KINETOLOGIE

OBIECTIV: CORECTAREA DEFICITULUI RESPIRATOR

Beneficiile respiraţiei corecte:

• oxigenarea corespunzătoare a creierului, cît şi a celorlalte organe;
• flexibilitatea şi supleţea muşchilor;
• recuperarea după efort;
• relaxare;
• somn liniştit;
• gestionarea stresului, a situaţiilor tensionate;
• încredere în sine, stăpînirea emoţiilor, învingerea timidităţii;
• stabilitate emoţională;
• capacitate de mare concentrare;
• digestie bună.

Educaţia pacienţilor pentru prevenirea afecţiunilor respiratorii:

• menţinerea unei bune poziţii a corpului;
• practicarea exerciţiilor fizice, a sportului: înotul este un mijloc eficient de reglare a respiraţiei.
• tratamentul deformărilor musculo-scheletice din regiunea toracică (scolioza);
• evitarea fumatului: nicotina provoacă vasoconstricţie a vaselor coronariene şi periferice.
• evitarea consumului de alcool şi droguri: acestea inhibă centrii respiratori.
• evitarea mediului poluat: alergenii, fumul, substanţele toxice sînt iritante pentru mucoasa căilor
respiratorii.
• evitarea respiratului pe gură în anotimpul rece şi umed;
• evitarea contactului cu persoane care prezintă afecţiuni respiratorii;
• evitarea aglomerărilor în epidemiile virale;
• tratamentul precoce al afecţiunilor căilor respiratorii superioare;
• tratamentul afecţiunilor care au răsunet şi asupra aparatului respirator: anemie, insuficienţă cardiacă,
infecţii.
• combaterea obezităţii:
- obezitatea duce la reducerea expansiunii cutieie toracice;
- obezii sînt receptivi la infecţii respiratorii deoarece plămînii nu se dilată în întregime şi secreţiile nu sînt
mobilizate;
- în caz de imobilizare la pat prezintă un risc crescut de pneumonie hipostatică.

Reeducarea respiratorie constă în utilizarea unor metode, procedee metodice sau tehnici cu scopul
conservării sau ameliorării mecanicii ventilatorii şi a schimburilor gazoase, evitarea creşterii travaliului
respirator, precum şi a formării şi automatizării unor deprinderi respiratorii noi. Pentru aceasta se va acţiona
dirijat şi selectiv asupra fiecărei faze a mecanicii respiratorii (inspir/exprir), asupra raportului dintre ele sau
asupra raportului duratei fiecăreia dintre ele şi a pauzelor corespunzătoare.
În actul respiraţiei, se produc modificări de volum ale plămînilor. Acestea le urmăresc pe cele ale
toracelui, fără a fi însă egale în toate regiunile. Astfel, comparativ cu plămînul, mişcarea toracelui este mai
amplă, la baze decît la vîrf, la periferie decît în zona hilară, antero-lateral, decît posterior.
Variaţia de volum a cutiei toracice se face prin variaţia tuturor celor 3 diametre:
• longitudinal (vertical, cranio-caudal) prin ridicarea sternului şi a coastelor 2-6, executată de muşchii
intercostali;
• sagital (antero-posterior) prin ridicarea sternului şi a coastelor 2-6, executată de muşchii intercostali;
• transversal (latero-lateral) prin ridicarea coastelor 2-6 şi rotaţia coastelor 7-10, executată tot de muşchii
intercostali.
Coastele 11-12 nu participă la aceste mişcări, ele servesc ca puncte fixe, de inserţie, pentru muşchii
abdominali, care intervin în expirul forţat.
Coloana vertebrală rămîne rigidă, reprezentînd punctul fix pentru mişcările costale în respiraţia liniştită,
dar începe să participe la mobilizarea toracelui în ventilaţia forţată: în inspir coloana se extinde, iar în expir se
flectează.
Muşchii care participă la realizarea respiraţiei au fost grupaţi din punct de vedere funcţional, astfel:
• muşchii inspirului liniştit reprezentaţi de: diafragm, intercostali şi scaleni.
Cel mai important muşchi, diafragmul, asigură printr-o deplasare de circa 2-3cm, 65% din ventilaţia
pulmonară. El are forma unei cupole, şi separă cavitatea toracică de cea abdominală.
În inspir, contracţia diafragmului aplatizează cupola, ceea ce determină creşterea volumului şi scăderea
presiunii toracice, concomitent cu scăderea volumului şi creşterea presiunii cavităţii abdominale prin
împingerea caudală a viscerelor abdominale. Ca urmare, dacă musculatura abdominală şi cea pelviană este
relaxată, peretele abdominal se reliefează uşor (bombează).
• muşchii inspirului profund includ: muşchii inspirului liniştit, care îşi intensifică activitatea, la care se
adaugă acţiunea muşchilor inspiratori accesorii: sternocleidomastoidienii, ridicătorii coastelor, micul
dinţat posterior, sacro-spinalii;
• muşchii inspirului forţat: la acţiunea precedenţilor se adaugă şi alţi muşchi: ridicătorul scapulei,
trapezul, romboizii, pectoralii şi marele dinţat;
• muşchii expirului forţat: se ştie că expirul se realizează, în cazul respiraţiei liniştite, fără intervenţie
musculară, deci este un act „pasiv”. El devine activ la subiecţii normali în efort, iar principala
musculatură a expirului forţat este cea abdominală (transverşii, oblicii, drepţii) la care se adaugă
acţiunea muşchilor: pătratul lombelor, dinţatul postero-inferior şi intercostalii interni.
Cel mai important este muşchiul transvers abdominal, care reprezintă pentru expir ceea ce este
diafragmul pentru inspir, motiv pentru care a şi fost denumit „diafragmul expiraţiei”. În respiraţia abdominală,
în momentul coborîrii diafragmatice, peretele abdomenului bombează şi muşchiul transvers se relaxează. În
expir, cînd diafragmul îşi reface bolta, deci se relaxează, muşchiul transvers se contractă, aplatizînd peretele
anterior abdominal, deci muşchii au acţiune antagonistă.

Posturarea în kinetologia respiratorie:

• posturări relaxante şi facilitorii ale respiraţiei;
• posturări de drenaj bronşic.
Posturile de relaxare musculară sînt atitudini care plasează musculatura toracelui şi a membrelor superioare în
repaus, diminuînd astfel atît tensiunile musculare şi peritoracice, cît şi consumul de oxigen al pacientului.
Aceste poziţii sînt:
• aşezat şi stînd cu flexia colanei cervico-dorsale şi relaxarea membrelor superioare, ceea ce diminuă
activitatea muşchilor paravertebrali şi extensori ai gîtului;
• decubit, în care dispare activitatea posturală a muşchilor trunchiului, gîtului şi centurii scapulare,
participare care este semnificativă în poziţia stînd şi mai discretă în aşezat. Derivatele decubitului
plasează întregul torace sau numai cîte un hemitorace în poziţii inspiratorii sau expiratorii, realizînd
astfel, poziţii simetrice sau asimetrice:
- decubitul dorsal plasează regiunea pulmonară anterioară în poziţie inspiratorie;
- decubitul ventral plasează regiunea pulmonară dorsală în poziţie inspiratorie;
- decubitul lateral deformează asimetric cupola diafragmatică sub acţiunea inegală a presiunilor, care se
exercită de o parte sau de cealaltă a sprijinului. (Fig. 1.)

