Rolul matematici in descrierea fenomenelor din natura.

Relatia dintre fizica chimie bilogie astronomie

Chiar în miezul preocupărilor ştiinţifice, ce urmăresc să descrie cât mai precis modul cum se
petrec fenomenele fizice ale lumii înconjurătoare, se ascunde una dintre cele mai tulburătoare
întrebări ale ştiinţei! Cum se explică întâlnirea fertilă dintre gândirea matematică a omului şi
tiparele lumii fizice? O astfel de întrebare are rost, pentru că şi mintea omului, prin
matematica ei, strâns legată de gândire, şi natura înconjurătoare, prin ordinea şi armoniile ei,
par să vorbească aceeaşi limbă!

Întrebarea este cu atât mai stringentă, dacă ne gândim că judecăţile şi conceptele matematice sunt
obiecte ale minţii omeneşti, create în hotarele ei lăuntrice, în vreme ce toate celelalte realităţi
concrete, descrise atât de precis de matematică, se află în ambientul înconjurător, aşadar în afară.
Deci, chiar dacă nu vedem tot ceea ce ne înconjoară, cu rezoluţie infinită, chiar dacă nu sesizăm
întru totul fenomenele fizice şi părţile lor, putem totuşi dezvolta raţionamente şi instrumentar
matematic capabile să descrie o parte importantă din lumea situată dincolo de simţuri. Se dezvăluie
cumva că matematica reprezintă un pod ce prelungeşte sensibilitatea simţurilor, un fel de putere
de sesizare interioară, o vedere a minţii capabilă să surprindă ceea ce ochii nu pot vedea, ceea ce
simţurile nu mai pot sesiza.
Ei bine, calea aceasta a matematicienilor, către surprinderea realităţii fizice, se dovedeşte, aşa cum
spun cercetătorii, uimitor de eficientă! Chiar dacă, de multe ori, pe drumul descrierii naturii, ei nu mai
sunt călăuziţi de simţuri. Încredinţarea privind veridicitatea celor descoperite vine, în aceste cazuri, şi
din interior, din cuprinsul demonstraţiilor şi calculelor! Verificarea directă, prin simţuri, nu mai e un
criteriu indispensabil al ştiinţei! (Situaţia aceasta aminteşte de episodul evanghelic al cărui
protagosnist a fost Sfântul Apostol Toma. S-a încetăţenit, cumva, în forma unui principiu, verificarea
directă a oricărui eveniment pentru a fi sigur că el s-a petrecut întocmai. Până nu văd, nu cred!)
Matematica dezvăluie mai mult din frumuseţea lumii
Ajungem, astfel, în miezul problemei. Fără să fie înzestrată cu vreun ochi în stare să sesizeze
fiziologic realitatea concretă, matematica minţii vede totuşi, adesea cu o precizie mult mai mare, în
substraturile adânci ale microcosmosului şi în fundalul îndepărtat al universului! Mintea ajunge să
vadă ceea ce ochii fizici nici măcar nu întrezăresc, în micro sau în macrocosmos, identificând
structuri ascunse, de existenţa cărora nu am fi în nici un fel înştiinţaţi.
În situaţii ca acestea întrezărim că omul nu e o fiinţă destinată să se mărginească la simţurile
trupului său. Viaţa lui nu e limitată implacabil la funcţionalitate biologică. Mintea ajunge să corecteze
şi să completeze ceea ce ochii trupeşti nu văd. Cugetul omului, îmbogăţit de lucrarea adecvată a
judecăţilor lui, poate adăuga, lângă sau peste ceea ce vedem şi simţim, altceva nou, care nu poate fi
văzut, ascuns în realitate, care nu poate fi receptat prin simţuri în nici un fel.
S-ar putea spune că puteri spirituale dinlăuntrul fiinţei omeneşti împing existenţa dincolo de planul
sensibil, dincolo de marginile trupului şi de simţurile lui, către un mod de viaţă mai înalt. Omul nu
este pândit doar de pericolul de a rămâne cantonat în lumea sensibilă, prin simţuri. El este, în
acelaşi timp, chemat şi capabil să caute rădăcinile realităţii, existenţele ascunse, înţelesurile
preţioase şi discrete, depozitate în adânc.
