Guten Abend, Meistere al bratwurștilor

& al Oktoberfestului
& al părului Sulamitei & Margaretei

întinzându-se deasupra Germaniei ca fumul

unor lagăre de exterminare.
Îți scriu din Frankfurt, știu că

e indecentă imaginea de mai sus,

cu bratwurștii lângă lagărele de exterminare,
dar ieri când zburam peste Germania

m-am gândit că Tu vedeai de sus fumul

crematoriilor din lagăre
& nu dădeai semne că Te-ai sinchisit

mai mult decât de la fumul unor grătare –

& am zis să Te întreb aici & acum,
într-un poem în care poți întreba orice

fiindcă nu contează. Nu mai mult

decât fumul unui grătar vara.
Sau iarna, tot aia. Așa că Te întreb:

s-a scris: lapte negru al zorilor te bem seara – contează?

s-a scris: orice poet e un evreu – contează?
s-a scris: un opaiț care să ducă înapoi la splendoare – contează?

s-a scris: ce frumoasă e moartea – contează?

Toate s-au scris – & tot ca niște perechi de bratwurști
s-a împletit fumul crematoriilor

& exploziilor atomice & lagărelor

sub cerul Tău înmiresmat.
Sau, dacă preferi o imagine mai nobilă,

ca niște sinapse ale unui Creier întunecat

gândind tot mai intens sub cerul tău limpede.
Sau, uite, ca bastonașele strâmbe

din caietul de scriere

al unui băiețel aproape orb.
Pot face câte imagini vrei –

bratwurști, sinapse, bastonașe, oricâte altele –

dar adevărul pe care-l știm amândoi
e că sub ele e sânge & carne torturată & arsă

& n-ai dat nici un semn că ți-a păsat.

Nu mai mult decât învățătoarei –
care totuși i-a îndreptat bastonașele,

sau decât Inimii – care a încercat din răsputeri

să nu mai bată sub Creier, sau decât mie –
care am stat aproape un sfert de oră

la coadă la bratwurst & îl laud chiar acum

ca pe o mare creație de-a Ta.
Știm amândoi că sub toate e sânge

& n-ai dat semn că Îți pasă.

Ce ciudați suntem, de fapt, amândoi.
Atâta iubire în jurul nostru

& nu dăm nici un semn.

Probabil că și Tu stai acum cocârjat
peste bastonașele Tale de copil orb –

așa cum stau eu cocârjat

peste laptop & bat în tastele aproape umede
de la pârâiașul de lumină al monitorului.

Probabil că și Tu zbori peste mine

cum am zburat eu peste Germania –
& nu vezi nici un semn de la mine,

cum nici eu n-am văzut de la Tine.

Ce să scriu ca să se vadă,
ce să scriu să conteze?

Toate s-au scris – & nimic n-a contat.

Orice poet e un bratwurst –
& de dinți care să muște din el

nu e lipsă. Dar sub toate e sânge –

întins ca părul tău, Sulamita, & ca părul
tău, Margareta, peste lume –

& Creierul se bălăcește-n sânge

ca-n endorfina lui cea mai scumpă –
& ne conduce ca un opaiț negru
înspre splendoarea întunecată –
& la ce bun să scrii paradisul
& totuși scrii paradisul.
Bonsoar din nou, „meștere al fulgului de zăpadă”,
sunt minus 26 de grade în Sibiu,
încerc cu toată bunăvoința să îți admir arta

cu care ai meșterit la fulgul de zăpadă căzând

în slow motion (asta fiindcă ai meșterit meseriaș
și la constanta gravitațională), dar la minus 26

frumusețea e grea, mai grea ca gerul,

în orice caz. Chiar și a Ta, no offence.
Frumusețea e o chestie de rezistența materialelor,

îmi spun în barba înghețată, trăgând după mine

chitara Kepma & pe Sebi. Care nu se plânge
(Sebi, vreau să zic) de lumea Ta de -26°.

