Sunteți pe pagina 1din 4

TESTAMENT

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi se impune in lirica modernista a perioadei interbelice, alaturi de Lucian Blaga și
Ion Barbu, printr-o viziune originală a frumosului in poezie.
Poemul „Testament” este publicat in primul volum al lui Arghezi, intitulat „Cuvinte potrivite”
aparut in anul 1927 și este considerat o arta poetica, deoarece exprima viziunea autorului despre creatie și
conditia creatorului.
Titlul este constituit dintr-un termen care apartine vocabularului religios, folosit de data aceasta in
acceptiunea laica, pentru a releva relatia succesorala dintre generatii, autorul referindu-se la transpunerea
unei bogatii spirituale, ci nu materiale, de vreme ce doar comoara spirituala poate infrunta timpul. Astfel,
poemul devine un „testament” liric, in care cuvantul-cheie este cartea, identificata cu poezia, creatia sau
arta și in jurul caruia graviteaza toate simbolurile cartii.
Tema poeziei o reprezintă creatia literară în ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire unui
fiu spiritual. Arghezi isi expune conceptia despre poet, poezie, despre creatie si anticipeaza unele dintre
temele sale.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual, carui ii este lasata
drept mostenire „cartea”, metanomie ce desemneaza opera literara. Discursul avand un caracter adresat,
lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin
marcile subiectivitatii: pronumele si verbele la persoana I si a II-a („Nu-ti voi lasa”, „cartea mea-i”, „aseaz-
o”), alternand spre diferentiere cu persoana a III-a („au adunat”, „graiul lor”), topica afectiva (inversiuni
si dislocari sintactice). In poezie eul liric apare in mai multe ipostaze: de poet ce rezoneaza cu „durerea
noastra surda si amara”, exprimandu-si astfel, solidaritatea cu strabunii robi, apoi cea de tata in dialog cu
fiul spiritual („Cartea mea-i fiule o treapta”) si in final in ipostaza de rob in relatie cu domnul, cititor (
„Robul a scris-o/ Domnul o citeste”).
Din punct de vedere structural, textul poetic este alcatuit din sase strofe cu numar inegal de versuri,
incalcarea regurilor prozodice fiind fiind o particularitate a modernismului.
Conceptia privind creatorul si opera sa se defineste inca din prima secventa lirica, in care acesta
descrie relatia cu trecutul, mostenirea spirituala a stramosilor devine sursa de inspiratie („In seara
razvratita care vine/ De la strabunii mei pana la tine (...)/ Cartea mea-i fiule o treapta”).
Tot ceea ce urmeaza constituie un sir de trasaturi ale poeziei si numeroase precizari ale menirii
acestuia. Astfel, poezia izvoraste din preschimbarea instrumentelor si a obiectelor muncii fizice („sapa”,
„brazda”), in cele ale muncii intelectuale („condei”, „calimara”), transfer facut in timp cu truda.
In viziunea argeziana, creatia poetica se naste din limbajul „cu-ndemnuri pentru vite” al strabunilor
care se transforma, prin harul si munca poetului in „cuvinte potrivite”, esenta marii creatii. Este de altfel,
contributia lui Tudor Arghezi la modernizarea poeziei romanesti, cunoscuta sub numele de estetica
uratului. Prin urmare, cuvinte considerate nepoetice, vulgare, triviale devin material poetic, capata forta si
expresivitate, dupa ce sunt „framantate mii de sapatamani” de artist. Astfel, „zdrente”, „venin”, „ocara”,
„bube, mucegaiuri si noroi” devin „leagane”, „versuri”, „icoane”, „muguri”, „coroane”, „frumuseti si
preturi noi”. Truda creatorului este evidentiata prin verbe la persoana I singular „am ivit”, „am prefacut”,
„am preschimbat”, „am luat”, „gramadii”, „iscat-am”.
Penultima strofa evidentiaza noi valente ale creatiei artistice. Poezia poate deveni un „bici” de
cuvinte ce pedepseste „odrasla vie a crimei tuturor”. In acelasi timp arta/creatia, poate avea efect
terapeutic” vindecand suferinta robilor („rodul durerii vecii intregi”).
