterul pronunţat mecanicist al neolamarckismului (ca în concepţia lui T. Eimer)
rezidă în acţiunea direct adaptativă a mediului (conform mecanismului de tip bielă-manivelă),
evoluţia fiind un proces „ortogenetic”.
Latura idealistă a neolamarckismului – psiholamarckismul, a fost reprezentată mai ales
de paleontologi, care bazându-se pe cunoaşterea fosilelor puteau susţine doar realitatea

33
evoluţiei dar nu şi explicarea mecanismului evolutiv. De exemplu Cope, a imaginat, în
consecinţă, drept cauze ale evoluţiei cauze psihice, conştiente, bazate pe proprietatea de
memorie celulară, ce ar determina ereditatea caracterelor dobândite. După Osborn, apariţia
noilor mecanisme adaptative se realizează prin „aristogeneză”, proces finalist ce tinde spre
realizarea scopului unei forme perfecte, în care rolul selecţiei naturale este în întregime negat.
Adversarul cel mai redutabil al neolamarckismului a fost Weismann. Printre adversarii
intransigenţi ai acestui curent se înscriu geneticieni cu renume din trecut, ca E. Baur, W.
Johannsen, T. H. Morgan, O. Winge, R. Goldschmidt ş.a., precum şi cei mai de seamă
reprezentanţi ai geneticii contemporane.
Alte teorii finaliste. Conceptul de finalitate a fost introdus în ştiinţele naturii de
Aristotel. La el sufletul era entelechia corpului. Această ideea a fost reluată de Leibniz,
partizan al „armoniei prestabilite”. La o serie de gânditori idealişti, finalitatea apare ca factor
imanent, impus organismelor de o forţă externă, factor ce a primit denumirea de principiu
vital sau forţă vitală. Considerat iniţial ca un principiu care coordonează structura şi
activitatea individuală a organismelor vii, principiul forţei vitale a fost extins şi la explicarea
dezvoltării şi evoluţiei lumii vii.
Explicaţii vitaliste asupra evoluţiei a formulat H. Bergson (L’évolution créatrice,
1907), care pune la originea evoluţiei elanul vital. Materia vie este prevăzută cu o capacitate
„sui generis” de a reacţiona la factorii de mediu. Conştiinţa sau supraconştiinţa, cum se
exprimă el, se află la originea vieţii.
O explicaţie finalistă a vieţii o întâlnim şi la zoologul D. Rosa, care a formulat teoria
hologenezei (1931). După această teorie, evoluţia organismelor vii este determinată numai de
cauze interne. Referindu-se la evoluţia filogenetică, Rosa afirmă că orice filum este
predeterminat în specia suşă, cum este o plantă în sămânţa sa. În esenţă, teoria lui Rosa este o
teorie vitalistă, fondată pe principiul acţiunii factorilor interni, dependenţi de constituţia
organismului.
O altă explicaţie finalistă asupra evoluţiei a formulat zoologul A. Vandel (1949) în
lucrarea L’Homme et l’évolution. El afirmă că dezvoltarea sistemului nervos şi a psihismului
reprezintă tendinţa fundamentală a evoluţiei animale. Realizarea unei organizări răspunde la
un scop, adaptarea fiind o manifestare teleologică. Evoluţia progresivă a lumii animale, care a
creat marile tipuri organice, a ajuns într-un punct mort. Omul este astfel rezultatul evoluţiei
lumii, restul lumii vii fiind un deşeu al acestui proces.
O teorie finalistă asemănătoare a formulat şi L. du Noüy (1946) în lucrarea sa
L’Homme et sa Destinée. Întregul mers al evoluţiei este orientat de telefinalitate şi, din
această cauză, mecanismele sale nu pot fi cunoscute. Telefinalitatea orientează mersul
evoluţiei ca o forţă directoare lentă, care tinde să dezvolte fiinţe perfecte.
Apropiată de această concepţie este şi concepţia lui Teilhard de Cardin, iezuit şi
filozof transformist, geolog şi paleontolog, care, pe baza unei duble experienţe, religioase şi
ştiinţifice, a elaborat o gândire transformistă care este de fapt o expresie „modernă” a genezei
biblice. Concepţia sa este expusă în esenţă în două lucrări: Le Phénomene humain (1938-
1940) şi La place de l’Homme dans la Nature (1949). Întreaga evoluţie a lumii vii, care
culminează cu specia umană, este supusă, în ultimă instanţă, controlului unei finalităţi
imanente. În opera lui T. de Chardin se întâlnesc o serie de elemente ştiinţifice împletite cu
explicaţii finaliste, fapt pentru care el a fost criticat atât de oamenii de ştiinţă cât şi de
reprezentanţii bisericii.
Teoriile finalist-creaţioniste despre evoluţie nu se bazează pe metode ştiinţifice.
Poziţia ştiinţifică şi cea finalistă nu sunt complementare. Finalitatea sistemelor vii decurge
dintr-o legitate cauzală şi nu se poate explica printr-o finalitate transcedentală.