Şi, în felul acesta, pe lângă numeroasele frumuseţi, simetrii şi armonii din natură şi din cosmos,
sesizate în fiecare zi, matematica a dezvăluit alte simetrii şi modele complexe ascunse. Prin
aceasta, frumuseţea şi taina lumii au sporit. Mai mult chiar, o serie întreagă de tehnologii au verificat
veridicitatea descrierilor matematice. Practic, pe baza lor, inginerii au înfăptuit construcţii şi
mecanisme care au pus în lucrare puterile lumii fizice. Ei au demonstrat, de fapt, că descrierea
matematică a unui fenomen dezvăluie şi o parte din secretul utilizării lui concrete, felul în care poate
fi pus în slujba omului.
Situaţii de acest fel au făcut posibile ştiinţa şi tehnica, civilizaţia cu toate ale lor, şi, important în
discuţia aceasta, toate se întemeiază pe întâlnirea fertilă, surprinzătoare, dintre om şi lume, dintre
matematica minţii omeneşti şi ordinea fizică din natura înconjurătoare.
Explorări filosofice în misterul ştiinţelor
De ce se întâmplă aşa? De ce mintea pare atât de bine înzestrată să furnizeze conţinuturi atât de
bine adecvate realităţii în care ne mişcăm?
Într-o lucrare recent apărută la noi, al cărei autor este matematicianul Mario Livio, sunt prezentate
câteva dintre întrebările acestea care vizează legătura dintre mintea omenească, matematică şi
realitatea înconjurătoare. Autorul trece în revistă câteva posibile răspunsuri, care aduc în discuţie, în
mod sumar, câteva dintre variantele conturate în dezbaterea filosofică actuală. Redăm, în cele ce
urmează, câteva dintre cele mai reprezentative.
Unii autori susţin că universul însuşi este matematică (astrofizicianul Max Tegmark). Mai mult decât
atât, potrivit acestui autor, întreaga realitate urmează să fie descrisă de o Theory of Everything.
Autorul crede că această mult discutată şi sperată descriere completă a realităţii nu va conţine nimic
din conceptele utilizate astăzi, concepte născute din însuşi modul nostru de percepţie şi
reprezentare a lumii, câtă vreme realitatea din afara noastră e privită, de regulă, ca fiind
independentă de noi. Rezumând, cu expresiile lui Mario Livio, Tegmark am spune că "realitatea
noastră fizică este matematică"1.
Însă plasarea realităţilor matematice pe acelaşi plan de valabilitate şi consistenţă ca realitatea
experimentabilă pune dificultăţi epistemologice greu de rezolvat. Abordarea aceasta pare să omită
evidenţa potrivit căreia conceptele teoretice sunt, ab initio, diferite de lucrurile sesizate prin
experienţa directă, întrucât este vorba de manifestarea deosebirii intrinsece de natură dintre realitate
(semnificată) şi logos (semnificant)2. Sunt invocate câteva explicaţii privind posibila eficacitate a
matematicii.
O primă explicaţie, încercată de matematicianul Richard Hamming, afirmă că eficacitatea
matematicii provine din chiar lectura selectivă a realităţii, lectură ce păstrează din planul fizic exact
secţiunile care se conformează unor structuri matematice prestabilite. Încât, potrivit acestui prim
răspuns, fenomenul pe care matematica pare să-l descrie cu mare succes nu este decât rezultatul
unei priviri selective a realităţii, distorsionate de "ochelarii pe care îi purtăm"3. Ochelarii aceştia reţin
mai ales partea care îndeplineşte concordanţele cu structurile matematice.
