FINANŢELE FIRMEI.

STRUCTURA CAPITALURILOR ŞI
ECHILIBRUL BILANŢIER

Finanţele firmei fac parte din categoria finanţelor private şi studiază pe de o parte
modalităţile de obţinere a resurselor firmei şi pe de altă parte utilizarea acestora în scopul pentru
care a fost creată firma.
Finanţele firmei sunt în strânsă legătură cu gestiunea financiară a firmei. Aceasta din urmă
îşi desfăşoară obiectul raportându-se la oportunităţile şi restricţiile mediului financiar în care îşi
desfăşoară activitatea firma.

În sens larg, prin finanţele firmei se înţelege ansamblul de instrumente care concură la
asigurarea resurselor de natură monetară sau financiară necesare funcţionării şi dezvoltării
firmei. Aceste instrumente sunt, ele însele, de natură financiară sau pot fi, de asemenea,
structuri instituţionale care interacţionează cu instrumentele pur financiare în atingerea scopului
menţionat.
În sens restrâns, prin finanţele firmei se înţelege averea exprimată monetar de care
dispune o firmă la un moment dat, avere utilizată pentru realizarea obiectului său de activitate
precum şi pentru atingerea obiectivelor strategice fixate.

Structura finanţelor firmei este dată de structura surselor sale de finanţare:

1. surse proprii (autofinanţare): reprezintă capacităţi financiare constituite de însăşi
firma în cauză, pe seama:
1) profitului;
2) provizioanelor;
3) rezervelor;
4) amortizări;
2. surse externe (finanţare externă): reprezintă ansamblul aporturilor definitive sau
temporare (provizorii) aduse firmei de către persoane sau instituţii externe sub forma:
1) majorărilor de capital;
2) împrumuturilor pe termen lung;
3) împrumuturilor pe termen scurt.

Finanţele firmei sunt puse în evidenţă, atât în structura cât şi în dinamica lor, de bilanţul
financiar al firmei. Prin intermediul celor două părţi ale sale, activul şi pasivul, bilanţul firmei
pune în evidenţă atât sursele de finanţare (capitalul) cât şi direcţiile în care sunt utilizate sursele
de finanţare (averea).

Pentru finanţele private, obiectivul fundamental este fie maximizarea patrimoniului

acumulat în exerciţiile anterioare (concepţia patrimonială), fie maximizarea valorii actuale a
veniturilor viitoare scontate, aşteptate a se realiza de către întreprinderea respectivă (concepţia
financiară).
Valoarea patrimonială reprezintă activul net (neangajat în datorii), dat de diferenţa dintre
activul total şi datoriile totale. Obiectivul fundamental de maximizare a valorii priveşte
maximizarea activului net. Principala sursă pentru aceasta este profitul net al exerciţiului.
Valoarea financiară (VF) se determină nu pe baza patrimoniului existent, ci pe baza
speranţelor de câştig, pe care le va aduce întreprinderea.
 VF = suma cash-flow-rilor viitoare (fluxuri nete de trezorerie) actualizate şi a valorii
reziduale actualizate (reprezintă valoarea de piaţă a activului net al întreprinderii, valoare estimată
că va rămâne după n ani de viaţă economică).
În ipoteza funcţionării întreprinderii pe o durată nedeterminată, atunci:
VF = CF1 / k, unde k reprezintă rata de actualizare.

V.2. Structura capitalurilor şi reflectarea acestora în bilanţul patrimonial

Capitalurile firmei (C) se regăsesc în pasivul bilanţului contabil şi reprezintă

obligaţiile financiare ale firmei faţă de furnizorii de fonduri (proprietari şi creditori), pentru
valoarea aflată în elementele consemnate în activul bilanţului.

V.2.1. Clasificarea capitalurilor

Din punct de vedere al surselor de provenienţă, capitalurile sunt:

♦ Capital propriu (CP):
9 capital social (CS);
9 profituri nedistribuite (PN);
9 rezerve şi provizioane reglementate (R).
♦ Capital împrumutat sau datorii totale (DT):
9 împrumuturi pe termen lung şi mediu (LM);
9 credite bancare pe termen scurt (S);
9 credite comerciale –furnizori (F).
Din punct de vedere al gradului de exigibilitate, adică al însuşirii fondurilor (datoriilor) de a
deveni scadente la un anumit termen:
♦ Capital permanent (CPN), care cuprinde capitalurile cele mai puţin exigibile:
9 capital propriu (practic nu are scadenţă, decât în situaţii limită de faliment);
9 împrumuturi pe termen lung şi mediu ( >1 an).
♦ Resurse de trezorerie (RT), care cuprind capitalurile cele mai exigibile:
9 credite bancare pe termen scurt (<1 an);
9 credite comerciale-furnizori.
În concluzie:
C = CS + PN + R + LM + S + F = CP + DT = CPN + RT