Fig. 1.
Postura inspiratorie
a hemitoracelui drept

Decubitul lateral, indiferent de ce parte se realizează, crează condiţiile de scădere a presiunii pleurale în
regiunea pulmonară superioară, care se destinde şi se ventilează mai bine decît regiunea pulmonară inferioară.
Din acest motiv, postura este esenţială în caz de boli pleurale (pleurezii).
Posturi de relaxare musculară, exemple:
Aşezat pe un scaun, în faţa unei mese, cu trunchiul flectat înainte, membrele superioare flectate din
umăr şi coate, antebraţele sprijinite pe planul mesei, capul şi partea antero-superioară a trunchiului se sprijină
pe 2-3 perne plasate pe masă. (Fig. 2a)
Aşezat pe un scaun, în poziţia „birjarului”: cu trunchiul flectat înainte, antebraţele sprijinite pe coapse,
mîinile pe genunchi. (Fig. 2b)

Fig. 2 a, b
Posturi de relaxare musculară
a) în poziţia aşezat
b) în poziţia „birjarului”

Stînd cu spatele sprijinit de zid, capul flectat înainte, membrele inferioare flectate din şold, la o
amplitudine care să realizeze 15cm între picioare şi zid, membrele superioare pe lîngă trunchi sau cu palmele
sprijinite pe coapse. (Fig. 3a)
Stînd cu trunchiul flectat înainte, membrele superioare flectate din umăr şi coate, antebraţele sprijinite
pe o pernă, bărbia pe antebraţe. (Fig. 3b)

Fig. 3 a, b
Posturi de relaxare musculară
în ortostatism
a) cu sprijin pe perete
b) cu sprijin pe membrele superioare

Decubit dorsal sau lateral, genunchii uşor flectaţi, trunchiul

menţinut de 3 perne.

Drenaj postural în unele afecţiuni ale aparatului respirator

Drenajul de postură al secreţiilor bronşice reprezintă cea mai eficace şi în acelaşi timp, cea mai simplă
metodă de facilitare a evacuării secreţiilor. Principiul este poziţionarea toracelui cu declivitate spre trahee în aşa
fel, încît gravitaţia să ajute progresia secreţiilor din zonele distale spre cele proximale ale arborelui bronşic.
Această poziţionare este în funcţie de segmentul care trebuie drenat. Există şi poziţii de drenaj al întregului
plămîn – poziţia Trendelenburg la un unghi de înclinare de 60-70°.
Eficienţa drenajului postural creşte atunci cînd este asociat cu educarea tusei şi expectoraţiei dirijate, cu
tapotamentul, vibraţiile şi exerciţiile respiratorii.
Mobilizarea pasivă a toracelui este realizată de către KT şi constă în presiuni sau tracţiuni manuale exercitate
pe coaste şi ritmate pe mişcările respiratorii cu scopul conservării mobilităţii condro-costo-vertebrale.
Presiunile se exercită la sfîrşitul expirului şi produc comprimarea toracelui. Tracţiunile se aplică la sfîrşitul
inspirului şi produc distensia toracelui.
Din punct de vedere mecanic se folosesc următoarele repere:
• direcţia axului de rotaţie, care variază, în funcţie de etajul toracic, în diverse planuri:
- frontal pentru coastele superioare;
- oblic pentru coastele mijlocii;
- sagital pentru coastele inferioare.
• în timpul inspirului, coasta trece de la poziţia verticală (sagitală – numită şi poziţie expiratorie) la o
poziţie orizontală (transversală – numită şi poziţie inspiratorie); în expir mişcarea este inversă.
• mobilizarea costală este însoţită de modificări ale diametrelor toracice:
- sagital la nivelul coastelor superioare;
- transvers şi sagital la nivelul coastelor mijlocii;
- transvers la nivelul coastelor inferioare.
• mişcarea de „ridicare” a membrului superior (flexie, abducţie şi rotaţie externă) însoţită de tracţiunea în
inspir provoacă extensia coloanei dorsale şi creşterea diametrului antero-posterior al toracelui.
Mobilizările pasive ale toracelui, care pun în tensiune articulaţiile costo-vertebrale şi intervertebrale
trebuie să fie blînde, nedureroase. Presiunile sau tracţiunile se menţin cîteva secunde, apoi scad progresiv; se
repetă de 5-10 ori consecutiv. Mobilizarea pasivă a toracelui se poate efectua la nivel toracic superior, mijlociu
şi inferior.

Mobilizarea toracelui superior

Pacientul în decubit dorsal, cu genunchii uşor flectaţi: KT stînd cu „la capul” pacientului, îşi aplică
palmele pe clavicule, de o parte şi de alta a sternului, exercitînd presiuni manuale în timpul expirului, sensul
fiind antero-posterior şi uşor inferior. (Fig. 4.)

Fig. 4.
Mobilizarea toracică superioară
la sfîrşitul expirului

Pacientul în decubit dorsal, cu mîinile încrucişate la ceafă: KT stînd „la capul” pacientului, îşi plasează
membrele superioare între braţul şi antebraţul pacientului, se sprijină cu coatele pe masa de reeducare îşi aplică
mîinile cu degetele abduse, în direcţia spaţiilor intercostale, la baza hemitoracelui şi exercită tracţiuni la sfîrşitul
inspirului executînd un inspir forţat. (Fig. 5.)
Pacientul în decubit dorsal, membrele superioare sus, mîinile prind un baston: KT în stînd, între capul
pacientului şi baston, îşi plasează mîinile cu degetele abduse pe direcţia spaţiilor intercostale şi execută
simultan tracţiuni pe torace şi presiuni pe baston la sfîrşitul inspirului, realizînd astfel un inspir forţat.
 Fig. 5
Mobilizarea toracică superioară
la sfîrşitul inspirului

Mobilizarea toracică mijlocie şi inferioară

Pacientul în decubit dorsal sau lateral: KT exercită pe regiunile toracice laterale la sfîrşitul expirului
presiuni cu direcţie inferioară şi posterioară.
Pacientul în decubit dorsal: 2 KT în stînd lateral, de fiecare parte a pacientului, îşi plasează membrele
superioare aşa cum se observă în fig. 6. ei execută la sfîrşitul inspirului presiuni, unul în hemitoracele mediu şi
abdomen, iar celălalt pe hemitoracele inferior şi superior. Această manevră se aplică bolnavilor în comă.

Fig. 6.
Mobilizarea toracică superioară
la sfîrşitul inspirului

Pacientul în decubit lateral, cu braţul stîng sus: KT

tracţionează la sfîrşitul inspirului, membrul superior. (Fig.
7.)

Fig. 7.

Reeducarea diafragmului constă dintr-un ansamblu de exerciţii ventilatorii de mare amplitudine, conştiente şi
localizate, cu scopul ameliorării cursei de mişcare.
În poziţia stînd, mişcările diafragmului sînt egal repartizate, la nivelul celor două hemitorace, cursa fiind
de 2-3cm într-o respiraţie normală şi de 8-10cm într-o respiraţie forţată.
În poziţia decubit lateral diafragmul se comportă astfel:
• în timpul respiraţiei de repaus, partea diafragmatică homolaterală este mobilă şi ridicată (poziţie
expiratoare), în timp ce partea controlaterală este imobilă (poziţie inspiratorie);
• în timpul inspirului forţat, partea diafragmatică homolaterală înregistrează mişcări cranio-caudale ample,
în timp ce partea controlaterală este practic imobilă;
• în timpul expirului forţat, partea diafragmatică homolaterală urcă moderat în torace, în timp ce partea
controlaterală se mobilizează doar la sfîrşitul expirului.
Reeducarea se efectuează analitic pentru părţile anterioară, posterioară şi laterale ale diafragmului.
Pacientul în decubit ventral (sau în patrupedie); KT localizează şi controlează mişcarea respiratorie
plasîndu-şi mîna pe regiunea epigastrică. Abdomenul se deplasează amplu, obţinîndu-se mobilizarea şi
reeducarea părţii anterioare a diafragmului.
 Pacientul în decubit dorsal cu genunchii flectaţi; KT localizează şi controlează mişcarea respiratorie
plasînd o mînă pe regiunea abdominală, care se deplasează amplu, în timp ce mişcările costale superioare sînt
foarte limitate. Astfel se obţine mobilizarea şi reeducarea părţii posterioare a diafragmului.
Pacientul în decubit lateral drept: KT stînd lateral stînga, cu antebraţul său drept blochează hemitoracele
stîng şi comandă: expir lent, forţat, cu retragerea abdomenului şi inspir lent, profund cu bombarea peretelui
abdominal; cu mîna stîngă aşează la nivelul flancului drept, controlează mişcările abdomeno-diafragmatice şi
opune rezistenţă mişcării diafragmatice inspiratorii. Ciclul se repetă de 8-10 ori consecutiv, după care se reia
exerciţiul şi din decubit lateral stînga. Se obţine astfel mobilizarea şi reeducarea părţilor laterale ale
diafragmului. (Fig. 8.)