O altă explicaţie, propusă de acelaşi autor, pune eficacitatea matematicii pe seama unei
neîntrerupte strădanii omeneşti de a ajusta instrumentarul matematic, de a-l dezvolta tocmai în
vederea unei tot mai eficiente descrieri a fenomenelor fizice, un fel de "evoluţie şi selecţie naturală a
ideilor matematicii"4. În fine, Hamming mai încearcă două explicaţii, pentru această potrivire
extraordinară între matematică şi realitate. Pe de o parte, ar putea ca toată eficacitatea să fie o
iluzie, dat fiind faptul că există numeroase alte aspecte ale realităţii, unde matematica îşi dovedeşte
ineficacitatea5. Pe de altă parte, Hamming introduce ca posibilă explicaţie în această eficacitate a
matematicii un anumit mecanism evolutiv, care pleacă din planul experienţei directe a realităţii.
Întreaga matematică şi concordanţa ei cu lumea înconjurătoare ar fi, în acest ultim caz, rezultatul
unor dezvoltări ale permiselor logicii umane, dezvoltări impuse şi acumulate treptat de om, direct din
experienţa realităţii. În acest fel, matematica ar corespunde realităţii, tocmai pentru că ea se
întemeiază pe o logică desprinsă din experienţa directă a lumii.
Matematica - realitate sau ficţiune?
E semnificativ însă că, în urma tuturor acestor explicaţii, autorul, invocat de Mario Livio, îşi
recunoaşte limitele: "toate explicaţiile pe care le-am dat, luate împreună, pur şi simplu nu sunt de-
ajuns pentru a explica ceea ce mi-am propus" (anume imprevizibila eficacitate a matematicii)6!
În acelaşi timp, nici cealaltă extremă, care se iveşte odată cu respingerea caracterului real al
conceptelor matematice, nu pare mulţumitoare. Ea, la fel ca şi explicaţiile pomenite până acum, nu
pare să explice satisfăcător un anumit caracter obiectiv al datelor şi rezultatelor matematicii. În
chestiunea aceasta, găsim în lucrarea lui Mario Livio situaţii care ar putea constitui dovezi că o
anumită realitate a matematicii nu poate fi complet refuzată şi că legătura ei cu realitatea fizică
rămâne încă insuficient lămurită. Stau aici, ca argumente, "multe descoperiri matematice (...) şi chiar
unele invenţii importante (de exemplu, calculul infinitezimal) care au fost făcute simultan de diferiţi
oameni care lucrau independent"7. Dacă nu există o realitate matematică, şi ea este doar un joc al
minţii, cum au ajuns cercetătorii, pe căi diferite, fără să ştie unii de alţii, la aceleaşi rezultate sau
construcţii teoretice?
De asemenea, dacă suntem tentaţi să răpim matematicii legătura ei profundă cu realitatea fizică şi
să o caracterizăm drept exerciţiu al minţii omeneşti, rămân în afară, fără nici o explicaţie, situaţiile în
care ea a dovedit o eficacitate extinsă, chiar mai cuprinzătoare decât fenomenele pentru care a fost
construită. Este vorba aici despre situaţiile în care s-a dovedit o anumită "eficacitate "pasivă" a
matematicii", situaţiile în care "conceptele matematice şi-au găsit aplicaţii la mult timp după ce au
fost inventate"8, sau în chestiuni care nu aveau nici o legătură cu aplicabilitatea lor iniţială9. Situaţii
ca acestea îl fac pe Mario Livio să se întrebe: "Cum e posibil ca fizicienii să descopere mereu
instrumente matematice nu doar pentru a explica rezultate experimentale şi observaţiile existente,
dar şi pentru a conduce la o înţelegere absolut nouă şi la noi predicţii?"10.
Matematica şi abisul fiinţei omeneşti
Alte câteva răspunsuri din cele oferite de Mario Livio, spre care înclinăm mai mult, se apropie
semnificativ de câmpul consideraţiilor fenomenologice. Ele iau în seamă înseşi structurile perceptive
ale omului, pe baza cărora e receptată realitatea şi în baza cărora e construită reţeaua de
reprezentări privind fenomenele realităţii. De exemplu, în familia acestor abordări se situează şi unii
intuiţionişti, pentru care "intuiţia numerelor este adânc înrădăcinată în creierul omenesc, încât se
poate spune că numărul face parte dintre "obiectele naturale ale gândirii"; numerele ar fi categorii
înnăscute, pe baza cărora percepem lumea"11.
