Sunteți pe pagina 1din 30

Universitatea “Ovidius” Constanţa

Facultatea de Litere
Şcoala Doctorală

PRAGMATICA DISCURSULUI POLITIC ÎN PRESA SCRISĂ


LOCALĂ

Rezumatul tezei de doctorat

Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Petre Gheorghe Bârlea
Doctorand:
Asist.univ.drd. Mariana Bafană (Tocia)

Constanţa
2011
REZUMAT
Lucrarea de faţă este o încercare de analiză a discursului politic din presa locală
constănţeană, din perioada 1995-2010. Intenţia noastră este de a cerceta actele de vorbire din
limbajul politic, respectiv relaţiile care se stabilesc între comunicatori prin textul jurnalistic.
În acest scop, am selectat peste 700 de articole din publicaţiile locale constănţene: Cuget
Liber, Independentul, Observator, Replica de Constanţa, Telegraf, Ziua de Constanţa ş.a.
Limbajul jurnalistic se identifică,până la un punct, cu limbajul standard şi preia
limbajul politic pe care-l aşază în formate sau genuri de presă.
În demersul nostru, am pornit de la premisa că discursul politic reprezintă puterea de
influenţă a emitenţilor politici, înscrisă într-un ritual mediatic care-i completează
credibilitatea. Judecăm conţinutul ideologic sau limbajul persuasiv în termeni de
intenţionalitate, abordând o lectură critică în privinţa afectivităţii, folosită ca impact sau
manipulare asupra cititorului de presă.
Studiul nostru porneşte de la teoriile clasice ale textului retoric, aşa cum apare acesta
la Platon, Aristotel, Cicero, Quintilian, şi se bazează pe teoriile moderne ale lingviştilor,
filosofilor precum: P. Fontanier, H. P. Grice, J. L. Austin, J. R. Searle, W. G. Lycan, O.
Ducrot, E. Benveniste, D. Sperber, D. Wilson, J. Moeschler, A. Reboul, M. Meyer, D. Vernant
ş.a. Atenţia acordată ideilor teoretice este completată imediat prin exemplificarea faptelor de
limbă în presa scrisă şi interpretarea textelor selectate în lumina unei grile alcătuite pe baza
acestor teorii.
Discursul politic, profesat de pe la jumătatea ultimului deceniu al secolului trecut, este
acum unul nou, complex, determinat în presa locală de schimbările radicale în viaţa social-
politică românească, iar politicianul şi jurnalistul sunt interesaţi de performanţa sau succesul
acestuia asupra consumatorului de presă. De aceea, discursul este construit ca un pact de
încredere cu cititorul. Complexitatea discursului politic se naşte la interferenţa dintre câmpul
informaţional (obiectiv) şi cel interpretativ sau spectacular, ultimul fiind cel care domină
paradigma culturii de masă.
Proiectul nostru nu-şi propune critica partizan politică a ziarelor locale, ci cercetarea
obiectivă a funcţionării limbajului mediatic şi a dimensiunii intenţionale a comunicatorilor.
Intenţionalitatea acestora este crearea de icon mediatic persuasiv prin discurs. Astfel, limbajul
politic proiectează o funcţie sau o imagine retorică asupra receptorului.

2
Studiul nostru încearcă să prezinte o demonstraţie a persuasiunii limbajului politic din
presa scrisă asupra cititorilor, prin apelul la elemente retorice, la limbajul de lemn, prin forţa
perlocuţionară a limbajului şi prin inducerea iluziei descriptive sau a minciunii.
Corpusul nostru de lucru include aproape toate publicaţiile cu apariţie cotidiană editate
în Constanţa, în perioada 1995-2010. Ziarele alese sunt oglinda informaţiei şi opiniei generale
a evenimentelor politice, sociale, culturale din judeţul Constanţa, dar, în multe privinţe, şi din
toată ţara. Am selectat cu precădere articolele politice de pe prima pagină (editoriale,
reportaje, ştiri, interviuri) şi cele apărute la rubrica „Politic”. Criteriile de selecţie a
materialelor au fost:
- importanţa evenimentului politic: precampanii şi campanii electorale, relatarea
unor manifestaţii sau mitinguri, diverse conflicte sau controverse dintre partide;
- notorietatea actorilor politici vizaţi în aceste texte: preşedinţi de partide, lideri;
- sursele de informare: ziariştii publicaţiei, agenţii de ştiri, politicienii;
- proximitatea temporală şi spaţială faţă de demersul nostru analitic;
- spaţiul strategic în pagina de ziar sau modalităţile de atragere a atenţiei cititorului:
prima pagină, paginile impare, ultima pagină, prima jumătate a paginii, colţul din
dreapta sus al paginii;
- genul jurnalistic: editoriale, comentarii, ştiri, reportaje, interviuri, pamflete.
Publicaţiile selectate sunt ziare de informaţie generală şi de opinie, cu rubrici mobile şi
cu conţinut variat. Forma şi conţinutul periodicelor din corpusul nostru de texte sunt de tip
mozaical: titluri mari, colorate, boldate, fotografii ce acoperă aproape 50% din suprafaţa
paginii, articole care exploatează faptele senzaţionale, negative, conflictuale.
Observăm, în general, mixarea diferitelor tipuri de evenimente: evenimentele
importante sunt echilibrate obligatoriu de un articol autohton nesemnificativ. Ziarul modern
propune serializarea evenimentelor interesante pentru public, dar care rareori sunt şi de interes
naţional. Pentru că atenţia noastră s-a oprit la articolele politice, remarcăm dorinţa de
popularizare a politicului cu scopul decontextualizării problemelor politice şi cu intenţia de a
atrage publicul şi de a-i câştiga apartenenţa.
Am utilizat o abordare analitică de tip calitativ, analiza de discurs, pentru a clarifica
modul în care puterea politică domină limbajul mediatic şi, astfel, influenţează cititorul.
Cercetătorii Jacques Moeschler şi Anne Reboul susţin că analizele discursului aplică
principiile analizei lingvistice la unităţi mai întinse decât fraza. În accepţiunea acestora,
trebuie să fie îndeplinite două condiţii:

3
1. Determinarea unui ansamblu de categorii sau de unităţi discursive care să fie
legate de o sintaxă a discursului: actul de vorbire, intervenţia jurnalistului
sau a politicianului, schimbul de replici sau interacţiunea dintre jurnalist şi
politician, în cazul interviului sau în cazul pamfletului (unde întâlnim situaţii
de dialogism).
2. Formularea unor principii sau reguli pentru aceste categorii (reguli de
înlănţuire, principii de compoziţie), care să permită distincţia dintre
secvenţele discursive formate (coerente) şi malformate (noncoerente)1.
Ca metodă cantitativă, am utilizat analiza de conţinut2, urmărind frecvenţa unor
cuvinte în interiorul articolelor, cu scopul de a compara intenţiile sau perspectivele politice
(atitudinea favorabilă sau defavorabilă în raport cu un partid politic). Metoda analizei de
conţinut vizează următoarele caracteristici: obiectivitate, sistematizare a conţinuturilor
comunicării de masă, raportarea exactă la fapte verificabile, mijloace de distorsionare a
faptelor etc..
Capitolul „Perspective pragmatice în analiza discursului politic local” operează cu
conceptul de „act discursiv”, începând cu perspectiva retoricii clasice şi continuând cu
perspectiva modernă americană, reprezentată de J. L. Austin şi J. R. Searle, şi europeană,
reprezentată de J. Moeschler, A. Reboul, D. Vernant ş.a. Puterea de acţiune a emitenţilor de
presă prin interacţiunea şi intenţionalitatea comunicativă, ca părţi ale actului discursiv, este
obiectul pe care îl urmărim în demersul nostru.
De asemenea, acest capitol abordează rolul important al „contextului” în discursul
jurnalistic local, felul în care adevărul depinde de context. Pornind de la teoriile cercetătorilor
francezi D. Maingueneau şi F. Armengaud, încercăm să identificăm în presa scrisă claritatea
transmiterii mesajului jurnalistic şi receptarea acestuia, potrivit indicilor informativi şi
interpretativi ai limbajului, în funcţie de codul comun referitor la realităţile sociale, politice,
economice, culturale vizate în articolele de presă.
În ceea ce ne priveşte, am remarcat sute de situaţii în care contextul clarifică şi
potenţează mesajul verbal, construind, astfel, o parte din realitatea descrisă. Un context real
implică indicii bine stabilite - locul (unde), timpul (când), actanţii (cine), modalităţile (cum) -
şi este complementar funcţiei de informare prin mass-media. Astfel, jurnalistul aduce
informaţii utile textului.