Fig. 8.
Reeducarea diafragmului drept
în decubit lateral drept

Reeducarea abdominală se realizează prin mişcări de expir ample, rapide efectuate cu efort toraco-
abdominal intens sau în condiţii de hiperventilaţie ce depăşesc 50 litri/min.
În timpul ciclului respirator se produc următoarele:
• în respiraţia calmă, activitatea agonistă a musculaturii abdominale este mai puţin intensă. Ea creşte
considerabil în apnee şi cînd efortul static toraco-abdominal este menţinut la sfîrşitul expirului;
• expirul rapid foloseşte un maximum de unităţi motorii de la nivelul muşchilor peretelui abdominal;
• activitatea antagonistă inspiratoare a abdomenului apare cînd inspirul atinge 80% din capacitatea vitală.

Reeducarea abdominală, în repaus

Pacientul în decubit dorsal: KT îi comandă un inspir forţat lent şi profund, urmat de un expir rapid, cu
retragerea abdomenului, urmat de apnee.
Acelaşi exerciţiu se execută din patrupedie, poziţie în care musculatura abdominală se contractă static
împotriva greutăţii masei viscerale. (Fig. 9.)

Fig. 9.
Reeducarea muşchiului transvers
în patrupedie

Reeducarea abdominală se realizează şi în condiţii de hiperventilaţie ce depăşesc 50 litri/min., condiţie care se

obţine fie prin mişcări voluntare ample şi rapide, fie prin exerciţii de mers sau alergare.

Reeducarea respiratorie costală se realizează prin mişcări respiratorii de mare amplitudine, localizate
la diverse nivele ale cutiei toracice, care antrenează regiunile pulmonare subiacente. Deplasările coastelor sînt
realizate prin contracţia muşchilor respiratori principali şi accesori. Tehnic, exerciţiile se efectuează din poziţii
care oferă posibilitatea unei activităţi maxime a muşchilor care acţionează pe coaste, poziţii din care pacientul
execută inspiraţii şi expiraţii forţate şi rapide.
 Educarea ventilatorie este învăţarea voluntară a unor exerciţii ventilatorii de mică amplitudine
localizate la nivelul regiunii abdomino-diafragmatice, asociate sau nu cu mişcări costale inferioare.
Concomitent se caută stabilizarea sau ameliorarea posibilităţilor respiratorii subiective sau obiective ale
pacienţilor.
Cu pacientul în poziţii de relaxare musculară, KT comandă şi controlează manual exerciţii ventilatorii
care solicită un efort respirator minim:
• expirul se realizează cu gura întredeschisă, concomitent cu retracţia abdomenului, expirul bucal are
drept scop diminuarea rezistenţei opusă de nas la ieşirea aerului pentru a se asigura un debit expirator
normal;
• inspirul se execută pe nas, deoarece la nivelul mucoasei nazale aerul este încălzit, umidifiat şi purificat,
protejîndu-se astfel plămînii de agresiunile mecanice, fizice şi chimice. În inspir pacientul dilată nările şi
bombează moderat abdomenul. Cînd constată desincronizări, opreşte mişcarea ventilatorie şi o
corectează voluntar.
Şedinţa cuprinde serii de cîte 6-7 mişcări ventilatorii, urmate de perioade de repaus egale, ca durată cu
timpul de lucru. Şedinţa durează 30-45 min. Prin repetarea şedinţelor poate apare un automatism creîndu-se
astfel „modele noi” respiratorii.
În caz de colaps bronşic, se foloseşte expiraţia suflantă, care este o expiraţie executată cu buzele strînse.
Acest tip de ventilaţie creşte uşor presiunea intrabronhiolară expiratorie, evită închiderea căilor aeriene şi
permite ameliorarea debitului ventilator.
În servicii specializate, reeducarea respiratorie se poate realiza prin bio-feed-back. Printr-o buclă mixtă
fiziologică şi electronică (auditivă, vizuală şi mecanică) pacientul îşi poate autocorecta diverşi parametri
respiratori, autofacilitîndu-şi astfel deprinderea unui nivel respirator eficient. În acest caz, se utilizează
captatorii sensibili la presiunea respiratorie bucală, la frecvenţa, amplitudinea şi/sau contracţia muşchilor
respiratori accesorii.

Ventilaţia dirijată este o respiraţie cu o frecvenţă mică şi amplitudine mare. Exerciţiile de ventilaţie
dirijată cresc ventilaţia alveolară, corectînd hipoxemia şi scăzînd hipercapnia cu condiţia ca rezistenţa
ventilatorie întîlnită în cursul ventilaţiei de repaus şi într-o şedinţă de ventilaţie dirijată să fie identice.
La început, pacientul execută şedinţe, care conţin 10-15 serii de 7-8 mişcări respiratorii întrerupte prin
perioade de repaus egale cu timpul de lucru. Durata unei şedinţe este de 45 minute pînă la 1 oră.
Dacă bolnavul îşi controlează ventilaţia dirijată, exerciţiile se efectuează fără pauze, pe o durată de 15-
30 min. În primele 2 săptămîni, şedinţele se execută individual şi se repetă de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara.
În următoarele 2-3 luni se efectuează, sub supravegherea KT, o şedinţă pe zi în grupuri de 5-6 persoane.
Paralel, ventilaţia dirijată se execută şi la domiciliu în 2-5 şedinţe pe zi. Dimineaţa, la trezire, ajută expectoraţia,
iar la culcare corectează hipercapnia şi uşurează somnul.

