Corelarea personalului cu

volumul activităţii economice

Realizarea cu eficienţă superioară de către societăţile comerciale a obiectivelor
lor economice este condiţionată de folosirea raţională a personalului, adică de creare
a unui raport între dinamica vînzărilor şi dinamica personalului care să ducă la
creşterea productivităţii muncii şi la economisirea cheltuielilor cu forţa de muncă.
Corelarea resurselor umane cu volumul activitătii economice în condiţii de raţionalitate se
realizează printr-un sistem de indicatori cuprinzînd:
numărul mediu de salariaţi; productivitatea muncii; fondul de salarii; salariul mediu;
nivelul relativ al fondului de salarii. Gradul lor de detaliere se circumscrie nevoilor
conducerii, concretizînd deciziile cu privire la utilizarea personalului.
Indicatorii enumeraţi se folosesc în principal la nivel microeconomic, unii dintre ei
(numărul mediu de salariaţi şi nivelul relativ al fondului de salarii) avînd însă şi la nivel
macroeconomic o semnificaţie relevantă pentru calitatea activităţii comerciale şi
pentru fundamentarea unor decizii de politică economică.

Numărul mediu de salariaţi , structurat pe categorii (operativi şi tehnico-

administrativi), pe profesii (vînzători, magazineri, sortatori, economişti, funcţionari
etc.), nivel de pregătire şi vechime în profesie, este media personalului efectiv folosit
de comerţ, în ansamblul său, ori de o societate sau unitate comercială în cursul unei
perioade. Ca proiectare pentru o perioadă viitoare el se stabileşte, pentru personalul
operativ, ca raport între volumul estimat al vînzărilor (V) sau al altor activităţi şi

productivitatea muncii (W) proiectată a se obţine:

Pentru unele profesii, (şefi de raioane, casieri, supraveghetori, decoratori etc.)
numărul de salariaţi se determină în raport cu normativele proiectate pentru aceste
categorii de către societăţile comerciale în funcţie de cerinţele desfăşurării activităţii,
de diviziunea muncii în unităţi şi de particularităţile de organizare a fiecărei unităţi.
Personalul tehnico-administrativ este prevăzut în organigramele de funcţionare
ale societăţilor, aprobate de consiliul de administraţie.
La nivelul întregului comerţ, numărul de salariaţi se analizează în raport cu
totalul populaţiei active şi cu numărul de salariaţi din economie, semnificaţia lor fiind
dată de ponderea salariaţilor comerciali în totalul acestor două categorii şi dinamica
faţă de ele.
Productivitatea muncii (W) se evidenţiază pe categoriile cuprinse în numărul de
salariaţi, prin raportarea volumului activităţii la numărul mediu de salariaţi. De

exemplu, pentru activitatea de vînzare:

Ca indicator proiectat, el este o medie a normelor de activitate, pe baza cărora
se calculează numărul de salariaţi.
La nivel macroeconomic, productivitatea muncii în comerţ are o semnificaţie
statistică, de analiză a dinamicii ei în raport cu cea a industriei, relevînd efortul de
modernizare a distribuţiei.
Fondul de salarii (Fs) se evidenţiază pe componentele lui: fondul de salarii tarifar
(suma salariilor de încadrare prevăzute în contractul colectiv încheiat de salariaţi
cu conducerea), fondul de salarii suplimentar (pentru sporuri legale, condiţii
deosebite de muncă, ore peste program) şi fondul de premii. Fondul de salarii este

produsul dintre numărul mediu de salariaţi şi salariul mediu:

Aparent, fondul de salarii este un indicator de consecinţă, rezultînd din produsul
a doi indicatori (numărul mediu de personal şi salariul mediu), proiectaţi ca opţiune a
conducerii întreprinderii pentru utilizarea raţională a resurselor umane. În realitate, el
este expresia efortului făcut de o întreprindere comercială pentru asigurarea forţei de
muncă, reprezentînd un important capitol al cheltuielilor de circulaţie, iar prin
raportarea lui la volumul vînzărilor, un indicator al eficienţei utilizării forţei de muncă.

Salariul mediu se calculează pe categorii de personal, ca raport între fondul de

salarii şi numărul mediu de salariaţi:

El este principalul mijloc de cointeresare a salariaţilor în vederea obţinerii unor

rezultate cantitative şi calitative superioare în munca lor. Pentru o perioadă viitoare,
mărimea lui se stabileşte de către conducerea întreprinderii prin negociere cu
salariaţii sau cu reprezentanţii acestora, înscriindu-se în contractul colectiv de muncă.
Condiţia creşterii lui continue este obţinerea, în activitatea fiecărui colectiv, a unei
productivităţi a muncii superioare ritmului său de creştere.
Nivelul relativ al fondului de salarii sau fondul de salarii la o mie de lei vînzări
(NFs) se obţine prin raportarea fondului de salarii la volumul vînzărilor şi înmulţit cu

o mie:
 El este un indicator cu o expresivă valoare calitativă, deoarece - aşa cum se va
vedea mai departe - reflectă, în dinamica sa, respectarea corelaţiilor normale
dintre indicatorii forţei de muncă, micşorarea lui fiind o condiţie a creşterii eficienţei
utilizării personalului.
Între indicatorii forţei de muncă trebuie să existe următoarele corelaţii de
dinamică:

 indicele creşterii productivităţii muncii să depăşească indicele de creştere a

salariului mediu: ;
 indicele creşterii vînzărilor să depăşească indicele de creştere a fondului

Respectarea acestor corelaţii determină micşorarea fondului de salarii la o

mie de lei vînzări, respectiv creşterea eficienţei utilizării resurselor umane.

Corelaţiile dintre indicatori caracterizează politica salarială a agenţilor economici, constînd din
economisirea cheltuielilor cu forţa de muncă concomitent cu creşterea salariilor lucrătorilor ca
motivaţie a sporirii randamentului şi calităţii muncii lor. Totuşi, ritmul de creştere a productivităţii muncii
are limite impuse de necesitatea creşterii efective a numărului de salariaţi în comerţ pentru
îmbunătăţirea nivelului servirii comerciale. Agenţii economici trebuie să găsească mijloacele de
îmbunătăţire a utilizării personalului, astfel încît, chiar în condiţiile creşterii numărului de personal,
sporirea vînzărilor să depăşească sporul de personal sau, în condiţiile menţinerii aceluiaşi personal
(ceea ce înseamnă realizarea sporului vînzărilor pe seama productivităţii muncii), nivelul servirii să nu
fie afectat.

Productivitatea muncii
Eficienţa cu care este cheltuită munca în comerţ, reflectată de numărul de personal folosit, activitatea
economică şi cheltuielile efectuate pentru remunerarea muncii, depinde de productivitatea muncii,
considerată unul din indicatorii calitativi ai activităţii comerciale.

Noţiunea şi modul de exprimare a productivităţii muncii

În expresia sa generală, productivitatea înseamnă randamentul, rodnicia cu care
sunt valorificaţi factorii de producţie în economie. Ea se exprimă prin raportul dintre
produsul creat - bunuri şi servicii - şi factorii respectivi, identificîndu-se
productivitatea capitalului, a investiţiilor, a pămîntului, a materiilor prime, a muncii
etc. Noţiunea cea mai uzuală este cea de productivitate a muncii şi fără nici o altă
precizare se înţelege întotdeauna aceasta.
Natura activităţii comerciale determină particularităţi în modul de participare a
factorilor de producţie la crearea produsului în această ramură şi, implicit, în
măsurarea productivităţii muncii. Produsul creat de comerţ este un serviciu marfar
de mijlocire a schimbului de mărfuri între producător şi consumator, a cărui mărime
este dată de valoarea adăugată bunurilor sub forma adaosului comercial. În
măsurarea activităţii lucrătorilor comerciali se ia însă în considerare (din necesităţi
practice) întreaga valoare a produselor desfăcute, inclusiv costul mărfurilor plătit
furnizorului, astfel că productivitatea muncii este mult diferenţiată pe ramuri de comerţ
în funcţie de acest cost (de exemplu, vînzările de articole de mercerie comparativ cu
vînzările de ţesături de lînă).
La crearea produsului în comerţ participă, în proporţii foarte diferite, alături de muncă,
celălalt factor de producţie - capitalul. Comerţul poate fi practicat cu randament ridicat
şi de micul comerciant, folosind o tonetă sau un chioşc, şi de marele capital, folosind
magazine sau depozite. De aceea productivitatea muncii, ca indicator calitativ,
trebuie asociată cu alţi indicatori pentru aprecierea eficienţei activităţii unităţilor
comerciale şi, în primul rînd, cu cei vizînd eficienţa utilizării bazei tehnico-materiale.
Factorul decisiv în creşterea productivităţii muncii în economie îl constituie
progresul tehnic. Comerţul aparţine, prin natura activităţii sale, sectorului terţiar din
economie, în care progresul tehnic este mai lent în raport cu sectorul primar sau
secundar. Ca atare, şi creşterea productivităţii muncii are anumite limite. Cum însă
la calcularea productivităţii muncii se ia ca activitate volumul vînzărilor, ea creşte şi
pe seama factorilor care influenţează volumul vînzărilor independent de activitatea
lucrătorilor şi, în primul rînd, pe seama creşterii preţurilor. De ceea, exprimarea
dinamicii productivităţii muncii se face şi prin unii indicatori complementari
volumului vînzărilor (de exemplu, numărul de cumpărători deserviţi), care
caracterizează efortul diferit depus de lucrători pentru realizarea unui anumit volum al
vînzărilor.
Productivitatea muncii în comerţ se exprimă în două moduri:

1. prin cantitatea sau valoarea mărfurilor vîndute de un lucrător în unitatea de timp,

denumită metoda directă ( );

2. prin consumul de muncă (ore sau zile de muncă) pentru vînzarea unei unităţi

cantitative sau valorice dintr-un produs, denumită metoda indirectă ( ).

 Ramura de
Fond de Productivitatea
comerţ Vînzări Număr de
timp muncii
sau societatea mii lei Persoane
om/zile
comercială

V Np T W, t

A W =144 mii lei

14 400 100 23 040
t =1,6 om-zile

144 mii de lei

1,6 om-zile la o miie de lei vinzari

Datorită caracterului eterogen al activităţilor desfăşurate de agenţii comerciali

şi de profesiile diferite din comerţ, există variate expresii ale productivităţii muncii,
provenite din raportarea activităţilor specifice fiecărei grupe de personal la numărul de
personal respectiv (de exemplu, productivitatea muncii unui vînzător, sortator de
mărfuri, magaziner, bucătar etc.). De asemenea, se folosesc indicatori de
productivitate în funcţie de structura de bază a personalului: total personal, personal
operativ, vînzători.
Factorii cu acţiune directă asupra productivităţii muncii sunt factori general
valabili pentru toate ramurile economice, avînd în comerţ particularităţi reieşite din
natura procesului de muncă din această ramură.
Calificarea personalului, ca factor al productivităţii muncii, ţine de esenţa
acesteia, de capacitatea lucrătorului de a obţine rezultate mai bune cu acelaşi
efort. Această capacitate creşte o dată cu ridicarea calificării.
Cointeresarea materială este factorul care motivează interesul fiecărui lucrător
sau agent economic pentru creşterea productivităţii muncii. Efortul pentru
însuşirea procedeelor tehnice noi, preocuparea pentru organizarea raţională a
activităţii şi ridicarea calificării personalului trebuie să se răsfrîngă favorabil o dată
cu creşterea productivităţii muncii şi asupra veniturilor fiecărui lucrător. Această
dependenţă se asigură prin sistemul de salarizare a personalului, unde dinamica
salariilor se corelează cu dinamica productivităţii muncii, iar cîştigul fiecărui
lucrător cu interesul lui pentru ridicarea calificării şi raţionalizarea muncii.
Profilul economico-social al zonei în care acţionează fiecare unitate comercială
influenţează, prin mărimea veniturilor băneşti, prin particularităţile demografice,
prin comportamentul de consum al locuitorilor etc., mărimea, structura şi frecvenţa
 cererii, respectiv volumul vînzărilor şi, prin acesta, mărimea productivităţii
muncii. O unitate situată într-o localitate dezvoltată economic, cu putere de
cumpărare a populaţiei ridicată şi, deci, cu o valoare medie a unei cumpărături mai
mare, va avea şi o productivitate a muncii pe lucrător superioară unei unităţi dintr-
o localitate cu putere economică mai scăzută. În mod asemănător, se va diferenţia
productivitatea muncii într-o unitate situată pe o arteră intens circulată faţă de una
situată pe o arteră slab frecventată.
Nivelul şi dinamica preţurilor influenţează expresia valorică a vînzărilor,
determinînd astfel o diferenţiere între productivitatea muncii exprimată în unităţi
fizice şi cea exprimată valoric. De aceea se impune, pentru calcularea corectă a
dinamicii productivităţii muncii, corectarea indicelui de creştere a acesteia cu
indicele preţurilor.
Mărimea unităţilor comerciale constituie un factor de diferenţiere a nivelului
productivităţii muncii pe unităţi, prin posibilităţile mai bune pe care le au unităţile
mari de a organiza raţional munca (în primul rînd, de aplicare a diviziunii muncii) şi
de a promova progresul tehnic, precum şi prin atracţia comercială pe care ele o
exercită, sporindu-şi în acest fel volumul vînzărilor.
Productivitatea muncii se calculează, în principiu, valoric, datorită varietăţii de
unităţi fizice prin care se exprimă cantităţile vîndute şi, deci, dificultăţii sau
imposibilităţii însumării lor. Exprimarea valorică, deşi aduce la acelaşi numitor
vînzările, este influenţată de nivelul preţurilor, astfel că, aceeaşi productivitate în
unităţi fizice a doi lucrători poate fi diferită în expresie valorică în funcţie de preţul
pe unitatea de produs. Pentru înlăturarea acestui neajuns se folosesc unii
indicatori complementari, cum sunt: numărul de cumpărători deserviţi de un
lucrător comercial în perioada de referinţă, valoarea medie a unei cumpărături,
precum şi expresia indirectă a productivităţii muncii, respectiv timpul cheltuit
pentru vînzarea unei unităţi fizice dintr-un produs.

Variabilitatea cererii zilnice a populaţiei, datorită obiceiurilor de cumpărare şi a

influenţei factorilor sezonieri şi conjuncturali, face ca productivitatea muncii să
cunoască oscilaţii în cursul anului. Apare astfel obiectiv o folosire incompletă sau,
dimpotrivă, o suprasolicitare a forţei de muncă, cu consecinţe asupra eficienţei
activităţii comerciale (cheltuieli cu salarizarea personalului).
Productivitatea muncii este diferită pe ramuri de comerţ, fiecare grupă de
mărfuri solicitînd prin proprietăţile fizice (stare fizică, volum, greutate),
complexitatea sortimentală şi formele de vînzare un consum de timp de muncă
diferit pentru comercializarea unei unităţi valorice dintr-un produs. În bună parte,
acest consum depinde şi de felul în care mărfurile sunt livrate de producători,
adică în dozaj, ambalaj, loturi care să permită circulaţia şi vînzarea lor
economicoasă.
Diferenţieri există în nivelul productivităţii muncii şi pe societăţile comerciale sau
magazinele cu profil asemănător, deoarece vînzările fiecăruia sunt influenţate atît
de factori interni (calitatea activităţii), cît şi de factori externi (puterea de
cumpărare din zonă). Gradul de dispersie a valorilor productivităţii muncii pe
unităţi de un anumit profil faţă de media pe tipul respectiv semnifică modul diferit
de gestiune a resurselor umane în unităţi.

