Sunteți pe pagina 1din 1

Spleen

(de Dumitru Iacobescu)

“Sunt obosit, deși nu vin din luptă, Și-s trist, o, trist, deși fără motiv, Culoarea idealei zări e suptă, Iar soarele mai greu
și mai masiv.

Cu vinuri pătimașe în pahar, Cu opiu și cu flori de lupanar, Cerc să-mi îmbăt urâtul în zadar.

Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră, Frumoasa mea - ceasornic rococo Al cărui mecanism din oră-n oră Îmi cântă-
același vechi do, mi, sol, do... Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră!

Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadență. Doar lenevii solare, și atât, Plus o grozav de lungă decadență Și-un ștreang -
cu care nu te strângi de gât.”

Spleen-ul ca stare de melancolie nemotivată, manifestată prin plictiseală și dezgust față de


orice, a fost unul dintre favoritele sentimente expuse în literatura simbolistă. Tot astfel, se explică și
numărul mare de poezii simboliste ce poartă acest ciudat titlu. Din această categorie face parte și
poezia lui Dumitru Iacobescu.
Încă din primele versuri ale poeziei, starea angoasantă nemotivată este exprimată direct
(“Sunt obosit, deși nu vin din luptă,/Și-s trist, o, trist, deși fără motiv,”). Următoarele două versuri
prezintă degradarea specifică simbolismului (“Culoarea idealei zări e supta”). Mai mult decât atât,
“soarele” de la finalul primei strofe poate fi intrerpretat ca un simbol al existenței apăsătoare, fiind
însoțit de adjectivele “greu” și “masiv”.
Cea de a doua strofă a poeziei imită într-o manieră aparte proverbele regelui Solomon,
exprimând lipsa de conținut din plăcerile vieții. În corelație cu această strofă, cea de a treia, prezintă
imaginea decăzută a femeii, temă des abordată în simbolism. Dacă în romanticele poeme
eminesciene imaginea femeii era un sinonim pentru puritate și candoare, strofa a treia a poeziei lui
D. Iacobescu, conturează portretul unei femei ușoare, văzută însă ca un obiect sofisticat(“ceasornic
rococo”) al cărei singur rol este satisfacerea plăcerilor carnale(“Imi cantă-același vechi do, mi, sol,
do... ”). Cu toate acestea, concluzia e aceeași, totul e gol și lipsit de esența în dramaticul tablou.
Din punct de vedere structural, cea de a treia strofă iese în evidența prin dublarea primului
vers la finalul acesteia, o tehnică de altminteri specific poeziilor simboliste.
Ultima strofă începe prin tragerea unei concluzii tăioase(“Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o
cadentă.”). Cu toate acestea, versul final aduce o încheiere stranie. Dacă probabil într-o poezie
romantică, situația s-ar fi încheiat cu moartea, ca singură metodă de evadare din murdăria
existențială, aici ștreangul rămâne nefolosit, reliefând și mai contrastat “lenevia solara”. Intensul
sentiment din titlu este emanat pe parcursul intreagii poezi, însă cu proeminență în ultima strofă,
unde dezgustul față de mizeria și lipsa de substrat a acestei lumi devine atât de puternic, încât eul
liric nu găsește nici puterea de a-și pune capăt vieții.