Readaptarea respiratorie are drept scop readaptarea socială, familială, psihologică şi chiar
profesională a bolnavilor respiratori. Ea se realizează prin: antrenament la efort, mers pe teren plat, urcatul
scărilor, antrenament la bicicleta ergometrică.
Antrenamentul la efort este un antrenament fizic progresiv, în urma căruia pacientul este capabil să
execute eforturi din ce în ce mai mari, compatibile cu noua sa stare funcţională cardio-respiratorie. Exerciţiile îi
permit readaptarea la cerinţele activităţilor cotidiene şi chiar la o activitate profesională nouă sau la cea prestată
înaintea îmbolnăvirii.
Mersul pe teren plat. În cursul antrenamentului, KT cere pacientului să meargă normal şi să execute
exerciţii de respiraţie dirijată, în timp ce el controlează manual mişcările toraco-abdominale, verificînd
bombarea inspiratorie şi retracţia expiratorie a abdomenului. Exerciţiile se efectuează de 1-2 ori/zi, pe o durată
de 30 min. După 4-5 zile exerciţiul este însuşit şi devine posibilă chiar urcarea unei scări.
Urcarea pe scară constă în urcarea a două etaje a 25 trepte fiecare, înălţimea treptei fiind de cca. 15cm În
timpul urcării, pacientul păstrează o frecvenţă ventilatorie lentă, iar KT controlează frecvenţa cardiacă şi
respiratorie în repaus şi la sfîrşitul urcării fiecărui etaj. Apariţia unei tahicardii mai mari de 120 băt/min sau a
dispneei opreşte exerciţiul.
Antrenamentul pe bicicleta ergometrică se realizează cînd pacientul este capabil să efectueze proba
precedentă, pornind de la ventilaţia maximă a pacientului. Cînd ventilaţia maximă este mai mare sau egală cu
20 litri, antrenamentul constă într-un exerciţiu continuu, cu putere constantă, iar cînd are o valoare sub 20 litri,
exerciţiul este discontinuu şi se execută pe o durată de 30 secunde, repetat de 10 ori consecutiv, dar întrerupt de
perioade de repaus de 1-3 minute. Puterea impusă este egală cu dublul cifrei puterii maximale suportate.
Gimnastica respiratorie
Metoda de gimnastică respiratorie este foarte veche, ea fiind cunoscută de chinezi cu aproape 3000 de
ani î.H. Vechii indieni practicau exerciţii de respiraţie în cadrul „Hata Yoga”.
Gimnastica respiratorie constă din coordonarea şi amplificarea cu voinţă a mişcărilor libere de respiraţie,
precum şi din stimularea şi antrenarea funcţiei respiratorii prin mişcări pasive, active şi cu rezistenţă. La acestea
se adaugă exerciţii executate cu ajutorul unor aparate speciale sau prin alte procedee ca: apnee voluntară,
spirometria, aparatele muzicale de suflat, cîntecele şi declamaţiile.
Exerciţiile de respiraţie, deşi ample şi uşor de executat, sînt puţin utilizate în practică, rolul lor nu este
întotdeauna corect înţeles şi apreciat, iar uneori chiar contestat.
Scopul exerciţiilor de respiraţie este de a umple mai mult şi mai bine plămînii cu aer, de a antrena
muşchii respiratori, de a amplifica mişcările toracelui şi ale diafragmului, de a exercita şi menţine elasticitatea
plămînilor, de a mări ventilaţia pulmonară şi de a activa schimburile gazoase în plămîni şi în ţesuturi (respiraţia
tisulară). Exerciţiile de respiraţie stimulează marea şi mica circulaţie a sîngelui şi influenţează favorabil
funcţiile organelor din torace şi abdomen.

Indicaţii metodice
Exerciţiul de respiraţie trebuie să se execute întotdeauna pe nas; aceasta este o regulă generală în
gimnastica respiratorie. Trecînd prin căile nazale, în respiraţie, aerul se umezeşte, se încălzeşte şi se filtrează de
praf şi de alte impurităţi. Aerul expirat pe nas redă mucoasei nazale o parte din umiditatea şi căldura piedute
pentru umezirea şi încălzirea lui în timpul inspiraţiei.
Respiraţia nazală păstrează şi întăreşte relaţiile funcţionale dintre organism şi mediul exterior.
Receptorii mucoasei nazale informează centrii nervoşi despre compoziţia, temperatura, umiditatea şi presiunea
atmosferică, mişcările şi alte proprietăţi fizice şi chimice ale aerului.
Prin miros sînt simţite substanţele chimice din aer, cele iritante provoacă reflexe de apărare, prin care se
împiedică pătrunderea aerului viciat în plămîni sau se face eliminarea impurităţilor pătrunse.
În timpul respiraţiei cu gura închisă, vălul palatin se aplică pe baza limbii, epiglota se ridică şi aerul
găseşte o cale directă şi continuă de pătrundere spre plămîni. Orice obstacol pe căile nazale reduce respiraţia şi
determină folosirea căilor bucale.
Respiraţia bucală provoacă numeroase îmbolnăviri ale căilor respiratorii şi ale plămînilor. Această
respiraţie trebuie oprită, nefiind fiziologică.
Dacă respiraţia este strict nazală, iar căile respiratorii sînt normale, aerul rece nu este insalubru pentru
organism, ci mai sănătos decît cel cald pentru că este astringent pentru mucoasa nazală şi conţine mai puţine
bacterii. Nu trebuie însă abuzat de aerul rece pentru că se poate ajunge la răcirea corpului şi la îmbolnăvire.
Vîntul nu este favorabil respiraţiei deoarece conţine praf şi răceşte mai repede corpul.
Exerciţiile de respiraţie trebuie alese cu grijă şi executate cu metodă şi convingere, regulat şi
perseverent, pînă ce devin un obicei natural, permanent.
Şedinţele de gimnastică respiratorie sînt la început scurte, de 5-6 minute, şi se efectuează o dată pe zi.
După cîteva zile, dacă totul decurge normal, şedinţele se pot prelungi progresiv pînă la 10-20 minute şi se pot
executa de două-trei ori pe zi. Şedinţele mai frecvente sînt de preferat şedinţelor prea lungi, ele întreţin o
ventilaţie pulmonară mai bună şi formează reflexe respiratorii mai stabile.
Exerciţiile de respiraţie sînt simple sau complexe, uşoare sau grele, păstrează un ritm normal sau
accelerat, după nevoie; ele trebuie astfel executate încît să satisfacă toate cerinţele oamenilor sănătoşi, bolnavi
sau convalescenţi.
Pentru cei slabi mişcările de respiraţie trebuie adaptate şi dozate cu prudenţă după nevoile şi forţele
individuale. Este recomandat ca ei să înceapă tratamentul prin mişcări pasive, să treacă încet la respiraţia liberă
şi apoi la respiraţii însoţite de mişcări active şi cu rezistenţă, simple sau complexe.
Aceste exerciţii trebuie să stimuleze respiraţia fără a obosi sau a stînjeni circulaţia. Eforturile intense sau
mai ales cele statice, trebuie evitate deoarece blochează toracele şi abdomenul, stînjenind atît respiraţia, cît şi
circulaţia sîngelui.
Gimnastica respiratorie trebuie să ducă la însuşirea unei atitudini corecte a corpului, favorabile pentru
respiraţiile ample şi energice. Atitudinile defectuase, care se constată atît de des în lucru şi în repaus, cu capul
aplecat înainte, umerii „căzuţi”, spatele cifotic şi toracele înfundat, nu permit o respiraţie normală şi trebuie
corectate, chiar în cadrul gimnasticii respiratorii.
Prin gimnastică respiratorie trebuie să dezvoltăm în egală măsură atît muşchii toracici, cît şi diafragmul,
împreună cu muşchii abdominali. Asigurarea corelaţiei juste între activitatea muşchilor toracici, pe de o parte şi
a diafragmului lucrînd împreună cu muşchii abdominali, pe de altă parte, este un factor foarte important în
educarea respiraţiei. Antrenînd în mod judicios ambele grupe de muşchi, antagonişti, se îmbunătăţeşte şi
respiraţia toracică şi cea diafragmatică.
În gimnastica respiratorie trebuie să se ajungă la o perfectă coodonare a mişcărilor, învăţînd includerea
sau excluderea din exerciţii a unui grup de muşchi. Astfel se realizează o respiraţie cu adevărat educată ce se
poate dirija după voinţă, spre dezvoltarea morfologică normală a toracelui şi abdomenului, spre mărirea
amplitudinii şi elasticităţii, spre creşterea capacităţii respiratorii sau spre scopurile profilactice ori curative ale
tratamentului.
Pentru a ajunge la această perfectă stăpînire a respiraţiei, este nevoie de un număr mare şi variat de
exerciţii, precum şi de o practică susţinută şi îndelungată a lor.

