MODERNISMELE

Pablo Picasso, Poetul, lucrare din 1911

Eșantion de texte

GUILLAUME APOLLINAIRE (1880-1918)

din vol. Alcooluri (1913)

Toamnă bolnavă

Toamnă bolnavă și-adorată

Tu vei muri când vijelia va sufla-n grădini
de trandafiri
Și când zăpezi
Vor fi-n livezi

Sărmană toamnă
Tu mori în bogăția și în albul
De-omături și de fructe coapte
Pe bolta cerului
Plutesc ereți
Peste pitice nimfe cu păr verde și neștiutoare
Ce niciodată n-au iubit

Sub poala codrilor din depărtare

Toți cerbii au boncăluit

O anotimp ce dragi dragi mi-s freamătele tale

Și fructele ce cad nestrânse
Vântul pădurea lacrimile plânse
De ele toamna frunză cu frunză a lor jale
Frunzele
Căzute
Un tren
Ce iute
Viață
Ah! du-te

(trad. rom. Mihail Nemeș)

GEORG TRAKL (1887-1914)

Psalm

E o lumină pe care vântul a stins-o.

E o cârciumă de țară pe care un bețiv o părăsește.
E o vie arsă și neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere pe care cu lapte au văruit-o.
Nebunul a murit. E o insulă a Mării Sudului
Întru primirea Zeului Soare. Se bat tobele.
Bărbații prezintă războinice dansuri.
Femeile-și leagănă șoldurile în liane și maci,
Când marea cântă. O, paradisul nostru pierdut.

Nimfele-au părăsit pădurile-aurii.

Se-ngroapă străinul. Începe atunci o ploaie de sclipiri.
Fiul lui Pan apare-n făptura unui terasier
Ce doarme la amiază pe asfaltul încins.
Sunt fetițe-ntr-o curte, în hăinuțe de-o sărăcie sfâșietoare!
Sunt odăi pline de-acorduri și sonate.
Sunt umbre, ce-naintea unei oarbe oglinzi
se-mbrățișează.
La fereastra spitalului convalescenții se-ncălzesc.
Un vapor alb duce-n sus pe canal molime sângeroase.

Sora străină din nou apare-n coșmarurile cuiva.

Odihnindu-se-n tufișuri de-alun, ea se joacă cu stelele
lui.
Studentul, poate-o sosie, privește lung după ea prin
fereastră.
În spate-i stă fratele mort, ori el coboară vechea
scară-n spirală.
În bezna castanilor bruni pălește făptura novicilor
tineri.
Înserată-i grădina. În galerii fâlfâie de jur împrejur
liliecii.
Copiii portarului încetează a se juca și caută aurul
cerului.
Acorduri finale ale unui cvartet. Mica oarbă aleargă
tremurând pe alee,
Și mai târziu umbra ei pipăie pe ziduri reci,
împrejmuită de basme și sacre legende.

E o barcă goală ce seara lunecă-n jos pe negre canale.

În dezolarea azilului vechi se surpă ruine umane.
Orfanii morți zac lângă zidul grădinii.
Din odăi cenușii pășesc îngeri cu slinoase aripi.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piața bisericii e tăcută și sumbră, ca-n ziua copilăriei.
Pe tălpi argintii plutesc alături trecute vieți
Și umbrele damnaților coboară la suspinânde ape.
Magul alb se joacă-n groapă cu șerpii săi.

Tăcut, deasupra Calvarului, se deschid aurii ochii

Domnului.

(trad. rom. George State)

AMY LOWELL (1874-1925)

Tipare

Mă plimb pe aleile grădinii,

Și toate narcisele
Iată, înfloresc, și luminoasele flori albăstrele.
Mă plimb pe aleile după tipar așezate în grădină
În rochia mea rigidă de brocart.
Cu evantaiul meu împodobit, părul pudrat,
O, sunt și eu un foarte rar
Tipar. Așa cum mă preumblu încet
Pe aleile grădinii.

Rochia mea are dantelării bogate,

Și trena ei
Lasă o dâră argintie și trandafirie
Peste pietrișu-aleii, și pe risipa de culori
La marginea straturilor de flori.
Ca o gravură în care e o rochie la modă
O doamnă în pantofi înalți cu fluturași.
Și nicio moliciune în făptura mea, oriunde
Ai căuta-o, doar oase de balenă și brocart.
Mă las să cad pe-o bancă în umbra
Unui tei. Căci ce e-n mine pătimaș
Se războiește cu brocartu-nțepenit și fad.
Narcisele și florile mici și albastre
Se leagănă în briza dinspre lac,
După bunul lor plac.
Eu plâng;
Din teiul înflorit acum
O floare mică mi-a alunecat în sân.
Și plescăitul picăturilor perlate
În marmura bazinului
Se apropie pe aleile grădinii.
Picurul lor nu încetează niciodată.
Sub rochia mea cu faldurile împietrite
E moliciunea unui trup de femeie scăldându-se în fântână,
Într-un havuz ascuns în tufișurile încremenite
Și dese într-atât că nici nu-și vede iubitu-ascuns acolo.
Ghicește doar că e pe aproape,
Și-alunecarea șiragului de ape
E ca o mână
Iubită, încet cuprinzând-o.
Ce splendidă e vara în rochia ei bogată de brocart.
Dar eu aș vrea s-o văd năruită la pământ,
Podoabele ei trandafirii și argintii cum ard.
(...)