Chestiunea aceasta pare întrucâtva susţinută şi de psihologie. Unele cercetări au avut în atenţie
modul cum persoane din unele grupuri izolate de indigeni din Amazonia receptează conţinuturile
proprii geometriei. Cercetătorii au constatat o anumită intuiţie a geometriei în absenţa educaţiei
şcolare12, dovedind o "înţelegere spontană a conceptelor şi reprezentărilor geometrice", ceea ce i-a
făcut să afirme că "nucleul cunoaşterii geometrice (...) e o componentă universală a minţii
umane"13.
În linia aceasta, unii autori fac afirmaţii chiar mai îndrăzneţe, potrivit cărora anumite structuri şi arii
cerebrale par să fie răspunzătoare de această predilecţie a creierului omenesc pentru matematică,
încât matematica ajunge să fie considerată ca fiind "o parte naturală a fiinţei umane"14. În fine,
unele indicaţii neurologice arată că girul unghiular din emisfera stângă pare să îndeplinească un rol
important în activitatea minţii în folosirea numerelor şi a calculului matematic15.
În acelaşi timp, alte intenţii văd matematica intim legată de funcţionalitatea minţii omeneşti, prin
relaţia dintre matematică şi limbaj, cu referire la o anumită gramatică universală care ar putea
constitui un fel de fond comun tuturor limbilor, care să asigure o dezvoltare a conceptelor şi
raţionamentelor matematice. Dincolo de coloratura particulară a lexicului şi a vocabularului unei
limbi, şi de particularităţile de folosinţă ale limbajului, valabile în cazul fiecărei persoane în parte,
structurile gramatică ar putea deriva dintr-o gramatică universală care ar sta şi la baza judecăţilor de
ordin logic.
Logosul divin, raţionalitatea lumii şi raţiunea omenească
În orice caz, este semnificativ faptul că, încercând să lămurească natura matematicii, cercetările au
ajuns în apropierea consideraţiilor privitoare la constituţia fiinţei omeneşti, şi la felul nostru de a
recepta lumea, luând în discuţie particularităţile aparatului perceptiv al omului. "Oamenii, scrie Mario
Livio, detectează şi percep cu mare uşurinţă unghiurile, liniile drepte şi curbele line. (...) Aceste
capacităţi perceptive au influenţat pesemne felul în care cunoaştem şi au condus la o matematică
bazată pe obiecte discrete (aritmetica) şi pe figuri geometrice (geometria euclidiană)"16.
Ei bine, din perspectiva abordărilor fenomenologice care au în atenţie omul, care construieşte întreg
edificiul cunoaşterii, consideraţii de acest fel sunt apropiate şi adecvate. Până la urmă, e imposibil să
vorbim despre natura matematicii dacă nu aducem în discuţie natura cunoaşterii şi felul omului de a
participa, cu trupul şi cu mintea lui, la cunoaşterea şi reprezentarea realităţii.
Perspectiva teologică cuprinde simbolic toate aceste situaţii, întâlnirea miraculoasă dintre om şi
lume, afirmând că lumea a fost făcută de Dumnezeu prin Fiul Său, prin Cuvântul, adică prin Logos:
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1, 3). "Pentru că întru El
au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie
domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Coloseni 1, 16). În acelaşi
timp, omul - fiinţă ce poartă în ea chipul lui Dumnezeu, e înzestrat cu raţiune, fiind chemat şi capabil
să cunoască lumea. Încât lumea se dezvăluie a fi darul lui Dumnezeu pentru om, pentru urcuşul lui
spiritual. De aceea, toate îşi primesc răspunsul deplin într-o perspectivă spirituală, care se leagă de
om, întrucât, cum scrie fizicianul Alexei Nesteruk, "universalitatea legilor matematice e strâns
conectată la inteligibilitatea Universului", iar "aceasta din urmă este atinsă, articulată doar de fiinţele
umane".