Copiii sunt materiale cu rezistență mai mare,

nu știu dacă așa voiai, dar așa ți-a ieșit,
după cum vezi. Dacă îngerii au făcut asta pe la

spatele tău, atunci bravo lor. Sau slavă

lor, cum s-o fi spunând.
„Știi de ce mi-e frică să fiu singur?”,

mă întreabă deodată, numai aburi în jurul

guriței & obrajilor mușcați de gerul Tău.
„Fiindcă atunci simt că au murit toți

pe care-i iubeam”. Până și aerul înghețat

de deasupra lui a tresărit, până și
Cibinul înghețat a scârțâit

ca o coardă de chitară Kepma. Sper,

pentru binele Tău, că și Tu.
Râd, ca de o prostioară de copii mici,

îl trag de mână, „hai, că înghețăm

pe drum cu aiurelile tale”. Ai pierdut
cam mult timp cu meșteritul

la constanta gravitațională. Și poate chiar și

la fulgul de zăpadă. Bravo îngerilor
că au mai corectat ce se putea,

bravo inimii & copiilor că rezistă.

Dacă ai fi avut atunci pe lângă Tine
un manual de rezistența materialelor

sau un copil cu obrăjorii degerați

tocmai luat de un curs de chitară,
ar fi fost cu totul altceva.
Salve, „meștere al fulgului de zăpadă”
& al tulpinii de ghiocel, e 1 martie, revin cu
amănunte despre chestia pe care ai meșterit-o:

Sebastian e de peste două săptămâni cu

piciorul în ghips. Și mai stă o lună.
Fractură complicată, în susul osului,

mi-a explicat doctorul. Azi-dimineață

mi-a spus, iluminat: „Știi
ce am visat azi-noapte? Că fugeam!”

Și a râs. Era atâta lumină în râsul lui

că mi-a rupt ceva pe dinăuntru, în susul
osului, durează mult până se vindecă.

Îți spun chestia asta fiindcă spune

multe despre Tine & despre ce ai
meșterit aici. Dar nu te speria, deși

pare nașpa, în fond spune ceva OK

despre Tine. Cam așa îți puneai
și Tu îngerii să ne spună nouă:

Nu te speria, îți voi spune despre tine

tine ceva teribil de frumos.
Uite ce ai mai meșterit: l-am lăsat

cu ghipsul pe picior seară de seară

& m-am dus prin piețe să urlu împotriva lor.
Era atâta lumină în strigătele noastre

că mi-a rupt ceva pe dinăuntru.

În susul osului, firește. Să-Ți spun
și despre cum îmi zicea:

„Hai, tati, du-te la protest, nu-i lăsa” –

și despre ce mai rupea asta pe
dinăuntru? Mai bine nu.

Dar când 300.000 de lanterne

s-au aprins sub Tine în Piață
& ai văzut lumina aia așa de

familiară, nu-mi spune că nu

Ți s-a rupt și Ție ceva pe
dinăuntru, în lungul osului,

ceva care cere mult timp

de vindecare. N-are cum.
Și am și auzit, de altfel, pârâitul

osului Tău. Te uitai la luminile alea

cum m-am uitat eu la lumina
din râsul lui Sebastian.

#Rezist. #Rezistăm. #Reziști și tu,

nu Te teme, doare puțin, durează
ceva mai mult vindecarea,

dar e OK. Când Te mai îndoiești,

uită-te lung la luminile noastre,
cum mă uit eu la râsul lui

Sebastian. (Tocmai Ți-am spus

ceva foarte frumos despre
ce ai meșterit aici.)
Utopia mea personală a fost inima.

Dar utopia inimii e ea însăși.

Să își infiltreze, ca orice teroare, birocrația până în ultima capilară.

Să facă din rețeaua de vene o topografie a terorii.

Să facă din corp universul de care a fost lipsită.

Să pretindă sângelui să mărșăluiască la fel de distrugător prin vene precum

mărșăluise ea printre quasari & nebuloase.

Să ilumineze pe dinăuntru tot corpul, ca un Soare & o Cauză ce se află.

Să înainteze cât mai eficient prin materia cărnii, ca un portavion militar într-un port
civil prea mic, ca un T-Rex într-un abator de pui, ca un rechin printre copii & rățuște
de plastic.