Ultima secventa lirica reia prin procedeul simetriei compozitionale metafora „carte” , care isi
indeplineste sensul prin ideea simbiozei dintre „slova de foc”, metafora ce sugereaza harul artistului, si
„slova faurita”, metafora ce descrie procesul minutios al creatiei. Astfel, cartea devine expresia
perfectiunii, a absolutului sugerat de motivul cuplului („Slova de foc si slova faurita/ Imperecheate in carte
se marita”).
Finalul poemului readuce ideea suferintei si a durerii ce sta la baza creatiei literare, care i-a dat glas eul
liric vazut ca un rob („Robul a scris-o, Domnul o citeste/ Fara a cunoaste ca-n adancul ei/ Zace mania
bunilor mei”).
Limbajul poetic creat de Tudor Arghezi se bazeaza pe asocieri inedite de cuvinte care provin din
registrele stilistice arhaic, regional si popular, puse alaturi de expresia intelectualizata, neologisme (arhaic
„hrisov”, regional „gramadii”, popular „rapi”, nelogisme „obscur”).
Materialitatea imaginilor artistice, conferind forta de sugestie a ideii, se realizeaza la nivel stilistic,
prin fantezia metaforica, asocierile semantice surprinzatoare, innoirea metaforei, comparatia inedita
(„Imperecheate in carte se marita/ Ca fierul cald imbratisat in cleste”), epitetul rar („seara razvratita”). Se
utilizeaza enumeratia ca figura de stil („bube, mucegaiuri si noroi”) si principiul enumerativ ca modalitate
de juxtapunere a succesivelor definitii poetice ale actului de creatie sau al surselor de inspiratie.
Sonoritatile dure ale unui lexic colturos, sugerand asprimea si truda cautarii, sunt conferite de
versificatie (intre traditie si modernitate): strofe inegale ca numar de versuri, cu mtrica de 9-11 silabe si
ritmuri variabile, in functie de intensitatea sentimentelor si a ideilor exprimate; dar se conserva ritma
imperecheata.
Opera literara „Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica moderna deoarece poetul devine
un nascocitor, iar poezia presupune mestesugul, truda creatorului. Pe de alta parte, creatia artistica este
atat produsul inspiratiei, cat si al tehnicii poetice. Valorificarea diferitelor straturi lexicale in asocieri
surprinzatoare, strofele inegale ca numar, cu metrica si ritmuri variabile, sunt toate argumente in favoarea
modernitatii poeziei.
In concluzie, prin problematica de factura estetica si filozofica si prin limbajul poetic, Tudor
Arghezi configureaza in poezia „Testament” un model de lirism in care se regasesc trasaturile
modernismului si ale esteticii uratului.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga

Lucian Blaga este un poet interbelic de orientare modernista, curent ale carui trasaturi le regasim
si in creatia sa, ambiguitatea, intelectualizarea emotiei, caracterul meditativ-reflexiv, metaforismul, versul
liber si ingambamentul, fiind cateva dintre ele. La acestea se aduaga si preocuparea pentru definirea
crezului estetic prin arte poetice, atat la Lucian Blaga cat si la alti poeti ai acestei perioade precum Tudor
Arghezi si Ion Barbu.
Poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare in volumul „Poemele luminii” din 1919,
fiind o arta poetica moedernista, o meditatie ce surprinde conditia creatorului si a artei sale. Relatia dintre
viziunea autorului asupra poeziei si expresionism se contureaza in jurul unor aspecte relevate in textul
peotic: exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului, interiorizarea si spiritualizarea peisajului,
tensiunea lirica.
Atitudinea poetului fata de cunoastere poate fi explicata cu ajutorul terminologiei filozofice
ulterior constituite. Acetsa face distinctie intre cunoasterea paradisaca (cea rationala) si cunoasterea
luciferica, misterul fiind sporit cu ajutorul imaginatiei poetice, al trairii interioare, al intelectului extatic.
