Sunteți pe pagina 1din 17

3.

Mărturii de viaţă creştină în închisorile comuniste, între


reprezentanţii Oastei Domnului

Ivită încă din 1923 ca o mişcare de revigorare spirituală în sânul BOR,


Oastea Domnului era foarte incomodă pentru regimul comunist şi aceasta cu atât
mai mult cu cât ea nu avea predilecţie pentru elitele intelectuale, din contră, se
dovedise a fi deosebit de penetrantă în cercurile largi ale populaţiei, cu nivel de
pregătire mediu, astfel că publicul receptor, ca să-i spunem aşa, era acelaşi cu cel
pe care şi-l revendica ideologia comunistă. În plus, mişcarea fusese încă din 1935
exclusă din BOR, ceea ce o făcea oarecum şi mai greu controlabilă. Dacă faţă de
Biserică, partidul – stat poza ca fiind dornic de armonie şi înţelegere, în speranţa
unei manipulări cât mai eficace, în cazul Oastei Domnului, date fiind ilegalitatea ei
şi mai ales „radicalismul” membrilor ei (de ordinul miilor), acest lucru părea puţin
probabil. În consecinţă, dacă nu se putea pace, o pace falsă şi împovărătoare ca cea
realizată cu Biserica, sistemul va declara război.
Analizând în profunzime, se vede clar că o mişcare militantă de creştere
spirituală creştină era ultimul lucru pe care l-ar fi tolerat malefica maşină
comunistă, pentru care Biserica însăşi era o problemă spinoasă, care nu va înceta să
pricinuiască dureri de cap liderilor politici. Cu Oastea Domnului comuniştii nu mai
erau nevoiţi să se poarte cu menajamente, căci nici însăşi Biserica nu o recunoştea,
deci ea putea fi eradicată. În planul său de pervertire a edificiului interiorităţii
individuale, pe vicleanul disimulator îl deranjau cântările şi legămintele făcute cu
ochii plini de lacrimi, îndreptaţi spre cer, ai miilor de ostaşi dornici de o viaţă în
Hristos.
Mai existaseră antecedente de încarcerări ale unor lideri ai Oastei Domnului
înainte de 19481. În 1942 Ioan Marini este închis pentru câteva zile. Amenzi,
închisori de relativ scurtă durată se succed în acei ani tulburi, dar acestea nu sunt
decât preludiul celor din anii întunecaţi ai dictaturii roşii.
Cea mai puternică personalitate a acestei perioade a fost poetul Traian Dorz.
Înzestrat cu harul poeziei, însufleţit de dragoste arzătoare pentru cuvântul lui
Dumnezeu, el va milita permanent pentru perpetuarea lucrării Oastei Domnului.
Viaţa lui se confundă practic cu istoria acestei mişcări, iar numeroşii ani de
detenţie dau mărturie despre ceea ce înseamnă asumarea unui ideal, îndeosebi a
idealului creştin.
Dacă perioada comunistă era lipsită de literatură creştină patristică sau de
orice fel, creştinii au intrat într-o şcoală spirituală de o factură cu totul specială, o
probă de foc prin care sufletele lor se lămureau precum aurul în topitoare –