Factorii productivităţii muncii

Din conţinutul şi modul de exprimare a productivităţii muncii rezultă că ea
este determinată de capacitatea lucrătorului comercial de a vinde într-o unitate de
timp, cu acelaşi efort, o cantitate mai mare dintr-un produs. Această capacitate
este determinată de numeroşi factori, unii avînd asupra ei o acţiune directă, ţinînd
de însuşi procesul muncii, iar alţii o acţiune indirectă, influenţînd volumul vînzărilor
independent de efortul lucrătorului şi, prin acestea, productivitatea muncii.
Progresul tehnic este factorul principal de care depinde randamentul muncii,
cantitatea de mărfuri vehiculată în unitatea de timp, durata operaţiunilor legate de
mişcarea mărfurilor, timpul de vînzare depinzînd în mare măsură de procedeele şi
mijloacele tehnice folosite de lucrătorii comerciali.
Influenţa progresului tehnic asupra productivităţii muncii depinde de măsura în
care diversele activităţi comerciale sunt receptive la formele de manifestare a
acestuia. Astfel, operaţiunile de vehiculare a mărfurilor în interiorul depozitelor şi
magazinelor, legate de primirea, stocarea şi livrarea (vînzarea) mărfurilor,
preambalarea mărfurilor, producţia în alimentaţia publică şi altele, cunosc
posibilităţi largi de mecanizare sau mică mecanizare, prin introducerea utilajelor
de transport, ridicat, stivuit, dozat etc. De asemenea, cantitatea de mărfuri vîndută
în magazine, precum şi numărul de consumatori deserviţi în unitatea de timp de
acelaşi personal depind de puterea de atracţie a magazinelor, mărită prin gradul
de modernizare a acestora, prin modul de prezentare a mărfurilor, prin formele de
vînzare practicate şi prin serviciile oferite la vînzarea mărfurilor.
Progresul tehnic este astăzi puternic reliefat de realizările din domeniul
informaticii. În comerţ, tehnica informaţiilor şi prelucrarea electronică a datelor
permit cunoaşterea mai profundă a pieţei, uşurinţa în încheierea tranzacţiilor şi
executarea comenzilor, posibilităţi de gestiune raţională a stocurilor în unităţi etc.,
care sporesc volumul operaţiunilor de vînzare-cumpărare şi, prin aceasta,
randamentul muncii lucrătorilor comerciali.
Progresul tehnic în comerţ, ca factor de sporire a productivităţii muncii, trebuie
asociat cu progresul tehnic din celelalte ramuri economice, timpul cheltuit pentru
distribuţia mărfurilor fiind influenţat de modul de prezentare a produselor pentru
vînzare şi de condiţiile lor de circulaţie asigurate de aceste ramuri. Pregătirea
mărfurilor în cantităţi uzuale pentru consum chiar de către industrie, adaptarea
mijloacelor de transport la operaţiunile de încărcare-descărcare a conteinerelor şi
paletelor, proiectarea unor utilaje după principii ergonomice micşorează timpul de
circulaţie a mărfurilor şi contribuie la creşterea productivităţii muncii lucrătorilor
comerciali.
Organizarea muncii şi, pe un plan mai larg, organizarea activităţii economice
acţionează asupra productivităţii muncii ca factor asociat progresului tehnic.
Metodele ştiinţifice, raţionale de organizare a muncii intensifică progresul tehnic,
determinînd micşorarea cheltuielilor de muncă pentru vînzarea produselor.
Organizarea muncii priveşte întregul circuit al mişcării mărfurilor, formele de
realizare a ei fiind specifice magazinelor sau depozitelor, personalului operativ sau
tehnico-administrativ. În acest proces intră organizarea interioară a unităţilor,
diviziunea profesională a muncii, alcătuirea formaţiilor de personal în concordanţă
cu diviziunea muncii şi cu cerinţele valorificării cît mai depline a fondului de timp.
De asemenea, organizarea muncii se extinde asupra proceselor operative din
unităţi - aprovizionarea, pregătirea mărfurilor pentru vînzare, vînzarea etc. -
respectiv asupra muncii lucrătorilor care le înfăptuiesc, precum şi asupra relaţiilor
cu partenerii din mediul extern al unităţilor comerciale (relaţiile cu furnizorii). Acest
cadru larg reflectă condiţionarea muncii lucrătorilor operativi de calitatea activităţii
de conducere şi, în primul rînd, de asigurarea unei oferte corespunzătoare cu
cererea de mărfuri.
În această interpretare, organizarea activităţii are şi un aspect macroeconomic,
constînd în structuri ale distribuţiei care să uşureze formarea ofertei în comerţ, în
prospectarea pieţei, organizarea relaţiilor comercianţilor cu producătorii şi, pe un
plan mai larg, a cadrului instituţional care să faciliteze tranzacţiile comerciale.
Prin calificare, lucrătorul comercial răspunde exigenţelor legate de promovarea
progresului tehnic, organizarea raţională a activităţii, introducerea metodelor
ştiinţifice de conducere, care intervin în procesul muncii, precum şi aspiraţiilor sale
pentru împlinirea personalităţii.
Cerinţele calificării sunt specifice fiecărei profesii şi influenţează productivitatea
muncii prin manifestarea raţionalităţii în exercitarea activităţilor de către fiecare
lucrător în sistemul diviziunii muncii în comerţ şi prin capacitatea de adaptare la
solicitările profesiei.
Factorii cu acţiune indirectă asupra productivităţii muncii sunt de natură
eterogenă, influenţînd volumul activităţii din unităţi independent de procesul
muncii, iar prin intermediul vînzărilor productivitatea muncii lucrătorilor.
Asemenea factori sunt prezenţi în multe ramuri economice. De exemplu,
fertilitatea solului sau condiţiile climatice în agricultură, bogăţia zăcămintelor în
ramurile extractive etc. diferenţiază productivitatea muncii de la o ţară la alta
sau de la o zonă la alta.
În comerţ, aceşti factori exprimă sintetic condiţiile în care se desfăşoară procesul
muncii, fie că acestea se referă la mediul extern unităţilor, fie la particularităţile de
comercializare a diferitelor grupe de mărfuri.
Aceste aspecte explică diferenţierile în nivelul productivităţii muncii pe medii
socio-economice (urban, rural), pe judeţe, pe localităţi.
Proprietăţile mărfurilor, desemnate prin însuşirile fizico-chimice, diferenţiază
obiectiv consumul de muncă pentru vînzarea unei unităţi fizice sau valorice dintr-
un produs (de exemplu, legumele şi fructele în raport cu produsele de panificaţie
sau produsele textile în raport cu cele de mercerie). De aceea, la societăţile
comerciale cu o structură variată a vînzărilor apar schimbări în dinamica
productivităţii muncii o dată cu modificarea ponderii diferitelor grupe de mărfuri în
volumul total al vînzărilor. Pentru evidenţierea corectă a productivităţii muncii,
indicele de dinamică a acesteia se corectează cu indicele consumului de muncă.
Exemplu:
În perioada (trimestrul) T0, o unitate comercială a realizat un volum de
vînzări de 1620 mii lei, cu 50 de salariaţi, ceea ce corespunde unei productivităţi
a muncii de 32,4 mii lei, iar în perioada T1, 1730 mii lei cu 60 de salariaţi, deci o
productivitate a muncii de 28,8 mii lei. Indicele de creştere a productivităţii
muncii (W 1/W 0) a fost în perioada T0-T1 de 0,88%, deci în scădere.
Influenţa modificării structurii vînzărilor asupra indicelui productivităţii
muncii rezultă din următorii indicatori:
Grupele de Volumul vînzărilor Structura la 100 mii Norma de Consumul de timp (t) (om-
mărfuri lei vînzări (%) vînzare zile la 100 mii lei vînzări)
(mii lei)
(mii.lei)

T0 T1 T0 T1 T0 T1

A 260 590 16 34 20 0,80 1.70

B 580 310 36 18 50 0,72 0,36

C 780 830 48 48 80 0,60 0,60

Total 1620 1730 100 100 - 2,12 2,66

Consumul de timp (t) s-a calculat prin raportarea structurii la 100 de mii de
lei vînzări la norma de vînzare. Indicele consumului de muncă (T 1/T0=2,66/2,12) a
fost de 1,25. Sporirea lui s-a datorat creşterii ponderii grupei A în volumul total al
vînzărilor, de la 16% în T0 la 34% în T1, grupă cu un consum mai mare de muncă,
reflectat în norma mai mică de vînzări.
Corectînd indicele productivităţii muncii cu indicele consumului de
muncă, se obţine indicele real al dinamicii productivităţii muncii: IW = 0,88 x 1,25
= 1,10 , deci o creştere în loc de o aparentă scădere.
Acest aspect este interpretat ca efectul de scară în activitatea comercială şi el
este superior pentru mărfurile de cerere periodică sau rară şi care se adresează
populaţiei unei întregi zone. La produsele de cerere curentă concentrarea
activităţii poate avea efecte contrarii, determinînd scăderea productivităţii
muncii dacă reţeaua comercială se îndepărtează de consumatori.