1 Jacques Moeschler, Anne Reboul, 1999, p. 449.

2 Cf. B. Gunter, 2000, p. 56.

4
Ceea ce se adaugă acestei dimensiuni referenţiale sunt comentariile şi intenţiile
pozitive sau negative ale jurnaliştilor şi politicienilor, care răstoarnă contextul factual. De cele
mai multe ori, politicienii sunt cei care prezintă situaţii conflictuale şi aduc acuzaţii celorlalţi
oameni politici, din partidele adverse, prin diverse presupoziţii şi fără argumente solide.
Un alt concept studiat de noi este cel al performanţei, îndeplinirea actului în context,
actualizarea competenţei locutorilor, integrarea exerciţiului lingvistic în competenţa
comunicativă. În contextul discursului politic, performanţa este concretizată dacă receptorul
acordă legitimitate comunicatorului. Intenţia jurnalistului şi a actanţilor politici este
performanţa discursivă, prin impactul asupra receptorilor. Este prezent interesul emitenţilor în
determinarea obţinerii anumitor finalităţi. Performanţa comunicatorilor politici sau reuşita
discursului lor depinde de felul în care lectorul acordă încredere sau legitimitate presei.
Cercetarea textelor jurnalistice include evidenţierea fenomenului de „coerenţă” a
discursului jurnalistic. Criteriul de analiză pragmatică pe care îl utilizăm este o aplicaţie a
teoriilor lingviştilor J. Moeschler şi A. Reboul, dar şi ale unor cercetători autohtoni, ca L.
Ionescu-Ruxăndoiu, Rodica Zafiu, D. Rovenţa-Frumuşani, Luminiţa Roşca ş.a. Coerenţa
discursului jurnalistic este îndeplinită sau nu şi de gradul de accesibilitate al „anaforei”.
Pentru a decoda anafora discursivă, am urmat cercetarea Rodicăi Zafiu şi am exemplificat
prin articolele de presă „ambiguitatea” şi „confuzia”, ca particularităţi specifice, limbajului
politic. Analizând pragmatic anafora, identificăm situaţii în care enunţurile sunt incerte, iar
accesibilitatea textului este scăzută sau chiar blocată total. Drept urmare, gradul de informare
scade, până la zero, uneori.
De cele mai multe ori, cititorii presei trebuie să dispună de informaţii politice
suplimentare pentru a afla dimensiunea referenţială. Receptorul devine confuz, din cauza
ambiguităţii textului jurnalistic. Anumite sintagme sunt greu descifrabile şi permit mai multe
interpretări.
În continuare, analizăm prin exemplele selectate din ziarele locale valoarea acţională a
conectorilor argumentativi şi semnificaţiile acestora asupra receptorilor sau interlocutorilor.
Am ales ca axă a demersului analitic aparatul teoretic al cercetătorului francez D.

Maingueneau, care abordează argumentaţia „ca modalitate de a acţiona asupra celuilalt prin
discurs”3.
Un alt model teoretic pe care l-am aplicat în corpusul nostru de texte este cel al
cercetătoarelor Andreea Dinică şi Isabela Nedelcu. Sunt interesante în discursul politic

3 D. Maingueneau, 2007, p. 77.

5
efectele de sens, rolul, valoarea şi intenţiile emitenţilor de presă prin conectorii pragmatici. În
discursul politic, conectorii argumentativi4 sunt folosiţi cu scopul de a acţiona direct şi
puternic asupra interlocutorului. Conectorii semnificanţi trebuie adaptaţi la context, pentru a
le afla semnificaţiile: confirmare, certitudinea acţiunii politice, argumentare,
contraargumentare, organizator discursiv, presupunerea adevărului ş.a. Impresia finală ar fi
de bună stăpânire a fondului argumentativ cu care se operează, de disciplină logică a
emiţătorului, astfel încât un asemenea text dezvoltă şi o forţă ilocuţionară asupra receptorilor.
Toate aceste exemple evidenţiază relaţiile dintre comunicatori, intenţiile lor, implicarea
emoţională a acestora, strategiile de dramatizare sau exagerare a acţiunilor adversarilor, dar şi
de rezolvare sau finalizare a anumitor probleme.
De asemenea, conectorii reprezintă funcţia fatică a comunicării verbale. Emitenţii
politici folosesc conectorii argumentativi cu intenţia de a aduce atât argumente, cât şi
contraargumente, cu scopul de a persuada cititorul. Conectorii argumentativi cu rol de
explicare continuă cu o perspectivă subiectivă, conflictuală, de atac sau de acuzaţie împotriva
formaţiunii politice concurente. Drept urmare, sunt exagerate sau dramatizate acţiunile
adversarilor politici.
Totodată, identificăm valoarea acţională a participanţilor la comunicarea politică prin
diferite forme de deixis: pronume, verb, adverb, interjecţie. Am urmat teoriile cercetătoarei
Deborah Schiffrin, care prezintă stările afective ale comunicării prin deixis. Am utilizat, de
asemenea, modelele cercetătoarelor Adriana Gorăscu şi Andra Vasilescu, în privinţa analizei
deicticelor pronominale, adverbiale şi interjecţionale. Ca bază teoretică a analizei deicticelor
pronominale şi verbale, am apelat la studiile lingvistului francez E. Benveniste, dar şi ale
filosofului lingvist britanic J. L. Austin. Observăm în discursul jurnalistic cum aceste părţi de
vorbire devin indici argumentativi, subiectivi (de influenţă pozitivă sau negativă, incitativi),
fatici şi sociali. În privinţa cercetării folosirii deixisului, observăm că acesta devine semn
retoric care indică subiectivitatea dintre comunicatori. De cele mai multe ori, pronumele
personale de politeţe sunt folosite ironic sau exagerat de către jurnalist, care doreşte să se
delimiteze de politician.
Politicienii folosesc pronumele personal, persoana I, plural, cu intenţia de a prezenta
un discurs colectiv, unitar al partidului. De asemenea, remarcăm egocentrismul personajului
politic, când repetă pronumele „eu”, cu intenţia de a indica puterea sau autoritatea sa politică.

4 Cf. Andreea Dinică, în: GALR, I, p. 601. Conectorii transfrastici stabilesc conexiuni între
două acte de vorbire, asigură coeziunea şi coerenţa textului, contribuie la decodarea sensului
acestuia.

6
Totodată, deicticile verbale aduc intenţia persuasivă a comunicatorului şi au rolul fatic de a
incita receptorul, prin cele mai diverse utilizări ale categoriilor gramaticale specifice: modul
verbal (indicativul, conjunctivul cu valoare hortativă sau restrictivă, prezumtivul); timpul
(viitorul pentru promisiuni electorale etc).
Deixisurile interjecţionale au rol fatic şi conativ în comunicarea politică şi se află sub
semnul ironiei sau al subiectivităţii emiţătorului. Deixisurile temporale şi spaţiale sunt
utilizate cu intenţia de a ancora receptorul în realitatea politică şi socială care constituie
contextul extralingvistic al interacţiunilor verbale.
Pornind de la principiile pragmatice ale lui Paul Grice şi continuând cu teoriile lui D.
Maingueneau, dar şi ale lui J. Habermas, exemplificăm în corpusul nostru de texte
următoarele principii şi semnificaţii ale acestora: principiul cooperării, principiul pertinenţei,
principiul sincerităţii, legea informativităţii şi legea modalităţii. Cercetarea noastră se opreşte
la modul în care aceste principii funcţionează sau nu în discursul jurnalistic local şi efectele
lor asupra cititorilor.
Studiul celor doi cercetători, D. Sperber şi D. Wilson, se opreşte şi la tipul de discurs
în care întâlnim transmiterea unei informaţii evident mutuală între comunicatori5. Adjectivul
„mutuală” indică un tip de relaţie de convergenţă sau cooperarea între jurnalist şi politician.
Astfel, comunicatorii se înţeleg reciproc în ceea ce priveşte subiectul politic. Comunicatorii
sunt capabili să acţioneze după scopurile lor şi îşi corelează acţiunile, punându-se de acord
asupra unor finalităţi comune. Cooperarea nu exclude opoziţia, antagonismul şi poate lua şi
forme negative. Conflictul este văzut ca o formă negativă a cooperării.
Principiul pertinenţei vizează relevanţa textului jurnalistic şi politic. Atunci când
jurnalistul foloseşte o tehnică de atac şi doreşte să-şi blocheze interlocutorul politic, observăm
că discursul politic devine mai puţin pertinent sau relevant. Principiul este astfel încălcat, cu
scopul de a defavoriza politicianul. Legea cooperării este ruptă, în urma creării situaţiei
conflictuale dintre jurnalist şi politician.
În privinţa principiului sincerităţii, întâlnim numeroase episoade în care locutorii nu
prezintă argumentele unui discurs politic franc. Mai departe, remarcăm că principiul
informativităţii este deseori încălcat. Discursul jurnalistic şi politic sunt, în mare parte, texte
de opinie care au o miză a influenţei şi, în acest scop, îşi spectacularizează acţiunile.
Interpretarea politică este impusă ca un adevăr politic, prin afectivitatea şi persuasiunea