1
O consemnare aproape exhaustivă a principalelor evenimente şi personalităţi ale acestei mişcări se află
în ampla lucrare Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1999, vol. I – IV.
închisorile, lagărele, spaţiile de deportare – au fost pentru mulţi, foarte mulţi, şi
pentru Traian Dorz, trepte în urcuşul duhovnicesc.
Spaţiile concepute de stăpânii vremii ca locuri de exterminare, în care
individul uman să fie distrus fizic, dar mai ales spiritual, s-au transformat în şcoli
catehetice, catacombe ca cele din primele veacuri creştine, toposuri cu profunde
valenţe sacre în care mizeria, promiscuitatea materială, boala, foamea, frigul erau
transgresate de fiorul spiritual ce vibra cu atât mai puternic cu cât precaritatea
materială era mai mare.
Născut la 25 decembrie 1914, într-un umil sat bihorean, Râturi, azi Livada
Beiuşului, Traian Dorz cunoaşte un destin exemplar pentru ceea ce înseamnă un
purtător de stindard al mişcării Oastea Domnului. Crescut în mediul simplu şi
tradiţional al satului transilvan, la vârsta de 16 ani ia primul contact cu scrierile
preotului Iosif Trifa. Momentul este crucial în evoluţia sa spirituală, el devenind
chiar în acelaşi an (1930) membru al Oastei Domnului şi tot acum apar primele
încercări lirice care se vor bucura de aprecierea preotului Iosif Trifa, acesta
publicându-i-le în foaia ce apărea la Sibiu „Lumina satelor”.
Cu timpul, Dorz devine colaborator apropiat al părintelui Iosif, fiind unul
dintre principalii redactori ai periodicelor mişcării. Alături de alţi discipoli ai
părintelui Iosif Trifa, precum Ioan Marini, va colinda satele transilvane vorbindu-le
oamenilor despre necesitatea reînnoirii vieţii în Hristos, fapt care va stârni adesea
ostilitatea autorităţilor. În perioada războiului se află în concentrare, astfel că
activitatea sa misionară este întreruptă. Dar acţiunile Oastei Domnului în această
perioadă sunt supuse piedicilor de tot felul. Tipărirea foii informative se face cu
greu, adunările membrilor sunt primejdioase şi, de aceea, tăinuite.
Anul 1944 schimba din temelii viaţa României, sub toate aspectele şi cei din
Oastea Domnului sperau într-o îmbunătăţire a situaţiei lor. Dacă în anii imediat
următori, conflictele cu autoritatea statală lipsesc pentru că procesul de preluare al
puterii era în curs de desfăşurare, în 1947 drumul parcurs de mişcare şi de Traian
Dorz este presărat cu locuri de detenţie, urmăriri, percheziţii, confiscări, un alt fel
de Calvar.
Arestat în urma unor serbări de binefacere la Beiuş, prijeluite de sărbătorile
Crăciunului, Traian Dorz le răspunde colegilor de arest surprinşi de prezenţa lui
acolo: „Dar pentru bine nu trebuie să sufere nimeni?” 2. Replica lui lipsită de
emfază dezvăluie poziţia pe care acest creştin militant o adoptă în faţa perspectivei
înspăimântătoare a detenţiei.
Transferat la Oradea, cunoaşte regimul inuman al Securităţii de aici. Într-una
din nopţile chinuitoare, aşa cum era în cutumele manevrelor securistice, se
simulează execuţia mai multor deţinuţi, printre aceştia aflându-se şi fratele Traian
Dorz. Scopul cu care aparatul represiv făcea astfel de înscenări era distrugerea
2
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III, p. 22.
psihică a individului şi sporirea eficienţei anchetelor. Iminenţa morţii, îi făcea pe
cei mai mulţi să fie cuprinşi de o frică paroxistică care sporea pe măsură ce fiecare
amănunt certifica clar că execuţia va avea loc. Erau aliniaţi, se încărcau armele
pentru ca apoi să fie duşi în celulă sau direct în anchetă 3. Dar, înşelând logica
sistemului, Dorz reuşeşte într-o astfel de situaţie limită să fie fericit: „În clipa aceea
am ştiut sigur că merg la moarte... Dar ciudat, vă mărturisesc în faţa Domnului, nu
numai că n-am simţit nici un fel de teamă sau cutremur, ci dintr-o dată, un gând
nespus de fericit şi de curios îmi umplu toată inima şi fiinţa mea: Iată clipa când
voi întâlni pe Domnul meu Iisus (...) Nu mai simţii absolut nici o părere de rău,
nici după viaţă, nici după familie, nici după fraţi, după nimic din lumea aceasta. Nu
simţii în sufletul meu decât un dor plin de nerăbdare după moarte (...)
Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată fiinţa mea trecut
dincolo de hotarul care desparte existenţa asta de cealaltă. Dumnezeu m-a trecut
spre a face această ultimă experienţă, cea a morţii. Şi mă încredinţez atât pe mine
cât şi pe voi că nu trebuie să ne temem niciodată de moarte. De absolut nici un fel
de moarte. Fiindcă tocmai în clipa aceea puterea lui Hristos ne va transforma totul
într-o aşa de strălucită bucurie, încât, nu teama, ci fericirea negrăită va fi
simţământul care ne va umple viaţa.”4
Puternic ancorat în credinţă, Dorz reuşeşte să răstoarne planurile securistice,
el intră într-o stare harică când prigonitorii săi îl vroiau aruncat în disperare şi
isterie.5
De altfel, datorită gândirii creştine pe care o adoptă, la fiecare arestare,
Traian Dorz are un anumit mod de raportare. Prima etapă a perioadei sale de
detenţie, cea amintită anterior, a considerat-o ca pe o probă. Niciodată nu se
întreabă de ce e arestat, dimpotrivă, pe când cei din jurul lui îşi exprimă
surprinderea, el calm, aşezat, ştie că trebuie să-şi aducă stropul său de suferinţă
pentru bine.
A II-a perioadă a detenţiei sale (februarie – mai 1950) o percepe ca pe o
ispăşire în urma asumării unui grav păcat străin 6. Mai greu, mai apăsător decât
orice lovitură a anchetatorilor, decât orice batjocură, e momentul de debut al
acestei ispăşiri. În beciul securităţii din Beiuş: „Încercai din nou să mă rog, să
capăt un semn, o mângâiere, o rază, o cât de mică întărire pentru ceea ce mă
aşteaptă (...) în mai puţin de o jumătate de zi ajunsesem mai gol decât Iov (...) Dar
3
Despre tehnica ’’fear then relief’’ am amintit la capitolul I, p. 72, nota 200 cf. Ştefan Boncu, Op. cit., p.
414.
4
Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, scurtă şi sfântă povestire a vieţii mele sau Istoria unor cântări
nemuritoare, Ediţia a II-a, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 203.
5
’’...cugetând asupra morţii, jalea se topeşte în bucurie, lacrimile amare se fac dulci.’’ Cuvânt despre
moarte – extras din operele Sf. Episcop Ignatie Breanceaninov, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p.
99.
6
Vezi Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, pp. 221 – 225.
eu eram şi mai gol decât el, fiindcă sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din
afară nu mai avea nici un răsunet.”7
„Numai din pustiul întunecat al inimii mele, un gând mi se ridică până la
lumina minţii răvăşite, şi acest gând îmi spuse:
- Ai luat păcatul acelora asupra ta. Iată a sosit vremea să-l ispăşeşti! În zadar
strigi, în zadar aştepţi, în zadar cauţi izbăvire! Nu mai este alt drum decât acesta
singur. Rabdă! Rabdă până la sfârşit!”8
Şi va resimţi aceste luni de detenţie, mai grele ca întreaga perioadă a celor
17 ani, căci nu mai era sub har, bucuria suferinţei dispăruse, nu mai era cunună, ci
ispăşire. Zbucium, zbatere şi strigăt sunt aceste câteva luni.
După chinuri de tot felul şi bătăi de nedescris: „În celulă am căzut pe
genunchi şi mi-am ridicat mâinile umflate spre stropul de cer întunecat (...) Dar
zăvoarele stăteau tot închise şi zidul tot rece” 9. Ieşirea din închisoare este percepută
ca ispăşirea păcatului: „Atunci am văzut Poarta Îndurării deschisă şi zidul cel rece
şi gros prăbuşindu-se dintre mine şi Domnul meu. Nu mai era nicăieri.”10
În această perioadă, în penitenciarul din Oradea se statornicise o atmosferă
de frăţietate şi rugăciune favorizată şi de prezenţa în una din celule a unui grup de
maici greco-catolice, se cânta, se ruga în comun, se purtau discuţii duhovniceşti şi
aceasta genera o unitate sufletească cum nu poate exista decât între cei aflaţi în
suferinţă.
„Seara aveam aproape întotdeauna program de cântări. Fiecare celulă trebuia
să cânte, spre ascultarea celorlalte, câte o cântare aleasă. Când venea rândul celulei
noastre, eram ales aproape totdeauna să le cânt eu una din cântările Oastei
Domnului. Am cântat prima dată Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu. Le-a plăcut
atât de mult încât multe zile n-a mai cântat nimeni altă cântare decât asta, până ce
au învăţat-o toate celulele.’’11
La 25 decembrie 1952 când este din nou arestat, Traian Dorz vede în acest
eveniment răspunsul la rugăciunea pe care o făcuse în Ajun. Se rugase, şi întreaga
adunare împreună cu el, ca Dumnezeu să trimită şi celor din închisori un vestitor al
Său. Şi iată că în ziua de Crăciun, când împlinea 38 de ani e aruncat în închisoare
şi după frământări interioare înţelege că menirea lui aici e cea a vestitorului.
În lagărul Ghencea, încercând să le vorbească celorlalţi despre Hristos, are
experienţa deosebită a convertirii unui ateu, menţionat cu numele de Cristian.
Sufletul lui se întunecase în urma loviturilor grele, primite pe neaşteptate de la
viaţă, profunda lui nefericire şi lipsă de speranţă îl făcea să nege existenţa lui