Căile de creştere a productivităţii muncii

Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt indicatori calitativi ai
activităţii comerciale, creşterea lor avînd consecinţe favorabile asupra eficienţei
activităţii comerciale. Creşterea productivităţii muncii duce la sporirea volumului
vînzărilor, în condiţiile folosirii aceluiaşi număr de lucrători, ceea ce determină în
final micşorarea cheltuielilor cu remunerarea muncii pe unitatea de produs.
Totodată, creşterea productivităţii muncii fiind însoţită de creşterea salariului
mediu, ca o condiţie a cointeresării lucrătorilor în rezultatele muncii lor, constituie
un factor al ridicării standardului de viaţă al acestora.
Căile de creştere a productivităţii muncii reprezintă mijloace de
intensificare a acţiunii pozitive a diferiţilor factori care o influenţează. Astfel,
 promovarea progresului tehnic în comerţ, organizarea ştiinţifică a muncii în întreg
circuitul comercial, ridicarea calificării personalului şi perfecţionarea formelor de
cointeresare a lucrătorilor comerciali sunt domenii cuprinzînd un larg spectru de
măsuri ce acţionează aspra factorilor direcţi. Se pot enunţa, exemplificativ, măsuri
cum sunt mecanizarea operaţiunilor de mişcare a mărfurilor în depozite şi
magazine, pregătirea comercială a mărfurilor în industrie în cantităţi care să
permită folosirea paletelor şi a conteinerelor, promovarea formelor rapide de
vînzare, expunerea largă a sortimentelor în magazine (pentru crearea cererii
spontane), adîncirea diviziunii muncii în cadrul formaţiilor de personal, aplicarea
principilor de ergonomie a muncii şi altele. Alături de măsurile care influenţează
acţiunea factorilor direcţi, cercetarea mai profundă a pieţei şi lărgirea
comunicaţiilor cu piaţa a oricărei firme, amplasarea unităţilor comerciale în zonele
de afluenţă a consumatorilor, concentrarea şi specializarea reţelei comerciale,
îmbinarea diferitelor forme de reţea comercială, perfecţionarea relaţiilor cu
furnizorii şi altele, duc la creşterea volumului vînzărilor şi devin mijloace de acţiune
indirectă asupra creşterii productivităţii muncii.

Profitul şi rentabilitatea
întreprinderii
Profitul reprezintă rezultatul pozitiv al unui agent economic şi poate fi de mai multe feluri:
 profit pînă la impozitare
 profit brut
 profit net

Profitul are destinaţia de a determina necesitatea remunerării capitalului propriu, constituirii fondurilor pentru
autofinanţare şi cointeresării salariaţilor. întreprinderile stabilesc profitul pe produs, pe grupe de produse, pe
întreprinderi- fiice sau pe alte elemente.

Profit brut = Preţ de vînzare - TVA- Costul producţiei

Profitul rezultat din activitatea de bază şi din alte activităţi poate fi influenţată de:
 dividendele şi dobînzile încasate din cumpărarea acţiunilor şi obligaţiilor a altor agenţi economici;
 vînzarea ambalajelor şi a altor active nemateriale;
 amenzile şi penalităţile;
 anularea unor comenzi;
 surplusurile de la inventariere;
 venituri financiare;
 pierderi din calamităţile naturale;
 micşorarea datoriilor, etc.

Profitul şi rata profitului (sau rata rentabilităţii) reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit net peste
cheltuielile efectuate.

Profitul unui agent economic este format din profit normal sau ordinar, iar în unele cazuri din supraprofit sau profit de
monopol.

Profitul normal sau ordinar este acel care e realizat în condiţiile de concurenţă. în cazul lipsei de concurenţă unele
întreprinderi obţin supraprofit sau profit suplimentar, ceea ce nu reflectă real situaţia economico- financiară a
întreprinderii.

Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:

 este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;
 este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici
 este un instrument de control asupra modului de realizare, de repartizare şi de impunere fiscală
 stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au drept scop obţinerea unui profit.

Profitul trebuie să stimuleze agenţii economici în realizarea programului de producţie, îmbunătăţirea calităţii şi
diversificarea sortimentului. Căile de sporire a profitului sunt:
 reducerea costului producţiei fără a afecta calitatea producţiei
 coordonarea nivelului preţului de vînzare, adică în cazul cînd creşte preţul de vînzare creşte profitul şi respectiv
poate creşte volumul producţiei
 creşterea volumului producţiei comercializate şi a serviciilor prestate
 îmbunătăţirea calităţii producţiei şi serviciilor

Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât este mai ridicat nivelul rentabilităţii. Nivelul rentabilităţii depinde de
activitatea internă a agenţilor economici, de relaţiile cu mediul extern şi de atitudinea de a se adapta la cerinţele
pieţii.

Rentabilitatea este capacitatea unui agent economic de a obţine profit şi reprezintă diferenţa dintre încasările
obţinute şi cheltuielile de fabricaţie, desfacere şi comercializare. Rentabilitatea poate fi apreciată sub aspectabsolut
şi sub aspect relativ. Rentabilitatea se măsoară prin raportul dintre rezultatele şi mijloacele utilizate pentru obţinerea
lor. Rezultatele pot fi reflectate contabil, economic şi financiar.

Indicatorii economico - financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale întreprinderii

Principalele rezultate financiare sunt:

profitul brut care reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată şi cheltuielile de personal. Acest indicator permite de
a efectua o comparaţie între întreprinderi deoarece se elimină influenţa impozitului şi a stării financiare;

profitul net = profit brut - impozite

Acest rezultat nu ţine cont de mijloacele de finanţare şi este mai des utilizat în cazul evaluării proiectelor de investiţii.

capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare. Acest indicator corespunde surplusului monetar
maxim pe care l-ar putea utiliza în cazul cînd nu va distribui dividende;

autofinanţarea = marja brută de autofinanţare - D totală a dividendelor distribuite acţionarilor;

indicatori economico - financiari de apreciere a rezultatelor financiare - rentabilitatea, care exprimă eficienţa
activităţii economice:

Pragul rentabilităţii defineşte momentul cînd veniturile din vînzări sunt egale cu costurile acestora şi profitul este
egal cu zero. Vînzările înregistrate după acest moment pînă la un anumit nivel de capacitate vor produce profit, mai
jos de acest nivel vor fi pierderi.

Pragul rentabilităţii se determină în cazurile cînd este necesar de efectuat o planificare a activităţii. Pragul
rentabilităţii se determină în dependenţă de consumurile constante şi nivelul vînzărilor. Pragul de rentabilitate este
acel punct în care veniturile obţinute sunt egale cu cheltuielile efectuate, adică profitul este zero.

Repartizarea profitului net

Profitul se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile privind impozitul pe venit. Profitul
net rămas la întreprindere se utilizează conform statutului şi conform prevederilor lui privind acumulările şi
consumurile. Din contul fondului de acumulare se finanţează:
 lucrări de creare şi de utilizare a tehnicii noi;
 lucrări de organizare a producţiei;
 de modernizare a utilajului;
 de reechipare tehnică;
 de construcţii şi reparare a noilor întreprinderi;
 se măreşte volumul activelor curente;
 se achită datoriile pe termen lung;
 se plătesc dobânzi aferente acestor datorii;
 se investesc noi mijloace în crearea unor întreprinderi - fiice;
 se acoperă unele cheltuieli şi consumuri.

Fondul de consum este destinat pentru a îndestula necesităţile economice şi pentru a acoperi cheltuielile
operaţionale a obiectivelor social-culturale, pentru finanţarea construcţiei obiectivelor cu destinaţie neproductivă;
pentru finanţarea unor măsuri culturale şi ajutoarelor materiale şi adausurilor la pensii. De asemenea din contul
beneficiului net se plătesc diferite amenzi, penalităţi şi se acoperă alte necesităţi (de exemplu de binefacere).

Conţinutul şi structura veniturilor

Activitatea economică a întreprinderii se finalizează în efecte utile concretizate într-o serie de bunuri şi servicii apte
să satisfacă nevoia socială după parcurgerea fazei schimbului prin monedă.Sub aspect valoric efectul util al activităţii
agentului economic este egal cu diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile băneşti dintr-o anumită perioadă.

Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune rezultat în procesul activităţii
ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor care conduc la creşterea
capitalului propriu cu excepţia sporurilor de la contribuţiile proprietăţii întreprinderii.