5 D. Sperber şi D. Wilson, 2003, p. 181.

7
limbajului jurnalistic sau prin scenarii negative, în privinţa partidului de opoziţie. Drept
urmare, perspectivele personale construiesc un discurs politic afectiv sau subiectiv.
De cele mai multe ori, emitenţii interpretează obscur realitatea politică, conform unei
mize a seducţiei şi a influenţării publicului cititor. Genurile de informaţie sunt înlocuite de
genuri „de figurare”, mai puţin realiste, pamfletare, unde politicul este teatralizat. Acţiunile
politice devin ambiguie şi lipsite de credibilitate. Intenţiile ironice şi neclare ale locutorilor
încalcă legea modalităţii.
Al treilea capitol, „Acţiune şi persuasiune în actele de limbaj politic în presa scrisă”,
îşi propune să valorifice noţiunea de „exerciţiu retoric” al discursului jurnalistic, după
gândirea clasică (conform lui Aristotel, Platon, Quintilian, Cicero) şi după gândirea modernă
(conform unor cercetători ca J. L. Austin, J. R. Searle, O. Ducrot, M. Meyer, M. Foucault, L.
Ionescu-Ruxăndoiu, Rodica Zafiu). Teoriile citate şi aplicaţia acestora descriu un spaţiu care
se deplasează în cel al pathosului, unde seducţia propagandistică a discursului este cea care
primează.
În discursul jurnalistic, asistăm la o construcţie retorică6 prin limbaj, datorită tehnicii
descriptive. Apelul la raţiune se focalizează pe produsul7 mass-media şi pe tehnica de
atmosferă: apelul la emoţie, pathos, pentru a obţine reacţii non-raţionale. Retorica jurnalistică
domină cititorul prin transmiterea emoţiilor şi a argumentelor în mai multe tipuri de discurs,
uneori chiar opuse ca gen colocvial (simplu, familiar, de opinie), informativ - oficial (stil
sobru, protocolar, genuri de informaţie), pamfletar (de opinie, cu procedee stilistice de
rigoare: ironia, sarcasmul).
M. Meyer susţine că, într-o comunicare scrisă sau vorbită, locutorul şi alocutorul au în
comun interesul pentru o anumită problemă, care este baza discursului. Protagoniştii se
confruntă, sunt în complicitate sau negociază o problemă. Aplicând aceste teorii în corpusul
selectat de noi, observăm că punctul de vedere exprimat de locutor (politician sau jurnalist) şi
valorile acestuia reprezintă ethosul. Pathosul reuneşte emoţia, convingerea, plăcerea, iar
logosul este legat de raţiune şi stil.
Analiza procedeelor retorice implică reluarea intenţiei comunicative a jurnalistului sau
a politicianului şi efectul discursului lor asupra receptorului. Conform abordării clasice, dar şi
moderne (după Umberto Eco), identificăm părţile discursului în presa locală şi funcţiile sau
scopul emitenţilor.

6 Retorica politică, prin puterea de a convinge, a emoţiona, a instrui.

7 Personajul politic este un produs mass-media.

8
Efectele discursului jurnalistic sunt legate de strategii de compunere a acestuia: prima
parte captează atenţia printr-o demonstraţie (elogiul sau blamul din exordiu) şi incită
alocutorul, cu scopul de a câştiga favoarea acestuia. Conform tipologiei clasice, observăm că
jurnaliştii şi politicienii folosesc cel mai des exordiul insinuant. De asemenea, emitenţii
folosesc blamul sau elogiul în prezentarea evenimentelor, în naraţiune, apelând la
sensibilitatea publicului.
Intenţia conflictuală, de atac, a politicienilor şi jurnaliştilor se concretizează în
discursul mediatic prin blamul public. Atât politicienii, cât şi jurnaliştii adoptă un discurs
polemic, negativist, de insultă la adresa adversarilor politici, apelând deseori la metaforă, în
sens depreciativ. Observăm că emitenţii urmăresc performanţa faptelor politice, afective sau
pasionale, pe de o parte, credibile sau verosimile, pe de altă parte.
În privinţa argumentării discursului, discursul mediatic modern este încă marcat de
retorica lui Aristotel, care cere demonstrarea faptelor prezentate publicului. Identificăm şi în
presa scrisă locală persuasiunea argumentativă aristotelică, tehnică şi extratehnică. Aici
regăsim argumente etice (tehnice) care construiesc o imagine favorabilă a politicianului,
menită să sensibilizeze publicul. Remarcăm, în acelaşi timp, şi argumente extratehnice, reale,
indicii care răspund la întrebările: cine, ce, unde, cum, când, aşa cum se stipulează în retorica
lui Cicero şi Quintilian.
De asemenea, retorica veche şi nouă adoptă discursul bogat, argumentativ, persuasiv,
prin care receptorul este condus să se conformeze emitentului. În discursul mediatic,
emiţătorul urmăreşte să compare argumentele adversarului, să-şi creeze o imagine favorabilă
şi să inducă una nefavorabilă faţă de adversar. De obicei, în discursul mediatic, politicianul se
autoelogiază.
Totodată, studiem retorica seductivă a arhetipurilor mitice din discursul jurnalistic.
Pornind de la finalităţi de tipul „a încânta” şi „a emoţiona” şi continuând cu genul laudativ,
cercetarea noastră se opreşte la construcţia simbolisticii politice în presă prin mituri, care vin
din retorica antică şi se ţes într-o formă tot mai sofisticată, după canoanele elocinţei moderne.
Analiza noastră continuă cu felul în care retorica jurnalistică manipulează adevărul, conform
mecanismelor vizate de Rodica Zafiu, care abordează limbajul jurnalistic şi politic
contemporan între strategiile senzaţionalului, tentaţia clişeului, retorica politică şi
manipularea.
Se ştie că retorica seductivă aparţine unui discurs retoric emoţional: atât jurnaliştii, cât
şi politicienii apelează la mitizare sau automitizare, mai ales prin genul laudativ. Intenţiile
emitenţilor sunt de a persuada receptorul, prin evidenţierea unor calităţi: sinceritate, curaj,

9
dreptate, înţelepciune. Aristotel le numeşte „scopurile oratorului”. Articolele selectate de noi
dovedesc transformarea personajelor politice, prin mitizare, în eroi.
Observăm în textele de presă o „retorică a inconştientului”, aşa cum o numeşte
cercetătorul M. Meyer, unde teatralizarea, figurativitatea sau implicitul, sugestia vagă sunt
fundamentale în activarea rolului persuasiunii. Emoţia se transmite prin pathos, iar textele
jurnalistice cele mai persuasive sunt cele care fac loc conflictului.
Studiem persuasiunea discursului jurnalistic, de asemenea, prin prisma clasificărilor
lui Pierre Fontanier, fondatorul ideii moderne de retorică, care analizează sistematica figurilor
de stil. Cercetarea noastră pragmatică ilustrează impactul sau efectul figurilor retorice din
presa scrisă locală asupra receptorilor: hiperbola, metafora, aluzia, ironia, hipotipoza,
interogaţia, exclamaţia şi dialogismul. Dimensiunea pragmatică a discursului politic este
reprezentată şi de efectul figurilor retorice, remarcate din abundenţă în presa locală. Atât
jurnaliştii, cât şi politicienii transmit prin metaforă, hiperbolă, ironie, o imagine negativă sau
pozitivă, exagerată, greu de admis, insinuantă. De cele mai multe ori, utilizarea figurilor de
stil conduce la o construcţie falsă, devenind un defect al vorbirii. În opinia lui P. Fontanier,
discursul de opinie abundă în figuri de stil care distrug spiritul discursului, prin exagerare,
incoerenţă, absurditate. Observăm în textele de presă, mai ales în presa de opinie, preferinţa
emitenţilor pentru această retorică irelevantă, care este însă concordantă cu funcţia persuasivă.
Totodată, dialogismul se împleteşte cu aluzia, cu metafora şi ironia, în textele jurnalistice, şi
este forma de teatralizare care exploatează conotaţiile negative ale politicienilor. Aceştia sunt
ridiculizaţi printr-un limbaj comic, grotesc, absurd, distorsionat.
În acelaşi timp, evidenţiem în textele de presă argumente bazate pe fapte şi exemple,
dar şi efectele argumentelor autorităţii, după modelul structurii textului discursiv consacrat de
retoricienii clasici. Conform teoriei clasice, identificăm şi studiem utilizarea entimemei cu
efect emotiv şi argumentativ în textele jurnalelor locale. Totodată, materialele de presă
studiate reprezintă intenţia emitenţilor de a amplifica acţiunile politice, cu scopul de a
convinge şi a incita alocutorul. O altă forţă creatoare a limbajului jurnalistic şi politic este
enunţul ironic prezent în entimemă. Studiul expresiilor populare sau a maximelor utilizate în
limbajul mediatic trimite la concluzia că discursul influenţează atât prin funcţia
argumentativă, cât şi prin funcţia emotivă, care amplifică ironia, caracterul ludic, umorul.
Jurnalistul transmite prin entimemă presupoziţii legate de relaţiile de complicitate sau
concurenţă politică dintre politicieni.
În continuare, următorul subcapitol prezintă o analiză a retoricii publicitare pozitive şi
negative în articolele selectate în timpul campaniilor electorale. Observăm un act discursiv