Capitalurile proprii constituie investiţia acţionarilor sau asociaţilor firmei şi cuprind 3

componente:
A. Capitalul social reprezintă sumele puse la dispoziţia firmei cu caracter permanent de către
proprietari (acţionari sau asociaţi) sub forma aportului de numerar sau în natură, precum şi
din creşterile ulterioare de capital.
B. Profiturile nedistribuite reprezintă capitalizarea unei părţi a profitului şi se realizează prin
efortul propriu al firmei, prin autofinanţare, urmare a faptului că proprietarii firmei renunţă
integral sau parţial la remunerarea ce li s-ar fi cuvenit sub formă de dividend.
 C. Rezervele şi provizioanele se constituie, în principal ca rezerve legale din profitul anual,
până ating o anumită pondere faţă de capitalul social; de asemenea, includ rezervele
statutare (decise de Adunarea Generală a Acţionarilor) şi provizioanele reglementate.
Capitalul propriu (în special capitalul social care deţine ponderea principală) are un rol
central în funcţionarea firmei, deoarece:
- asigură finanţarea activităţii;
- constituie o garanţie pentru creditori.
Operaţiunile specifice asupra capitalului social constau în:
- constituirea capitalului social;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social.

Constituirea capitalului social este prima fază de finanţare a unei societăţi comerciale şi se
realizează în baza actului constitutiv (contract şi statut de societate) prin divizarea capitalului social
în acţiuni distribuite în schimbul unui aport în numerar (bani lichizi) şi în natură (terenuri, clădiri,
brevete etc.).
Fiecare acţiune are o valoare nominală (VN) care reprezintă raportul dintre capitalul social
adus de acţionari (CS) şi numărul de acţiuni emise:
CS
VN = sau CS = VN · N
N
Acţiunile pot fi vândute pe piaţa financiară (la bursă), la valoarea lor bursieră (VB);
acţionarii care doresc să-şi recupereze capitalurile avansate nu se pot adresa societăţii comerciale
pentru restituire; numai în caz de lichidare a firmei, acţionarii sunt despăgubiţi din eventuala
valoare de lichidare rămasă după onorarea tuturor creditorilor. Punerea în circulaţie a acţiunilor se
realizează, de regulă prin intermediul unor bănci comerciale cu sucursale şi filiale pe întreg
teritoriul sau prin intermediul unor ghişee speciale, înfiinţate în cadrul unităţilor poştale (în
schimbul unui comision). În economiile occidentale, pentru mărirea rapidităţii subscrierii, mai
multe bănci pot forma sindicate financiare de emisiune.
Majorarea capitalului social se realizează pe parcursul activităţii firmei:
- ca o finanţare internă firmei, ce reflectă efortul propriu prin autofinanţare (profituri
nedistribuite, rezerve şi provizioane);
- ca o finanţare externă firmei:
= prin noi aporturi în numerar ale acţionarilor:
• creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni;
• emiterea de noi acţiuni;
= prin încorporarea rezervelor în capitalul social;
= prin convertirea datoriilor în capitalul social;
= prin fuziune.

V.2.2. Echilibrul bilanţului

Pentru cunoaşterea la un moment dat al modului de constituire şi utilizare a capitalului

întreprinderii, se foloseşte drept sursă informaţională de bază bilanţul acesteia. Pasivul bilanţului
oferă informaţii referitoare la modul de constituire, iar activul acestuia le redă pe cele privind modul
de folosire a capitalului, plasamentele făcute. Acest bilanţ are o mare importanţă în fundamentarea
deciziilor financiare care privesc finanţarea pe termen lung şi pe termen scurt a activităţilor
întreprinderii, în gestiunea financiară de ansamblu.
Bilanţul, în forma sa de prezentare, diferă de la o ţară la alta sau de la o perioadă la alta.
Totuşi, oricare ar fi prezentarea, principiile generale de construcţie rămân aceleaşi datorită celor trei
abordări şi anume:
• juridică;
• financiară;
• contabilă.

Din punct de vedere juridic, bilanţul reprezintă conceptul de patrimoniu al unui agent
economic, exprimând totalitatea drepturilor şi angajamentelor întreprinderii.