Rezultatele financiare sunt dimensionate în funcţie de volumul cheltuielilor de producţie şi volumul veniturilor
încasate. Veniturile totale provenite din realizarea cifrei de afaceri şi alte venituri se compun din venituri brute ce
rezultă din vînzarea şi încasarea producţiei şi veniturile realizate din alte activităţi. Venitul se evaluează la valoarea
venală primită sau care urmează a fi primită scăzîndu-se rabaturile comerciale admise de întreprindere.

Valoarea venală (de piaţă) este suma la care poate fi schimbat un activ sau stinsă o datorie între părţile
independente interesate care au acceptat tranzacţia. Venitul se constată în baza metodei calculării în perioada de
gestiune în care a fost obţinut indiferent de momentul efectiv al intrării mijloacelor băneşti sau a altei forme de
compensare. în cazul apariţiei diverselor incertitudini constatarea venitului se admite cu respectarea următoarelor
criterii:
 existenţa unei certitudini ferme ce va arăta că avantajele economice care fac obiectul tranzacţiei vor fi obţinute
de întreprindere;
 existenţa unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului.

Veniturile la rîndul său sunt compuse din:

venituri din activitatea operaţionale, adică din vînzări de producţie finite, mărfuri, servicii prestate, lucrări executate
şi alte activităţi, precum şi din producţia aflată în stoc, din subvenţii de exploatare şi orice alte venituri;

venituri financiare , adică venituri din participaţii, titluri de plasament, acţiuni, diferenţe de curs valutar, dobînzi,
creanţe imobilizate, etc.

venituri excepţionale - din operaţiuni de gestiune (din despăgubiri şi penalităţi), din operaţiuni de capital (din
cedarea activelor subvenţii pentru investiţii), şi altele.

în procesul activităţii, întreprinderea suportă un anumit consum şi cheltuieli.

Consumurile sunt resursele consumate pentru producerea şi prestarea serviciilor cu scopul obţinerii unui venit.
Cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor cuprind:

cheltuieli din activitatea operaţională care se referă la cheltuieli cu materie primă, materiale, mărfuri, cheltuieli cu
lucrări şi servicii efectuate la terţi, cheltuieli cu impozite şi vărsăminte asimilate, etc.

cheltuieli financiare în care se includ cheltuieli privind titlurile de plasament cotate, din diferenţe de curs valutar, cu
dobînzile, pierderi din creanţe legate de participanţi, etc.

cheltuieli excepţionale care privesc cheltuielile din operaţiuni de gestiune şi cheltuieli privind operaţiuni de capital;

cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;

Conform SNC 3 avem consumuri:
 directe
 indirecte
 variabile
 constante

În componenţa cheltuielilor incluse în costul producţiei se încadrează consumurile:

 materiale
 pentru remunerarea muncii
 indirecte de producţie

Cheltuielile totale la rîndul lor se compun din:

 cheltuieli aferente realizării cifrei de afaceri;
 cheltuieli diferenţe veniturilor din alte activităţi.

Cheltuielile includ toate cheltuielile şi pierderile ce se scad din venit la calculul profitului perioadei de gestiune.

În dările de seamă financiare şi în evidenţa contabilă ele se reflectă în baza metodei de calcul pentru perioada în
care au apărut şi includ cheltuieli:
 în activitatea operaţională
 în activitatea de investiţii
 în activitatea financiară
 pierderi excepţionale

Cheltuielile din activitatea operaţională se compun din costul vînzărilor şi cheltuielilor perioadei:

Costul vînzărilor include cheltuielile materiale directe, cheltuielile directe pentru remunerarea muncii, cheltuieli
indirecte productive şi costul producţiei vîndute. Cheltuielile periodice includ:
 cheltuieli comerciale
 cheltuieli generale şi administrative
 alte cheltuieli operaţionale

Cheltuielile comerciale includ cheltuielile legate de realizarea producţiei finite, mărfuri şi servicii.

Cheltuielile administrative includ:

 cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului managerial;
 defalcări în organele de asigurare socială şi medicale;
 plăţi suplimentare, subvenţii, ajutor material, etc.

Alte cheltuieli operaţionale includ.

 plata dobînzii pentru întreprinderea-fiice;
 plata dobînzii pentru credite bancare pe TS.

întreprinderea în activitatea sa acordă un loc important în cadrul volumului de cheltuieli costului de producţie.
Costul de producţie reprezintă expresia în bani a consumului de factori de producţie necesar producerii de vînzări
de bunuri şi servicii concretizaţi în cheltuieli pentru materie primă şi materiale, combustibil, energie, salarii, utilaje,
instalaţii, întreţinere, conducere, administrare, etc., pe care le suportă agenţii economici.

Măsurarea riguroasă a costurilor permite:

 stabilirea preţului de vînzare a producţiei pentru asigurarea funcţionării echilibrate a întreprinderii;
 alegerea celei mai bune alternative de producţie;
 determinarea volumului optim de producţie pe TS;
 evaluarea nivelului eficienţei şi fundamentarea pol. a cheltuielilor.

Costul de producţie este compus din:

 cost global
 cost mediu
 cost marginal

Cost global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare unui volum de producţie dat. El poate fi privit structural pe TS
şi divizat în :
 cost global fix
 cost variabil

Costul global fix (CGF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care pe TS sunt relativ independente de volumul
producţiei obţinute. El include:
 amortizarea capitalului fix
 chirii
 salariul personalului administrativ
 cheltuieli de întreţinere
 dobînzi, etc.

Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei, adică creştere, descreştere şi chiar nivelul zero. în
cazul în care volumul producţiei se schimbă CGF nu afectează variaţia CGT şi nici costul marginal (CM).

Costul global variabil CGB reprezintă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul
producţiei ce se reflectă prin relaţia:

CGV = f(Q)

Se înscriu în această categorie de cost cheltuielile cu materia primă, materiale, combustibil, energie etc. CGV se
măreşte odată cu creşterea producţiei şi este egal cu zero cînd nivelul producţiei este zero. CGV determină variaţia
CGT; pe TS creşte în aceeaşi măsură cum sporeşte CGV. (CGT - CGV) constă în faptul că în timp ce CGV porneşte
în mod necesar de la zero dacă producţia este zero CGT constituie suma dintre CGV şi CGF.

CGT = CGV + CGF

Variaţia CGT este determinată pe TS numai de evoluţia CGV. Creşterile CGT şi CGV cînd sporeşte volumul
producţiei sunt egale. Mărimea CGT este

determinată de:
 consumul tehnologic
 volumul producţiei
 nivelul preţurilor de procurare

Costul mediu sau unitar exprimă costurile pe unitate de produs sau rezultatul corespunzător structurii şi nivelului de
abordare ale CG; se disting:
 costul mediu fix (CMF)
 costul mediu variabil (CMV)
 costul mediu total (CMT)

Costurile medii în mişcarea lor încep prin descreştere cînd creşte productivitatea, trecînd printr-un punct minim, iar
apoi se măresc.

CMF reprezintă CGF pe produs:

CMF = CGF / Q

CMV este o mărime variabilă care este determinată de variaţia volumului de producţie, astfel cantitatea de producţie
se măreşte CMV descreşte şi invers.

CMV = CGV / Q

CMV se micşorează atunci cînd volumul producţiei creşte accentuat faţă de sporirea CGV.

CMT este costul global total pe unitate de produs.

 CMT = CGT / Q;
 CMT = CMF + CMV.

CMT se află în dependenţă de costul marginal:

 CMT este descrescător atunci cînd CM se micşorează mai accelerat, fiindu-i inferior;
 CMT creşte atunci CM creşte mai accentuat, fiindu-i superior;
 în punctul său minim CMT = CM

Astfel CM trage după sine în sensul creşterii sau descreşterii CMT.

Costul marginal exprimă sporul de cost total (ACT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs.

CM măsoară variaţia CT pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produs.