10
comercial, cu strategii de marketing, îndreptat către rezolvarea aparentă a problemelor
publicului. Pe de o parte, publicitatea politică este referenţială, are o funcţie reprezentaţională,
cu efect de realitate. Pe de altă parte, actul discursiv publicitar devine mitic, printr-o dispunere
constructivă, bogată în figuri de stil şi simboluri.
Actul discursiv politic devine act publicitar pozitiv, dar şi negativ, în funcţie de
referinţele politice. Publicitatea pozitivă atrage electoratul prin propunerea unei soluţii oferite
de reprezentanţii sau de candidaţii respectivului partid. Schimbările de situaţie la care se
referă oamenii politici în campania electorală sunt folosite cu intenţia de a restabili echilibrul
în societate. Iată câteva puncte de atracţie prin care discursul politic publicitar influenţează
electoratul prin acţiuni promisive, repetitive, clişee8 specifice limbii de lemn, care apar în
toate discursurile politice: creşterea salariilor, ieftinirea mâncării, creşterea economică,
dublarea salariilor, pregătirea societăţii, descentralizarea şi depolitizarea sistemului educativ,
transformarea educaţiei, stârpirea corupţiei, salvarea flotei, lupta împotriva corupţiei, burse
pentru tineri, reformă în educaţie, dezvoltarea turismului, exploatarea potenţialului.
Discursul publicitar politic devine tensionat în plină campanie electorală, publicitatea
este negativă, iar limbajul oficial se transformă în unul violent, de atac. Articolele selectate de
noi conţin numeroase exemple de violenţă verbală, psihologică, şi chiar de ameninţare cu
violenţa fizică, în textul politic şi jurnalistic. Acţiunile politice sunt formate şi deformate într-
o abordare conflictuală. Observăm că violenţa psihologică predomină discursul publicitar
electoral, urmată chiar de relatarea unor violenţe fizice.
În consecinţă, urmărim efectul de best-seller, conform teoriilor propuse de
cercetătoarea D. Rovenţa-Frumuşani, şi analizăm perspectivele politice după frecvenţa
itemilor electorali. Totodată, analiza presei locale va urmări deformarea realităţii prin „efectul
de agendă” şi „intertextualitatea generalizantă”. Remarcăm în exemplele date de noi, din
ziarele Cuget Liber, Replica, Telegraf şi Ziua de Constanţa, că jurnaliştii prezintă acelaşi
subiect în moduri diferite sau din mai multe perspective. Fiecare jurnalist îşi construieşte
discursul în favoarea politicii care guvernează publicaţia. Corpusul nostru de texte prezintă o
intertextualitate generalizantă, prin care jurnaliştii preiau subiectele de interes unii de la alţii
sau în care repetă acţiuni care să capteze atenţia cititorilor. Analizând retorica perspectivelor
politice, observăm că informaţiile şi opiniile emitenţilor apar diferit, de la o publicaţie la alta.

8 Remarcăm ecourile limbii de lemn, artificialitatea discursului prin substantivizarea lipsită de


informaţie: „creşterea”, „ieftinirea”, „dezvoltarea”, „pregătirea”, „descentralizarea”,
„depolitizarea”, „transformarea”, „salvarea”, „exploatarea”.

11
Cercetarea noastră vizează şi analiza intenţiilor sau perspectivelor politice, urmărind
semnificaţia şi frecvenţa itemilor conflictuali din textele selectate de noi. Numărul mare de
itemi conflictuali din textele de presă demonstrează o acutizare a conflictului sau a crizei
politice.
Toate acuzaţiile pe care jurnaliştii sau politicienii le aduc depăşesc media unei
comunicări corecte, deoarece, de cele mai multe ori, nu sunt publicate dovezile pentru
susţinerea acuzaţiilor. Discursul politic devine un instrument de atac, fără limite morale, care
nu mai este un demers etic, mai ales în timpul campaniei electorale. Observăm că se impune o
convenţie sau un drept de a spune orice despre partidul adeversar. Minciuna electorală este
acceptată şi acceptabilă în toate sistemele electorale. Drept urmare, de cele mai multe ori, prin
discursul jurnalistic se recrează un spaţiu public fals.
Un alt aspect al acţiunii şi persuasiunii discursului jurnalistic este prezenţa unei noi
limbi de lemn sau ecoul limbii de lemn comuniste în presa scrisă actuală. Cercetarea noastră
porneşte de la două ipoteze:
(1) limba de lemn de tip comunist a dispărut, teoretic, din noul limbaj jurnalistic;
(2) discursul media prezintă ecouri ale limbii de lemn.
Drept urmare, într-o primă parte a capitolului respectiv, prezentăm aspecte sau
principii ale valorilor de informaţie. Genurile jurnalistice transmit informaţii şi opinii după
principii sau aspecte care se opun limbii de lemn: claritatea şi coerenţa limbajului, (ordinea
logică a ideilor, respectarea regulilor gramaticale, folosirea timpurilor corecte), evitarea
abuzului de exprimări vagi, eliminarea confuziilor, exemple de concizie în exprimare,
eliminarea cuvintelor sau a detaliilor de prisos, eliminarea redundanţei, simplitatea stilului
jurnalistic (folosirea formulelor lizibilităţii: fraze şi propoziţii scurte, cuvinte simple), evitarea
banalităţilor9 (clişee sau stereotipuri, personificări uzate prin abuz, obscurităţi), pluralismul
opiniilor şi adresarea directă (dialogismul), prezenţa dialogului politic şi încrucişarea
perspectivelor sau a unghiurilor de abordare ale politicienilor.
Analizăm, totodată, dispariţia limbajului de lemn prin trimiterea la trăsăturile
jurnalismului popular: standardizarea genurilor jurnalistice, exploatarea senzaţionalului etc.,
presa spectaculară ce funcţionează după legile pieţei, orientată spre faptul divers, presa de
scandal, după grile de lucru sugerate de cercetători ca John Hartley, Colin Sparks şi Peter
Dahlgren.

9 Vezi Marcel Tolcea, în: M. Coman (coord.), 2000, II, pp. 16- 17.

12
În a doua parte a capitolului, abordăm modelul teoretic francez al cercetătoarei
Françoise Thom, dar aplicând şi modelul românesc de cercetare, după Tatiana Slama-Cazacu,
Ioana Vintilă Rădulescu, Rodica Zafiu, Gina Necula, care prezintă obiective majore ale
propagandei. Acestea se referă la aspecte ca:
(1) mecanismul artificial al discursului jurnalistic
(2) disfuncţiile presei de informare
(3) golirea de realitate a mesajelor prin:
- substantivizare;
- construcţii pasive şi impersonale;
- comparative care umbresc claritatea discursului;
- redundanţa şi abstracţiunea care formează stilul confuz;
- ambiguitatea limbajului jurnalistic cu scopul de a manipula;
- indicii agresivi din ideologia politică;
- figuri de stil care aduc obscuritate limbajului.
După 1995, discursul de presă prezintă aspecte ale modelului persuasiv de manipulare
mult mai subtile decât în perioada comunistă. Deşi, astăzi, jurnaliştii transmit articole unde
apar şi aspecte care se opun limbajului de lemn (claritate, coerenţă, relevanţă, pluralismul
opiniilor, dialogul politic), remarcăm genuri de presă vidate semantic, redactate într-un limbaj
artificial, specific limbii de lemn.
Multe texte sunt caracterizate prin ruptura de discurs, conform intenţionalităţii
emitenţilor sau a politicii publicaţiei de a manipula cititorul de presă. Limbajul devine mult
mai persuasiv în modelul de jurnalism popular, de tip tabloid, prin „senzaţionalism” şi
„spectacularitate”, un stil mult mai „seducător” pentru cititor decât stilul oficial al limbajului
comunist. Publicaţiile abundă în articole de fapt divers despre politicieni şi mai puţin despre
programele lor politice. Presa de opinie lasă un spaţiu infim interviului politic sau declaraţiilor
politicienilor care sunt adversari ai politicii publicaţiei. Vizibilitatea politică reală este astfel
redusă considerabil în paginile din jurnalele locale.
Elementele de limbaj de lemn prezente într-o presă presupusă a fi liberă, după căderea
comunismului, sunt la fel de evidente şi astăzi. Influenţa unui astfel de discurs aparţine
presiunii politice şi economice a publicaţiilor, care nu pun preţ pe adevărul informaţiei
politice, ci pe opinii. Unica presă de partid din modelul comunist devine presa mai multor
partide politice, care exploatează pozitivismul limbii de lemn într-un limbaj favorizant. Indicii
agresivi, în privinţa adversarilor politici şi abstractizarea discursului se realizează prin