Importanţa poziţiilor corpului în gimnastica respiratorie

Respiraţia este un act indispensabil vieţii şi deaoarece ea se face continuu, în orice poziţie s-ar afla
corpul. Se cunoaşte că nu toate poziţiile sînt deopotrivă de favorabile pentru actul respirator; respiraţia este
liberă în unele poziţii, uşoară sau stînjenită în altele.
Poziţia stînd este o poziţia pentru respiraţie, dacă este corectă, întrucît se menţine fără încordare şi
permite contracţia şi relaxarea liberă a muşchilor respiratori. Exerciţiile de respiraţie se pot sistematiza în
diferite moduri, ca de exemplu:
• exerciţii cu respiraţie liberă sau însoţite de mişcări pasive, active şi cu rezistenţă;
• exerciţii simple sau complexe, simetrice sau asimetrice;
• exerciţii executate din diferite poziţii iniţiale, de pe loc sau din deplasare etc.
În inspiraţiile ample şi profunde se contractă muşchii extensori ai spatelui şi cefei corectînd poziţia
coloanei vertebrale; se apropie şi se fixează omoplaţii; capul se redresează; muşchii abdominali participa static
la mişcare.
În expiraţiile forţate, coloana vertebrală rămîne în poziţia iniţială, trunchiul se îndoaie uşor, capul şi
toracele coboară puţin, omoplaţii se depărtează şi muşchii respiratori se relaxează.
Respiraţia este favorizată dacă se măreşte baza de sprijin, prin îndepărtarea membrelor inferioare; cu
trunchiul uşor extins creşte inspiraţia, cu trunchiul uşor flexat inspiraţia este stînjenită, dar expiraţia este
uşurată; trunchiul îndoit sau răsucit într-o parte, respiraţia este asimetrică; cu trunchiul uşor aplecat şi cu
palmele sprijinite înainte, respiraţia este maximă.
Poziţia aşezat este favorabilă respiraţiei dacă se susţine trunchiul drept, capul ridicat şi pieptul liber.
Trunchiul aplecat sau îndoit înainte stînjeneşte respiraţia. Poziţia aşezat rezemat permite o respiraţie liniştită
relaxatoare cu prelungirea pauzei respiratorii.
Poziţia decubit dorsal este favorabilă pentru inpiraţie deoarece muşchii corpului sînt relaxaţi. Totuşi
extensia coloanei vertebrale şi contactul toracelui cu planul posterior de sprijin, reduc mişcarea coastelor.
Poziţia este bună pentru respiraţia de repaus, dar nu este potrivită pentru respiraţia intensă.
Poziţia decubit ventral stînjeneşte respiraţia (nu permite o respiraţie amplă). În cazul în care capul şi
pieptul sînt ridicate, spatele arcuit şi cu sprijin pe antebraţe, palme, respiraţia se realizează mai bine. Inspiraţia
făcută o dată cu extensia şi expiraţia cu revenire la poziţia iniţială constituie un bun exerciţiu de respiraţie.
Poziţia decubit lateral este favorabil respiraţiei de partea hemitoracelui nesprijinit.
Poziţia pe genunchi oferă aceleaşi condiţii pentru respiraţie ca şi poziţia stînd, dar poziţia pe geninchi cu
spijin înainte pe palme (patrupedie) se dovedeşte a fi o poziţie favorabilă respiraţiei ample deoarece sprijinul pe
palme înlesneşte contracţia mai puternică a muşchilor centurii scapulare, care ajută respiraţia.

Exerciţii libere de respiraţie

Exerciţiile libere de respiraţie sînt mişcări simple, fiziologice ale toracelui, controlate şi intensificate de
voinţă. Respiraţiile voite constituie procedeul de bază al gimnasticii respiratorii. Aceste exerciţii învaţă
pacientul să stăpînească, să conducă şi să controleze funcţia respiratorie, să mărescă cît mai mult cavitatea
toracică şi să facă să circule cît mai mult aer prin plămîni. Aceste mişcări nu sînt însoţite sau ajutate de o altă
mişcare a corpului şi nici de un alt procedeu respirator.
Fazele respiraţiei – inspiraţie şi expiraţie – sînt amplificate uniform, păstrîndu-se între ele raporturile
normale. Aceste raporturi pot fi schimbate cu voinţă; se poate prelungi inspiraţia, expiraţia sau pauzele după
inspiraţie sau după expiraţie.
Exerciţiile libere de respiraţie pot fi executate din orice poziţie fundamentală sau derivate ale corpului.
Durata inspiraţiei este scurtă pentru că este mai activă. Durata expiraţiei este de regulă de două ori mai mare
deoarece se realizează mai mult pasiv, pe baza elasticităţii pulmonare şi toracice.
 Ritmul respirator poate fi reglat voluntar, în 2 sau 3 timpi. Exerciţiile în 2 timpi constau în inspiraţii şi
expiraţii egale. Exerciţiile în 3 timpi constau dintr-o inspiraţie profundă (T1-2), urmată de o expiraţie normală
(T3); inspiraţia următoare este normală (T1), dar expiraţia este forţată (T2-3).
După scop, exerciţiile libere de respiraţie vizează: lărgirea capacităţii toracice în întregul ei sau lărgirea
diametrelor antero-posterior, transversal sau longitudinal (vertical), dezvolatarea simetrică a toracelui sau a unei
jumătăţi, dezvoltarea bazelor sau a vîrfurilor toracelui.
Exerciţiile libere se execută lent, continuu, liniştit şi ritmic, fără alte încordări. După ce au fost învăţate
pot fi însoţite de alte mişcări de gimnastică, pasive, active şi cu rezistenţă.

Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări pasive

Mişcările pasive de respiraţie sînt necesare pentru tratamentul unor bolnavi slăbiţi, care nu pot executa
mişcări active ample şi simt o adevărată „sete de aer”. Scopul lor este de a amplifica mişcările toracelui şi de a
mări ventilaţia pulmonară, fără a cere un efort din partea bolnavilor.
Poziţiile alese trebuie să fie relaxante şi cu o bază mare de sprijin; exerciţiile să fie executate cu blîndeţe
şi îndemînare. Inspirul şi expirul sînt începute de pacient şi continuate prin mişcări pasive. Cele mai tipice
exerciţii pasive de respiraţie ale toracelui sînt ridicarea toracelui şi presiuni pe torace în expir.
Pentru ridicarea pasivă a toracelui pacientul este în decubit dorsal, cu corpul relaxat şi respiraţia liniştită.
KT stă în partea dreaptă a pacientului şi prinde toracele de o parte şi de alta, cu palmele întinse şi cu degetele
depărtate, îndreptate cu vîrfurile spre coloana vertebrală.
În timp ce pacientul inspiră profund, cît poate, toracele este ridicat înainte sau în sus, pînă ce trunchiul
se desprinde de pe planul de sprijin; la sfîrşitul inspiraţiei este arcuit mai departe cu presiuni uşoare, executate
dinapoi înainte, pentru a mări şi mai mult cavitatea toracică. La sfîrşitul expirului şi în timpul pauzei care
urmează se execută, la baza toracelui presiuni uşoare, egale, dar insistente, însoţite de vibraţii, trepidaţii sau
scuturări care completează expirul. Mişcările pasive de respiraţie cu participarea trunchiului se execută în
sensul extensiei şi flexiei, al îndoirilor şi răsucirilor laterale şi a circumducţiilor.
Extensia şi flexia pasivă a trunchiului se execută din poziţia aşezat pe un scaun, cu trunchiul şi
membrele relaxate. KT stă în spatele pacientului şi îl sprijină cu mîinile petrecete pe sub axile şi cu palmele şi
degetele aplicate anterior, de o parte şi de alta a sternului. În timp ce inspiră (mai ales spre sfîrşitul inspirului),
trunchiul pacientului este ridicat şi tras înapoi, pînă ce vine să se sprijine pe pieptul KT. În timpul expirului şi în
pauza ce urmează, trunchiul pacientului este lăsat să se flecteze uşor, fiind susţinut cu mîinile, care rămîn
aplicate pe piept. Mişcarea se execută dinainte înapoi şi invers.
Îndoirile laterale pasive se execută tot din poziţia aşezat, dar pot fi executate şi din poziţia stînd depărtat.
KT stă în spatele pacientului, cu palmele aplicate pe părţile laterale ale toracelui, sub axile. Îndoirea trunchiului
se realizează în timpul şi spre sfîrşitul inspirului, readucerea lui la verticală se face în timpul expirului.
Mişcarea poate fi unilaterală, favorizînd inspirul de partea convexă, sau bilateral, realizînd o amplificare
alternativă a inspirului în cele două jumătăţi a toracelui. Îndoirea se face graţie forţei gravitaţiei, iar trunchiul
trebuie sprijinit. Readucerea trunchiului la verticală se face pasiv, iar cu o uşoară contribuţie a pacientului
mişcările pot fi executate activo-pasiv.
Răsucirile pasive ale trunchiului se execută din aceleaşi poziţii ca şi îndoirile laterale. KT aplică
asimetric pe toracele pacientului o mînă pretrecută sub axilă, pe torace, din faţă, din partea spre care se va face
mişcarea, iar cealaltă mînă se sprijină pe spate, de partea opusă, la nivelul omoplatului. Mîna din faţă trage,
mîna din spate apasă, realizînd o mişcare de răsucire a trunchiului în jurul axului vertical. Inspirul corespunde
mişcării de răsucire, expirul corespunde revenirii în poziţia iniţială. Mişcările pot fi executate activo-pasiv.
Circumducţia pasivă a trunchiului se face din poziţia aşezat pe un scaun. KT fixează ferm trunchiul
pacientului cu mîinile aplicate sub axilă. Acesta inspiră în faza de extensie a trunchiului cu mîinile aplicate sub
axilă şi expriră în restul măşcării îndeosebi în flexie. Mişcarea se execută alternativ în ambele sensuri. Pentru
uşurarea execuţiei se execută asupra trunchiului tracţiuni uşoare în sens vertical.
Ridicarea pasivă a umerilor în diverse planuri se execută din aceleaşi poziţii iniţiale. Stînd în spatele
pacientului KT îl prinde de mîini, de antebraţe sau de încheietura mîinii şi îi ridică membrele superioare lateral
sau înainte pînă la orizontală sau pînă la verticală în timpul inspirului, lăsîndu-le să cadă în poziţia iniţială în
timpul expirului (sus inspir – sus expir).
Membrele superioare întinse pot fi duse lateral sau în sus, în inspir şi readuse la poziţia iniţială, în expir.
La sfîrşitul mişcării de întindere pasivă a membrelor superioare, se execută o uşoară tracţiune în sus a lor şi o
uşoară extensie a trunchiului, corespund unei mişcări ample a inspirului toracic.
 Mişcările pasive ale membrelor inferioare însoţind mişcările de respiraţie, se execută din decubit dorsal.
Îndoirea şi întinderea membrelor inferioare se face apucînd de glezne, se ridică gambele odată cu îndoirea
genunchilor şi a şoldurilor, în timpul inspirului şi se duc la poziţia iniţială în timpul expirului.
Mişcările membrelor inferioare au o influenţă puternică asupra abdomenului şi prin intermediul
acestuia, asupra diafragmului. Aceste mişcări se realizează uni- şi bilateral, cu numeroase variante.
Mişcările de flexie a membrelor inferioare se efectuează de preferinţă îndoind coapsele din şold şi
gambele din genunchi, în timpul inspirului, readucerea lor la poziţia iniţială în expir. Mişcările de abducţie-
adducţie, rotaţie şi circumducţie cer o atentă coordonare cu respiraţia.

Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări active

Mişcările active care însoţesc fazele respiraţiei amplifică mai mult mobilitatea toracică, angrenează mai
activ muşchii respiratori şi coordonează mai bine actul respirator.
Exerciţiile de respiraţie pot fi însoţite de mişcări simple ale membrelor superioare, ale trunchiului şi ale
membrelor inferioare, precum şi de mişcări complexe; acestea pot favotiza inspirul, expirul sau ambele faze ale
respiraţiei. Exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări active ale membrelor superioare sînt cele mai des utilizate
în practică.
Menţinerea poziţiilor şi executarea acestor mişcări necesită contracţia statică şi dinamică a muşchilor
din regiunea umerilor, omplatului, pieptului şi spatelui. În timpul executării acestor exerciţii se execută asupra
toracelui presiuni şi tracţiuni, de contracţie şi relaxare, care pot favoriza sau stînjeni funcţia respiratorie. Dacă,
spre exemplu, fixarea mîinilor pe şold, la umăr, la ceafă, pe cap sau pe un sprijin în faţa pieptului, umerii şi
omoplaţii sînt fixaţi, iar muşchii respiratori, în special cei inspiratori, se contractă mai puternic, lărgesc mai
mult cuti toracică şi măresc ventilaţia plămînilor. La rîndul lor mişcările membrelor superioare măresc
diametrul toracelui şi amplitudinea mişcărilor respiratorii. Mişcările de depărtare a membrelor superioare de
corp şi de ridicare a lor sus favorizează inspirul, cobirîrea, apropierea şi încrucişarea lor înainte, favorizează
expirul. Se recomandă mişcările cu forţă redusă şi medie, întrucît cele grele duc la blocarea şi la stînjenirea
funcţiei respiratorii.

Poziţiile şi mişcările libere

Se execută simetric sau asimetric, din poziţia stînd, aşezat, pe genunchi sau în decubit.
Exemple de exerciţii:
• ducerea mîinilor pe şold, la umeri, ceafă, pe cap, cu inspir şi revenire în poziţia iniţială, cu expir;
mişcările sînt însoţite de o uşouară redresare a trunchiului în inspir şi de relaxarea lui în expir.
• supinaţia membrelor superioare – inspir, pronaţia lor – expir.
• ducerea membrelor superioare înainte, apoi lateral cu supinaţie – inspir; revenire la poziţia iniţială –
expir.
• circumducţia membrelor superioare, prin înainte în sus – inspir; lateral în jos – expir. Este un bun
exerciţiu de mobilizare a articulaţiilor umerilor şi omoplaţilor, de întindere şi relaxare a musculaturii din
jurul centurii scapulare şi de mărire a supleţei miţcărilor toracelui.
• ridicarea umerilor – inspir, coborîrea lor – expir.
• cu mîinile pe şolduri: ducerea coatelor înapoi – inspir; revenire – expir.
Exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări libere ale trunchiului au o mai mare eficacitate decît cele
însoţite de mişcările membrelor superioare. Mişcările de trunchi: flexie înainte, lateral, extensie, rotaţie
(răsucire), circumducţie (rotare).
• extensia trunchiului executată cu amplitudine redusă, îndreaptă şi întinde coloana vertebrală, lărgeşte
toracele şi favorizează inspirul, flexia – expirul.
• îndoirile laterale favorizează inspirul pe partea convexă şi expirul de partea concavă (se utilizează în
special în tratarea scoliozelor).
• îndoirile şi răsucirile pot fi utilizate ca exerciţii asimetrice, unilaterale, de respiraţie şi ca exerciţii
corective.
• în circumducţie, cînd e partea de extensie – inspir, de flexie – expir.
Exerciţiile de respiraţie însoţite de mişcări libere ae membrelor inferioare sînt utilizate frecvent în kinetoterapie.
Mişcările membrelor inferioare (mai ales mersul, alergarea) sînt exerciţii ajutătoare pentru respiraţie.
• ridicare pe vîrfuri – inspir, revenire – expir.
• ducerea unui picior înainte (oblic înainte, lateral, înapoi) – inspir, revenire expir.
• aşezat pe un scaun, cu mîinile pe umeri (la ceafă, pe cap): ridicare în stînd, cu întinderea braţelor înainte
(oblic, lateral, sus) – inspir, revenire – expir.
Exerciţii de respiraţie însoţite de mişcări cu aparate portative
Sînt foarte utile atunci cînd trebuie asigurată o mai bună simetrie (bastonul) sau o îngreuiere a mişcărilor
(gantere, mingi medicinale etc.). aceste exerciţii sînt indicate mai ales în tratamentul corectiv al deficienţelor
fizice.
Stînd depărtat, cu un baston ţinut de capete: ducerea braţelor sus, cu tensiune finală şi inspir; revenire în
poziţia iniţială cu expir. Mişcarea se poate amplifica prin ducerea bastonului peste cap la nivelul umerilor, cu
redresarea trunchiului - inspir, urmată de îndoirea trunchiului înainte, cu ducerea bastonului în jos – expir.
Stînd, cu bastonul ţinut de capete în faţa pieptului, răsucirea trunchiului cu ducerea bastonului în sensul
răsucirii – inspir; revenire – expir. Mişcarea se poate realiza într-un singur sens sau alternativ.
Stînd depărtat, cu bastonul deasupra capului – inspir: îndoirea trunchiului lateral – expir.
Pe genunchi, aşezat pe călcîie, cu trunchiul uşor aplecat înainte, cu bastonul peste omoplaţi: ridicarea
trunchiului în poziţia pe genunchi, cu ducerea bastonului deasupra capului – inspir; revenire la poziţia iniţială –
expir.