7
Ibidem, p. 229.
8
Ibidem, p. 229.
9
Ibidem, p. 235.
10
Ibidem, p. 255.
11
Ibidem, p. 253.
Dumnezeu. Cu blândeţe şi răbdare, cu exemple simple, dar edificatoare, Dorz
operează o profundă metanoia, astfel că cel convertit mărturisea: „Ah! În ce iad
îngrozitor am fost şi în ce rai strălucitor am ajuns! Ce orb eram şi ce luminos văd
acum! Ce nefericit am fost şi ce fericit am ajuns.”12
În bezna şi urâtul închisorii momentele de rugăciune se transformau în trăiri
edenice: „Ningea cu fulgi mari şi liniştiţi peste noi în curtea închisorii când el
rostea mişcat şi fericit cuvintele rugăciunii lui de predare Domnului. Gardianul de
serviciu fluierase sfârşitul plimbării, iar cei din capul coloanei suiau scările spre
celule, dar noi încă stăteam amândoi în rugăciune în curte, cu obrajii şiroind de
lacrimi şi cu capetele goale, înflorite de fulgi mari şi albi de nea.”13
În mijlocul deţinuţilor revoltaţi de inumanitatea tratamentului la care sunt
supuşi şi care îşi clamau nevinovăţia, reuşeşte să le schimbe perspectiva printr-o
povestire din viaţa Sfântului Efrem Sirul şi ei încep să vadă totul altfel. El le oferă
practic o altă grilă de interpretare a realităţii care metamorfozează această realitate.
Pentru că nu este important evenimentul ca atare ci semnificaţia care i se acordă şi
dintr-o dată o nedreptate şi o nenorocire îngrozitoare este percepută ca purtarea de
grijă a lui Dumnezeu: „Nu oamenii ne-au adus aici, în zadar vă revoltaţi împotriva
oamenilor. Ci Dumnezeu ne-a adus.”14
La mulţi dintre deţinuţi se remarcă o dorinţă avidă de credinţă, de apropiere
de Cuvântul lui Dumnezeu şi care se manifesta adesea prin reţinerea unor ample
pasaje din Evanghelii sau din rugăciuni. Unul dintre deţinuţi reuşise să aibă asupra
lui Sfânta Evanghelie, la o percheziţie îi va fi găsită şi el va primi pedeapsa – 10
zile de carceră dar între timp el a memorat întreaga Evanghelie de la Ioan. „...
închidea ochii şi începea mişcat şi fără greş, făcându-şi semnul crucii:
- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Evanghelia după
Ioan. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi
nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El...
Şi dacă nimeni nu ne deranja în timpul acela, el cu ochii închişi şi cu sufletul
înfricat, ne spunea toată Evanghelia frumos, curgător, mişcat – până la ultimul
capitol şi verset. Când se sfârşea eram cu toţii într-o stare atât de cerească.”15
În 1959 urmează o altă serie de grele încercări, de data aceasta judecarea şi
condamnarea se fac în lot, toate perioadele de detenţie anterioare fuseseră
denumite „reţineri administrative”.
Dacă regimul penitenciarelor, cu supravegherea strictă, izolarea şi
imposibilitatea unei cât de mici legături cu exteriorul, făcea ca săvârşirea Sfintei
12
Ibidem, p. 280.
13
Ibidem, p. 301.
14
Ibidem, p. 293.
15
Ibidem, p. 305.
Liturghii să fie un eveniment miraculos, în schimb, în coloniile de muncă,
supravegherea nu mai era atât de acerbă şi adeseori, când condiţiile o permiteau, se
săvârşea Sfânta Jertfă.
Pe o bucată de geam spart Traian Dorz scria strofele compuse şi le memora
şi tot aşa scria textele evangheliilor citite la Liturghiile săvârşite „pe ascuns, după
paturile din colţuri.”16
Pentru un colind inscripţionat pe ciobul de sticlă atât poetul cât şi
compozitorul melodiei (Traian Dorz şi respectiv N. Moldoveanu) vor primi 5 zile
de carceră.17
Pe când deţinuţii, simţind puterea salvatoare a credinţei, încercau să
transforme o celulă infectă în spaţiu al prezenţei sacrului, sistemul opresiv
comunist metamorfozase cu hidoşenia sa altarele în haznale: la Galaţi, biserica
penitenciarului e sală de triere, iar Sfântul Altar, WC. Întregul antagonism prezent
în spaţiul concentraţional comunist e surprins în această înspăimântătoare
blasfemie.
De la un alt întemniţat pentru cauza Oastei Domnului aflăm gesturi ce ni-l
relevă pe Dorz ca având o mare nobleţe, cu atât mai mult cu cât în memoriile lui
episodul nu e amintit: ’’Fratele Traian rădea hârdăul de mâncare, îmi făcea şi mie o
porţie, o împacheta în batistă, o punea la subsuoară, pe piele şi venea cu ea.’’18
Pe lângă rezistenţa prin credinţă, la Dorz apare şi rezistenţa prin creaţie, prin
poezie. Toate momentele de „probă prin foc” cum le numeşte el, comportă două
aspecte recurente pentru personalitatea lui Dorz: primul este raportarea oricărui
eveniment la Hristos şi implicit rugăciunea adresată Lui şi al doilea, decurgând din
cel anterior, naşterea poeziei, astfel spaţiul concentraţional primeşte şi conotaţia de
laborator liric, nimic mai neaşteptat, nimic mai paradoxal.
Poet foarte productiv, Traian Dorz găseşte în lirica sa cu vădite accente
religioase prilejul de eliberare. Ca şi credinţa şi strâns unită cu aceasta, poezia
devine vehicul spre libertate. Strânse la un loc, poeziile aparţinând perioadei de
detenţie se constituie într-un jurnal al trăirilor interioare ale poetului.
Perioada de detenţie se vădeşte a fi foarte prolifică pe planul creaţiei poetice,
căci tot acum începe versificarea Psalmilor şi a altor fragmente din Sfânta
Scriptură.
Lirica lui Traian Dorz, păstrând ceva din simplitatea şi curăţia omului din
popor, cu sufletul vibrând de trăire creştină, este potenţată de această lirică a
detenţiei cu accentele ei grave. Ca şi la alţi poeţi întemniţaţi, şi la Traian Dorz,

16
Ibidem, p. 389.
17
Este vorba despre colindul Minunată-i Noaptea Sfântă Vezi vol. Lângă ieslea minunată, Colinde,
Ediţia a V-a, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2000, p. 70.
18
Cornel Rusu, Cuvântul – cheie a darurilor – însemnări din anii trecuţi, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
2005, p. 325.
efortul creaţiei poetice nu este povară, ci el se dovedeşte salvator, eliberator.
Mizeria, chinurile, bătaia, frigul, foamea, trădările de tot felul nu îl subjugă.
Rodind din solul fertil al trăirii creştine, poezia e generatoare de libertate, un alt fel
de libertate, a spiritului, pe care nici un lanţ, niciodată nu l-a putut ţintui în temniţă.
Cu Hristos şi cu poezia sa, Dorz a dărâmat zidurile groase, a rupt lanţurile şi a
prins aripi spre cer.
Şi pentru a încununa toate paradoxurile amintite, aflat în libertate, Dorz are
nostalgia închisorii, a suferinţei la intensitate maximă pe care a trăit-o acolo, căci
în focul vâlvâitor al acelei suferinţe L-a simţit mai aproape şi mai concret ca
oricând pe Hristos: „Dar faţa cea mai frumoasă a lui Iisus eu n-am cunoscut-o
decât atunci când am fost învrednicit de harul de a pătimi pentru El. Nicăieri
altundeva El nu mi-a arătat această faţă a Lui, nici înainte, nici în urmă, decât
acolo, în cuptorul de foc al încercării şi al cernerii...”19
„Eu am fost de opt ori aruncat în foc. Şi am trecut 17 ani pe acolo... dar nu
pot uita faţa Fiului lui Dumnezeu care mi s-a arătat numai în foc. Sunt acum alţi
ani, mulţi de când parcă am ieşit din foc. Şi de multe ori mă cuprinde ceva ca un
dor şi ca o părere de rău că nu o mai pot vedea aşa (...) Şi mă simt cum aş avea un
dor adânc şi o trebuinţă dureroasă după curăţirea şi limpezirea pe care o aveam
acolo.”20
Aşadar, nu este vorba exclusiv de rezistenţă şi supravieţuire, ci de sporire, de
îmbogăţire şi potenţare a trăirii cu Hristos şi în Hristos şi din această perspectivă
detenţia ni se revelează ca având valoarea răpirii în rai.21
În cartea sa de mărturii Cuvântul – cheie a darurilor aflăm odiseea unui alt
reprezentant al aceleiaşi mişcări, Cornel Rusu22. Trecând prin încercări similare cu
cele ale lui Traian Dorz, el va adopta acelaşi mod de raportare: pentru Hristos, spre
Hristos: „O pace profundă şi o linişte nebănuită s-au aşternut în întreaga mea fiinţă,
încredinţându-mă deplin în mâna Domnului.”23
Încă din primele momente ale arestării, preocuparea lui majoră nu este ce să
spună şi cum să scape, ci rugăciunea. Din întreaga perioadă a vieţii sale pe care o
expune, perioada încarcerării este presărată la tot pasul cu textele rugăciunilor pe
care le rosteşte în diverse împrejurări.24