Creatie este o rascumparare a neputintei de a cunoaste absolutul: „Omul trebuie sa fie un creator, de aceea
renunt cu bucurie la cunoasterea absolutului” (Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu). Optand pentru
al doilea tip de cunoastere, poetul desemneaza propria „cale”: adancirea misterului si protejarea tainei prin
creatie.
Tema poeziei o constituie atitudinea poetica in fata marilor taine ale Universului: cunoastere lumii
in planul creatiei poetice este posibila numai prin iubire.
Titlul, element paratextual, este o metafora care semnifica ideea cunoasterii, fiind o metafora
revelatorie. Pronumele „eu” simbolizeaza tocmai eul liric, verbul „nu strivesc”, dorinta acestuia de a nu
lamuri, de a nu reduce misterele lumii adunate in „corola de minuni”.
Din punct de vedere compozitional, poezia are trei secvente marcate, de obicei, prin scrierea cu
initiala majuscula a versurilor.
Prima secventa exprima concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativa („nu strivesc”, „nu
ucid”) atitudinea poetica fata de tainele lumii (refuzul cunoasterii logice, rationale). Verbele se asociaza
metaforei „calea mea” (destinul poetic asumat).
A doua secventa, mai ampla, se construieste pe baza unor relatii de opozitie: eu-altii, „lumina
mea”-„lumina altora”. Metafora „luminii”, emblematica pentru opera lui Lucian Blaga, inclusa in titlul
volumului de debut, sugereaza cunoasterea. Dedublarea luminii este redat prin opozitia dintre „lumina
altora” (cunoasterea de tip rational) si „lumina mea” (cunoasterea poetica de tip intuitiv): „Lumina altora
sugruma vraja nepatrunsului ascuns (...)/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taina(...)”.
Finalul poeziei constituie o a treia secventa, cu rol conclusiv, desi exprimata prin raportul de
cauzaliatate „caci”. Cunoasterea poetica este un act de contemplatie („tot... se schimba...sub ochii mei”)
si de iubire („caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”). Secventa reia sirul de metafore din
prima parte a poeziei, amintind inca o data atasamentul poetului fata de misterele lumii intruchipate in
manifestari concrete precum „flori”-efemerul,gingasul, „ochi”- cunoasterea, „buze”- rostirea, cuvantul,
iubirea, „morminte”-eternitatea, „marea trecere”.
Elementele de recurenta in poezie le constituie misterul si motivul luminii care implica principiul
contrar, intunericul, discursul liric fiind organizat in jurul acestor elemente.
Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfosintactic, plasarea pronumelui personal „eu” in pozitie initiala si repetarea acestuia, sustine
caracterul confesiv si definirea relatiei „eu liric-lume”. Topica afectiva (inversiuni si dislocari sintactice)
evidentiaza optiunea poetica pentru o forma de cunoastere: iubirea, creatia.
La nivel lexico-semantic se observa ca terminologia abstracta, lexicul imprumutat din sfera
cosmicului si a naturii este organizat „ca forme sensibile ale cunoasterii” (Stefan Munteanu). Campul
semantic al misterului este realizat cu ajutorul unor termeni sau structuri lexicale cu rolul de metafore
revelatorii: „tainele”, „nepatrunsul ascuns”, „a lumii taina”, „intunecata zare”, „sfant mister”. Opozitia
lumina-intuneric releva simbolic relatia intre cunoasterea poetica si cea logica.
Poezia este alcatuita din 20 de versuri libere (utilizata fiind tehnica ingambamentului), al caror
ritm interior reda fluxul ideilor si frenezia sentimentelor. Euforia versurilor sugereaza amplificarea
misterului. Forma moderna este o eliberare de rigorile clasice, o cale directa de transmitere a ideii si
sentimentului poetic.
In opinia mea, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Lucian Blaga este diferita de
alte arte poetice, deoarece abordeaza o problematica noua: relatia „poet-lume” si „poet-creatie”. Poetul
transfigureaza misterul, nu il reduce. Misterul este substanta esentiala a poeziei, iar poetul nu explica
misterul universal, ci il protejeaza prin transfigurare.