Eugenia Bîrlea1

Recrutarea soldaţilor în armata habsburgică în secolul al XVIII-lea

Cuvinte cheie: armată, recrutare, Habsburgi, Transilvania, Maria Tereza, Iosif II.
Rezumat: Articolul încearcă o scurtă trecere în revistă a modurilor în care armata
Habsburgilor se recruta şi se completa în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al
XIX-lea. Alături de sistemul mercenariatului perpetuat din trecut, se face trecerea spre
recrutarea de bună voie a soldaţilor plătiţi dintre supuşii proprii, în paralel cu soldaţii
angajaţi din statele vecine. În primele decenii ale secolului al XVIII-lea se pune în
aplicare recrutarea obligatorie a unor cetăţeni indezirabili, periculoşi şi prea puţin
folositori în economia statului. Aceste două moduri constituie principalele surse de soldaţi
până la introducerea, în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea, a sistemului
conscripţiei militare, sistem care precede serviciul militar obligatoriu introdus abia peste
un secol, în 1866. O privire specială e consacrată provinciilor Ungaria şi Transilvania,
provincii care nu au acceptat introducerea sistemului conscripţiei.
Tradiţia mercenariatului
Cercetarea de faţă este consacrată armatei austriece, mai precis modului în care se
recruta şi completa armata în perioada de maximă expansiune spre est şi sud-est a
Austriei, de la izgonirea turcilor din Ungaria la finele secolului al XVII-lea, până după
războaiele napoleoniene. Peste tot în Europa asistăm, de la sfârșitul secolului al XVII-lea
până după mijlocul al secolului XVIII-lea, la transformarea armatelor medievale, alcătuite
din „contingente feudale, armate de mercenari, miliţii ale oraşelor şi ale ţăranilor, gărzi de
corp princiare, trupe care rămâneau împreună numai pentru un anumit timp”2, în armate
regulate, permanente, instrumente ale statului și politicii sale. Un asemenea proces are loc
și în Imperiul austriac, când, pentru a-și extinde dominația în sud-estul Europei, Casa de
Habsburg avea nevoie de o armată tot mai numeroasă, unitară și bine instruită.
În secolul al XVII-lea, mercenariatul constituia baza armatelor, mai ales când era
vorba de trupe numeroase pentru purtarea unor războaie importante. Până în secolul al
XVI-lea elvețienii erau cei mai căutaţi mercenari, dar din vremea împăratului Maximilian
I (1459-1519) încep să se recruteze trupe de mercenari şi în spațiul german, faimoase în
toată Europa pentru eficacitatea lor, dar și pentru brutalitățile comise. În epoca Războiului
de 30 de ani (1618-1648), purtat de ambele tabere mai ales cu mercenari, austriecii au

1
Librarian, PhD, Romanian Academy Library, Cluj-Napoca, email: eugeniabirlea@gmail.com
2
István Deák, Mai presus de naţionalism. O istorie politică şi socială a corpului de ofiţeri habsburgici,
1848-1919, Academia Romană, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, p. 41.

1
recrutat armate uriaşe din toată Europa apuseană. Albert von Wallenstein (1583-1634) 3 a
fost un exemplu tipic și strălucit al conducătorului de mercenari; ajuns să conducă oștile
împăratului catolic împotriva principilor protestanți, a fost ucis din porunca aceluiaşi
împărat, deoarece a abuzat de puterea sa aproape discreționară încercând să facă propria
sa politică. Ceea ce defineşte acest sistem al mercenariatului este recrutarea liberă,
viitorul soldat primind ca acont o sumă de bani şi fiind angajat pe o perioadă determinată,
de obicei până la sfârşitul campaniei. Conducătorul de mercenari era însărcinat de un
principe sau de o altă autoritate să recruteze un număr de regimente, acest conducător
devenind un adevărat un om de afaceri, căci el făcea recrutări cu banii săi sau pe bază de
credite. Căpitanii şi coloneii subordonaţi lui făceau recrutarea propriu-zisă, se ocupau de
echiparea şi plata soldaţilor. Banii daţi în avans erau recuperaţi de la comandantul
armatei, Wallenstein în acest caz, iar el îi primea de la împărat. Comandanţii de regimente
şi de companii erau proprietarii acestora, coloana vertebrală a armatei, iar un efect
secundar era îmbogăţirea necinstită a acestor ofiţeri care îşi însuşeau o parte din bani,
raportând cheltuieli mai mari. În secolul al XVII-lea au existat și alți faimoşi conducători
de mercenari, cum ar fi ducele Bernhard de Sachsen-Weimar (1604-1639), care întreţinea
o mare armată privată, luptând cu ea de partea diferiţilor regi europeni. Wallenstein i-a
depăşit pe toţi având în subordinea sa câteva zeci de sub-întreprinzători, proprietari şi
comandanţi de regimente, armata sa numărând, în 1632, 57 de regimente de infanterie şi
70 de regimente de cavalerie. Și sub comanda lui Wallenstein trupele au comis jafuri şi
acte de violenţă împotriva populaţiei civile, aşa cum erau obişnuiţi mercenarii, deşi acesta
acorda o mare valoare disciplinei şi se străduia să o impună.4
Costurile uriaşe ale armatei organizate de Wallenstein au fost acoperite prin
sistemul unor contribuţii de război impuse nu numai ţărilor inamice, ocupate sau pe
teritoriul cărora se purta războiul, ci şi provinciilor austriece. Sistemul contribuţiilor a fost
perfecţionat la maximum de Wallenstein, pe care unii istorici contemporani îl consideră
cel mai mare întreprinzător de război al timpului său, căci el nu a fost doar comandant
militar, ci se ocupa şi de îmbrăcămintea, hrana şi plata armatei, de dotarea ei cu arme şi
muniţie.5
3
Despre acest personaj, istoricul Jules Michelet a scris: „Sumbru, tăcut, inabordabil, Wallenstein nu
deschidea gura decât pentru a ordona execuţii şi totuşi toată lumea alerga sub steagurile lui ... El a stabilit
domnia soldaţilor... Oricine avea pinteni de fier era rege şi făcea orice voia”. Jules Michelet, Histoire de
France. Vol. 11: Richelieu et la Fronde, Paris, 1862, p. 5.
4
Robert Rebitsch, Wallenstein. Biografie eines Machtmenschen, Wien-Köln-Weimar, Böhlau, 2010, pp.
127-130.
5
Thomas Winkelbauer, Nervus rerum Austriacarum. Zur Finanzgeschichte der Habsburgermonarchie um
1700, în Die Habsburgermonarchie 1620 bis 1740: Leistungen und Grenzen des Absolutismus Paradigmas,