19
Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, p.19.
20
Ibidem, p. 21.
21
Cf. II Corinteni 12, 2-4.
22
Cornel Rusu născut la 8.10.1924, în comuna Tresnea, jud Sălaj, într-o familie de creştini baptişti dar la
vârsta de 16 ani se va converti la ortodoxie, va intra în mişcarea Oastei Domnului şi va înfrunta alături de
reprezentanţii acesteia gulagul românesc. Numeroase din poeziile scrise de Traian Dorz vor deveni cântări
nemuritoare pe melodiile compuse de Rusu Cornel. În 2.04.1995 trece la cele veşnice.
23
Cornel Rusu, Op. cit., p. 306.
24
Ibidem, p. 306.
Dacă în alte părţi primează desfăşurarea evenimenţială sau analiza
caracterelor, aici punctul central în jurul căruia se construieşte textul memorialistic
este rugăciunea, activitatea spirituală.
Faptul că rugăciunea era pentru mulţi o posibilitate de rezistenţă este poate
cea mai mare minune petrecută în gulagul comunist. Cu cât sistemul vroia să îi
înnece mai mult în animalitate şi promiscuitate, cu atât mai mulţi descopereau o
cale, pe care unii o ştiau deja, pe care alţii de abia o aflaseră, care îi ridica la
statutul de homo religiosus cu perspectiva de a deveni fii ai lui Dumnezeu.
„Ieşim afară pe lângă pereţii barăcii, până la număr. Mulţi se rugau. Nu
putem să vorbim căci majoritatea sunt în rugăciune. Ce bine ne-a prins şi nouă
această îndeletnicire spirituală. Mai târziu am făcut cunoştinţă cu preoţi şi cu fraţi
astfel că programul de rugăciune îl făceam împreună.”25
Rugăciunea în comun era, desigur, mult mai riscantă, însă ea realiza o dublă
unitate: a tuturor celor care se rugau, întreolaltă şi a lor cu cerul. Se realiza o
armonie în care cel slab primea din puterea spirituală a celorlalţi, ieşind din această
experienţă primenit sufleteşte: „Ne-am înţeles aşa cum puteam, prin semnale,
câteva celule şi hotărârăm pentru miezul nopţii să ţinem o oră de rugăciune, în care
să mulţumim Tatălui Ceresc pentru grija ce ne-a purtat-o în anul ce a trecut. Să-i
cerem ajutorul pentru anul în care intrăm (...) La terminarea timpului de rugăciune,
colegul de celulă cu care ne rugam în Duhul şi în şoaptă mi-a spus că aşa ceva nu
mai făcuse de când era copil şi îngenunghea cu mama sa.
«Ce bine mă simt acum – spuse el - după rugăciunea aceasta! »”26
Într-o realitate sublimată prin trăire spirituală, regulile de comportament şi
supravieţuire se schimbă, astfel, hrăniţi insuficient, supuşi unui efort fizic cel mai
adesea peste puterile lor, ei fac actul surprinzător de a posti: „Când posteam porţia
de mâncare o dădeam altora.”27 Sau Gheorghe Precupescu28 ne mărturisea29:
„Vinerea ţineam post negru şi aveam putere.”
Se hotărăsc să-şi ajute fratele suferind cedând din puţinul lor: „Cei 14 fraţi
ostaşi din celula 13 au hotărât ca, pentru o perioadă stabilită, fiecare frate să cedeze
porţia sa de pâine pe ziua când îi venea rândul, în favoarea fratelui Arcade Nistor,
care ajunsese foarte slăbit.”30
Actele de solidaritate erau cu atât mai pregnante cu cât era mai mare
încrâncenarea sistemului în a-i dezumaniza pe opozanţi. Ajutorarea celuilalt era o
25
Ibidem, p. 320.
26
Ibidem, p. 308.
27
Ibidem, p. 373.
28
Profesorul de limba română, Gheorghe Precupescu – membru al mişcării Oastea Domnului, arestat în
1959 cu lotul lui Traian Dorz, a executat 5 ani de închisoare, în ciuda numeroaselor şicane securistice el
rămâne un militant convins al mişcării şi un apropiat al poetului Traian Dorz.
29
Interviu realizat de autor în 26.08.2008, Sibiu.
30
Cornel Rusu, Op.cit., p. 372.
acţiune cu dublu efect : pe de-o parte, cel ajutat nu se mai simţea singur, izolat, un
obiect nefolositor, cum vroiau să-i inoculeze torţionarii spre a-l arunca în
deznădejde, iar, pe de altă parte, cel ce ajuta se înnobila interior, sacrificând puţinul
care-l avea pentru altul, el realiza un act de dragoste care îi sporea forţa de
rezistenţă în faţa răului.
Mărturia lui Rusu Cornel, abundă în relatări referitoare la rugăciune şi
program duhovnicesc. În detenţie, aflat în izolare, el îşi organizează timpul astfel
încât rugăciunea, meditaţia, compunerea melodiilor constituiau evenimentele în
jurul cărora se desfăşura existenţa sa în chip plenar, prin ele reuşea să se smulgă
din atmosfera grea a închisorii şi singurătăţii şi să îşi proiecteze existenţa pe
coordonată spirituală: „Mi-am făcut program de rugăciune cu mintea şi inima, de
meditaţii şi repetam zilnic, în gând, melodiile compuse.”31
Profitând de posibilitatea de a lua contact cu exteriorul şi de prezenţa
preoţilor în lagărele de muncă, deţinuţii au avut parte de plinătatea vieţii bisericii
organizând Sfinte Liturghii. Cornel Rusu relatează că la Periprava Grind, în Deltă
părintele Deomit Marciuc reuşeşte, intervenind la un marinar, să facă rost de vin,
deşi pericolul de a fi descoperit şi pedepsit era extrem de mare.
„Când începea Sfânta Liturghie se făcea o linişte desăvârşită, chiar dacă
eram în dormitor adunaţi din două, trei sau chiar patru barăci. Erau numiţi
observatori. Când miliţienii se apropiau, aceştia strigau: «Sârma». Se făcea dintr-o
dată linişte. Iar când strigau «Liber», slujba continua.”32
Sfânta Împărtăşanie „hrana cea sufletească, merinde pentru drumul
necunoscut” prin grija preoţilor şi ocrotirea lui Dumnezeu ajungea să fie dată
bolnavilor aflaţi în stare foarte gravă pentru ca ei să-şi sfârşească viaţa creştineşte,
pregătiţi pentru veşnicie. În ciuda condiţiilor grele şi a pericolelor aproape
insurmortabile, preoţii erau prezenţi la căpătâiul bolnavilor. Desigur această stare
de lucruri era posibilă în cazul lagărelor de muncă şi mult mai puţin în
penitenciare.
Contrastul atât de puternic dintre viaţa de detenţie plină de lipsuri de tot
felul, presărată cu insulte şi maltratări, în care individul uman se simţea adesea la
limita subzistenţei şi, pe de altă parte, viaţa liturgică, cu rugăciunile zilnice
individuale sau în comun, Sfânta Liturghie, Spovedania, Împărtăşania, făcea ca
interiorizarea, starea de rugăciune să fie simţită cu fiecare coardă a sufletului. Nici
unul dintre întemniţaţii care au mărturisit că rugăciunea l-a salvat în închisoare, nu
au omis să amintească faptul că în libertate nu au mai putut niciodată să se mai
roage la fel cum a făcut-o în detenţie.
Suferinţa sensibiliza spiritul, dizolva asperităţile şi îi unea. Diferenţele
confesionale erau depăşite prin nevoia de comunicare: „Din iniţiativa părinţilor
31
Ibidem, p. 403.
32
Ibidem, p. 389.
greco-catolici Prunduş, Anca şi alţii, al căror nume nu-l mai reţin, s-au organizat
«octave de rugăciune» la care participau toate religiile. Erau invitaţi şi protestanţii
şi neoprotestanţii. Cuvântul Evangheliei era vestit de un mirean, după ce preoţii
cultului numit de serviciu pentru ziua respectivă săvârşeau slujba liturgică, în felul
în care se putea.”33
Disperarea era unul din duşmanii cu care, în acele condiţii, trebuia luptat.
Lipsa de speranţă măcina sufletele cu o credinţă şubredă şi rezultatele erau tragice:
„Erau şi deznădăjduiţi. Odată, venind seara de la câmp, un om a fost găsit
spânzurat de pat. Paturile erau suprapuse. Profitând de singurătate, se legase de gât
cu un capăt al sforii – destul de subţire – şi cu celălalt capăt, de patul de sus. Şi a
îngenuncheat (...) Se spusese că era preot. Dar cine ştie? Dracul deznădejdii l-a
biruit.”34
Intervievaţi, alţi doi membri ai mişcării Oastea Domnului, Cornel Silaghi 35 şi
Gheorghe Precupescu36 care au cunoscut rigorile închisorilor comuniste
mărturiseau despre posibilitatea pe care au avut-o în perioada cât au stat în lagărele
de muncă, de a participa la Sfânta Liturghie, ceea ce în închisori precum Gherla
sau altele, cu regim închis, nu era posibil.
Cornel Silaghi povesteşte: „S-au pus vii cu noi, cu deţinuţii politici, era
pământul favorabil pentru aşa ceva37 şi s-a făcut butucul de vie gros şi un ciorchine
de strugure de 5 kg. Via a fost lucrată cu noi, dar când a fost de cules nu ne-a mai
băgat pe noi ca să nu mâncăm. Dar brigadierii civili au pus grămezi de struguri în
păpurişul de pe marginea drumului pe unde treceam noi, şi cei care ne
supravegheau erau departe şi noi ne-am umplut plasele. Dar când să intrăm în
colonie, ca să nu ne prindă, am desfăcut boabele de pe ciorchin şi le-am băgat în
sân şi le-am dus aşa şi celor din barăci care nu ieşeau la muncă.
Cel mai important din pachetul de 5 kg la care aveam dreptul, era o sticlă cu
miere de albine. Şi în sticla goală am stors boabă cu boabă mustul până am umplut
sticla la 3 sferturi şi un sfert am lăsat goală şi am astupat-o. În baracă era nisip şi o
îngropam în nisip şi fierbea şi ieşea un vin deosebit.
Un preot de lângă Lugoj avea la el un antimis, cred că îl avea cusut în
căptuşeala hainei. Şi la o baracă cu 72 de paturi s-a organizat Sfânta Liturghie.
Fratele Rusu Cornel a fost foarte bun corist şi organizator de cor şi a organizat şi
atunci un cor care cânta foarte lin şi duios.