Exerciţii de respiraţie cu rezistenţă

Pentru a întări şi mai mult capacitatea funcţională a aparatului respirator se recomandă executarea unor
procedee de gimnastică cu rezistenţă. Natura acestei rezistenţe este diferită: se utilizează fie presiuni pe piept,
pe spate şi abdomen, fie mişcări cu rezistenţă ale membrelor superioare şi ale trunchiului. Presiunile pot fi
manuale sau cu obiecte potrivite pentru acest scop: săculeţ cu nisip, cărţi. Cea mai eficace este presiunea cu
propriile mîini.
Pacientul îşi aplică palmele şi degetele întinse pe părţile natero-laterale şi inferioare ale pieptului şi
execută o apăsare mai mare în timpul expirului. Această comprimare a bazelor serveşte la întărirea musculaturii
respiratorii şi la lărgirea părţii superioare a toracelui. Se cunoaşte că regiunea subclaviculară şi a vîrfurilor
plămînilor este insuficient dezvoltată la unii copii şi tineri.
Ca exerciţii uşoare şi cu caracter de joc pentru copii se recomandă procedee simple de rezistenţă
periferică opusă expirului, ca: suflarea printr-un tub de cauciuc pentru mingi, umplerea cu aer a baloanelor,
stingerea lumînărilor puse la o oarecare distanţă, împrăştierea fulgilor etc.
Exerciţiile cu rezistenţă sînt contraindicate bolnavilor de plămîni în stadiul acut şi predispuşi la
hemoptizii, în stare febrilă, cu insuficienţă cardiacă decompensată.

Exerciţii fizice care favorizează respiraţia

Împotriva gimnasticii respiratorii propriu-zise s-au ridicat şi continuă să se ridice unele obiecţii. Se
admite în general că exerciţiile de respiraţie prin antrenarea muşchilor respiratori, pot amplifica mişcările
toracelui şi ale plămînilor, pot mări capacitatea vitală şi deci, ventilaţia pulmonară. Nu se admite însă faptul că,
aceste exerciţiiar activa într-o prea mare măsură schimburile de gaze între aerul alveolar şi sînge şi schimburile
de gaze de la nivelul ţesuturilor.
Se mai adaugă constatarea că, uneori, mişcările prea ample şi prea puternice, executate fără a
corespunde unor nevoi fiziologice, produc la unele persoane neantrenate ameţeli şi stări de rău.
Se recomandă exerciţii care să pună în lucru intens masele mari de muşchi ai corpului, care să consume
în contracţie cantităţi aprecibile de substanţe energetice şi să determine acumularea în sînge şi ţesuturi a unor
abundente reziduuri chimice şi a unui exces de bioxid de carbon. Efortul fizic intens este posibil numai dacă se
bazează pe o funcţie respiratorie bună; de aici rezultă nevoia de a dezvolta aparatul respirator în aceeaşi măsură
cu aparatul locomotor.
În raport cu desfăşurarea efortului fizic general, exerciţiile de respiraţie se împart în 3 grupe:
• exerciţiile de antrenament a aparatului respirator pentru mărirea capacităţii sale funcţionale;
• exerciţii de respiraţie pregătitoare pentru probele de efort intens (exerciţii de încălzire);
• exerciţii de respiraţie compensatoare şi liniştitoare după terminarea probelor.
În prima grupă sînt cuprinse toate exerciţiile de dezvoltare generală şi de antrenare a aparatului
respirator; aceste exerciţii se referă îndeosebi la muşchii care rămîn inactivi în respiraţiile curente şi anume
muşchii auxiliari ai inspirului profund şi ai expirului forţat. Aceste exerciţii au ca scop perfecţionarea funcţiei
respiratorii şi coordonarea respiraţiei cu efortul.
În grupa a doua sînt cuprinse exerciţiile care amplifică mişcările toraclui şi ale diafragmului, măresc
ventilaţia pulmonară şi activează schimburile respiratorii, pregătind aparatul respirator pentru efortul intens care
urmează. Aceste exerciţii sînt un mijloc de adaptare a respiraţiei şi circulaţiei la efort şi se practică imediat
înaintea unei probe fizice grele.
 În grupa a treia sînt cuprinse exerciţiile de respiraţie ce se efectuează după toate eforturile fizice intense,
pentru a linişti şi regla respiraţia şi circulaţia sîngelui şi a grăbi revenirea la echilibrul funcţional dinainte de
efort. Aceste exerciţii menţin ritmul şi amploarea respiraţiilor la un nivel ridicat, pînă ce organismul îşi plăteşte
datoria de oxigen contractată în timpul efortului şi pînă ce funcţiile mari revin la starea de repaus.
Exerciţiile fizice care provoacă necesitatea respiraţiei pot fi împrumutate din gimnastică, jocuri şi
sporturi. Din gimnastica de bază şi cea igienică pot fi utilizate toate exerciţiile care stimulează funcţia
respiratorie prin antrenarea unui număr mai mare de muşchi, în efortui de viteză, forţă şi rezistenţă.
Jocurile dinamice şi sportive necesită un mare debit respirator. Dintre sporturi: atletismul (mai ales
alergările), înotul, schiul, patinajul sînt cunoscute pentru valoarea lor respiratorie.
Mersul pe jos, sub forma plimbărilor în aer liber sau excursiile în locuri pitoreşti, este considerat ca cel
mai bun exerciţiu de respiraţie pentru orice vîrstă.