2
 Până la domnia Mariei Tereza se menţine o puternică variaţie a dimensiunii
armatei, care creştea mult în preajma războiului, pentru ca, după terminarea lui,
regimentele să fie reduse sau dizolvate în întregime. După Pacea Westfalică, Ferdinand III
a redus la 9 regimentele de infanterie din cele 66 existente în 1637, iar această puternică
variaţie s-a menţinut şi în timpul domniei lui Leopold I (1650 -1705)6 şi chiar şi în epoca
marelui comandant de armată, Eugeniu de Savoia (1663-1736).7
Recrutarea liberă și cea ex officio
În secolul al XVIII-lea, armata continuă să completeze prin recrutarea de bună
voie (în germană Werbung sau Anwerbung), pe bază de contract, viitorii soldaţi primind la
încheierea înţelegerii un acont (Handgeld) şi fiind apoi mai mult sau mai puţin regulat
plătiţi. Dacă în vremea lui Wallenstein, soldaţii de sub comanda sa se recrutaseră din
spaţii europene întinse (Irlanda, Scoţia şi Olanda catolică furnizau soldaţi pentru
cavalerie, în Ungaria erau căutaţi croaţii, iar în Italia erau angajaţi, pentru regimentele de
infanterie, italieni şi spanioli etc.)8, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea se
observă tendinţa de a restrânge aria de recrutare la spaţiul austriac şi la cel al Imperiului
roman de neam germanic, acordându-se acolo regimentelor austriece teritorii de
recrutare9. Tendinţa continuă să se evidenţieze tot mai mult în deceniile următoare.
Soldații erau recrutați de bună voie și plătiți, dar în secolul XVIII, în afara acestor
caracteristici, nu mai au aproape nimic în comun cu trupele de mercenari din secolele
trecute: lipsite de disciplină, terorizând populația civilă în timpul și, mai ales, după
terminarea unei campanii. Totuşi, recrutarea în afara graniţelor, mai ales în Imperiul
romano-german rămâne încă multă vreme o modalitate de completare a trupelor care, deşi
costa mult, avea avantajul că scutea de îndatoririle militare forţa de muncă din
agricultură, meşteşuguri, industrie şi minerit. În 1765 a fost mai riguros reglementată 10, în
sensul că de acum încolo toate regimentele germane primesc teritorii de recrutare în
Imperiul romano-german și se creează instituțiile care să organizeze cât mai eficient
această recrutare.11 O seamă de ordonanţe ale Consiliului Aulic de Război din vremea lui
Iosif II aduc mereu noi precizări referitoare la calităţile ofiţerilor şi subofiţerilor trimişi în

ed. Peter Mat’a, Thomas Winkelbauer, Stuttgart, Franz Steiner, 2006, pp. 196-197.
6
Alphons von Wrede, Geschichte der k. und k. Wehrmacht. Die Regimenter, Corps, Branchen und Anstalten
von 1618 bis Ende des XIX. Jahrhunderts, Viena, 1898, vol. I, p. 34.
7
Ibidem, p. 38.
8
Gilbert Anger, Illustrierte Geschichte der k. k. Armee dargestellt in allgemeiner und specieller
culturhistorischer Bedeutung von der Begründung und Entwicklung an bis heute, vol. II, 1887, p. 698.
9
Anger, op. cit., p. 936.
10
Preaînalta rezoluţie din 4 iunie 1765. Vezi Wrede, op cit., p. 100, nota 1.
11
Wrede, op. cit., vol. I, p. 100.

3
acest scop în anumite părţi ale spaţiului german, la avansarea preferenţială a celor
merituoşi12, la păstrarea în acele posturi a ofiţerilor care au stabilit relaţii bune cu
autorităţile locale13, la echipare recruţilor şi banii care-i primeau la început 14, la vârsta şi
înălţimea recruţilor15 etc. Se recrutau soldaţi mai ales din Prusia, Bavaria, Palatinat
(Kurpfalz), Würzburg, Hessa, Bayreuth, Ansbach, Zweibrücken, Darmstadt, Münster,
Trier, Köln, Liège, Wolfenbüttel, dar și din provinciile supuse turcilor. 16 Chiar şi în timpul
războaielor cu Napoleon se făceau recrutări în afara provinciilor austriece; provizoriu
întreruptă din cauza campaniilor contra francezilor, în 1802 se reluase activitatea tuturor
celor 32 de comandouri de recrutare active pe teritoriul Imperiului Romano-german. 17 La
începutul secolului al XVIII-lea se menţine şi obiceiul de a împrumuta regimente sau
corpuri întregi de la suveranii străini. În campania din Italia Eugeniu de Savoia a condus
trupe împrumutate de la regele Prusiei, iar pentru războaiele cu turcii, austriecii au
împrumutat trupe din Bavaria. Alte trupe au fost cerute în această epocă de la suveranii
olandez, danez, englez, astfel încât istoricii afirmă că, în războaiele conduse de Eugeniu,
abia un sfert din soldaţi aparţineau armatei austriece, restul trupelor fiind împrumutate. 18
Începând cu domnia Mariei Tereza se făcea uz şi de recrutarea unor corpuri de voluntari 19
pe cuprinsul imperiului Habsburgic sau în afara lui. Uneori aceşti voluntari deveneau

12
Ordonanţele din Praga, 1 martie 1779 şi cea din 12 aprilie 1782. Apud Jakob Heinrich, Gesetze für die k.
k. Armee in Auszug nach alphabetischer Ordnung der Gegenstände, Viena şi Praga, 1784, p. 335.
13
Ordonanţa din Praga, 20 februarie 1781. Ibidem
14
Ordonanţa Consiliului Aulic de Război din 15 septembrie 1779 şi ordonanţa din Praga 10 aprilie 1781.
Ibidem, p. 337
15
Ordonanţa de la Viena, 15 septembrie 1779 şi cea de la Praga, 14 februarie 1783. Ibidem, p. 337.
16
Jakob Heinrich, Gesetze für die k. k. Armee in Auszug nach alphabetischer Ordnung der Gegenstände,
Viena şi Praga, 1787, p. 626 [i.e. 520]
17
Cirkular-Rescript an der Hofkriegsrath, an sämmtliche General-Commanden und die dem Hofkriegsrath
unterstehene den Hauptämter, Viena, Degen, 1802, p. 5 Armata austriacă nu era o excepţie, toate armatele
vremii sunt, în parte, alcătuite din străini. Chiar armata Prusiei avea în regimentele ei unguri, italieni,
olandezi, elveţieni sau soldaţi din alte state germane. În aceeaşi măsură, germanii serveau în alte armate:
Olanda, Franţa, Spania Anglia. În Războiul de Independenţă al SUA au luptat 30 000 de mercenari germani
de partea regelui Angliei. Până şi armatele conduse de Napoleon aveau o parte considerabilă de străini, în
campania din Rusia (1812/1813) mai puţin de jumătate din soldaţii săi erau francezi. Vezi Jochen Oltner,
Migration, Krieg und Militär in der Frühen und Späten Neuzeit, în Krieg, MilitärundMigration, in der
frühen Neuzeit, ed. Matthias Asche, Berlin-Münster, Lit Verlag, 2008, p. 48.
18
Anger, op. cit., vol. II, p. 939.
19
Soldaţii erau angajaţi şi plătiţi pe perioada conflictului, iar corpul respectiv era dizolvat, de obicei, la
încheierea păcii. Corpurile de voluntari puteau fi alcătuite din elemente puţin valoroase din punct de vedere
militar sau, dacă erau buni luptători, precum cei recrutaţi de Trenck în Croaţia, comiteau nenumărate
abuzuri. Soldaţii lui Trenck, scrie Bariţiu, „lăţeau spaima în ţările germane, precum o lăţiseră odinioară
turcii”. Vezi George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, Ediţia a II-a,
Braşov, Inspectoratul pentru cultură al judeţului Braşov, 1993, vol. I, p. 370. Despre corpul arnăuţilor
recrutat în Principate, în 1788, un călător străin prin spaţiul românesc afirma că era alcătuit din cele mai rele
elemente ale naţiei moldoveneşti. Vezi Hacquets neueste physikalisch-politische Reisen in den Jahren
1788-1789 und 90. durch die Dacischen und Sarmatischen oder Nordlichen Karpaten, partea a II-a,
Nürnberg, 1791, p. 49.