(trad. rom. Mircea Ivănescu)

EZRA POUND (1885-1972)

Portrait d’une femme (1912)

Mintea ta, și tu însăți sunteți pentru noi Marea Sargaselor,

Londra s-a legănat în jurul tău toți anii aceștia lungi
Și corăbii strălucitoare ți-au lăsat zălog fiecare câte ceva:
Gânduri, vorbe învechite despre unul și altul, resturi din tot felul de lucruri,
Sfărâmături de cunoaștere și bunuri de preț aburite.
Minți mari te-au cercetat – când le lipsea altcineva.
Întotdeauna ai fost a doua. E asta o tragedie?
Nu. Ai preferat asta obișnuitului:
Un bărbat bont, plicticos, casnic.
O minte de rând – câte un gând mai puțin cu fiecare an care trece.
O, ai multă răbdare, te-am văzut stând
Ceasuri întregi acolo unde s-ar fi putut ivi ceva din ape.
Și acum răsplătești. Da, plătești regește.
Ești o ființă oarecum interesantă, câte unii vin să te vadă
Și pleacă apoi cu ciudate câștiguri:
Trofee trase la suprafață; vreo sugestie stranie;
Fapte care nu duc nicăieri; și vreo poveste sau două,
Ascunzând în pântecele ei mătrăgună, sau poate altceva
Care s-ar putea dovedi de folos, dar niciodată n-ajunge să fie așa,
Care nu se potrivește niciodată în vreun ungher, și nici nu-și arată utilitatea,
Și nici nu-și găsește ceasul în țesătura zilelor care trec:
Vreo lucrătură minunat de veche, cu lustrul șters, sau, dimpotrivă, țipătoare;
Idoli, cocleli și prețioase încrustări,
Aceasta e averea ta, marele tău tezaur; și cu toate acestea
Oricât își revarsă marea comorile ei trecătoare,
Din câte un lemn prețios, pătruns de ape, sau lucruri noi, luminoase;
În legănarea leneșă a luminilor și adâncurilor ei schimbătoare,
Nu! nu e nimic! În toate și în tot
Nimic să fie cu adevărat al tău.
Și totuși, tu ești asta.

(trad. rom. Mircea Ivănescu)

T. S. ELIOT (1888-1965)
din Tărâmul pustiit (1922)

I. Îngroparea morților

Aprilie este luna cea mai nemiloasă, stârnind

Liliacul dintr-un pământ mort, amestecând
Aducerile-aminte și dorințele, trezind
La viață rădăcinile amorțite în ploi primăvăratice.
Iarna ne-a ținut la căldură, acoperind
Pământul în zăpada de uitare, și hrănind
Puțină viață cu tubercule uscate.
Vara ne-a luat pe nepregătite, coborând peste Starnbergersee
Cu o zvâcnire de ploaie; ne-am oprit printre coloane,
Și am ieșit la soare, în Hofgarten,
Și am băut o cafea, am stat de vorbă un ceas.
Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch.1
Și când eram mici și ședeam la arhiduce,
La vărul meu, m-a luat în sanie cu el,
Și m-am speriat tare. Spunea, Marie,
Marie, ține-te bine. Și ne-am dat drumul la vale.
În munți, acolo sus, te simți în libertate.
Eu citesc mult noaptea, și iarna plec spre sud.
(...)

(trad. rom. Mircea Ivănescu)

1
„Nici nu sunt rusoaică, mă trag din Lituania, germancă adevărată” (germ.)
EUGENIO MONTALE (1896-1981)
din volumul Oase de sepie (1925)

Vine un ceas când pe neașteptate

inima ta inumană
ne înspăimântă și de a noastră se desparte.
Muzica ta se izbește de a mea
și mi-e dușmană orice nemișcare.
Mă întorc în mine, golit
de puteri, vocea ta-mi pare surdă.
Mă opresc pe pietrișul
coborând către tine
pănă-n râpa ce-ți stă deasupra,
măcinată, galbenă, brăzdată
de gâlgâitul apelor de ploaie.
Viața îmi e această coastă stearpă,
mijloc nu scop, drum, deschis izbucnirii
de mici torente, înceată prăbușire.
Ea este încă planta
care ia ființă din devastare
și are în față loviturile mării, prinsă
între puterile rătăcitoare ale vântului.
Acest petec de pământ fără iarbă
a plesnit ca să răsară o margaretă.
Pe el bâjbâi către marea ce mă rănește,
vieții mele îi lipsește încă tăcerea.
Privesc țărâna ce scânteie,
văzduhul e așa de senin că se întunecă.
Și simțământul pe care îl am
e poate dușmănia pe care orice fiu
o are pentru tatăl său, o, mare!

(trad. rom. Dragoș Vrânceanu)