13
următoarele elemente lingvistice şi extralingvistice: exces de figuri de stil, aluzii obscure,
stereotipuri.
Desigur, nu se pune problema renunţării la nişte cuvinte, expresii, sintagme, metafore
care au fost folosite abuziv în perioada comunistă, astfel încât s-au demonetizat.
Desemantizarea lor era vizibilă chiar pentru vorbitorii de rând, până în anul 1989, căci oricine
înţelegea că mult lăudatele programe de creştere, depăşire, accelerare (a producţiei, a
nivelului de trai etc.) însemnau, de fapt, exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să desemneze
cuvintele – luate separat sau grupate în enunţuri - tipizate şi ele: însemnau vorbe goale, care
ascundeau continua şi umilitoarea descreştere a producţiei, grave rămâneri în urmă pe toate
planurile şi defazarea totală a României faţă de prograsul general din Europa şi din lume. De
aceea, asemenea termeni sunt folosiţi astăzi, dar cu mai multă precauţie şi în contexte diferite
de cele arhicunoscute din anii comunismului.
Problema mare pe care o semnalăm noi aici este că presa locală, ca şi cea centrală, de
altfel, reia astfel de structuri exact în vechile contexte. Şi asta se întâmplă din cauză că
discursul gazetăresc se subordonează prea mult discursului politic. Acest lucru nu ar fi trebuit
să se întâmple, căci presa românească a evoluat şi s-a maturizat mai repede decât clasa
politică românească. Din păcate, multe ziare, mai ales în oraşele de provincie, se
înregimentează politic, ceea ce are ca efect reproducerea şi, în cele din urmă, însuşirea limbii
de lemn a mediului politic autohton, local chiar.
Iată câteva obiective majore ale propagandei, pe care le vom enumera, ilustrându-le cu
exemple din presa locală constănţeană: dorinţa de a trezi ura împotriva duşmanului sau
împotriva adversarului, demoralizarea inamicului sau a adversarului politic, aprecierea
referitoare la calitate10, generalitatea strălucitoare sau acţiunea de a asocia ceva cu un cuvânt
de apreciere (este utilizată pentru a ne face să acceptăm sau să aprobăm lucrul respectiv fără a
examina evidenţele); imaginea politicienilor este prefabricată de către jurnalişti după tiparul
unor oameni obişnuiţi, populari, care încearcă să-şi convingă audienţa că ideile lor sunt bune
pentru că aparţin oamenilor obişnuiţi.
Demersul nostru continuă cu capitolul „Interpretarea vericondiţională a discursului
politic”, în care încercăm să demonstrăm veridicitatea sau nonveridicitatea limbajului
jurnalistic. Analiza noastră începe cu studiul presupoziţiilor şi a enunţării în actele de vorbire
performative, în conformitate cu studiile lui J. L. Austin şi O. Ducrot. Aşadar, în foarte multe
articole de presă se operează mai degrabă cu presupoziţii decât cu realităţi. Chiar când

10 Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., 2004, p. 120.

14
condiţia de adevăr este evidentă, jurnalistul sau politicianul citat găsesc elemente
modalizatoare care atenuează această valoare. Se mizează mai mult pe efectele exagerărilor,
diminuărilor - realizate cu ajutorul restrictivelor şi cu mărcile incertitudinii: cred, pare etc.
Demonstrăm prin articolele selectate prezenţa iluziei performative, dar şi efectul
enunţurilor performative, conectorilor pragmatici şi a negaţiei, în anumite contexte. În
discuţie sunt incluse foarte multe date, unele reale, altele presupuse. De fiecare dată,
vorbitorul vrea să spună mai mult decât declară. Totodată, comunicarea respectivă nu are o
funcţie referenţială sau este lipsită de un context real. Astfel, comunicatorii cooperează în
privinţa unor referenţi care nu există şi discursul devine utopic sau apare minciuna.
În continuare, după cercetătorii H. P. Grice şi W. G. Lycan, studiem în textele
jurnalistice implicatura discursivă care corespunde insinuării sau intenţiei emitentului de
presă, prin care se transmit opinii false sau adevărate. În presa scrisă, implicatura se poate
schimba sau nu, în funcţie de politica ziarului sau de respectarea principiului de cooperare
între comunicatori. Astfel, discursul politic este proiectat într-un context al adevărului, dar şi
al minciunii.
Un alt subcapitol al acestei părţi abordează studiul reuşitei sau nereuşitei actelor de
vorbire, adevărul sau nonadevărul acestora, pornind de la teoriile lui J. L. Austin, J. R. Searle
şi E. Benveniste. Articolele alese ne permit să cercetăm actele de limbaj politic, din tripla
perspectivă austiniană - locuţionare, ilocuţionare sau perlocuţionare. Limbajul obişnuit devine
material de cercetare filozofică, în care primează problematica actului de discurs sau al
acţiunii verbului. Conform acestor teorii, noi nu examinăm numai cuvintele, ci şi, poate mai
ales, realităţile exprimate prin ele.
În contextul politic prezentat în presa scrisă locală, un rol major îl au obiectivele
perlocuţionare în actele locutorii sau ilocutorii. Demonstraţia noastră indică faptul că
politicienii şi jurnaliştii pot performa acte locutorii şi ilocutorii atunci când realitatea
dovedeşte că au obţinut ceea ce şi-au propus, de obicei au produs un efect prin schimbarea
opiniei publice.
Perspectiva lui J. L. Austin în privinţa seriilor de verbe ilocutorii (verdictive,
exercitive, promisive, comportative) poate fi aplicată în presa scrisă locală pentru a demonstra
intenţiile adevărate sau false ale politicienilor. Adevărul sau falsitatea enunţurilor ilocutorii
reprezintă intenţiile politicienilor cu privire la desfăşurarea evenimentelor sau situaţiilor
politice. Le preluăm, pentru a arăta că teoria austiniană se aplică foarte bine în presa
constănţeană: politicianul pronunţă propria judecată, estimează sau apreciază subiectiv
(verdictive), politicianul formulează o decizie în favoarea sa (exercitive), politicianul se

15
angajează la o serie de acţiuni determinate de actele ilocuţionare promisive, politicianul îşi
expune argumentele în favoarea sa (expozitive), politicianul adoptă acte de limbaj prin care îşi
defineşte comportamentul social faţă de electorat (comportative).
Remarcăm, în discursul de presă, următoarele diferenţe ilocuţionare: diferenţe în
privinţa finalităţii actului discursiv, diferenţe în ajustarea dintre cuvinte şi lucruri, diferenţe de
stări psihologice, diferenţe în intensitatea angajamentului manifestat în prezentarea scopului
ilocuţionar ş.a.
De asemenea, aplicăm în articolele selectate din presa locală perspectiva lui J. R.
Searle şi demonstrăm sinceritatea sau nonsinceritatea emitenţilor de presă prin acte de limbaj
ilocuţionare (asertive, directive, promisive, expresive, declarative). Inclusă de către J. R.
Searle, cel care a preluat, a completat şi a nuanţat teoriile lui J. L. Austin, în cadrul
„condiţiilor esenţiale” ale comunicării11, sinceritatea are implicaţii vaste în ţesătura discursului
jurnalistic. De fiecare dată când o stare psihologică se găseşte specificată în condiţia de
sinceritate, a îndeplini actul înseamnă să exprimi această stare psihologică.
Exprimarea stării psihologice a locutorului prin enunţare este o strategie discursivă ce
poate camufla condiţia de sinceritate. Astfel, locutorul îşi poate exprima (prin forţa
ilocuţionară) opinia (a afirma, a spune, a considera), speranţa sau dorinţa (a cere, a ruga, a
reclama, a comanda, a cere), intenţia (a promite, a jura, a ameninţa), gratitudinea sau
plăcerea (a ura, a felicita, a mulţumi). Aceste acte de vorbire, care reprezintă expresia stării
psihologice sau cognitive, pot fi asociate cu sinceritatea, dar şi cu nonsinceritatea: „se poate
mereu să afirmi sau să promiţi fără a fi sincer”12.
Conform teoriilor lui J. L. Austin, care argumentează că o mare parte din frazele
declarative nu descriu realitatea, demonstraţia noastră insistă pe identificarea „iluziei
descriptive sau cazul minciunii” în presa scrisă.
În continuare, analiza noastră evidenţiază toate formele minciunii din presă, urmărind
teoriile enunţate de către cercetătorul D. Vernant: propagandă, dezinformare, acţiune
psihologică, înşelăciunea sau „amăgirea cu iluzii”. Logicianul citat constată că retorica
politică ne învaţă că „încrederea nu se obţine întotdeauna cu argumente valide”13. În cazul
minciunii, locutorul sau interlocutorul au intenţia de a convinge de „adevărul” produs de ei cu
o forţă perlocuţionară. Autorul citat constată că utilizarea minciunii impune nu numai să
11 J. R. Searle, 1996, p. 107.