4
nucleul unui viitor regiment regulat; acesta este cazul corpului de voluntari recrutat cu
permisiunea împărătesei Mariei Tereza în 1740 de baronul Franz von Trenk de pe
domeniul său din Croaţia și alcătuit în mare parte din foşti hoţi şi haiduci amnistiaţi în
vederea înrolării și care a devenit ulterior nucleul Regimentului maghiar de Infanterie nr
53.20 Din spaţiul românesc, în vremea războaielor cu turcii purtate de Iosif II s-au recrutat,
în 1788-89, voluntari în Ardeal şi un corp de arnăuţi din Principate; acesta din urmă a
participat, sub conducerea maiorului Joseph Bedeus von Scharberg, la luptele de la
Focşani şi Mărtineşti.21 Între ofiţerii străini angajaţi în armata austriacă se numără şi
principele Radu Cantacuzino, fiul domnului muntean Ştefan Cantacuzino, care a fost
pentru scurtă vreme, în 1736, comandantul regimentului iliric de grăniceri, în timpul unui
unei campanii din Italia.22
Tendinţa recrutării din ţările proprii devine însă tot mai vizibilă pe parcursul
secolului al XVIII-lea. Încă în 1722 căpitanii primeau un ordin care le impunea trimiterea
unui număr de soldaţi în concedii lungi de câte 9-10 luni, pentru ca să se facă recrutări în
provinciile austriece cu banii astfel economisiţi.23 Maria Tereza, care, la preluarea
domniei, a găsit un corp de ofiţeri de etnii foarte diferite, multe din afara imperiului său,
iar la nivelul soldaţilor situaţia era încă şi mai colorată sub aspect etnic 24, insista pentru
recrutarea cu precădere dintre supușii austrieci.
În afară de recrutarea pe bază de contract, se conturează, sub domnia lui Leopold I
(1658-1705), un alt mod de întregire a armatei, și anume recrutările făcute de Stări.
Instituţiile centrale precum Consiliul Aulic de Război şi Camera Aulică, unde se
centraliza la sfârşitul fiecărui an numărul necesar de noi soldaţi, îi repartizau pe provincii,
iar autorităţile provinciale făceau repartizarea pe comitate (sau scaune și districte), pe
oraşe şi localităţi. În limbajul vremii acest fel de recrutare se numea în limba germană
Aushebung, Rekrutierung sau (Land)rekrutenstellung/ ex officio Stellung şi avea avantajul
că nu ţinea departe de trupe ofiţerii care se ocupau de recrutări, dar şi dezavantajul că
20
Anton Marx, Geschichte des 53-ten ungarischen Linien-Infanterie-Regiments, Viena, 1838, p. 11.
21
Anger, op. cit., vol. II, p. 1080. Joseph Beddeus von Scharberg era, în 1788, căpitan în Regimentul al
doilea de grăniceri români, când a fost avansat maior şi i s-a încredinţat comanda corpului de voluntari din
Principate cu care s-a distins în cele două bătălii. Corpul de voluntari a fost dizolvat în 1790, iar el s-a întors
la regimentul său, avansând la gradul de colonel în 1801, grad cu care s-a şi pensionat. A murit la Mediaş în
1806. Vezi Constantin von Wurzbach, Biographisches Lexikon des Kaisertums Österreich enthaltend die
Lebensskizzen der denkwürdingen Personen, welche seit 1750 in den österreichischen Kronländern geboren
wurden oder darin gelebt und gewirkt haben, vol. 1, Viena, 1856, p. 219.
22
Vezi N. Iorga, Radu Cantacuzino, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, Seria III,
tom XIII, p. 9-10.
23
Anger, op. cit. , vol. II, p. 936.
24
Gustav von Hubka, Geschichte des k. und k. Infanterie Regiments Graf von Lacy Nr. 22 von seiner
Errichtung bis zur Gegenwart, Zara, Editura regimentului, 1902, p. 60.

5
autorităţile locale profitau de prilej şi trimiteau ca soldaţi tineri certaţi cu legea sau
indezirabili, unii chiar inapţi pentru serviciul militar. Plângerile autorităţilor militare către
Consiliul Aulic de Război se pare că nu ajutau la nimic, căci obiceiul de a trimite la
armată, privită ca o instituţie de corecţie, indivizi turbulenţi sau suspecţi a rămas multă
vreme în uz.25 În acest caz nu e vorba deci de libera opţiune a viitorului soldat, acesta
fiind trimis ca ostaş de către autorităţile locale pentru că s-a automutilat ca sa scape de
serviciul militar, pentru că a fugit de la recrutare, pentru că autoritățile îl socotesc inutil,
leneş sau un vagabond sau niște consăteni influenți ori chiar familia îl consideră periculos
și doresc îndepărtarea lui din comunitate. Prinderea viitorilor soldaţi se făcea în tot
comitatul în aceeaşi zi, data fiind ţinută secretă şi precedată de întrunirile secrete ale
conducerii locale pentru a se pune de acord cu privire la candidaţii cere urmau a fi trimişi
la oaste. Întreprinderea era deci una dintre cele mai riscante pentru organele politice
locale (mai ales pentru judele şi juraţii satului) care se expuneau astfel răzbunării
candidaților sau a rudelor26
Cei angajaţi cu contract (numiți Capitulanten, de la contract, Capitulation) o
făceau de bună voie şi primeau, în rate, o sumă de bani (numită Handgeld) care varia în
funcţie de cerere şi ofertă, dar şi de calităţile fizice ale fiecăruia. O comisie alcătuită din
ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi se deplasa în localităţile sau cercurile desemnate, prezenta
autorităţilor locale documentele pe baza cărora îi era permisă recrutarea, iar apoi un
toboşar, de regulă, anunţa localnicilor condiţiile de recrutare. 27 Regulile recrutării de bună
voie erau însă de multe ori încălcate şi era nevoie mereu de interzicerea recrutărilor
ilegale. Un ordin al Consiliului Aulic de Război din 30 ianuarie 1722 interzicea angajarea
prin mijloace necinstite, prin şiretlicuri şi uz de alcool şi ameninţa cu pedepse şi pe
ofiţerii de la infanterie care umblă încinşi cu paloş, ca şi cum ar vrea sa recruteze soldaţi
pentru dragoni şi cuirasieri, care se bucurau de mare prestigiu, precum întreaga cavalerie
în general, ca şi pe acei ofiţeri care prind ucenici de meşteşugari şi-i vând autorităţilor
locale datoare să dea recruţi, practicând astfel un comerţ ilegal cu oamenii. 28 Ordine
precum acesta se repetă mereu, dovedind cât de uşor şi de des erau încălcate.

25
Anger, op. cit. , vol. II, p. 935.
26
E vorba de Johann von Csaplovics şi de lucrarea sa Gemälde von Ungern, partea a II-a, Pesta, C. A.
Hartleben, 1829, p. 222-223.
27
Hubka, op. cit., pp. 10-12.
28
Hermann Meynert, Geschichte der k.k. österreichischen Armee, ihrer Heranbildung und Organisation,
sowie ihrer Schicksale, Thaten und Feldzüge, von den fruhesten bis auf die jetzige Zeit, vol. IV: Geschichte
des Kriegswesens und der Heeresverfassung in de rösterreichischen Monarchie vom Tode des Kaisers
Leopold I. bis auf die gegenwärtige Zeit, Viena, 1854, pp. 12-14.