33
Ibidem, p. 390.
34
Ibidem, pp. 381 – 382.
35
Timişoara, interviu realizat în 18.08.2008, arhiva personală a autorului. Cornel Silaghi, în 2008 în vârstă
de 82 de ani, a fost condamnat cu lotul din Timişoara al membrilor Oastei Domnului în 1959, primeşte 9
ani din care va executa 4.
36
Vezi supra, nota 587.
37
În Dobrogea.
Eu cu un frate mai tânăr de la Vinţu de Jos, Gicăreanu, am stat de planton la
uşă să nu vină gardienii peste noi şi să le facem semn să înceteze, dar corul nu
cânta decât foarte încet. Vă mărturisesc în faţa lui Dumnezeu, nici până atunci, nici
de atunci n-am mai trăit Sfânta Liturghie aşa. Părintele slujea cu lacrimi, corul
cânta cu lacrimi. Veneau deţinuţi şi din alte barăci. În geamăt de plâns am petrecut
Sfânta Liturghie.
Acolo în fiecare lună ne mărturiseam şi ne împărtăşeam, erau vreo doi, trei
preoţi. De mai multe ori s-a făcut Sfânta Liturghie. Aveam lingură cu care ne
împărtăşeam, că aici aveam linguri cu care mâncam, însă la Gherla beam mâncarea
direct din gamelă şi acolo nu s-a putut nici spovedanie, nici împărtăşanie.”
Cum menţionam anterior, regimul comunist şi-a dat seama că o astfel de
mişcare ca Oastea Domnului trebuie anihilată. La început s-au încercat acţiuni mai
puţin dure – amenzile, sperând că acestea îi vor speria pe participanţii care, în
majoritate, aveau o condiţie precară din punct de vedere material.
Cornel Silaghi mărturiseşte: „Noi, pe timpul lui Dej, unde ne înţelegeau
preoţii, făceam adunări după vecernie, sau prin case cu pături în geamuri şi când ne
prindea ne-a amendat de ne-a usturat dar când au văzut că nu ne pot nimici, au
trecut la arestări. Am fost 13 în lot, 11 bărbaţi şi 2 surori, am fost luaţi în 1959.”
Din momentul în care Securitatea îi invadează casa şi până în momentul
eliberării fratele Cornel Silaghi simte asupra sa mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu.
Încă din timpul anchetei, are un vis pe care îl consideră profetic.
Cornel Silaghi îşi aminteşte: „Când eram în anchetă la Securitate în
Timişoara, am visat că era obligatoriu să merg în pădure să aduc nouă copaci mari
cu crengi cu tot. Şi-am renunţat la cinci şi am adus numai patru. Şi s-a împlinit
visul că din nouă ani de condamnare am făcut numai patru.”
Chiar arestarea este marcată de un semn ceresc.
Cornel Silaghi relatează: „Bate cineva la poartă – Securitatea. Erau intraţi în
curte, pe la uşi, pe la geamuri şi zic:
-Ai arme?
-Am.
Şi-au dat să fugă înapoi, s-au speriat.
-Unde?
Îi bag în casă, aprind lampa, pe masă aveam Biblia, cărţile de cântări, de
rugăciuni.
-Poftim, astea-s armele.
Da' n-au fost liniştiţi, au căutat peste tot, în pod, peste tot. Şi-apoi s-au
pus la masă să scrie şi, de-odată, să se dărâme casa pe noi. Se scoală securistul
speriat de la masă.
-Doamne, da acum ce-i?
Am vrut să-i spun „Bine că zici şi tu «Doamne»”
Fusese cutremur...”
Când îşi aminteşte de anii de închisoare şi mai ales de cei din lagărul de
muncă, ochii îi sclipesc ca de o bucurie ascunsă.
Cornel Silaghi povesteşte: „Fratele Traian a creat acolo colinzi noi şi
fratele Rusu Cornel le-a pus melodie. Aveam un creion şi hârtie – din sacii de
ciment. Şi s-a organizat un concert de colinzi şi s-a colindat din baracă în baracă
şi tot eu cu fratele Gicăreanu mergeam în cercetare înainte, să poată veni fraţii
cu colinda în siguranţă. Şi am colindat toată colonia, când am ajuns la bolnavi,
la infirmerie s-a zguduit baraca de plâns.
Am avut şi stări cereşti şi stări de deznădejde. Dar anii de închisoare sunt
ani câştigaţi pentru Dumnezeu şi pentru credinţă. Fratele Traian şi cu fraţii care
erau acolo organizau rugăciune neîntreruptă prin rotaţie, unul se ruga până
obosea, apoi îl trezea pe celălalt şi tot aşa, şi ziua şi noaptea, spuneau
rugăciunile pe care le ştiau şi rugăciuni libere cu lacrimi. Şi tot prin rotaţie
posteam în fiecare zi câte unul, iar mâncarea o dădeam la alţii mai înfometaţi.
Şi nu am cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu cu fraţii
de la baza lucrării.”
Grav bolnav, urmând un tratament pentru refacerea memoriei Gheorghe
Precupescu îşi aminteşte frânturi destul de vagi însă cu aceeaşi vădită bucurie.
În anchetă a înţeles ce slab era sistemul şi ce puternici erau ei, arestaţii.
Gheorghe Precupescu mărturiseşte: „Oastea Domnului era socotită cea
mai periculoasă mişcare religioasă. Ne spuneau în anchetă:
- Acceptaţi să colaboraţi şi-i dăm Oastei Domnului libertate deplină. Voi
să luptaţi împotriva preoţilor că sunt aşa şi aşa, uite declaraţii ale preoţilor
împotriva Oastei38, dar eu ştiam că declaraţiile alea sunt date cu forţa.
Mă rugam cât puteam şi în timpul anchetei. Aruncau cu găleata de apă pe
mine, credeau că sunt leşinat, eu însă mă rugam şi asta m-a ajutat foarte mult.”
Absolvent de filologie, profesorul Gheorghe Precupescu era denumit încă
din timpul facultăţii „studentul cel nebun pentru Hristos”, însă închisoarea se va
dovedi pentru el o universitate duhovnicească care l-a maturizat sufleteşte.
Gheorghe Precupescu spune: „Am fost cu părintele Sebastian Dediu,
călugăr, şi cu el făceam rugăciuni, acatiste. În cei cinci ani de închisoare multe s-au
lămurit în mine. Era părintele Ioanichie, care-i la Frăsinei secretarul mănăstirii, în
închisoare nu era călugăr. El fusese condamnat la 15 ani cu evenimentele din
Ungaria. În închisoare el l-a descoperit mai mult pe Dumnezeu, dar şi de acasă
avea o educaţie religioasă şi în închisoare a luat hotărârea să se călugărească.
Cel mai mult erau îndrăgite în închisoare acatistele. Părintele Dediu le ştia
pe de rost şi le făceam în fiecare zi, chiar când căram cu roaba, rosteam rugăciuni.