12 Ibidem, p. 110.

13 Denis Vernant, 1997, p. 74.

16
distingem condiţiile de adevăr şi condiţiile de succes, ci să le îmbinăm în mod efectiv.
Minciuna devine un caz defectuos de aserţiune. În acest scop, cercetătorul belgian invocă
maxima de calitate a lui H. P. Grice: „Nu afirmaţi ceea ce credeţi că este fals!”.
Mai mult decât atât, demersul nostru continuă cu identificarea ficţionalităţii
discursului mediatic prin metaforă, conform teoriei ficţiunii lui J. R. Searle, ipotezelor
pragmatice ale cercetătorilor D. Sperber şi D. Wilson, dar şi observaţiilor cercetătoarei Rodica
Zafiu. Teoria ficţiunii lui J. R. Searle admite că „locutorul unei fraze ficţionale nu are intenţia
de a-şi înşela interlocutorul”. Deşi J. R. Searle susţine o diferenţă între discursul ficţional
(locutorul simulează în baza unei convenţii de suspendare, fără intenţia de a înşela), şi cel
mincinos,(locutorul are intenţia de a induce în eroare), semnificaţiile discursului jurnalistic
din exemplele selectate din presă dovedesc corespondenţa dintre discursul ficţional şi
discursul mincinos. Jurnalistul exploatează propriile convingeri, în comentariile sale, iar
efectele metaforei pot creea instabilitate, aşa cum susţin şi cercetătorii J. Moeschler şi A.
Reboul.
M. Foucault admite despre discursul critic următoarele: „...nu poate analiza limbajul
decât în termenii de adevăr, de exactitate, de proprietate sau de valoare expresivă”. Astfel, se
impune problematica adevărului sau a minciunii locutorului, a unui discurs transparent sau
opac, „a modului de prezenţă spuse de el în cuvintele prin care acestea sunt reprezentate”14.
Analiza articolelor de presă arată că, deşi referenţii politici sunt personaje reale,
acţiunile acestora sunt în mare parte o construcţie mediatică ficţională, realizată prin discursul
jurnalistic metaforic. Folosirea excesivă a metaforei în pamflet şi exagerarea acţiunilor
referenţilor politici, ceea ce, din perspectivă pragmalingvistică însemnă hiperbolizare, indică
un spaţiu de figurare sau de teatru mediatic al câmpului jurnalistic.
Am constatat că pamfletul politic, ca gen jurnalistic, reprezintă formatul în care
metafora este intens folosită pentru ridiculizarea adversarilor politici, într-un tablou
spectacular. Enunţurile interpretative descriu o teatralizare a politicului prin uzul metaforelor
peiorative. Urmărind semnificaţiile şi efectele unor astfel de metafore, putem spune că
discursul politic devine pe rând: neclar, vag, instabil, agresiv sau violent, indicând conflictul,
anecdotic prin parodie, ironic şi sarcastic, absurd sau avangardistic prin metamorfozările
spectaculoase şi prin construcţia şi deconstrucţia absurdă a imaginii personajelor politice.
Limbajul propagandistic al campaniei electorale este construit conform unei tehnici de
marketing politic, în care dorinţa de a convinge publicul mizează pe următoarele obiective:

14 Vezi citatele respective în: M. Foucault, 2008, pp. 143-144.

17
devalorizarea adversarului, demoralizarea sa, intenţia de a trezi ură împotriva acestuia, pe de o
parte, şi autoevaluarea pozitivă a emitentului politic, pe de altă parte.

18
Bibliografie
Surse

1. Ziare locale constănţene:


1. Cuget Liber
- octombrie1995 - octombrie 2006
- noiembrie 1995 - mai 2007
- octombrie 1996 - mai 2008
- aprilie 1997 - iunie 2008
- mai 1997 - octombrie 2008
- ianuarie 2001 - noiembrie 2008
- noiembrie 2004 - octombrie 2009
- ianuarie 2006 - mai 2010
- mai 2006 - octombrie 2010

2. Independentul de Constanţa
- decembrie 2000
- noiembrie 2004
- ianuarie 2007

3. Observator de Constanţa
- aprilie 1998
- octombrie 2000

4. Replica de Constanţa
- aprilie 2008
- mai 2008

19
5. Telegraf de Constanţa
- septembrie 1992 - iulie 2006
- ianuarie 1993 - august 2006
- septembrie 1995 - martie 2007
- octombrie 1995 - noiembrie 2007
- noiembrie 1995 - aprilie 2008
- ianuarie 1998 - mai 2008
- ianuarie 1999 - decembrie 2008
- ianuarie 2002 - ianuarie 2009
- mai 2006 - octombrie 2010
- iunie 2006

6. Ziua de Constanţa
- noiembrie 2004
- martie 2006
- octombrie 2006
- ianuarie 2008
- mai 2008
- ianuarie 2009
- februarie 2009

2. Site-uri :

www.cugetliber.ro
www.independentul.wordpress.com
www.observator.ro
www.replicaonline.ro
www.telegrafonline.ro
www.ziuacontanţa.ro

20
Referinţe

Academia Română, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2004,


Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, vol. Modernitatea
Târzie, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale.
Academia Română, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2005,
Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, vol. Contemporanii.
1945-1970, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii
Internaţionale.
ARISTOTEL, 2004, Retorica, Traducere: Maria-Cristina Andrieş, Bucureşti,
Editura IRI.
ARISTOTEL, 2005, Politica, Traducere: El. Bezdechi, Filipeştii de Târg,
Prahova, Editura Antet.
ARMENGAUD, Françoise, 2007, La pragmatique, Paris, Puf.
AUSTIN, J. L., 197515, How to Do Things with Words, Oxford: Universitz
Press. Cf. şi versiunea românească: Cum să faci lucruri cu vorbe. Traducere din
limba engleză de Sorana Corneanu. Prefaţă de Vlad Alexandrescu, Piteşti:
Editura „Paralela 45”.
BALLE, Francis (coord.), 2005, Dicţionar de media, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic.
BANCIU, Dan; RĂDULESCU, Sorin, 1994, Corupţia şi crima organizată în
România, Bucureşti, Editura „Continent XXI”.
BARTHES, Roland, 1994, Plăcerea textului, Traducere: Marian Papahagi,
Cluj, Editura Echinoix.
BARTHES, Roland, 1997, Mitologii, Traducere: Maria Carpov, Iaşi, Editura
Institutul European.
15În ceea ce ne priveşte, am utilizat versiunea franceză a cărţii: 2002, Quand dire, c’est faire,
Traduction par Gilles Lane, Paris, Editions du Seuil.