Efectul marginal este sinonim cu efectul suplimentar:

CM = ACT / AQ, deoarece pe TS variaţia ACV: Cmg=ACV/AQ

Astfel Cmg este întotdeauna egal CVmg în cazul în care AQ=1.Cmg= ACT respectiv egal cu ACV.Cmg este
dependent de volumul poducţiei şi stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii. El ghidează sau
orientează acţiunile întreprinzătoare, adică stimulează mărirea ofertei atunci cînd fiecare unitate suplimentară de
produs necesită un spor de cost cît mai mic precum şi în cazul cînd sporul de producţie măreşte mai mult venitul ca
costul. Dinamica Cmg influenţează evoluţia CM pe TL. Cmg = CMTşi constituie atunci cînd la un nivel dat al preţului
factor de producţie, adică costul sporeşte proporţional cu producţia, adică unei productivităţi duble îi corespunde un
cost tot dublu, iar unei productivităţi triple - un CT triplu.

Sursele de finanţare a mijloacelor

fixe
Sursele de finanţare a mijloacelor fixe
Sursele de finanţare ale mijloacelor fixe:
1. mijloace proprii şi anume:
 sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează pentru procurarea mijloacelor fixe. La
fel în aceste scopuri în continuare, se întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în procesul de
producţie.
mijloace împrumutate şi anume:
 credite bancare
 credite ale altor creditori care se furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe.
 mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.
3. mijloace atrase, adică mijloace primite de la vînzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la membrii colectivului, etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine
6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi

Date despre existenţa şi mişcarea activelor materiale pe termen lung la întreprinderea, sunt prezentate în Raportul
financiar.

Gestiunea activelor curente

Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente

Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de producţie format
din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori , întreprinderea trebuie:
1. să cumpere materie primă;
2. să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor în activitate;
3. să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lîngă instrumente de producţie mai are
nevoie şi de active curente;
 stocuri
 valori realizabile pe termen scurt
 valori disponibile

Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct de vedere al
duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin încorporarea lor în
fabricaţii sau pentru a fi vîndute. Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor curente. Valorile
realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare. Valorile disponibile reprezintă
mijloace băneşti.

Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea aprovizionării şi
desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea redus va produce rupturi,
iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.

Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu cît termenul de
plată al acestora este mai mare cu atît capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi în curs de
recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz întreprinderea va fi obligată
să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le înapoieze. Activele curente sunt o parte a activului economic
care se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur
ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se încorporează.

În structura activelor curente intră:

 stocuri de materii prime şi materiale
 creanţe pe termen scurt
 investiţii pe termen scurt
 mijloace băneşti
 alte active curente

Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul procesului de
producţie.
1. a.c. ce ţin de sfera aprovizionării
2. a.c. ce ţin de sfera producţiei
3. a.c. ce ţin de sfera comercializării

Din punct de vedere al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (a.c.) pot fi:

Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea, producţia şi
comercializarea.
1. a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
2. a.c. procurate din fonduri împrumutate

Din punct de vedere al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o reducere a costului
capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare nevoilor de
dezvoltare.
1. în formă materială
2. în formă bănească

Din punct de vedere al formei a.c. sunt:

In dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:

a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu

b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi capital împrumutat
pe TL

In dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:

1. ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
2. ce deservesc ciclul financiar.

Volumul de a.c. depinde de mai mulţi factori:

 nivelul aprovizionării producţiei şi desfacerii
 volumul cheltuielilor
 viteza de rotaţie.

Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor

Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele care
constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate. Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:
1. achiziţia bunurilor şi serviciilor - faza aprovizionării;
2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit - faza producerii;
3. vînzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti - faza comercializării.

Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse în mişcare şi a
capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa stocurilor.

Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se exprimă fizic şi
valoric, iar în cazul cînd are loc normarea activelor curente pot fi exprimate şi în număr de zile. Orice întreprindere
este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:
 stocuri de materii prime şi materiale
 stocuri în curs de execuţie
 stocuri de produse finite

însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
 să fie complet
 să fie suficient în orice moment
 să fie completat sistematic

Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin această cale se
asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.

Gestionarea corectă a stocurilor necesită:

 legături directe şi de durată cu furnizorii
 stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
 lichidarea întîrzierilor în aprovizionare
 reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
 îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
 reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării

Creşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea nivelului optim al
stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi - soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare-
aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
2. r eînnoirea frecvenţei a stocurilor - soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare -
aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.

Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:

 nivelul stocurilor la diferite momente;
 lipsa de stocuri;
 cererea de materiale sau volumul comenzii;
 termenile de reaprovizionare;
 optimizarea stocurilor;
 costul de lansare;
 costul de stocuri.

Finanţarea şi creditarea activelor curente

Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi activele curente. Ea
are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi de produse finite. Nivelul acestor
categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi stocaj a produselor
finite. Multe întreprinderi sunt determinate să acorde credite clienţilor deoarece beneficiază la rîndul său de acelaşi
tratament din partea furnizorilor primind un credit furnizor care determină necesarul financiar al exploatării. Din
aceste motive a.c. sunt finanţate de:

Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de activitatea
întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli.
Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ.
Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital permanent, iar nevoile temporare - cu creditele pe
TS.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment (FR). El se
formează din capital propriu şi împrumuturi pe TM şi TL. FR serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului
financiar ce rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe TS şi exigibilitatea pasivelor pe TS. Relaţia de
bază de care se ţine seama în acoperirea necesarului financiar al exploatării este: NFR = FR + credite de trezorerie

FR se determină prin 2 variante:

 ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;
 ca diferenţă dintre active curente şi resurse de trezorerie.

În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar metoda a doua creează
posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului operaţional.

FR poate fi:
1. Fondul de rulment brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de
a.c. posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de 1 an. FRB în calitate de echivalent valoric al
elementelor din activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din:
 stocuri diverse
 creanţe - clienţi
 avansuri acordate furnizorilor
 disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.
2. Fondul de rulment net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilizată pentru
finanţarea a.c. FRN se calculează conform relaţiei:

FRN = - Active imobilizate + Capital permanent

FRN = Active curente - Datorii pe TS

3. Fondul de rulment propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi arată
autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor în a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:

FRP = CP - imobilizări

FRP FRN - Datorii la termen

4. Fondul de rulment străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:

FRS = CPermanent. - CP

FRS = FRN - FRP

întreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul FR care au diferite consecinţe asupra costurilor
financiare şi rentabilităţii:
 strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de a.c. astfel încît în trimestrele cu activitate peste
cea medie anuală întreprinderea va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte trimestre va înregistra un
surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni;
 strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune. în acest caz
are loc o imobilizare de capital permanent în perioadele în care activitatea se află faţă de nivelul celei maxime,
înregistrîndu-se un excedent de lichiditate pe seama FR care trebuie plasat pe TS în vederea creşterii
rentabilităţii generale a întreprinderii;
 strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. în această situaţie întreprinderea este nevoită să apeleze
permanent la credite de trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţînd rentabilitatea.

Pe baza FR a capitalurilor investite în a.c. şi a valorii stocurilor se pot calcula o serie de rate ce se întrebuinţează în
analiza financiară în vederea stabilirii diagnosticului financiar şi a măsurilor de eficientizare. Aceste rate pot fi:
 rata de finanţare a capitalurilor curente care se calculează ca raport între FR şi suma capitalurilor curente:
Rfin.c.c = FR/D Cap.curente
 rata de acoperire a stocurilor care se calculează ca raport între FR şi stocuri:

Racop. a stoc. FR/Stocuri

FR este considerat satisfăcător atunci cînd acoperă 2/3 din valoarea stocurilor.

Credite pe termen scurt . Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu cît şi din
capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică contractarea
de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru operaţiuni ce privesc
desfăşurarea ciclului operaţional.

Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât
el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. în condiţiile cînd unităţile
economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea activităţii,
decât să se aştepte cînd prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.

Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori
materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei
constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării la
termen a creditului. în garanţia creditului poate intra orice bun din patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri,
mijloace băneşti în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de
calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.

Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:

Creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea mărfurilor,
iar pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie furnizorul cere clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţa
corespunzătoare. în acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii trezoreriei.

1) Trata este titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt prin care o persoană numită trăgător dă
dispoziţia altei persoane numită tras să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă la scadenţă unei altei
persoane numită beneficiar. Termenul de acordare a creditului furnizor variază între 30 - 90 de zile, iar termenul
mediu de plată a furnizorilor se calculează după formula: Tpf=(lPc* t) /100

unde : Tpf - termenul mediu de plată a furnizorilor; Pc - ponderea fiecărei aprovizionări în total; t - termenele
individuale de plată a fiecărei cumpărări sau :

Tpf = [(Efecte de cumpărare + Furnizori) * 360] / Cumpărări

2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind :

 salarii datorate personalului;
 impozite datorate bugetului statului;
 sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei sociale;
 dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor.

3) Credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurată prin finalizarea ciclului
operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung, care se efectuează în baza unei activităţi
rentabile şi a marjei brute de autofinanţare. Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o încasare prevăzută
sau gradul de solvabilitate al întreprinderii. întreprinderea remite băncii un efect de comerţ (bilet la ordin sau
scrisoare de schimb) pe baza căruia se acordă un credit. în economia concurenţială se utilizează următoarele

4) tipuri de credite pe termen scurt:

 Credite generale se acordă întreprinderilor pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria fără a fi nevoie de o garanţie
specială, banca informîndu-se de lichiditatea pe termen scurt a clientului. în structura creditelor generale se
includ:
 credite pentru facilităţi de casă - se acordă pe durate foarte scurte în situaţiile în care întreprinderea are
scadenţe dificile cu precizarea că încasările care vor servi la rambursarea împrumuturilor se cer a fi identificate
cu precizie;
 credite pentru descoperire - se acordă pentru o perioadă de pînă la o lună şi se materializează într-un sold
descoperit asupra contului bancar curent al întreprinderii;
 creditul releu - se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi apropiate cum ar fi emiterea de
obligaţiuni şi majorările de capital;
 creanţe de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare - se obţin în schimbul remiterii de efecte
financiare.

5) Toate aceste tipuri de credite după rolul şi obiectul lor sunt legate direct de trezorerie.

6) Credite legate direct de activitatea operaţională se referă la mobilizarea de creanţe comerciale şi mobilizarea de
creanţe asupra străinătăţii. La ele se referă:
 credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin aceea că băncile
scontează trate, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unor efecte a căror încasare va avea loc
peste un anumit timp. Timpul de acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la bancă şi
recuperarea lui efectivă;
 credite de mobilizare de creanţe comerciale care a fost introdus cu scopul de atenua creanţele scontului şi se
acordă tot pentru creanţe comerciale care nu sunt individualizate ci regrupate într-un singur bilet de scont. Pentru
băncile comerciale riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi nici puterea împotriva clientului
furnizorului pentru a se recupera resursele date cu împrumut;
 credite de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii au menirea de a favoriza exportul. Se pot acorda pe un
termen mai mare şi pot fi transformate în împrumuturi pe termen mediu.
 credite asupra stocurilor se acordă mai rar deoarece impun valorificarea valorii şi existenţei stocurilor. Pentru a
beneficia de asemenea credite întreprinderea trebuie să depună stocurile gajate în magazine ce eliberează o
recipisă care atestă titlul de proprietate asupra stocurilor la care se adaugă un bilet la ordin. Acest efect de
comerţ este scontat de banca care acordă aceste credite fără ca stocurile să fie depuse în magazine, iar
întreprinderea se angajează să nu vîndă aceste stocuri în perioada cercetării.

c) Credite specifice unor operaţii speciale. La ele se referă:

 credite de trezorerie - care acoperă diferenţa dintre valoarea tuturor stocurilor şi cheltuielile pe de o parte şi
totalul resurselor formate din fondul de rulment din pasivele de exploatare şi încasări pe de altă parte;
 credite pentru stocuri , cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze justificate - se obţin printr-un cont
simplu de împrumut în care scop solicitantul depune la bancă cererea de credit şi documentele corespunzătoare;
 credite pentru necesităţi temporare - se obţin printr-un cont simplu de împrumut doar pe un termen ce nu va
depăşi 90 de zile. Întreprinderea apelează la acest tip de credite cînd necesităţile de fonduri depăşesc
prevederile din planul de trezorerie cu condiţia că aceste necesităţi suplimentare să fie determinate de cauze
independente cum ar fi:
1. primirea în avans de materie primă şi materiale de la furnizori;
2. întreruperea producţiei din diferite cauze;
3. lipsa mijloacelor de transport;

d) neîncasarea la timp a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate datorită lipsei a capacităţii de plată a clienţilor
ş.a.

Obţinerea creditelor pentru nevoi temporare are loc numai în condiţia în care agentul economic face dovadă că va
înlătura cauzele ce au generat aceste nevoi suplimentare temporare de fonduri care nu va depăşi perioada de 90 de
zile.

Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active curente care în întreprinderi capătă forma de
stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb etc. De aceea este
necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora odată cu sporirea
eficienţei cu care este utilizat capitalul încorporat în a.c.

Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:

 eficienţa utilizării a.c. sub aspect material
 eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.

Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii prime, materiale, combustibil etc. şi în
cheltuieli pe unitate de produs finit. Consumul de materii şi materiale şi celelalte cheltuieli se reflectă în indicatorul
cheltuieli maxime la 1 leu producţie marfă care se calculează ca raport între valoarea producţiei marfă programată
exprimată în preţul de vînzare (* 100). Acest indicator reflectă aspectele tuturor acţiunilor tehnice, economice şi de alt
gen care au ca scop reducerea cheltuielilor de producţie.

Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c. şi se referă la timpul mai lung sau mai
scurt de imobilizare a acestora în cheltuieli şi stocuri de natura a.c.

Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:
 nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Cifra de afaceri / D AC
 durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef. vitezei de rotaţie

Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cînd coeficientul Vr este mai mare şi durata în zile mai mică.

Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:

 cifra de afaceri;
 volumul capitalurilor curente.

Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor care este egal cu:

Nr. rot. stoc. = Cifra de afaceri / Costul de producţie

Calculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:

1. Pentru materii prime:

Nr. de rot. = D materii prime cuprinse în vînzări / Stocul mediu de materii prime.
2. Pentru producţia neterminată şi semifabricate:

Nr. de rot. = Vînzări la cost de uzină / Stocul mediu la prod. neterm. şi semifabricate
3. Pentru produse finite:

Nr. de rot. = Vînzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite Existenţa şi mişcarea activelor curente
este reflectată în Raportul financiar.

Amortizarea si Uzura
Rolul şi destinaţia amortizării

Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:

 ca proces - care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra
producţiei;
 ca cheltuială - care urmează a se include în costuri;
 ca fond sau resurse financiare - care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi
finanţarea înlocuirii acestora.

În baza acestor aspecte amortizarea se poate defini ca expresie bănească a uzurii. Amortizarea ca fond poate fi
definită ca o sumă de bani ce se detaşează din activele fixe şi permite întreprinderii:
 menţinerea constantă a a.f., atunci cînd a utilizat resurse financiare proprii pentru obţinerea
a.f.;
 rambursarea la timp a creditelor, atunci cînd a utilizat resurse financiare împrumutate pentru
procurarea a.f.

Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea a.f. constituindu-se fondul de amortizare. El este destinat
reparaţiei şi înlocuirii a.f. Pentru ca fondul de amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se constituie este
necesar să se evalueze corect a.f., iar normele de amortizare să reflecte atât uzura fizică cât şi cea morală, iar
volumul său să asigure reparaţia şi înlocuirea a.f.

Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încît să facă din amortizare o adevărată pîrghie financiară care să
răspundă mai multor cerinţe şi anume:
 stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
 recuperarea valorii a.f. într-o perioadă de timp corespunzătoare, ţinînd cont de uzura fizică şi
morală;
  impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a a.f.;
 stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă;
 respectarea principiilor de fiscalitate.

Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resursele de finanţare pentru reînnoirea a.f., fapt ce se realizează
prin prelevarea din rezultatele globale a unei părţi corespunzătoare. Pentru stabilirea fondului de amortizare este
necesar să se cunoască normele de uzură care sunt exprimate în %, au un caracter mediu şi pot fi stabilite pe
fiecare fel de grupe omogene, pe categorii mari şi pe total a.f.

Stabilirea normelor de amortizare trebuie să ţină seama de crearea bazei financiare, pentru înlocuirea a.f. într-un
număr corespunzător de ani ce se realizează prin luarea în considerare a uzurii fizice şi morale.

Prin norma de amortizare se înţelege mărimea procentuală care exprimă intensitatea cu care se amortizează un
mijloc fix în decurs de 1 an.