38
Vechea tactică: dezbină şi stăpâneşte, voiau să vadă Biserica sfâşiată din interior.
Ce frumoase erau clipele alea, foarte mult le regret şi zic că nu sunt atât al
Domnului Iisus şi al bisericii cât eram acolo.”
Regimul ateu, încercând să reducă la tăcere o mişcare ce la un moment dat
număra 500 000 de membri, nu a făcut decât să o fortifice, pentru că cei
aproximativ 50039 de acuzaţi din rândurile Oastei Domnului au ieşit din închisoare
cu resursele sufleteşti şi cu credinţa sporită în ciuda precarităţii stării fizice.40
De după zidurile groase şi reci, de dincolo de zăbrelele de fier ei au venit cu
suferinţa lor ca şi cu o cunună de împliniri duhovniceşti; mizeria, bubele, bolile,
foamea, toate îi aduceau mai aproape de Hristos şi de aceea îşi mărturisesc unanim
dorul după suferinţa aceea care îi înnobila spiritual.

Anexă – Oastea Domnului : scurt istoric


-1 ianuarie 1923 prin preotul Iosif Trifa şi cu binecuvântarea mitropolitului
Nicolae Bălan apare la Sibiu mişcarea Oastea Domnului având ca publicaţie ziarul
„Lumina Satelor”. Se dorea a fi o lucrare de trezire spirituală şi duhovnicească la o
viaţă nouă, modelată după prescripţiile evanghelice;
-1929 Părintele Iosif cumpără Tipografia Oastei Domnului şi organizează o
Librărie;
-1930 încep disensiunile dintre mitropolitul Nicolae Bălan şi preotul Iosif
Trifa;
- apare revista „Oastea Domnului” ca supliment la „Lumina Satelor”;
-9 mai 1935 părintele Iosif Trifa este caterisit; Revista „Oastea Domnului”
este sistată şi apare în schimb „Isus Biruitorul”;
-martie 1936 Sfântul Sinod declară sentinţa de caterisire definitivă;
-12 septembrie 1937 se ţine la Sibiu o mare adunare a Oastei Domnului în
cadrul căreia se formulează aşa numita „Moţiune” care se vrea a fi un cuvânt de
apărare în faţa mitropolitului Bălan, care însă a rămas fără răspuns;
Publicaţiile oficiale ale Oastei Domnului sunt interzise. În 28 ianuarie 1938
este confiscată şi tipografia „Oastea Domnului”, între anii 1936-1938 apar alte
publicaţii pentru Oastea Domnului sub diferite denumiri în mai multe oraşe ale
ţării, toate fiind urmărite şi blocate într-un fel sau altul de către oficialii de la Sibiu;
12 februarie 1938 Părintele Iosif Trifa trece la cele veşnice.