6
 În realitate, sarcina nu era uşoară nici pentru cei care se ocupau cu recrutările. În
Bavaria, de unde se recrutau câteva regimente austriece, existau mulţi ţărani de statură
înaltă, foarte căutaţi, pe care ofiţerii ar fi dorit să-i angajeze, dar costau mult. Dacă
promisiunile şi banii nu convingeau, viclenia şi violenţa erau mijloace la îndemână.
Plângerile autorităţilor locale din această provincie de la începutul secolului al XVIII-lea
denotă că se recurgea destul de des la prinderea ilegală a recruţilor. S-a ajuns ca unele
comunităţi să riposteze violent la astfel de recrutări, soldate uneori cu rănirea sau chiar
uciderea celor care au luat soldaţi cu forţa.29 Cât priveşte viclenia, aici recrutorii erau
ajutaţi de alcool şi de femeile de moravuri uşoare. Îi atrăgeau pe tineri la cârciumă, unde
îşi stabileau, de multe ori, cartierul general, dându-le să bea pentru a-i convinge mai uşor
că viaţa de soldat este una plină de aventură. Recurgeau la cele mai josnice înşelăciuni
pentru a face să fie găsit în buzunarul tânărului (ba chiar în mâncare sau în paharul de
băutură!) o sumă de bani, declarată apoi Handgeld, iar cel asupra căruia se găseau banii
era declarat recrut. Sau era suficient ca un tânăr neştiutor să fie convins să bea în cinstea
împăratului sau a comandantului de oşti pentru a considera acest gest ca o recunoaşterea
unui angajament. Dacă respectivul refuza să se considere viitor soldat, era declarat rebel,
arestat şi maltratat până când ceda şi era înrolat. 30 Fiindcă tinerii deveniseră neîncrezători,
era nevoie de şi mai mult rafinament pentru amăgirea lor. Un autor de la începutul
secolului al XIX-lea de formaţie juridică ne-a descris o scenă tipică a recrutărilor. La un
târg anual sau la hramul unei biserici, adică acolo unde se adună mulţi oameni, cei
însărcinaţi cu recrutarea se prezintă şi-şi instalează un cort în centrul localităţii respective.
Scenele relatate de el se petrec în Ungaria, unde serviciul militar la husari era, de departe,
preferat celui la infanterie, aşa că recrutorii se îmbracă în uniformă de husar,
instrumentiştii care-i însoţesc cântă, iar soldaţii execută dansuri marţiale care plac foarte
mult tinerilor. Totuşi, aceştia încearcă să se ţină departe, privesc de la câţiva paşi cu
mâinile în buzunare sau împreunate la spate, ca să nu poată fi prinşi de mână, căci a da
mâna cu ofiţerii era echivala cu un acord de angajament militar. Însă ofiţerul sau un
însoţitor al lui intră în vorbă cu tânărul pe care a pus ochii, îl convinge că e de prin partea
locului (după ce a aflat tot de la tânărul naiv toate informaţiile de care avea nevoie), ceea
ce înseamnă că i-a câştigat încrederea; îi vorbeşte apoi despre greutăţile vieţii de soldat,
pe care nu ar recomanda-o nimănui şi-l sfătuieşte să nu dea niciodată mâna cu un recrutor,
căci va fi considerat recrut. Dar să bea un pahar la despărţirea de noul său prieten - iar aici

29
Hubka, op. cit., pp. 10-12.
30
Anger, op. cit. , vol. II, p. 697.

7
seducătorul îşi însoţeşte cuvintele de un ton convingător - aceasta o poate face liniştit.
Tânărul bea un pahar, urmat de al doilea şi de altele, se înveseleşte şi apoi se trezeşte
proaspăt recrut fără să ştie măcar ce s-a întâmplat.31
Recrutările violente erau la ordinea zilei şi în Prusia în secolul al XVIII-lea,
cauzând fuga în masă peste graniţă32; de asemenea, sunt documentate recrutările violente
în Sachsen33 și în tot spaţiul Imperiului Romano-german 34, ca şi în alte spaţii europene 35.
Ceea ce istoricul Stefan Kroll afirmă despre armata Saxoniei poate fi valabil pentru toate
armatele vremii: în anii de pace recrutările violente erau sporadice, dar dacă era brusc
nevoie de o sporire a efectivelor militare, plângerile celor recrutați cu forța erau repede
respinse de către autorități, astfel încât diferența dintre cele două forme de recrutare era
greu de făcut.36
Introducerea sistemului conscripţiei militare
După războaiele aproape neîncetate din primii ani ai domniei sale cu puterile
vecine, Maria Tereza a fost nevoită să se gândească la un sistem de recrutare mai eficient
şi mai puţin costisitor decât angajarea de soldaţi străini, urmărind, după modelul prusac,
să-şi completeze armata din provinciile austriece. Prusia introdusese, treptat, încă din
1722-1733, un model de recrutare care precede serviciul militar obligatoriu, numit
sistemul cantonal (Kantonsystem), bazat pe principiul că fiecare supus era obligat (cu
anumite excepţii) să facă serviciul militar; ţara era împărţită în teritorii de completare a
regimentelor numite cantoane, fiecărui regiment revenindu-i un asemenea canton, de unde
31
Csaplovics, op. cit., pp. 223-224. La fel se petreceau lucrurile în pragul revoluţiei de la 1848, aşa cum
observă un intelectual francez căsătorit cu o contesă unguroaică. „Câteodată sunetul unei muzici militare
izbucneşte din senin în sat. Husarii, îmbrăcaţi în elegantul lor costum, execută în piaţă un dans însufleţit
izbindu-şi pintenii. Ţăranul vine îngoană şi contemplă acest spectacol strălucitor. Ochii săi urmăresc
dansatorii; spionează fiecare poză, fiecare gest: muzica şi zgomotul de săbii îl exaltă; fascinat şi ca în afara
lui, părăseşte cercul spectatorilor, îşi loveşte pintenii şi se alătură husarilor. Le admiră uniforma. I se dă o
sabie: prinde un şako împodobit cu un panaş fâlfâitor. În beţia lui, a marcat repede o cruce ori s-a semnat cu
numele în josul unei hârtii periculoase ce i se arată. Nu va avea la rândul său nişte arme frumoase, un cal
bun, şi nu va veni el, în costum strălucitor, să danseze în faţa femeilor din satul său? Vai! Visul nu ţine mult.
Devenit soldat în serviciul „împăratului german”, este supus unei discipline pe care n-o bănuia. Să aibă cel
puţin frumosul cal pe care imaginaţia sa i-l picta! Însă mare parte din timp e încorporat în infanterie, şi nu îi
mai rămâne altă consolare decât să-şi poarte ghetele şi înguştii pantaloni galonaţi ce disting regimentele
ungare de trupele germane.” Vezi Auguste de Gérando, Transilvania şi locuitorii săi, I, Traducere din limba
franceză de Laurenţiu Malomfălean şi Marius Mitrache, Revizie şi aparat critic de Ana-Maria Stan, Cuvânt
înainte de Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014, p. 33-34.
32
Meynert, op. cit., pp. 2- 3.
33
Stefan Kroll, Soldaten im 18. Jahrhundert zwischen Friedensalltag und Kriegserfahrung. Lebenswelten
und Kultur in der kursächsischen Armee 1728-1796, Paderborn, Schöningh, 2006, pp. 129-132.
34
Ralf Pröve, Lebenswelten. Militärische Milieus in der Neuzeit. Gesammelte Abhandlungen, ed. Bernard
R. Kroener, Angela Strauß, Berlin, Lit- Verlag, 2010, p. 7.
35
Vezi, de exemplu, capitolul Du recrutement forcé sousl’Ancien Régime din cartea lui Edgard Boutaric,
Institutions militaires de la France avant les armées permanentes, Paris, H. Plon, 1863.
36
Kroll, op. cit., p. 130.