Să poruncească inimii să cânte flăcările care o mistuie.

Să pretindă materiei întunecate a sentimentelor că există.

Să le strivească sub șenilele mușchiulețului ei totalitar.

Utopia ta personală a fost inima mea.

Ai crezut în ea, ai lăsat Sodoma & Pompeiul să existe pentru ea, ai distrus Sodoma &
Pompeiul pentru ea, ai murit pentru ea, ai înviat pentru ea,

de ce o lași acum să se ducă pe copcă, să se scufunde în apa Sâmbetei, în valurile

Cocytului, printre ghețari din peturi murdare, printre cadavre de morse năclăite în
petrol

- de ce nu îmi înveți inima să meargă pe ape?

De ce nu mai crezi în inima mea?

Ce ți-a făcut inima mea să nu mai crezi în ea?

De ce nu mori pentru ea?

Acum, chiar acum, în timp ce scriu M-O-R-I, sau cât timp scriu chestia asta, sau cât
timp scriu, mori pentru ea.

Dacă mi-ar sta mie în putință, aș muri pentru ea.

Dar nu mă lași, așa că fă-o tu.

Mersi, aștept.
Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle fără oprire câteva ore pe zi.

Dacă într-adevăr cărțile ar fi vii, paginile astea ar trebui să urle fără încetare.
Meștere necruțător de blând care
ne-ai suflat chestia în piept ca să trăim veșnic –
n-am trăit veșnic & deja am obosit.

Ce naiba fac cu restul de veșnicie.

Ceva necruțător de blând
rând după rând sfârtecând.

Îți scriu acum din Göteborg, tocmai

mâncasem un burger Redneck & mă întorceam
spre hotel, am trecut pe lângă micul cimitir

de lângă pârâu. Oamenii din cimitir erau

morți & era frumos, scăpaseră. Câțiva
puști vii puseseră un laptop pe un mormânt

& se uitau la un film porno & râdeau.

Ei nu scăpaseră. Am mers spre ei,
le-am închis laptopul & am mers mai departe.

Au strigat după mine, apoi l-au deschis iar.

Zeițele porno au apărut iar. Ce naiba fac ele
cu restul de veșnicie. Oare simt și ele

în sexele lor ceva necruțător de blând

sfârtecând, sfârtecând, sfârtecând. Firește
că simt. Ele sunt deja veșnice & obosite.

Acum ies din hotel ca să mă întorc

spre micul cimitir de lângă pârâu.
De dimineață erau acolo rațe,

oare pieptul lor simte ceva

necruțător de blând? Dar nu pentru ele
mă întorc acolo, ci ca să-i întreb pe puști

ce fac cu restul lor de veșnicie. Sau poate

ca să-mi iau o Cola de la non-stopul
de lângă cimitir. Sau poate amândouă.

Și Cola înțeapă pe gât necruțător de blând.

De două luni încoace nu citesc poezie.
Ceva necruțător de blând sfârtecă mereu în ea.

Ai pus-o acolo cum ai pus sexele în zeițele porno

& cum ne-ai suflat chestia în piept &
cum ai turnat bulele în Cola

& cum ai turnat hormonii în adolescenți.

E ceva stângaci & rău în tot ce fac eu.
E ceva necruțător de blând în tot ce faci Tu.

Sfârtecând, sfârtecând. Rând după rând.

Am uitat să schimb euro în coroane.
Tu n-ai uitat nicicând să schimbi.

Ceva necruțător de blând

sfârtecând schimbând
sfârtecând.
Meștere al degețelelor de copii
& al părului indestructibil al fetelor
& al scuturilor transparente ale jandarmilor –

Am văzut azi filmulețe cu copii cu capete sparte

& degete rupte, am văzut fete târâte de părul strălucitor
& indestructibil de jandarmi cu scuturi transparente

precum lumina Ta indestructibilă, am văzut

dinți indestructibili sparți, trupuri indestructibile
sfârtecate, am văzut sângele făcut de tine

țâșnind în lumea făcută de Tine

& era încă atâta frumusețe în ea
& abia asta mă terciuiește.