39
Cifrele sunt preluate după Sergiu Grossu, Op. cit., pp. 299 - 300.
40
„O, cum s-ar schimba, ca prin minune, stările din ţara noastră, dacă oamenii din ea s-ar hotărî pentru
Iisus Hristos. Când şi miniştrii, când şi slujbaşii, când şi plugarii şi cărturarii, când şi săracii şi bogaţii şi
cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi s-ar hotărî cu toţii să trăiască şi să lucreze aşa cum spune Evanghelia” (scria
părintele Iosif Trifa în lucrarea Ce este Oastea Domnului în 1926, pe atunci cu titlu Intraţi în Oastea
Domnului Iisus, citatul e dat după ed. a VI-a, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1999, p. 234). Dar miniştrii şi
mai marii lor şi mai toţi slujbaşii se hotărâseră pentru cel potrivnic iar celorlalţi nu le mai rămânea decât
să înfunde puşcăriile scriind în istoria acestei mişcări o pagină de martiriu creştin.
Ucenicii părintelui, dintre care s-au evidenţiat, în mod deosebit, Ioan Marini
din Săsciori, Alba şi Traian Dorz din Livada Beiuşului, judeţul Bihor au căutat să
continue opera misionară a înaintaşului lor. Astfel între anii 1938–1948 vor edita
diferite publicaţii în Oradea, Beiuş, Cluj şi Sibiu.
30 ianuarie 1947 Ioan Marini moare răpus de nemiloasa boală a tifosului.
1 ianuarie 1948 Traian Dorz este arestat. De la această dată Mişcarea Oastea
Domnului intră în catacombe, întreaga ei activitate de acum înainte se desfăşoară
clandestin, membrii ei acumulând zeci de ani de închisoare şi sute de amenzi.
Traian Dorz, fără voia lui, devine un simbol şi lider al mişcării. El va executa 17
ani de închisoare.
Între anii 1956-1958, se va încerca legalizarea mişcării, dar, în ciuda
eforturilor depuse de Traian Dorz şi a bunăvoinţei patriarhului Iustinian Marina,
acest lucru nu va fi posibil.
În perioada 1984-1986 Traian Dorz merge personal pe la toţi ierarhii din
ţară, străduindu-se să-i convingă de nevinovăţia membrilor Oastei Domnului. Dar,
deşi aceştia se arată binevoitori, însuşi patriarhul Iustin Moisescu fiind sensibilizat
de pledoria lui Dorz, promisiunile nu se vor materializa.
Cu sufletul împăcat, cu simţământul misiunii împlinite, în data de 20 iunie
1989 Traian Dorz trece la cele veşnice, punând astfel capăt a peste o jumătate de
secol de luptă şi jertfă pe ogorul acestei mişcări şi lăsând în urma sa o
impresionantă operă lirică, cu conotaţii predominant religioase.
În 1990 Sfântul Sinod al B.O.R. ridică nedreapta caterisire a Părintelui Iosif
Trifa şi aprobă înfiinţarea Asociaţiei Creştin Ortodoxe Oastea Domnului.
În prezent, pe lângă bogata activitate misionară, membrii mişcării se adună
an de an în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt la mormântul fondatorului mişcării,
preotul Iosif Trifa, la Sibiu, iar în duminica cea mai apropiată datei de 22 iunie, la
mormântul poetului Traian Dorz din Mizieş Bihor.
Lucia Madgiaru Andronic, născută în 15 iulie 1953 la Timişoara, într-o
familie modestă, tatăl CFR-ist, mama casnică, urmează o educaţie care îşi va pune
puternic amprenta asupra caracterului său, căci liceul îl face la Notre Dame în
Timişoara, unde profesoarele erau călugăriţe şi de atunci a simţit cum i se imprimă
în suflet credinţa. Ulterior ia contact cu mişcarea Oastea Domnului prin sora sa
care frecventa adunările cu regularitate, însă în paralel are şi o viaţă mondenă,
specifică tinerilor vremii. În urma unei boli grave, când se vede pe pragul morţii, ia
hotărârea de a se dedica în întregime unei vieţi în Hristos. Din acest moment,
implicarea ei în activităţile organizate de mişcarea Oastea Domnului devine totală,
astfel că nu va putea trece neobservată de aparatul securistic, menit să aducă la
ordinea atee pe oricine i-ar sta împotrivă.
Lucia Madgiaru41 relatează: „La 25 de ani am fost arestată pentru că am
participat la multe adunări. Eu nu am mai participat la nici o activitate culturală de-
a lor, şedinţe sau ceva, m-am retras. Iar când m-au arestat m-au întrebat de ce nu
am fost un om de actualitate. Eu eram de formaţie profesională tehnician textilist.”
Înainte de arestare, avusese logodna cu Mircea Andronic, şi el membru al
aceleiaşi mişcări, iar cei doi, văzând arestările ce se operau în rândul membrilor
Oastei Domnului, îşi promit unul altuia că, în eventualitatea unei condamnări, să se
aştepte oricât va fi necesar.
Având o existenţă centrată de Hristos, în momentul în care pătrunde în
spaţiul celulei, ea nu se simte singură şi părăsită, ci se străduieşte să-şi intensifice
relaţia cu Hristos. Consideră că este chemată să-I aducă Domnului dovadă de
iubire şi în urma acestei atitudini, a acestei proiectări pe dimensiunea iubirii
hristice, va fi învăluită de cel mai autentic sentiment de fericire, ea reuşind, prin
acceptarea smerită şi senină a suferinţei, să realizeze comuniunea cu Hristos.
Lucia Madgiaru spune: „Cum am ajuns în celula Securităţii, mi-au venit în
minte versetele: <<Cel ce-şi iubeşte pe mamă sau pe tată mai mult decât pe Mine,
nu este vrednic de Mine.>>
Şi atunci am zis :<<Doamne, acuma nu mai am pe nimeni, nici mamă, nici
pe nimeni. Acum trebuie să-Ţi arăt cât de mult Te iubesc>>. Mă simţeam datoare
să-I arăt Domnului toată dragostea mea. Acolo am simţit cu adevărat fericirea, cum
n-aş putea să zic că am simţit-o în libertate. Am avut o strânsă legătură cu
Dumnezeu. Aproape în fiecare zi am zis: Doamne, acum dacă vrei să mă iei, sunt
gata. Eram lepădată de mine, eram gata.”
În timpul anchetei, ispititorul îşi va desfăşura strategiile sale. Uzând de
neputinţele firii omeneşti sau de sentimentele filiale, Securitatea încearcă să o
racoleze pe tânăra creştină spre a o transforma în delatoare.