8
îşi completa efectivele de soldaţi. Bazată pe acest sistem, armata Prusiei crescuse mult în
scurtă vreme, în jurul anului 1790 având cca 190 000 de soldaţi, situându-se după Rusia şi
Austria, dar înaintea Franţei, țări faţă de care era mult inferioară ca suprafaţă şi număr de
locuitori.37
Până la 1770 schimbări numeroase, dar de amploare mai mică, căci armata Mariei
Tereza a fost aproape neîncetat pe picior de război, tindeau să uniformizeze armata sub
raportul îmbrăcămintei și al dotării cu armament, al organizării și instruirii ei, al reducerii
drepturilor proprietarului regimentului căruia îi reveniseră până acum largi competenţe
(moștenite din epoca mercenarilor) în privința alegerii uniformei regimentului, a numirii
ofițerilor și a vinderii posturilor de ofițeri etc. În acest fel, armata devine tot mai mult o
armată a împăratului. În 1769 regimentele au primit și un număr, chiar dacă continuă să
fie numite și după numele proprietarului.38
O reformă mult mai importantă este însă aceea referitoare la recrutare: între 1771-
1881 în armata austriacă s-a introdus un nou sistem de recrutare şi completare a trupelor,
sistemul conscripţiei și al cercurilor de recrutare (Conscription- und Werbbezirkssystem)
bazat pe un recensământ foarte amănunţit al populaţiei și pe principiul obligaţiei fiecărui
cetăţean de a-şi apăra ţara. Dar erau exceptate nu numai întregi categorii sociale, ci şi
unele provincii care îşi păstrau vechile lor constituţii şi legi militare. Din cauza rezistenţei
întâmpinate, conscripţia a putut fi introdusă doar în provinciile: Boemia, Moravia, partea
austriacă a Sileziei, Austria deasupra şi de sub Enns, Steyermark, Carintia, Craina,
comitatul Görz şi Gradiska, Galiția şi Lodomeria. Nu au acceptat acest sistem regatul
Lombardo-Veneţiei, Tirolul şi Voralberg, Ungaria şi Transilvania, unde recrutarea şi
întregirea regimentelor se făcea mai departe numai prin recrutarea de bună voie
(Werbung) şi prin recrutarea făcută de către autoritățile politice (Rekrutenstellung), iar în
caz de mare nevoie prin chemarea tuturor celor apţi de luptă (Aufgebot). Excepţie o
constituia şi Graniţa Militară, unde toţi bărbaţii apţi erau supuşi obligaţiei serviciului
militar prin statutul lor de grăniceri.
Conscrierea populaţiei a fost un proces laborios, pus în practică de o birocraţie
care nu a lăsat nimic la voia întâmplării, fiecare situaţie fiind avută în vedere. Pentru
recensământul populaţiei s-au întocmit un fel de formulare pentru fiecare familie
(Familienbogen) şi în care se consemnează cât mai multe informații, mai ales despre
potențialii soldați: numele fiecărui membru al familiei, vârsta, calificarea cât mai exactă,

37
Ibidem, p. 73.
38
Wrede, op. cit., I, pp. 37-41.

9
religia, înălţimea, problemele de sănătate etc. Aceste formulare aveau multe rubrici, iar
instrucţiunile de completare a informaţiei referitoare la fiecare persoană erau foarte
detaliate. Trebuia, de pildă, să se consemneze dacă un tânăr are sau nu părinţi, dacă e
născut din părinţi căsătoriţi sau în afara căsătoriei; dacă nu este prezent în localitate, să se
consemneze unde se află şi în ce scop; despre cei care au învăţat o meserie se menţiona
dacă aceasta este sau nu sursa lor principală de venit. Privitor la înălţimea tinerilor existau
trei rubrici la care puteau fi încadraţi aceştia. Alte instrucţiuni se referă categoriile socio-
profesionale şi la felul în care trebuie încadrată fiecare persoană.39 Prin centralizarea
acestor informaţii, autorităţile civile şi militare aveau o evidenţă clară a populaţiei
recrutabile de care dispuneau. Pentru a ţine la zi informaţiile acestea, se revizuia în fiecare
an, între lunile februarie şi mai, mişcarea populaţiei. Funcţionari civili şi militari se
deplasau din casă în casă şi consemnau modificările intervenite. Se notau militarii aflaţi în
concediu, tinerii care au obligaţii militare, dar au devenit între timp inapţi sau s-au mutat
etc.40 În provinciile supuse conscripţiei mişcarea populaţiei nu mai era liberă, un tânăr cu
obligaţii militare neputându-se muta în altă circumscripţie de recrutare decât cu aprobarea
autorităţilor; şi mai grea era mutarea într-o altă provincie austriacă nesupusă conscripţiei,
în acest caz respectiva familie având nevoie de aprobarea Cancelariei Aulice a provinciei
respective.41
Deşi riguros întocmite, listele cu cei recrutabili nu erau lungi. 42 Pe lângă faptul că
aceștia se puteau răscumpăra plătind o sumă de bani sau găsindu-şi, tot pentru bani, un
înlocuitor, erau exceptate o mulţime de categorii: nobilii, preoţii, funcţionarii şi fiii
acestora, câteva categorii de ţărani care deţineau o anumită suprafaţă de pământ sau erau
fiii unici ai unor părinţi vârstnici, lucrătorii de la mine, meşteşugarii etc., adică toți
indivizii necesari principalelor activități economice, pe lângă categoriile privilegiate. 43
Exista şi categoria scutirilor temporare, fiind vorba în general de tineri care nu-şi
terminaseră încă studiile. Se recrutau bărbaţi între 17-18 şi 40 de ani, serviciul militar era
pe viaţă, doar cei nesupuşi conscripţiei putând fi angajaţi pe baza contractului
(Capitulation) pentru o anumită perioadă, dar la încheierea acestui contract, respectivii
39
Heinrich, Gesetze…, 1787, pp. 590-591.
40
Ibidem, p. 593-596.
41
Ibidem, p. 602.
42
Nici măcar nu erau încorporaţi toţi cei conscrişi, ci doar o parte a lor. În legislaţia de la început (vezi
Conscriptions-und Werbbezirkssysteme. Für die kaiserl. königl. Deutschen Erbländer in Friedens-und
Kriegszeiten, Klagenfurt, 1781) nu se precizează câţi din cei conscrişi erau chemaţi şi în funcţie de care
criterii. Probabil că erau chemaţi în funcţie de data naşterii, aşa ca în Prusia, iar tragerea la sorţi s-a introdus
mai târziu. Vezi Denise Geng, Monarch und Militär. Zum Verhältnis von politischer und militärischer
Führung im 19. Jahrhundert. Preußen - Deutschland im Vergleich, Berlin, LIT Verlag, 2013, p. 59.
43
Wrede, op. cit., vol. I, p. 101.