Drepturile reprezintă elementele de activ şi se împart în: drepturi de proprietate şi drepturi

de creanţe.
Dreptul de proprietate conferă titularului posibilitatea de a utiliza un element de activ în
scopul pentru care a fost înfiinţată întreprinderea sau de a înstrăina (a vinde) acel activ.
Drepturile de creanţe apar ca urmare a relaţiilor cu terţii. În urma angajamentelor
contractuale cu diverşi parteneri debitori se vor genera aceste drepturi de creanţe.
Angajamentele întreprinderii (pasiv) corespund obligaţiilor pe care le are întreprinderea la
o anumită dată şi ele sunt diferenţiate în funcţie de originea lor în: capitaluri proprii şi datorii.
În timp ce capitalurile proprii măsoară valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin
asupra întreprinderii şi care nu exprimă obligaţie de plată imediată, datoriile implică plăţi
obligatorii.
Această abordare este generată de principiul continuării activităţii care presupune ca
acţionarii să lase o perioadă nedeterminată capitaluri proprii la dispoziţia întreprinderii.
În ceea ce priveşte datoriile, acestea pot fi obligaţii voluntare (ca urmare a contractării de
credite) sau impuse (impozite sau alte datorii fiscale).

Din punct de vedere financiar, activul reprezintă nevoile sau întrebuinţările fondurilor
alocate, iar pasivul exprimă resursele întreprinderii.

Convenţional, egalitatea între activ şi pasiv va arăta că totalitatea resurselor întreprinderii va

fi egală cu suma utilizărilor acestor resurse.
Ţinând cont de lichiditatea activelor şi de exigibilitatea obligaţiilor, vom face, convenţional,
următoarea împărţire: pentru activ Æ active imobilizate utilizate de întreprindere pe o perioadă
mai mare de 1 an; active circulante utilizate de întreprindere pe o perioadă mai mică de 1 an;
pasivul se clasează astfel Æcapital permanent care exprimă obligaţiile sau datoriile pe o perioadă
mai mare de 1 an şi datoriile curente cu exigibilitate mai mică de 1 an.
Activ Pasiv
Active imobilizate
Capital permanent
Active circulante
Datorii curente

Din punct de vedere al contabilităţii, separarea se face în activ şi pasiv.