Orice cantitate de frumusețe mă terciuiește.

O frumusețe indestructibilă într-o lume făcută țăndări –
cinismul Tău e divin, într-adevăr.

Am văzut un câine lingându-și pe fața însângerată

stăpâna prăbușită sub cizmele jandarmilor,
nepăsător la șuturile lor care-i striveau și lui coastele.

A dat atât de bucuros din coadă

când ea și-a ridicat mâna zdrelită & l-a mângâiat,
era atâta lumină indestructibilă în jurul lui,

pentru el răul trecuse absolut întâmplător prin lume.

Un jandarm cu viziera ridicată, un copil blond & pur,
s-a apropiat în fugă & a lovit-o iar.

Meștere, uneori îmi spun că ai trecut întâmplător prin

istoria lumii pe care ai făcut-o, cum trecem noi
întâmplător prin poemele pe care le scriem.

Și că din frumusețea Ta indestructibilă & luminoasă

se fac cele mai dure scuturi transparente.
Și că cei mai fericiți dintre noi dăm din coadă,

lingând fețele însângerate ale celor dragi. Terciuiți

sub bocancii unităților de intervenție rapidă ale serafimilor.
Terorizați de unitățile anti-teroriste ale îngerilor.

Cine să îndure atâta frumusețe

– și până când
– și de ce.

Meștere necruțător de blând, dacă n-aș simți uneori

limba ta aspră lingându-mi creierul însângerat,
dacă n-aș vedea uneori coada ta blănoasă

bâțâindu-se fericită – totul ar fi mai ușor

& mai insuportabil. Nu te teme, vorbim
ca între indestructibili.
Utopia mea va fi inima ta.

Am visat copii plutind, despletiți & chicotitori, peste o câmpie iluminată care eram
eu: ei îți vor fi inimă.

Am visat brahiozauri mugind sonete de dragoste care făceau T-Recșii să plângă: ele îți
vor fi inimă.

Am visat cantine în care tot ce atingeau ochii copiilor se transforma în pizza & în
papanași cu gem de măceșe: ele îți vor fi inimă.

Am visat omuleți Lego policolori făcând dragoste & virgine Lego policolore născând &
zeișori Lego întinși pe cruci Lego policolore: ei îți vor fi inimă.

Am visat galaxii de turtă dulce, găuri negre cu gem de caise, hecatombe solare cu
jeleu de fructe, Apocalipse cu înghețată de coacăze: ele îți vor fi inimă.
Utopia mea a fost utopia ta a fost inima.

Un orășel în înserare, peste care îngeri zboară ca stoluri de pterodactili rozalii,

măcăind sophianic & ridicol, crescând cu fiecare bătaie de aripi patrimoniul de
fericire din piepturile înguste & transpirate ale copiilor care s-au oprit din jucat fotbal
ca să-i privească & să parieze pe ei, cum ai paria la o cursă de gândaci:

îți cobori palma peste orășel & îl mototolești până când înserarea & casele & îngerii &
copiii & mingea de fotbal sunt doar un boț însângerat:

iată inima, numai bună de înfipt în piept & crescut patrimoniul de fericire.

Visez o înserare care să fie numai a noastră.

În care creierul să nu mai măcăne sophianic & ridicol.

În care îngerii să nu-și mai fâlfâie aripile peste largile câmpii neurale.

În care copiii să zburde în voie pe Anfield Roadul inimii, corpușoare însângerate &
fericite pe Marele Teren însângerat & fericit.

În care flăcările tale să nu mai coboare peste limbă.

În care mâna ta să-și vadă de galaxiile & sephiroții ei.

Dar mâna ta va coborî mereu & va înfige neîncetat în piept inima & patrimoniul ei de
fericire. Și va trimite îngerii să ne zboare peste câmpiile neurale, umplându-le cu
măcănitul lor sophianic & ridicol. Și va presăra flăcări peste carnea vie a limbii.

Și vei paria mereu pe noi ca la o cursă de gândaci.