10
soldați erau invitaţi să se reangajeze, oferindu-li-se condiții mai bune și o sumă de bani la
semnarea unui nou contract.44
Fiecare regiment are de acum un cerc fix de recrutare și completare a efectivelor și
o localitate permanentă de garnizoană, iar în perioadele de pace regimentele erau, în
general, dislocate în teritoriul de recrutare. Aceste cercuri de recrutare reflectă câștigurile
și pierderile teritoriale ale Austriei: după ce la prima împărțire a Poloniei (1772) revin
Austriei Galiția și Lodomeria, aici se vor recruta tot mai multe regimente, mai ales după
pierderile suferite după 1800: Țările de Jos, Lombardia, Veneția etc.45
La insistenţa arhiducelui Carol (1771-1847), preşedinte al Consiliului Aulic de
Război şi promotor al unor reforme ale armatei imperios necesare în urma înfrângerilor
suferite în faţa francezilor, s-a desfiinţat, prin Patenta din 4 mai 1802, împovărătorul
serviciu militar pe viaţă, limitându-se de acum la 10-14 ani pentru cei supuşi
conscripţiei.46 Prin Patenta referitoare la conscripţie din 25 octombrie 1804 se aduc
sistemului conscripţiei unele îmbunătăţiri, urmate de altele, după campaniile din 1805,
1809 și 1813.47 În preajma revoluţiei pașoptiste, serviciul militar s-a redus la 8 ani: în
1845, în provinciile germane48, iar în Transilvania, în 184749. O uniformizare a sistemului
de recutare la nivelul întregului Imperiu se petrece abia în 1852, când serviciul militar de
8 ani plus doi ani în rezervă devine valabil peste tot.50
Conscripția introdusă de Iosif II nu a rezolvat problema necesarului de soldați,
căci se menține încă și recrutarea cu bani, mai ales în Imperiul romano-german, ca și
recrutarea obligatorie făcută de către autoritățile locale. În perioada războaielor cu
francezii s-a recurs, din nou, și la recrutarea unor corpuri de voluntari, precum corpul
voluntarilor din Galiția organizat de contele O’Donell sau cel organizat de arhiducele
Carol în provinciile austriece Boemia și Moravia, în 1800. Granița Militară a fost
considerată o altă sursă bogată de soldați, mai ales în ultima parte a războaielor cauzate de
Revoluția franceză din 1789.51
Ungaria şi Transilvania

44
Ibidem, p. 102.
45
Ibidem, p. 103.
46
Anger, op. cit., vol. II, pp. 1266-1267.
47
Franz Joseph Schopf, Sammlung aller in Conscriptions-, Recrutierungs-und Militär-Entlassung-
Angelegenheiten erlasenen Vorschriften, Viena, 1833, pp. 4-5.
48
Ibidem, p. 107.
49
Bariţ, op. cit., vol. I, pp. 766-767.
50
Jürgen Angelow, Von Wien nach Königgrätz. Die Sicherheitspolitik des Deutschen Bundes im
europäischen Gleichgewicht (1815 - 1866), München, Oldenbourg, 1996, p. 67.
51
Anger, op. cit., vol. II, p. 1266.

11
 Recrutarea în provinciile Coroanei maghiare şi în Principatul Transilvaniei,
provincii unde nu s-a putut impune noul sistem de recrutare - cu toată insistența lui Iosif
II care a trimis trupe în comitatele Ungariei care manifestau cea mai puternică opoziție 52 -
punea conducerii militare austriece nişte probleme speciale. Conform constituţiei lor
feudale, apărarea ţării era datoria nobilimii, existând aici puţin numeroase trupe regulate,
un fel de miliţie, cunoscute sub numele de haiduci. În afară de aceste mici unităţi, nobilii
aveau obligaţia de a participa personal la război atâta vreme cât puteau purta armele
(insurrectio personalis) şi aveau şi îndatorirea de a echipa un număr de soldaţi dintre
oamenii liberi aşezaţi pe moşiile lor (Portal-Insurrection sau Banderien), numărul
acestora variind în funcţie de mărimea domeniilor. În acelaşi timp, exista şi un impozit
pentru susţinerea trupelor, repartizat pe localităţi şi târguri în funcţie de numărul de case.53
La începutul secolului al XVIII-lea, existau ca trupe regulate din Ungaria doar un
regiment de infanterie organizat în 1702 şi trei regimente de husari organizate în 1688,
1696 şi 1702. În Dieta de la Pressburg din 1715, s-a luat hotărârea de a organiza alte
regimente care să completeze armată regulată,54 astfel încât la începutul domniei
împărătesei Maria Terezia, din provinciile maghiare proveneau doar trei regimente
regulate de infanterie şi opt de husari 55. Numărul regimentelor recrutate din Ungaria era deci
mic, în raport cu totalitatea trupelor, căci în 1728, Habsburgii aveau 119 regimente (65 de
infanterie, 17 de dragoni, 26 de cuirasieri, 10 regimente de husari, 1 regiment de haiduci). Dar era
vorba de un număr mai degrabă teoretic, în realitate ultimele războaie ale lui Carol VI au fost
pierdute din lipsă de soldaţi.56
Regimentul de infanterie organizat în Ungaria în 1702 a fost trimis pe câmpul de
bătaie din Italia, unde se desfăşura o parte a războiului spaniol de succesiune (1700-
1714), iar după 1720, a participat la o expediţie în Sicilia unde a pierdut mulţi oameni
(numai în 1723 a pierdut 388 de soldaţi), dar nu erau bani pentru noi recrutări. În 1726
regimentul se găsea încă în Italia într-o stare deloc îmbucurătoare, soldaţii neprimind
solda decât parţial, iar ofiţerii nu fuseseră plătiţi de câteva luni. La trecerea în revistă din
1726 s-a constatat că muriseră şi dezertaseră mulţi soldaţi, iar în 1728 documentele
înregistraseră aceeaşi stare: plata neregulată a soldelor, slăbirea disciplinei, îmbolnăvirile

52
Ferdinand Ebhardt, Geschichte des k. k. 33 Infanterie-Regiments, Weißkirchen-Biserica Albă, 1888, p.
146.
53
Hauptmann Alexich, Die freiwilligen Aufgebote aus den Ländern der ungarischen Krone im ertsen
schlesischen Krieg, partea I, în: Mitteilungen des K. und K. Kriegs-Archivs, vol. IV (1889), Viena, 1889, pp.
117-119.
54
Ibidem, p. 120, nota 2.
55
Ibidem, p. 120.
56
Anger, op. cit., vol. II, p. 939.