Exerciţii de respiraţie însoţite de manifestări fonetice şi muzicale

Exerciţiile de respiraţie însoţite de sunete, numere, cuvinte sau propoziţii lungi sau repetate, de cititul cu
voce tare şi de declamaţii constituie gimnastica de respiraţie fonetică; exerciţiile de respiraţie însoţite de tonuri
muzicale, de refrene şi cîntece sau exerciţiile la instrumentele muzicale de suflat constituie gimnastica
respiratorie muzicală. În aceste metode se încadrează învăţarea vorbirii şi cîntecului de către copiii mici.
Aceştia sînt puşi să expire şuierînd puternic şi prelung (se produce un zgomot asemănător fluieratului
sau cu al consoanei S ori F, prelungită). În inspir aerul este aspirat „sugere a aerului”.
Un alt procedeu constă în emiterea, în timpul expirului vocale deschise (a, i, o, u) pronunţate cu
sonoritate, prelungit şi sacadat sau a unor consoane (n, m, r, v, z) care produc un fel de murmur sau zumzet.
De la exerciţiile cu vocale şi consoane se poate trece la pronunţarea în timpul expirului sau spre sfîrşitul
ei a unor cuvinte scurte, monosilabice repetate sau polisilabice. Sînt cuvintele bogate în vocale care se pot
prelungi (cu-cu-ri-gu). Pentru a se prelungi inspirul sau expirul şi uneori ambele faze ale respiraţiei se spun
şoptit sau cu voce tare, şiruri de numere de la 10-20 şi mai departe. În loc de numere se pot spune propoziţii cu
un conţinut simbolic sau umoristic. Copiii sînt puşi să pronunţe aceste sunete şi cuvinte corect şi clar, după
regulile fonetice. Aceste exerciţii pot fi repetate în mers, în dans, în timpul săriturii la coardă sau al jocurilor
dinamice.
De la exerciţiile de respiraţie fonetică se poate trece la cele de respiraţie muzicală. Educaţia muzicală a
respiraţiei poate începe foarte devreme. În afară de valoarea educativă, estetică şi de divertisment, cîntecul este
socotit un exerciţiu de respiraţie mai bun decît alergarea; el dezvoltă toracele, măreşte debitul respirator şi
perfecţionează puterea de autocontrol.
Cîntăreţi au o respiraţie mai bine educată, chiar decît unii sportivi; ei îşi educă prin cîntec întregul
mecanism fiziologic şi psihomotor al respiraţiei.
Cîntecul amplifică şi întăreşte mai mult expirul, inspirul fiind un fenomen secundar, de necesitate.
Espirul este puternic, prelung şi bine dezvoltat, pe cînd inspirul este puternic, dar scurt şi discret. Prin educaţie
şi antrenament, cîntăreţii ajung să menţină aerul inspirat sub mare presiune şi să-l elibereze prin expir, încet şi
cu măsură, treptat, după nevoia de a scoate sunete puternice sau slabe, lungi sau scurte, înalte sau joase.
Ca metodă de educaţie respiratorie, cîntecul este mai plăcut, atrăgător, pentru că produc numeroase
efecte psihice pozitive (plăcerea estetică, buna dispoziţie, calmul, relaxarea psihică).
Muzicanţii şi elevii, care exersează la instrumente de suflat îşi dezvoltă foarte mult toracele şi ventilaţia
pulmonară, dar prin exagerări şi excese se poate ajunge la tulburări funcţionale, cu caracter profesional.
În contrast cu cei ce vorbesc şi cîntă, persoanele cu deficienţii de auz şi vorbire (surdo-muţi) au o
respiraţie deficientă atît cantitativă, cît şi calitativă. Ei au torace îngust, atrofic şi nedezvoltat, căile respiratorii
au permeabilitate redusă, respiraţia se face mai mult pe gură, mişcările toracelui au o amplitudine sub medie, iar
capacitatea respiratorie este insuficientă. Ventilaţia pulmonară şi schimburile gazoase din ţesuturi se realizează
în condiţii subnormale, funcţiile mari fiziologice şi chiar cele psihice sînt încetinite, întîrziate, limitate. Înainte
de a-i învăţa să vorbească, educatorii îi învaţă pe aceştia să respire mai bine şi mai profund.
Vorba şi cîntecul asociate cu mişcarea sînt factori de educaţie fizică, psihică, profilaxie
kinetoterapeutică. Simultaneitatea dintre activitatea fonetică şi muzicală şi activitatea fizică, dezvoltă nu numai
aparatul respirator şi locomotor, ci şi întreaga personalitate a copilului.
Această metodă are totuşi unele dezavantaje. Mişcarea cu cîntec dezvoltă mai mult faza de expir bucal,
în dauna celei nazale şi strică ritmul normal şi regulat al respiraţiei prin sunete inegale, mai lungi sau mai scurte
decît fazele regulate ale respiraţiei. În executarea lor nesupravegheată se produce o tendinţă de grăbire a
ritmului respirator şi de superficialitate în mişcările respiratorii, care duc la oboseală. De aceea, pentru a avea
efectele dorite, exerciţiile cu cîntec trebuie să se execute sub controlul atent al educatorului.
Apneea voluntară ca exerciţiu de respiraţie
Apneea voluntară, reţinerea sau suspendarea respiraţiei în limitele rezistenţei organismului şi a puterii de
voinţă, poate fi considerată dacă se repetă metodic, ca un bun exerciţiu de respiraţie. Acest exerciţiu
influenţează mai ales centrii nervoşi respiratori, cărora le măreşte rezistenţa faţă de conţinutul scăzut de oxigen
şi de creşterea bioxidului de carbon în sînge.
Proba apneei voluntare, adică determinarea timpului cît poate dura reţinerea voită a respiraţiei şi
rezistenţei la nevoia imperioasă de a respira, a fost experimentată pentru prima dată la scafandri şi în aviaţie
pentru selecţia piloţilor.
Înregistrînd grafic mişcările respiratorii după proba apneei, se constată o mai bună amplificare a
mişcărilor toracelui şi o hiperventilaţie secundară compensatorie. Înainte de revenirea completă la normal,
respiraţia trece uneori printr-o fază scurtă de rărire a ritmului.
Faptul stabilit experimental că durata apneei voluntare se măreşte prin antrenament susţinut şi metodic,
cu rezulate deosebite, a determinat utilizarea acestei probe ca exerciţiu de dezvoltare şi educare a funcţiei
respiratorii.
Astfel, se execută exerciţii de întrerupere voluntară a respiraţiei, fie după faza inspiratorie, fie după
expir. După inspir amplu, cînd în plămîn există o cantitate mare de aer, durata apneei poate să crească.
După primele experienţe durata apneei creşte apreciabil, acest rezultat se datoreşte educării funcţiei
respiratorii şi voinţei de a rezista. Exerciţiile se efectuează, de preferinţă, în repaus, în poziţia decubit sau aşezat
rezemat. Dacă în perioada de apnee, se execută mişcări sau se răspunde la alte solicitări, durata ei se scurtează
mult şi intervine necesitatea respiraţiei.
Procedeul apneei voluntare constituie o probă de autocontrol asupra funcţiei respiratorii şi un exerciţiu
de respiraţie, care nu cere un efort fizic prea mare, dar necesită o mare solicitare a voinţei.
Procedeu apneei voluntare este destul de greu de învăţat şi de executat corect, proba propriu-zisă poate
determina tulburări subiective şi obiective neplăcute (cianozarea feţei, senzaţia de sufocare, de asfixie,
lipotimie).
Apneea voluntară este contraindicată în cazurile de tulburări respiratorii grave, dar mai ales în tulburări
cardio-vasculare şi nervoase.

Containdicaţii (gimnastică respiratorie):

• cord pulmonar cronic, insuficienţă respiratorie manifestă, bronsiectazii cu hemoptizii repetate,
tuberculoza pulmonară, micozele pulmonare.

Gimnastica de corectare a:
• curburilor patologice ale gîtului şi poziţiei capului;
• poziţiei umerilor şi scapulei;
• curburilor patologice ale coloanei dorsale;
• curburilor patologice ale coloanei lombare;
• poziţiei şi mobilităţii bazinului;
• tonifierea diafragmului şi musculaturii respiratorii propriu-zise toracice.