41
Interviu 22.05.2009, arhiva personală a autorului.
Lucia Madgiaru mărturisea: „O săptămână am fost singură într-o încăpere
mică. Mâncam fără tacâmuri. Mă anchetau zi şi noapte. Mă întrebau şi de alte
persoane şi eu am răspuns: <<Nu-mi aduc aminte, nu ştiu nimic>>. Atunci mă
ameninţau şi ei mi-au spus că tata e acolo dar asta m-a îndârjit şi mai mult.
Altă dată, nu mai eram singură în celulă, într-o după amiază, când îmi era
foarte foame, m-au dus într-un birou unde pe o masă erau toate fructele posibile în
acea perioadă şi a venit anchetatorul care mi-a spus:
-Uite, poţi să serveşti, dar cu o condiţie, să ne serveşti şi tu pe noi.
-N-am înţeles, ce vreţi să spuneţi?
-Când cobori în celulă, să fii atentă ce vorbesc colegele tale şi apoi să ne spui
şi nouă.
-Asta nu se poate, pentru că, dacă ele mă vor întreba ce v-am spus, eu le voi
spune şi lor adevărul.
Deci ei vroiau să mă facă informatoare.”
Relatarea Luciei Madgiaru se desfăşoară pe două coordonate: pe de-o parte
este prezentată viaţa exterioară din penitenciar, plină de privaţiuni şi promiscuităţi,
menite să degradeze persoana umană, să o abrutizeze şi să o arunce în disperare,
mai ales că era vorba despre persoane feminine, mai sensibile afectiv şi mai fragile
din punct de vedere fizic, iar pe de altă parte, la polul opus ne sunt prezentate
trăirile ei interioare în care tot ce o înconjoară se topeşte în lumina credinţei:
„Condamnarea a fost de 5 ani dar nu i-am executat în întregime căci a venit
decretul. De la Timişoara ne-au dus la Arad, acolo era un fel de tranzit. Seara, mai
ales, mă rugam în linişte şi simţeam aşa o bucurie, eram atât de fericită. Era o
minune pe care o face Dumnezeu, când ai un amar şi acel amar devine dulce. Ai o
greutate şi acea greutate este uşoară. Îmi venea numai să plâng şi simţeam că totul
e fericire, e bucurie.
Ne-au trimis la o formaţie de colonie de muncă tot în Arad, în cartierul Gai.
Aveam normă foarte mare, lucram de dimineaţa până seara la împletit coşuri. Nu
ne puteam îndeplini norma şi din această cauză nu puteam trimite acasă carte
poştală. Atunci împreună cu o colegă am convenit ca o lună să facem norma pentru
mine şi să trimit eu carte poştală şi o lună pentru ea.
Acolo auzeam bărbaţii dimineaţa când mergeam la program cum îşi zornăiau
lanţurile. Era sinistru. Noi îi numeam căluşarii.
Într-o zi am auzit la vizetă că mă striga vocea tatălui meu, un coleg l-a
ridicat ca să mă poată vedea. Clipele acelea, când tata m-a strigat şi eu i-am
răspuns au fost foarte încărcate de emoţie.
Am simţit în închisoare o intensificare a legăturii cu Dumnezeu, o dorinţă de
a mă ruga tot timpul, de a vorbi mai puţin, de a crede mai mult.
Colegele mele m-au întrebat de ce sunt aşa veselă. Înseamnă că şi acasă am
trăit în mizerie şi în foamete. Că ele îşi toceau nervii şi sufereau cumplit, dar eu
sfătuiesc pe oricine care este într-o încercare aşa de mare să-şi unească voia sa cu
cea a lui Dumnezeu şi îşi va da seama că suferinţa e mai uşoară.
Dacă m-am unit cu voia lui Dumnezeu, am purtat sarcina împreună cu El, El
m-a ajutat, El a fost cu mine, eu nu am mai simţit greutatea, ci am simţit dulceaţa
Lui, mângâierea Lui.
Cele care nu erau credincioase îşi toceau nervii, ajungeau de se certau, una
şi-a pierdut complet mintea.
Nu ştiam ce zi a săptămânii este şi nu aveam voie nici să întrebăm cât e
ceasul.
Uneori seara eram aşa de istovită şi înfometată că îmi curgeau lacrimile din
ochi de foame.
La baie nu apucam să mergem toate pentru că timpul era foarte scurt. Când
ne ducea la spălător nu era apă aşa că ne spălam numai cu numele.
Am făcut 3 ani, 3 luni şi 3 zile de închisoare 42 şi acei ani au fost cei mai
fericiţi din viaţa mea. Oricine ar putea să spună că nu-s normală, dar i-aş spune că
atunci L-am simţit pe Dumnezeu cel mai aproape. L-am simţit în întregime. L-am
simţit că e în mine şi eu în El. Acum mă simt departe de El.”
Această remarcă finală vine să probeze faptul că, pe măsură ce
constrângerile exterioare au dispărut, iar din punct de vedere material s-a instalat o
oarecare stare de confort, legătura cu Dumnezeu a pierdut în intensitate, aşa cum
pomenea o altă fostă deţinută, Lica Bota, rugăciunea s-a mai diluat.
Privaţiunile de tot felul, starea permanentă de teamă făceau să sporească
sensibilitatea sufletească. Sufletul devenea atent la legătura cu sacrul în aşa măsură
încât îl simţea pe Hristos viu, prezent alături de ea, suferind şi uşurându-i suferinţa.
În momentul în care aceasta şi-a pierdut intensitatea şi prezenţa lui Hristos s-a
estompat. Din această perspectivă poate fi înţeleasă fericirea existentă în durere, şi
dorul de a retrăi acele suferinţe generatoare de fericire.
Caracterizate prin fineţe şi fragilitate, dar şi printr-o impresionantă
capacitate de a suferi, deţinutele gulagului românesc ni se dezvăluie adesea ca
portrete de femei martir ale neamului care, filtrând durerea şi umilinţa prin prisma
dragostei şi a credinţei, au reuşit să treacă prin infern şi să iasă biruitoare: „et in
inferno ego” ne rostesc ele de dincolo de suferinţă cu privirea senină a celui ce a
biruit.

42
Soţul d-nei Lucia ne mărturiseşte că exact în acea perioadă a citit în întregime Sf. Scriptură şi chiar în
ultima zi de detenţie a viitoarei soţii a încheiat lectura. De altfel niciuna din datele detenţiei nu sunt
întâmplătoare. În 15 iulie, când împlinea 25 de ani, a fost arestată (1958), iar eliberarea s-a produs în 15
septembrie, sărbătoarea Sf. Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul oraşului Timişoara şi ziua de naştere a
viitorului soţ.