21
BÂRLEA, Gheorghe, 2004, Peithous Demiourgos – Ştiinţa şi arta convingerii
în antichitatea greco-latină, Târgovişte, Editura Bibliotheca.
BÂRNA, Nicolae, 2003, Avangardismul literar românesc, Bucureşti, Editura
Gramar.
BENVENISTE, Emile, 2000, Probleme de lingvistică generală, Traducere:
Lucia Magdalena Dumitru, vol. II, Bucureşti, Editura Teora.
BIDU-VRĂNCEANU, Angela; CĂLĂRAŞU, Cristina; IONESCU,
Ruxăndoiu, Liliana; MANCAŞ, Mihaela; PANĂ DINDELEGAN, Gabriela,
2005, Dicţionar de Ştiinţe ale Limbii, (DŞL), Bucureşti, Editura Nemira.
BLAND, Michael; THEAKER, Alison; WRAGG, David, 2003, Relaţiile
eficiente cu mass-media, Traducere: Nicu Pană, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro.
BOURDIEU, Pierre, 1986, Economia bunurilor simbolice, Traducere: Mihai
Dinu Gheorghiu, Bucureşti, Editura Meridiane.
BOURDIEU, Pierre, 2001, Langage et pouvoir symbolique, Paris, Fayard.
BOUTAUD, Jean-Jacques, 2004, Comunicare, semiotică şi semne publicitare,
Bucureşti, Editura Tritonic.
BUFFIERE, Félix, 1987, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Traducere:
Gh. Ceauşescu, Bucureşti, Editura Univers.
CICERO, 2007, Arta oratoriei, Traducere: Traian Diaconescu, Bucureşti,
Editura Saeculum Vizual.
COMAN, Mihai (coord.), 1999, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi,
Editura Polirom.
COMAN, Mihai (coord.), 2000, Manual de jurnalism, vol. I, Luminiţa Roşca,
cap.Textul Jurnalistic, Iaşi, Editura Polirom.
COMAN, Mihai (coord.), 2003, Mass media, mit şi ritual, Iaşi, Editura
Polirom.
CORNEA, Paul, 2006, Interpretare şi raţionalitate, Iaşi, Editura Polirom.

22
CHARAUDEAU, Patrick, 1992, Grammaire du sens et de l’ expression, Paris;
Hachette Education.
CHARAUDEAU, Patrick, 1997, Le discours d’information médiatique,
Nathan, Paris.
CHARAUDEAU, Patrick; GHIGLIONE, Rodolphe, 2005, Talk-show-ul,
despre libertatea cuvântului ca mit, Traducere: Oana Pocovnicu, Iaşi, Editura
Polirom.
CHOMSKY, Noam, 2006, Reflexions sur le langage, Traduit de Judith Milner,
Beatrice Vautherin, Pierre Fiala, Paris, Flammarion.
CUILENBURG, J. J. van, SHOLTEN, O., NOOMEN, G. W., 1998, Ştiinţa
comunicării, Traducere: Tudor Olteanu, Bucureşti, Editura Humanitas.
DAHLGREN, Peter; SPARKS, Colin, 2004, Jurnalismul şi cultura populară,
Traducere: Ruxandra Drăgan, Iaşi, Editura Polirom.
DIJK, Teun van, 1988, News Analysys:Case Studies of International and
National News in the Press, New Jersey, Lawrence Erbaulum Associates,
Publishers Hillsdale.
DINU, Mihai, 1997, Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
DRAGOMIR, Camelia, 2006, Teorii şi concepte în pragmatica lingvistică,
Constanţa, Editura Ovidius University Press.
DRĂGAN, Ioan, 1996, Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, Casa
de Editură şi Presă „Şansa”.
DUCROT, Oswald, 2003, Dire et ne pas dire, Paris, Hermann.
ECO, Umberto, 2008, O teorie a semioticii, Traducere: Cezar Radu şi Costin
Popescu, Bucureşti, Editura Trei.
ECO, Umberto, 2009, De la arbore spre labirint, studii istorice despre semn şi
interpretare, Traducere: Ştefania Mincu, Iaşi, Editura Polirom.
FICEAC, Bogdan, 1997, Tehnica manipulării, Bucureşti, Editura Nemira.
FISKE, John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării, Traducere: Monica
Mitarcă, Iaşi, Editura Polirom.

23
FONTANIER, Pierre, 1977, Figurile limbajului,Traducere: Antonia
Constantinescu, Bucureşti, Editura Univers.
FOUCAULT, Michel, 1996, Cuvintele şi lucrurile, Traducere: Bogdan Ghiu şi
Mircea Vasilescu, Bucureşti, Editura Univers.
FOUCAULT, Michel, 1998, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs,
Bucureşti, Editura Eurosong & Book.
GARCIN-MARROU, Isabelle, 2005, Media vs. Terorism, Traducere: Valentina
Pricopie şi Dragoş Malîhin, Bucureşti, Editura Tritonic.
GERSTLE, Jaques, 2002, Comunicarea politică, Traducere: Gabriela Cămară
Ionesi, Iaşi, Editura Institutul European.
GODDARD, Angela, 2002, Limbajul publicităţii, Traducere: Bianca Pop şi
Albert Borbely, Iaşi, Polirom.
GOIA, Vistian, 2007, Retorică şi argumentare, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
GRICE, Paul, 1995, Studies in the way of words, Harvard University Press
Cambridge, Massachusetts, London, England.
GROSS, Peter, 1999, Colosul cu picioare de lut, Iaşi, Editura Polirom.
GROSS, Peter, 2004, Mass-media şi democraţia în ţările Europei de Est,
Traducere: Mădălina Iordan, Iaşi, Editura Polirom.
GROSSU, Silvia, 2006, Retorica. Note de curs, Chişinău, Editura USM.
GUNTER, B, 2000, Media Research Methods, Sage Publication.
GUŢU ROMALO, Valeria, 1972, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.
HABERMAS, Jurgen, 1983, Cunoaştere şi comunicare,Traducere: Andrei
Marga, Walter Roth, Iosif Wolf, Bucureşti, Editura Politică.
HABERMAS, Jurgen, 2000, Discursul filosofic al modernităţii, Traducere:
Gilbert V. Lepădatu (I-IV), Ionel Zamfir (V-VIII), Marius Stan (IX-XII),
Bucureşti, Editura All.
HABERMAS, Jurgen, 2000, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă,
Traducere: Gilbert Lepădatu, Bucureşti, Editura All.

24
HABERMAS, Jurgen, 2003, Etica discursului şi problema adevărului,
Traducere: Mădălin Roşioru, Bucureşti, Editura Art.
HARTLEY, Jhon, 1999, Discursul ştirilor, Traducere: Monica Mitarcă, Iaşi,
Editura Polirom.
HOROWITZ, Irwin A. (Oregon State University); BORDENS, Kenneth S.
(Indiana University – Purdue University at Fort Wayne), 1995, Social
Psychology, capitolele: „The persuasion process”, „Social psychology, conflict
and conflict resolution”, Mayfield Publishing Company, Mountain View,
California, London. Toronto.
IONESCU, Emil, 2001, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Bic
All.
IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana, 1999, Conversaţia. Structuri şi strategii,
Bucureşti, Editura All Educational.
JAWORSKI, Adam (ed.); COUPLAND, Nikolas (ed.), 2002, Perspectives on
discourse analysis, Routledge-Taylor & Francis Group, London and New York.
LARDELLIER, Pascal, 2003, Teoria legăturii ritualice, Traducere: Valentina
Pricopie, Bucureşti, Editura Tritonic.
LAZĂR, Mirela, 2008, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol, Iaşi,
Editura Polirom.
LĂPUŞAN, Aurelia, 2002, Genurile presei, Constanţa, „Ovidius” University
Press.
LĂPUŞAN, Aurelia, 2005, articolul „Cenzură sau poliţia presei?
Particularităţi ale cenzurii în Dobrogea”, pp. 169-197, în: Marian PETCU
(coord.), Cenzura în spaţiul cultural românesc, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro.
LE BON, Gustave, 2008, Psihologie politică, Traducere: Simona Pelin, Editura
Antet.
LECOMTE, Patrick, 2004, Comunicare, televiziune, democraţie, Traducere:
Otilia Calindere, Editura Tritonic.