34
Mutaţionismul

Fondatorul teoriei mutaţioniste a fost cercetătorul olandez Hugo de Vries, care a făcut
o serie de observaţii asupra variabilităţii spontane la plante Oenothera lamarckiana. El a
publicat lucrarea Die Mutationstheorie (Leipzig, 1901) (Teoria mutaţionistă), în care
denumeşte aceste variaţii ereditare bruşte mutaţii, pe care le pune la baza diversificării
speciilor. Prin noţiunea de mutantă, de Vries înţelege apariţia unuia sau mai multor indivizi
profund modificaţi. Această teorie se baza pe teoria pangenelor, conform căreia caracterele
ereditare ar fi localizate în nişte particule – pangene, situate în nucleul celular. Variabilitatea
organismelor este dependentă de multiplicarea şi diviziunea inegală a pangenelor.
În conformitate cu teoria sa mutaţionistă noile specii elementare apar subit, fără
intermediari, şi manifestă imediat o constanţă absolută. Pentru a explica evoluţia prin mutaţii,
H. de Vries se bazează pe ipoteza mutaţiilor periodice, care preconizează că mutabilitatea
speciilor nu ar fi permanentă ci periodică. Astfel, speciile se caracterizează prin perioade de
mutabilitate intensă, urmate de perioade de stabilitate, care pot fi în unele cazuri foarte lungi.
Selecţia naturală nu este un factor evolutiv important. În procesul de speciaţie ea intervine ca
o sită, care separă anumiţi indivizi.
Mutaţionismul a constituit o teorie opusă darwinismului, prin eliminarea selecţiei
naturale din mecanismul evolutiv. Dacă selecţia naturală ar acţiona în procesul speciaţiei doar
ca o sită, noile specii ar fi doar întâmplător adaptate la mediu.
Principalele caracteristici ale mutaţionismului sunt următoarele:
1. este o teorie cantitativă, bazată pe măsurarea proporţiei indivizilor mutanţi faţă de
restul populaţiei;
2. materialul evoluţiei este reprezentat de mutaţii;
3. factorii evoluţiei sunt reduşi la factorii care produc mutaţiile. Nu se prevăd
mecanisme de natură populaţională care să opereze asupra grupului de indivizi mutanţi. Deci,
teoria întrevede mecanismul evoluţiei ca manifestându-se exclusiv la nivel individual, prin
declanşarea mutaţiilor.
Pe de altă parte, prin concepţia naşterii bruşte a speciilor, procesul evolutiv este redus
la un simplu salt. De aceea, în cadrul teoriilor despre evoluţie, mutaţionismul este sinonim cu
saltaţionismul.
Teoria mutaţionistă a fost respinsă de ştiinţă. Însuşi Darwin atrăgea atenţia asupra
justeţei tezei Natura non facit saltus (natura nu face salturi), teză confirmată de TSE. Cu toate
acestea, unele idei mutaţioniste au persistat multă vreme. Astfel, în 1955, cunoscutul
genetician R. B. Goldschmidt, în lucrarea sa „Theoretical Genetics” (Genetică teoretică)
consideră ca la originea unităţilor sistematice superioare ar sta macromutaţiile.
Apreciind retrospectiv teoria lui de Vries, prin mutaţie se desemna în fapt o
macromutaţie, în timp ce astăzi, pe lângă alte precizări, noţiunea este întrevăzută ca o
micromutaţie. Pe de altă parte, cercetările unor geneticieni contemporani lui de Vries au
demonstrat că modificările înregistrate în populaţiile de Oenothera lamarckiana nu sunt
datorate unor procese mutagene, ci recombinărilor genetice, legate de faptul că indivizii sunt
hibrizi. Astăzi, se recunoaşte rolul mutaţiilor („micromutaţii”) în evoluţie pe baza legilor
mendeliene şi a teoriei cromozomiale a eredităţii fondată de T. H. Morgan.

35