12
şi moartea multor soldaţi cauzate de clima nesănătoasă din regiunea italiană Mantua. 57
Istoria acestui regiment se precizează mai bine în anii Războiului de succesiune, când
devine treptat un regiment ardelean. Maria Tereza a cerut în 1741 Dietei ardelene ca în
locul vechii insurecţii nobiliare să organizeze regimente permanente. Ardelenii s-au
angajat să recruteze un regiment de infanterie şi unul de cavalerie, să le completeze prin
recrutarea de bună voie, dar au cerut să poarte numele de regimente ardelene
(Siebenbürgische Regimente). Cei 2000 de recruţi adunaţi cu greu au format, în final, al
patrulea batalion al regimentului organizat în 1702 (numit acum Regimentul Gyulai, după
proprietarul său), devenind apoi regimentul ardelean („Siebenbürger Regiment“); din
1769 a purtat numărul 51.
Împărăteasa, constrânsă la război de invadarea Sileziei de către regele Prusiei în
decembrie 1740, avea deci nevoie de trupe mai numeroase pe care le-a cerut şi dietelor
din Ungaria şi Transilvania. În Ungaria, mareşalul conte Joahann Pálffy, agreat la Viena,
a fost numit comandant al tuturor trupelor din Ungaria şi autorizat să convingă comitatele
de nevoia unor noi recrutări. Până la urmă s-au recrutat mult mai puţini soldaţi (se
plănuise recrutarea a peste 21.000), fiindcă austriecii priveau cu suspiciune înarmarea
maghiarilor, având proaspătă încă în minte revolta lor antihabsburgică din 1703-1711, iar
pretenţia ca aceste trupe să fie comandate doar de ofiţeri şi generali maghiari le-a făcut o
impresie şi mai neplăcută, Curtea încercând să-i convingă pe unguri să dea bani în loc de
soldaţi.58
În 1743, Stările ardelene au organizat un regiment de husari, 59 iar Barițiu afirmă că
și în 1744 s-a discutat în Dietă despre organizarea unui regiment, dar că au reușit să
recruteze abia 1000 de soldați.60 De pe teritoriul actualei Transilvanii s-au făcut recrutări
şi pentru Regimentul de Infanterie 31, numit atunci Regimentul Haller, după numele
primului său proprietar. În 1741 baronul Samuel Haller von Hallerstein a primit patenta
de organizare a unui regiment pe cheltuiala Stărilor din Ungaria. Pe lângă multe comitate
din Ungaria, regimentul s-a recrutat şi din comitatele Zarand, Arad, Bihor, Maramureş şi
Satu Mare.61 Recruţii acestui regiment, veniţi din întinsa pustă maghiară, din munţii
Carpaţi, iar mulţi din temniţele comitatelor erau greu de stăpânit, iar subofiţerii
experimentaţi şi cazărmile lipseau. Unul din batalioanele acestui regiment, trimis la
57
Maximilian Maendel, Geschichte des k. und k. Infanterie-Regiments Nr. 51, Cluj, 1897-1899, vol. I, pp
72-78.
58
Alexich, op. cit., p. 122-129.
59
Anger, op. cit., vol. II, p.1081. E vorba de Regimentul de husari care din 1769 a purtat nr. 2.
60
Barițiu, op. cit., vol. I, p. 376.
61
Karl von Blažkenović, Chronik des k.k. 31. Linien-Infanterie-Regimentes, Viena, 1867, p. 5.

13
Peterwardein, s-a revoltat în vara anului 1742 împotriva ofiţerilor, când soldaţii au
împuşcat un căpitan, au distrus parţial uniformele şi armele. 62 Recruţilor maghiari crescuți
într-un spirit de mare libertate şi având un simţ al onoarei foarte dezvoltat le era nesuferită
disciplina militară care făcea des uz de loviturile de baston, astfel că dezertările erau un
fenomen comun tuturor regimentelor organizate potrivit hotărârilor Dietei din 1741.63
Recrutările erau anevoioase și în Transilvania; în 1745 ofiţerii Regimentului de
infanterie Gyulai însărcinaţi cu recrutarea se plângeau că autorităţile locale îi şicanau în
loc să îi sprijine.64 Şi în 1746 recutările decurgeau foarte lent, deşi se făceau recrutări şi în
alte zone, precum Mediaş, Sighişoara, Târgu Mureş 65, iar în anul 1750 abia s-au putut
recruta 213 soldaţi pentru acest regiment66.
Cererile de noi recruţi ajung tot mai des şi în Transilvania, mai ales în perioada
războaielor cu Franţa. Principatul Transilvania a contribuit cu sume ce bani, numite
subsidii şi aproape anual cu noi şi noi recruţi. Numai în 1809, localitatea săsească
Prejmer a trebuit să dea pentru organizarea unui batalion de vânători 50 de tineri 67, pe
când în vreme de pace o localitatea dădea doar câţiva recruţi. Pedepsele ameninţau tot
mai des pe cei care se automutilau, ca să scape de armată, iar în ultima perioadă chiar şi
rudele celor în cauză erau ameninţate cu pedepse pentru că n-au împiedicat automutilarea.
Împrumuturile de război, la început benevole, iar apoi obligatorii, au însoţit recrutările
acestei perioade. În 1809, nobilimea ardeleană a fost pentru ultima dată chemată să apere
ţara, după vechiul său drept de care făcea mult caz, refuzând să accepte recrutarea
obişnuită. Dar armată nobililor şi batalionul de vânători recrutat de saşi a ajuns numai
până la graniţa cu Austria, căci s-a încheiat pacea de la Viena, în octombrie 1809.68
Recrutarea îi aveau tot mai mult în vedere şi pe români, populația cea mai
numeroasă, iar autorităţile militare își asociază clerul românesc în încercarea de a-i atrage
ca soldaţi. Episcopii români recomandă credincioșilor cariera armelor,69 iar în timpul
războaielor cu Franţa trimit circulare în care se precizează că e interzisă căsătoria
prematură a tinerilor pentru a scăpa de armată şi că tocmai aceia vor fi luaţi în caz că se
62
Ibidem, p. 6.
63
Ludwig Kirchtaler, Geschichte des k. u. k. Infanterie-Regimentes Nr. 2 für immerwährende Zeiten
Alexander I. Kaiser von Russland, Viena, 1895, p. 8.
64
Maendel, op. cit., vol. I, p. 181.
65
Ibidem, p. 190.
66
Ibidem, p. 203.
67
Lorenz Gross, Auszug aus der Tartlauer Chronik, în Chroniken und Tagebücher, vol. III, Braşov, 1915, p.
88.
68
Friedrich Teutsch, Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk, vol. II, 1700-1815. Von
den Kuruzzenkriegen bis zur Zeit der Regulationen, Sibiu, 1907, pp. 416-417.
69
Catalogul documentelor româneşti din Arhivele Statului de la oraşul Stalin, Bucureşti, Direcţia Arhivelor
Statului, 1955, vol. I, p. 480.