25
LYCAN, William G., Philosophy of Language, 2008, New York and London,
Routledge.
MAIORESCU, Titu, 1966, Critice, cap. Oratori, retori şi limbuţi, pp.
513-553, Bucureşti, Editura Pentru Literatură.
MAINGUENEAU, Dominiques, 2007, Pragmatică pentru discursul literar,
Traducere: Raluca-Nicoleta Balaţchi, Iaşi, Editura Institutul European.
Mc.NAIR, Brian, 2007, Introducere în comunicarea politică, Traducere:
Claudiu Vereş, Iaşi, Editura Polirom.
McQUAIL, Denis, 1999, Comunicarea, Traducerea: Daniela Rusu, Iaşi,
Editura Institutul European.
MEYER, Michel, 2008, Principia Retorica, Une théorie générale de
l’argumentation, Paris, Editura Fayard.
MIEGE, Bernard, 1995, La société conquise par la communication, Presses
Universitaire de Grenoble.
MINCU, Marin, 1983, Avangarda literară românească, Bucureşti, Editura
Minerva.
MOESCHLER, Jacques; REBOUL, Anne, 1999, Dicţionar enciclopedic de
pragmatică, Traducere: Carmen Vlad şi Liliana Pop, Cluj, Editura Echinoix.
MOESCHLER, Jacques; REBOUL, Anne, 2001, Pragmatica, azi – O nouă
ştiinţă a comunicării, Cluj, Editura Echinoix.
MOUILLAUD, Maurice, TETU, Jean Françoise, 2003, Presa Cotidiană,
Traducere: Valentina Pricopie, Iaşi, Editura Tritonic.
MUCCHIELLI, Alex, 2002, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de
manipulare, Traducere: Mihaela Calcan, Iaşi, Editura Polirom.
MUNTEANU, Ana Maria (coord.); TODI, Aida, (coord.), 2009, Mass-media,
limbaj, cultură şi acces la realitate, Bucureşti, Editura Universitară.
NECULA, Gina, articolul „Limbajul politic – discurs repetat sau repetare
discursivă ?”, pp. 603-290; în: Gabriela PANĂ DINDELEGAN, (coord.),

26
2005, Limba română. Structură şi funcţionare, Editura Universităţii din
Bucureşti.
NOELLE-NEUMANN, Elisabeth, 2004, Spirala tăcerii, opinia publică-
învelişul nostru social, Traducere: Vlad Cucu-Oancea, Bucureşti, Editura.
Comunicare.ro.
PAILLIART, Isabelle, 2002, Spaţiul public şi comunicarea, Traducere: Monica
Mitarcă, Eduard Săvescu, Beatrice Osanu, Iaşi, Editura Polirom.
PALMER, Michel, 2003, Bătălia pentru ştiri, Traducere: Carmen Ionescu,
Bucureşti, Editura Tritonic.
PALMER, Michel, 2003, Jurnalişti, vedete, scribi sau coţopişti, Traducere:
Carmen Ionescu, Bucureşti, Editura Tritonic.
PETCU, Marian, 2002, Sociologia mass-media, Cluj Napoca, Editura Dacia.
POP, Doru, 2001, Mass-media şi democraţia, Iaşi, Polirom.
POPESCU, Cristian, 2002, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi
publicitate, Bucureşti, Editura Tritonic.
PLATON, 1975, Opere, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
QUINTILIAN, 1974, Arta oratorică, vol. I-II, Bucureşti, Editura Minerva.
RAD, Ilie, (coord.), 2004, Schimbări în Europa, schimbări în mass-media,
Cluj-Napoca, Editura Limes.
RAD, Ilie, (coord.), 2007, Stil şi limbaj în mass-media din România, Iaşi,
Editura Polirom.
RAD, Ilie, (coord.), 2009, Limba de lemn în presă, Bucureşti, Editura Tritonic.
RAMONET, Ignacio, 2000, Tirania comunicării, Traducere: Matilda Banu,
Bucureşti, Editura Doina.
ROSKIN, Michael G.; CORD, Robert L.; MEDEIROS, James A.; 2011,
Ştiinţa Politică. O introducere, Traducere: Teodora Moldovanu, Iaşi, Polirom.
ROŞCA, Luminiţa, 2000, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor,
Iaşi, Editura Polirom.

27
ROŞCA, Luminiţa, 2004, Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Polirom.
ROŞCA, Luminiţa, 2007, Mecanisme ale propagandei în discursul de
informare, Iaşi, Editura Polirom.
ROVENŢA-FRUMUŞANI, 2000, Argumentarea. Modele şi strategii,
Bucureşti, Editura BIC-ALL.
ROVENŢA-FRUMUŞANI, 2003, „Discurs politic, discurs mediatic şi
contrucţia socială a realităţii”, în: Revista de Jurnalism şi Comunicare,
Bucureşti: Editura Tritonic.
ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela, 2004, Analiza discursului, Bucureşti,
Tritonic.
RUŞTI, Doina, 2005, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Bucureşti,
Editura Tritonic.
SĂLĂVĂSTRU, Constantin, 2009, Discursul puterii, Bucureşti, Tritonic.
SCHIFFRIN, Deborah; TANNEN, Deborah; HAMILTON, Heidi E., 2003, The
Handbook of Discourse Analysis, UK, Blackwell Publishing.
SEARLE, John R., 1996, Les actes de langage, Essai de philosophie du
langage, Paris, Hermann.
SEREBRIAN, Oleg, 2006, Dicţionar de geopolitică, Iaşi, Editura Polirom.
SEVERIN, J. Werner, TANKARD, James W., Jr., 2004, Perspective asupra
teoriilor comunicării de masă, Traducere: Mădălina Paxaman şi Maria
Paxaman, Iaşi, Editura Polirom.
SFEZ, Lucian, 2000, Simbolistica politică, Iaşi, Institutul European.
SIRETEANU, Ana Maria, 2005, Media şi imagologia, Bucureşti, Editura
Tritonic.
SLAMA-CAZACU, Tatiana, 2000, Stratageme comunicaţionale şi
manipularea, Iaşi, Editura Polirom.
SLAMA-CAZACU, Tatiana, 2009, articolul „Limba de lemn – sinteză
retrospectivă şi constatarea vitalităţii acestui parazit al limbii române”, pp. 13-
75, în: Ilie RAD, Limba de lemn în presă, Bucureşti, Editura Tritonic.

28
SORLIN, Pierre, 2002, Mass-media, Traducere: Rodica Roxana Anghel şi
Mihai-Eugen Avădanei, Iaşi, Editura Institutul European.
SPERBER, Dan; WILSON, Deindre, 2003, Relevance, Communication &
Cognition, United Kingdom, London, Blackwell Publishing.
STAN, Sonia Cristina, 2004, Manipularea prin presă, Bucureşti, Humanitas.
ŞTEFĂNESCU, Simona, 2004, Media şi conflictele, Bucureşti, Editura
Tritonic.
SZABO, Lucian-Vasile, 1999, Libertate şi comunicare în lumea presei,
Timişoara, Editura Armacord.
THOM, Françoise, 2005, Limba de lemn, Traducere: Mona Antohi, Bucureşti,
Editura Humanitas.
VAN CUILENBURG, J.J.; SCHOLTEN, O.; NOOMEN, G.W., 2004, Ştiinţa
comunicării, Traducere: Tudor Olteanu, Bucureşti, Editura Humanitas.
VERNANT, Denis, 1997, Du discours à l’action, Etudes pragmatiques, Paris,
Puf.
VINTILĂ-RĂDULESCU, Ioana, 2009, articolul „Limba presei româneşti de
azi – o limbă de lemn?”, pp. 328-342, în: Ilie RAD, Limba de lemn în presă,
Bucureşti, Editura Tritonic.
VIŞINESCU, Victor, 1981, Valori lexicale şi stilistice în publicistica literară
românească, Bucureşti, Editura Albatros.
VLAD, Carmen, 1994, Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca,
Editura Dacia.
ZAFIU, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, (www.elibrarie.ro/carti/rodicazafiu.pdf).
ZAFIU, Rodica, 2007, Limbaj şi politică, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti.
ZAFIU, Rodica, 2009, articolul „Dincolo de monotonie: coduri de lectură ale
limbii de lemn”, pp. 151-163, în: Ilie RAD (coord.), Limba de lemn în presă,
Bucureşti, Editura Tritonic.

29
ZAMFIR, Dumitru Constantin; GEORGESCU, Octavian, 1985, Presa
dobrogeană. Bibliografie adnotată şi comentată (1879-1980), Constanţa.
„Jurnalism şi Comunicare”, Revista Română de Jurnalism şi Comunicare,
director Mihai Coman, redactor-şef Mihai Petcu, ISSN 1842-256X,
Universitatea din Bucureşti:
- ediţia din 2003, anul II, nr.1 şi 2, Editura Tritonic;
- ediţia din 2004, anul III, nr. 2, Editura Tritonic;
- ediţia din 2006, anul I, nr. 1, 2-3, 4, „Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării”, Universitatea din Bucureşti, Editura Ars Docendi;
- ediţia din 2007, anul II, nr. 2-3, „Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării”, Universitatea din Bucureşti, Editura Ars Docendi, Asociaţia
Formatorilor în Jurnalism şi Comunicare;
- ediţia din 2008, anul III, nr. 4, „Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării”, Universitatea din Bucureşti, Editura Ars Docendi, Asociaţia
Formatorilor în Jurnalism şi Comunicare ;
- ediţia din 2010, anul V, nr. 3, „Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării”, Universitatea din Bucureşti, Editura Ars Docendi, Asociaţia
Formatorilor în Jurnalism şi Comunicare.
- ediţia din 2011, anul VI, nr. 1, „Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării”, Universitatea din Bucureşti, Editura Ars Docendi, Asociaţia
Formatorilor în Jurnalism şi Comunicare.

30

S-ar putea să vă placă și