 Orice întreprindere îşi determină în principiu capitalul propriu, şi-l procură pe diferite căi şi
apoi îl plasează după nevoi. Pentru început, îşi constituie aşa numitele active imobilizate, care, din
punct de vedere material, se concretizează în capacităţi de producţie. Ele servesc mai multor cicluri
de exploatare, fiind considerate plasamente financiare pe termen lung. În această categorie mai sunt
incluse şi alte elemente cum sunt: terenurile, licenţele, documentaţiile know-how, participaţiunile,
împrumuturile financiare, precum şi alte valori mobiliare de portofoliu.
Plasamentele de genul participaţiunilor, la care ne-am referit anterior, se referă la
achiziţionarea de acţiuni cu scopul de a deveni asociat la alte firme. Astfel de plasamente se
realizează fie cu scopul de a valorifica capitalul disponibil la un moment dat, obţinând venituri sub
forma dividendelor, fie pentru a "influenţa" comportamentul unor firme, plasate în amonte sau în
aval, după caz, în concordanţă cu interesele sale. Se consideră participaţiune deţinerea unui anumit
pachet de acţiuni, ce deţin o cotă consistentă la formarea capitalului social al firmei emitente. În
toate celelalte cazuri, titlurile de valoare formează un simplu portofoliu de valori mobiliare.
Capitalul propriu are drept sursă de formare capitalul social şi rezervele cu caracter
obligatoriu şi/sau facultativ pe care şi le constituie întreprinderea. Capitalul social, la rândul său, se
constituie pe seama aportului asociaţilor, care la societăţile comerciale pe acţiuni este reprezentat de
valoarea totală a acţiunilor emise şi achiziţionate de către investitori.
Dacă nevoia de capital care se regăseşte în finanţarea activelor imobilizate necesare
desfăşurării normale a activităţii nu este acoperită din capitalul propriu, atunci întreprinderea
recurge la datorii pe termen mediu şi lung. Aceste datorii îmbracă forma împrumutului obligatar şi a
împrumuturilor bancare care au scadenţa mai mare de un an.
Întreprinderea, într-o a doua fază, adică după ce şi-a creat cadrul tehnologic ca urmare a
procurării activelor imobilizate, ceea ce reclamă de regulă un proces investiţional, va face
plasamente în aşa numitele active circulante. Ele servesc, în principiu vorbind, numai unui singur
ciclu de exploatare şi au o structură formată din următoarele elemente de bază:
a) valorile de exploatare, formate din stocurile de materii prime, materiale de bază şi
auxiliare, semifabricate etc., destinate prelucrării precum şi cele aflate în curs de fabricaţie;
b) valorile realizabile, formate în principal din stocurile de produse finite, creanţele asupra
clienţilor şi debitorilor solvabili, precum şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pe termen
scurt.
Creanţele menţionate mai sus reprezintă mărfuri expediate dar neîncasate, avansuri şi
aconturi acordate personalului, creanţe asupra bugetului statului etc. Sunt formate de regulă din
efecte comerciale primite de la clienţi şi reprezintă creditul comercial pe care întreprinderea l-a
acceptat a-l acorda acestora. Titlurile de valoare sunt plasamente financiare pe termen scurt făcute
cu scop speculativ, reprezentate de diverse titluri achiziţionate în vederea realizării unui câştig în
termen scurt, fără intenţia de a le păstra un timp mai îndelungat.
c) lichidităţile sau disponibilităţile băneşti se concretizează în numerar în casă, sume în
conturi la bancă, valori imediat convertibile în numerar : cecuri de încasat scadente, diverse efecte
comerciale de încasat sau scontabile, cupoane de încasat, limite deschise în cont curent etc.
În măsura în care capitalul propriu şi datoriile contractate pe termen mediu şi lung nu sunt
suficiente pentru a realiza plasamente în active imobilizate, precum şi în active circulante, la nivelul
nevoilor pe care le reclamă desfăşurarea normală a activităţii, întreprinderea recurge la datorii pe
termen scurt. În principiu, ele se concretizează în datoriile faţă de furnizori, reprezentând creditul
comercial pe care aceştia acceptă a-l acorda întreprinderii (creditul furnizor), datoriile faţă de
personalul salariat, datoriile faţă de alţi creditori, precum şi eventualele împrumuturi bancare
contractate cu scadenţa de până la un an.
Modul de structurare a capitalului întreprinderii prin prisma criteriilor şi determinărilor
amintite anterior este redat în figura de mai jos sub forma unui bilanţ realizat după repartizarea
rezultatelor exerciţiului financiar.
 ACTIV PASIV

CAPITAL PROPRIU
ACTIVE IMOBILIZATE
1. ACTIVE IMOBILIZATE 1. CAPITAL
CORPORALE SOCIAL

CAPITAL FIX
2. ACTIVE IMOBILIZATE (acţiuni
NECORPORALE emise)
3. ACTIVE IMOBILIZATE

CAPITAL PERMANENT
FINANCIARE 2. REZERVE

1. VALORI DE 3. DATORII PE
EXPLOATARE TERMEN MEDIU ŞI
LUNG

CAPITALUL TOTAL
- stocuri de materii prime
- obligaţiuni emise
- stocuri în curs de fabricaţie
- împrumuturi
- semifabricate
bancare pe termen
- stocuri produse finite mediu şi lung
ACTIVE CIRCULANTE
CAPITAL CIRCULANT

2. VALORI REALIZABILE - alte datorii cu

PE TERMEN SCURT scadenţă mai mare
- stocuri produse finite de un an
livrabile
- clienţi
- efecte comerciale primite
4. DATORII PE TERMEN
- portofoliu de hârtii de
SCURT
valoare pe termen scurt
- furnizori
3. DISPONIBILITĂŢI
- creditori
- cecuri, cupoane, bonuri de
tezaur etc. - alte datorii pe termen scurt
- disponibil în cont şi casă - împrumuturi bancare cu
scadenţă mai mică de un an
- alte valori imediat
lichidabile
Tabelul V. Structura capitalului unei firme în raport de destinaţia şi de provenienţa
acestuia

Putem observa faptul că se mai poate face o clasificare a capitalurilor, din punctul de vedere
al perioadei pentru care acestea rămân la dispoziţia agentului economic. Astfel, capitalurile
întreprinderii se împart în capitaluri permanente şi capitaluri împrumutate pe termen scurt.
Capitalurile permanente sunt surse stabile care rămân la dispoziţia întreprinderii pentru o
perioadă îndelungată (cel puţin un an), utilizate pentru finanţarea tuturor activelor imobilizate şi a
unei părţi din activele circulante. Capitalurile permanente sunt formate din capitaluri proprii, o parte
din provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, şi capitalurile împrumutate pe termen mediu şi lung.