În RM normele de amortizare sunt clasificate după categorii de a.f. Normele de amortizare pentru categoriile:
1. - 5% III - 10% V - 30%
2. - 8% IV - 20%

După modul în care acţionează asupra nivelului fondului de amortizare în practica financiară mondială se folosesc
următoarele categorii de norme:

Norme proporţionale - au mai multe variante şi anume:

în timp - cu caracter uniform, constant şi egal dînd naştere unui fond de amortizare egal în fiece an la aceleaşi a.f.,
astfel încît şi costurile şi rezultatele financiare vor fi afectate egal în fiece an. Folosirea acestor norme nu ţin cont de
variabilitatea în timp a uzurii, iar aplicarea acestor norme este cunoscută ca metoda liniară de amortizare.

Na = Vi / Dn / Vi * 100% sau 100/Dn, unde:

Na - norma de amortizare

Vi - valoarea de inventar a a.f.

Dn - durata normată de serviciu

pe unitate de produs - se aplică la întreprinderi cu un sortiment limitat de produse şi numai la unele a.f. ca de ex: la
clădiri, construcţii speciale, cum ar fi minele de cărbuni ale căror durată de folosire este limitată, iar norma de
amortizare se calculează:

Na = Vi sau Vr / Re , unde:

Vr - valoarea rămasă

Re - rezerva exploatabilă (t sau m3)

pe km sau 1000 km - se utilizează pentru mijloacele de transport auto. Ele asigură amortizarea integrală a a.f.
odată cu realizarea parcursului stabilit şi se calculează:

Na = Vi/Np / Vi * 100 sau 100/Np, unde:

Np - norma de parcurs a autovehiculului pînă la casare

Norme regresive sau accelerate - se caracterizează prin descreşterea nivelului de amortizare de la un an la altul,
aplicarea lor dînd naştere la fonduri de amortizare mai mari în primii ani de funcţionare şi mai mici la sfîrşitul duratei
de funcţionare a a.f. Normele regresive sau accelerate cunosc 2 variante principale:

1) constante:

Na = (1 - Vr/Vi)*100, unde:

n - durata de serviciu

Vr - valoarea reziduală la sfîrşitul duratei de serviciu

Vi - valoarea de inventar a a.f.

2) descrescătoare

Na = Dr / £Nu * 100, unde:

Dr - durata rămasă de serviciu

Nu - suma numărătorilor utilizaţi în calcul.

Aceste norme de amortizare se micşorează de la un an la altul dînd naştere la fonduri de amortizare din ce în ce mai
mici.

III Norme progresive - se caracterizează prin creşterea în fiece an ducînd la obţinerea de fonduri de amortizare din
ce în ce mai mari şi se calculează: Na = Dc / £Nu * 100, unde: Dc - durata consumată a a.f.

Metode de calcul a uzurii

În vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să se cunoască fondul de amortizare care
se va include în costuri şi va fi folosit pentru înlocuirea a.f. De stabilirea corectă a fondului de amortizare depinde
caracterul realist al programului costurilor de producţie şi a bugetului de venituri şi cheltuieli precum şi a celui de
investiţii.

În conformitate cu cerinţele S.N.C. 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung" se recomandă

următoarele metode de calculare a uzurii:
 liniară
 în raport cu volumul produselor fabricate
 degresivă cu rată descrescătoare
 soldului degresiv

Ultimele două metode reprezintă metode accelerate.

Metoda liniară presupune repartizarea uniformă a valorii uzurabile pe parcursul duratei de funcţionare utilă (adică în
fiecare perioadă uzura este aceeaşi - constantă). Pentru a calcula uzura după această metodă se determină norma
uzurii (Nu), care ne arată cu cît se uzează mijlocul fix în fiecare an.
Nu=VU/DFU unde

VU - valoare uzurabilă;

DFU - durata de funcţionare utilă.

Exemplu : Unitatea economică a pus în funcţiune un mijloc fix cu următoarele caracteristici'

Valoarea iniţială (VI)= 60 000 lei, DFU=5 ani, valoarea rămasă (VR)=3000 lei.

Calculaţi uzura anuală şi cea acumulată după metoda liniară.

Uzura anuală = VU/DFU, VU= VI - VR

VU= 60 000 - 3000 = 57 000

Uzura anuală= 57 000 lei : 5 ani = 11 400lei/anual

Calculul uzurii prin metoda liniară

Anii Valoarea de Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de

intrare bilanţ

începutul 60 000 - - 60 000

primului an

Sfîrşitul I an 60 000 11 400 11 400 48 600

Sfîrşitul II an 60 000 11 400 22 800 37 200

Sfîrşitul III an 60 000 11 400 34 200 25 800

Sfîrşitul IV an 60 000 11 400 45 600 14 400

Sfîrşitul V an 60 000 11 400 57 000 3 000

Metoda în raport cu volumul produselor fabricate ia în consideraţie numărul de produse fabricate în fiecare an,
respectiv suma uzurii anuale depinde de volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv. Pentru a calcula uzura
anuală se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura mijlocului fix pentru o piesă. Uzura pentru
o piesă se determină după următoarea formulă:

Uumtate = VU/Nr. unitati

Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitate

Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 lei

VPM (volumul producţiei marfă) pentru 5 ani = 500 000 unităţi, respectiv:
1. an - 80 000 unităti
2. an - 90 000 unităti
3. an - 110 000 unităti
 4. an - 120 000 unităti
5. an - 100 000 unităti

Uzura pentru o piesă = VU : VPM = (60 000 - 3000) : 500 000 = 0,114 lei

Calculul uzurii rin metoda în raport cu volumul produselor fabricate

Anii Valoarea de VPM Uzura anuală Uzura Valoarea de

intrare acumulată bilant

începutul 60 000 - - - 60 000

primului

an

Sfîrşitul I 60 000 80 000 80 000*0,114=9120 9120 50880

an

Sfîrşitul II 60 000 90 000 90000*0,114=10260 19380 40620

an

Sfîrşitul 60 000 110 12540 31920 28080

III an 000

Sfîrşitul 60 000 120 13680 45600 14400

IV an 000

Sfîrşitul V 60 000 100 11400 57000 3000

an 000

Metoda degresivă cu rată descrescătoare ca şi metoda soldului degresiv sunt metode accelerate de calcul a uzurii
şi sunt folosite în cazul întreprinderilor care utilizează mai intensiv mijloacele fixe. La aceste metode uzura anuală în
primii ani este mai mare ca în următorii ani şi se determină după următoarea formulă:

Uanuală = VU * coeficient

Acest coeficient se determină ca raport între nr. anilor în ordine descrescătoare la suma anilor.

Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 lei

VU - ? , Uanuală - ?

1) Determinăm suma anilor: 1+2+3+4+5=15 VU = VI - VR = 60 000 - 3000 = 57 000

 Calculul uzurii prin metoda degresivă cu rata descrescatoare

Anii Valoarea Uzura anuală Uzura Valoarea

de de

intrare acumulată bilanţ

începutul 60 000 - - 60 000

primului
an

Sfîrşitul I 60 000 (5:15)*57000 = 19 19 000 41 000

an 000

Sfîrşitul 60 000 (4:15)*57000 = 15 34 120 25 880

II an 120

Sfîrşitul 60 000 (3:15)*57000=11 45 520 14 480

III

an 400

Sfîrşitul 60 000 (2:15)*57000 = 53 120 6 880

IV an 7600

Sfîrşitul 60 000 (1:15)*57000=3800 57 000 3 000

V an

Metoda soldului degresiv

U anuală = Valoarea de bilanţ (pentru anul respectiv)* % Nu (mărit nu mai mult de 2 ori)

Nu=(100/DFU)*2

Nu = 100% : 5 ani * 2 = 40%

Calculul uzurii prin metoda soldului degresiv

Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ

începutul primului an 60 000 - - 60 000

Sfîrşitul I an 60 000 60 000*40% = 24 000 24 000 36 000

Sfîrşitul II an 60 000 36 000*40% = 14 38 400 21 600

Sfîrşitul III an 60 000 21 600*40% = 8 640 47 040 12 960

Sfîrşitul IV an 60 000 12 960*40% = 5 184 52 224 7 776

Sfîrşitul V an 60 000 7 776 - 3000 = 4 776 57 000 3 000

Mai Vezi:

Contabilitatea amortizării activelor nemateriale

Contabilitatea uzurii mijloacelor fixe