14
vor face recrutări.70 În primii ani ai războaielor cu francezii, dregătorii români din Ţara
Bârsei scriau autorităților că nu pot aduna numărul cerut de recruţi, feciorii fiind plecaţi
cu oile în Ţara Românească71 sau că n-au reuşit să prindă decât un fecior, la o nuntă. 72 La
22 martie 1799, aceeaşi dregători scriau autorităţilor locale că dregătorii saşi îi
favorizează pe conaţionalii lor la recrutare şi cereau ca repartizarea numărului de recruţi
să fie făcută proporţional, nu în defavoarea românilor.73 Se vorbea deci de prinderea
recruților, ceea ce arată că recrutorii erau nevoiți să recurgă la mijloace violente. În timpul
războiului cu turcii, în 10 august 1788, la Codlea s-au recrutat soldaţi „într-un mod
neobişnuit”, scria un cronicar sas. Duminica, la biserică, după sfârşitul serviciului divin
au fost scoase afară femeile şi s-a citit numele a 25 de tineri care au fost puşi sub pază ca
viitori recruți,74
Cronicile săseşti din Ţara Bârsei menţionează, în 1758, prinderea prin violenţă a
recruţilor, „mai ales în cazul românilor”, precum şi reacţia acestora, fuga în păduri; satele
săseşti se simt cuprinse de nesiguranţă şi intervin la guvern, care interzice fuga de
recrutare şi-i somează pe cei fugiţi să se întoarcă. 75 În 1760, se consemnează din nou
prinderea de recruţi români, noaptea, răzbunarea celor care au reuşit să scape mituindu-i
pe recrutori, ca şi plângerea adresată episcopului lor român contra acestui abuz. La fel, în
1762, au fost prinşi noaptea recruţi români care au scăpat mituindu-i cu bani pe
funcţionarii trimişi.76 O menționare similară e datorată publicistului neamţ, Friedrich
Wilhelm August Murhard (1778-1853) care, călătorind în 1799 de la Sibiu la Bucureşti, a
fost revoltat de metodele barbare cu care românii, naţiunea cea mai lipsită de drepturi din
Transilvania, erau prinşi la oaste. Funcţionarii şi oamenii lor năvăleau noaptea în
locuinţele acestora, îi prindeau şi-i legau ca pe nişte sclavi, autorul afirmând că a văzut
mai multe convoaie de recruţi români, legaţi doi câte doi, iar dacă vreunul încercase să
fugă îi erau legate şi mâinile. Nu o dată s-a ajuns la ciocniri sângeroase sau chiar la
moartea vreunuia din funcţionari, căci românii se apărau cu ce găseau la îndemână. Soarta
lor i se părea asemănătoare cu a sclavilor vânduţi europenilor de regii din Guineea. De
aceea, aceștia fugeau în grupuri mari în Ţara Românească sau se refugiau în munţi pentru
70
Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, tom I, Sibiu, 1889, pp. 155-156.
71
Catalogul documentelor româneşti …, p. 539-540.
72
Ibidem, p. 550.
73
Ibidem, p. 582.
74
Auszug aus„Annales Czeidinenses” (1597-1840), în Chroniken und Tagebücher, vol. II, Braşov, 1909, p.
400.
75
Joseph Teutsch, Nachlese zu den kurzgefassten Jahrgeschichten von Ungarn und Siebenbürgen, în
Chroniken und Tagebücher, vol. I, Braşov, Zeidner, 1904, p. 474.
76
Joseph Teutsch, Historische Zugabe [1467-1770], în Chroniken und Tagebücher, vol. I, Brasov, 1904, p.
352.

15
câteva luni, atunci când auzeau că se vor face din nou recrutări. În Europa se ştia de
prinderea prin violenţă a marinarilor englezi, dar autorul ne asigură că barbaria
mijloacelor ilegale depăşeşte orice limită în Transilvania şi în unele părţi din Ungaria. 77
Într-o asemenea întreprindere nocturnă împotriva unor români care fugiseră de la
recrutare, în jurul anului 1795, viitorului primar al Sibiului, Martin Hochmeister (fiu al
primului editor şi tipograf al oraşului, având acelaşi nume), pe atunci un funcţionar mai
78
mărunt, i-a fost schilodit pentru totdeauna degetul mic de la mâna dreaptă. Și Bariţiu
vorbeşte de dificultatea de a recruta soldați în Transilvania unde, după mijlocul secolului
al XVIII-lea, doar cu mare dificultate și cu arvună de 10 florini se putea aduna prin
recrutarea de bună voie „câte o mie două de feciori din populația cea mai înjosită” și
deplânge barbara metodă a ”prinderii cu funia și cu câinii satului” metodă la care s-a
renunțat treptat între 1830-1847.79
În Dieta din ianuarie 1847 au existat discuţii aprinse în jurul propunerii de
desfiinţare a scutirii nobililor de serviciul militar obişnuit, dar nobilimea majoritară în
Dietă a acceptat doar reducerea serviciului militar la 8 ani şi alte înlesniri pentru soldaţi; a
cerut şi ca recruţii în Transilvania să servească numai la regimentele ardelene.80
De o uniformizare reală a armatei în toate provinciile austriece se poate vorbi
numai după înfrângerile din războaiele din 1859 și 1866, urmate de o epocă de pace
necesără unor reforme mai adânci. Expresia acestei uniformizări a fost introducerea
serviciului militar obligatoriu în 1866.
În concluzie, evoluția sistemelor de recrutare din perioada avută în vedere a fost
determinată de răboaiele dese, în care Austria s-a angajat pentru a deveni o mare putere
în Europa. Sistemul recrutării de soldaţi plătiţi din afara provinciilor austriece a devenit
prea scump, astfel că s-a recurs tot mai mult la soldați plătiți dintre supușii proprii. La
mijlocul secolului al XVIII-lea, armata austriacă era alcătuită, în linii mari, din soldați
plătiți si recrutați de bună voie, austrieci și din teritoriile vecine (Imperiul romano-german
era preferat pentru recrutarea de soldați, dar nu numai) și, în mai mică măsură, din soldați
recrutați cu sila la sugestia autorităților locale, autorități care doreau să scape de supuși

77
Friedrich Murhard, Bruchstücke aus dem Tagebuche einer Reise von Hermannstadt nach Buckarest im
Jahr 1799, în: Der Genius der neunzehnten Jahrhunderts, Altona, 1802, pp. 205-206. Recrutarea prin
violenţă era des întâlnită în Prusia, dar şi în întreg spaţiul Imperiului romano-german, de unde multe armate
făceau recutări, inclusiv cea austriacă.
78
Vezi Adolf von Hochmeister, Leben und Wirken des Martin Edler von Hochmeister 1767-1837, Sibiu,
1873, pp. 67-68.
79
Bariţiu, op. cit., p. 377.
80
Friedrich Teutsch, op. cit., vol. III, 1816-1868, Von den Zeit derRegulationen bis zur Einführung des
Dualismus, Sibiu, 1910, pp. 148-150. Vezi şi Gesetz-Artikel des Siebenbürgischen Landtages vom Jahre
1847, [1847], p. 41-42.

16
considerați nefolositori sau indezirabili. După urcarea pe tron a Mariei Tereza, pentru a
face față presiunii războaielor la care Austria a fost provocată de Prusia, iar apoi în
contextul numeroaselor războaie cu francezii, a fost nevoie de un sistem de recrutare și
mai eficient care să furnizeze soldați mai mulți și mai ieftini. Între 1770-1780 s-a introdus
sistemul conscripției militare, inspirat de un sistem prusac asemănător. Bazat pe principiul
obligativității serviciului militar, dar acceptând ca excepții categoriile sociale privilegiate
și provincii întregi (între care și Marele Principat al Transilvaniei), sistemul conscripției
se aplica în paralel cu celelalte modele de recrutare. Funcționând mai bine sau mai rău,
aceste sisteme de recrutare au furnizat armatei aflate aproape permanent pe picior de
război noi soldați pentru rândurile rărite de urmările directe ale luptelor, de boli şi
epidemii grave şi, nu în ultimul rând, de dezertările masive caracteristice mai ales primei
părţi a secolului al XVIII-lea. Scutirea de serviciul militar a claselor privilegiate, dar şi
felul în care statul dispunea discreţionar de unii din cetăţenii săi consideraţi indezirabili,
reflectă o concepţie specifică epocii premoderne, depășită treptat abia la sfârșitul
secolului al XIX-lea, când s-a generalizat serviciul militar obligatoriu.

17