FOCUS ON PSIHODRAMA

ASPECTELE TERAPEUTICE ALE PSIHODRAMEI

DE PETER FELIX KELLERMAN
Introducere

Întruchiparea dramatica (Întruparea teatrala)există de cand civilizația. Jocul de rol,

reprezentarea dramatică, și alte tehnici împrumutate din teatru își împart țelul comun de a
prezenta viața cotidiană a omului într-o manieră teatrală. Din acest motiv nu este surprinzător,
că aceste tehnici au fost înhămate ca parte a procesului de vindecare, și puse în practică ca în
psihoterapie. JL Moreno (1889-1974)a fost pionierul transpunerii elementelor specifice teatrului
într-o metodp terapeutică numită Psihodramă. S-au întâmplat multe de la așezarea acestei baze.
Astăzi Psihodrama este chiar solid situată ca o alternativă viabilă la alte abordări terapeutice, și
se dezvoltă într-un tip de tratament sistematic, cu startegii și tehnici, multe datorate Zerkăi T
Moreno, a cărei contribuție în acest domeniu este remarcabilă.
Psihodrama se bazează pe prezumția că oamenii sunt jucători de roluri care se
desfășoară de-a lungul diferitelor stadii ale vieții.
Toată lumea este e o scenă,
Și toți bărbații și femeile sunt doar jucători;
Au ieșirilelor,
și intrările lor,
Și un singur om la timpul său,
Joacă multe roluri,
Rolul său fiind de șapte ani.
Acest citat din Shakespeare, „As you like it” II.vii întruchipează esența psihodramei.
Recent, ideea că oamenii sunt jucători de roluri, a intrat în atenția psihologilor (developmental,
social, clinicieni,) care ca rezultat au formulat teorii cuprinzătoare (comprehensive) despre
ciclurile de viață și mijloacele adaptative ale individului. Ei au ajuns la concluzia că deoarece
oamenii se mută de-a lungul timpului fiecare nou stagiu al vieții fiind un fel de punct de cotitură
care reprezintă atât o oportunitate de evoluție cât și un potențial moment de criză personală. În
orice caz, complexitatea, vieții cere o extraordinară abilitate de a lucra cu capacitatea de
adaptare și adecvare.
În psihodramă, participanții sunt invitați să rejoace experiențe semnificative semnifiante
și să prezinte lumea lor subiectivă cu ajutorul unui grup. Fiecare aspect al vieții poate fi astfel
rejucat, de la copilărie la bătrânețe: venirea și plecarea copiilor, un plânset de copil, cearta
părinților, întâlnirile adolescenților, un cuplu discutând căsătoria ori divorțul, un om bătrân
murind într-un pat de spital, o tânără femeie gândindu-se la avort, un accident de mașină,
uciderea unui soldat pe un câmp de luptă, o femeie violată care acum caută revanșa, un alcoolic
vorbind cu o sticlă goală de liquour. Scenele psihodramatice zugrăvesc evenimente predictibile
ale dezvoltării vieții sau anumite crize, conflicte interioare ori relații încâlcite. Repunerile în
scenă sunt tot atât de diferite una de alta pe cât de diferite sunt viețile oamenilor care le
prezintă. Dar în ciuda tuturor acestor diferențe, toate piesele psihodramatice împart același
element comun care le face terapeutice: prezentarea adevărului personal în lumea protejată a
ficțiunii(măștilor/șaradei/lui a pretinde) ca modalitate de a învinge greutăți și de a face față prin
substituire (indirect) evenimentelor stresante ale vieții, într-un mod creativ și într-o modalitate
adaptativă.
 De obicei, oamenii fac față situațiilor stresante într-o manieră fixistă, împovărându-se cu
o nouă greutate la fiecare dificultate, așa cum se descrie în anecdota următoare:
A fost odată ca niciodată, a fost un om care plecă într-o călătorie cărând pe umerii săi un bagaj
mare. Călătorind, bagajul deveni din ce în ce mai greu pentru că acesta avea obiceiul ca pentru
fiecare ghinion pe care îl întâlnea, să pună un souvenir în bagajul său. Cu cât mergea mai
departe, cu atît mai dureros simțea greutatea sacului de pe umerii săi. Într-o zi, ajunse la o
intersecție de drumuri, unde un grup de actori ambulanți, imprivizau o piesă. Decise să se
odihnească în timp ce urmărea repetiția. Unul din actori, care văzuse omul împovărat, începu
să-l imite și să-l ridiculizeze. Actorul se plimbă în jur adunând lucruri, muncind din ce în ce mai
greu să care sacul până când într-un final căzu jos obosit. Când călătorul se recunoscu pe sine,
privi la sacul său și începu să plângă pe tăcute. Actorii se apropiară de el și îl întrebară de ce
este așa de trist. Călătorul răspunse că își cărase sacul un drum lung dar acum nu mai are putere
să-l poarte. Cum vorbi, scoase din sacul său un souvenir și spuse povestea acelui obiect, după
care actorii, care deveniseră plini de inspirație, au reconstituit povestea într-o manieră teatrală.
Curând, însuși călătorul se implică emoțional în piesă, jucând rolul principal în drama propriei
vieți. Când toate souvenirurile omului au fost prezentate, actorii sugerară ca el să construiască
din acestea un monument al tuturor dificultăților pe care el le-a întâmpinat în călătoria sa. Omul
a făcut aceasta și uitându-se la statuie realiză că ar putea să o părăsească acolo pentru
totdeauna simbolizând propria-i eliberare. Omul ură rămas bun actorilor, și își continuă
călătoria simțindu-se deosebit de ușor de parcă i-se luase o greutate de pe umeri.
Încă de la prima sesiune de psihodramă la care am participat cu aproape două decenii în
urmă , am fost impresionat de momentele spontane de schimbare care se petrec, momente
care produc un fel de vindecare misterioasă pentru care se pare că nu există explicație
satisfăcătoare. Multe din ceea ce se întâmplă în timpul sesiunii de psihodramă, excede unei
schematizări facile, făcând această muncă evazivă și ieșită din comun/ciudată, dar în același
timp captivantă și familiară. De la început, am avut o dorință irezistibilă de a afla ce anume face
psihodrama un instrument atât de eficient. Ca urmare a acestei curiozități, am început să observ
sesiunile de psihodramă sistematic, să intervievez fără exagerare sute de participanți pentru a
afla punctele lor de vedere asupra procesului, să studiez literatura cu atenție, să analizez
cercetarea empirică care fusese făcută, și am dedus propriile mele concluzii din propria mea
experiență.
Concentrându-mă alternativ pe diferite aspecte ale procesului, am publicat câteva din
rezultatele acestor investigații, în diferite articole și în Teza de doctorat la Universitatea
Stockholm. Prezenta carte e o dezvoltare și o revizuire a acelei munci timpurii. Este o încercare
de a prezenta o analiză sistematică a principalelor elemente terapeutice în psihodramă. Prin
descrierea elementelor variabile în activitatea prin această metodă și propunând definiții mai
uniforme pentru unele concepte psihodramatice centrale, sper să îmbunătățesc standardul
general al practicii și cercetării și să reduc unele din confuziile care înconjoară teoria tehnicii
psihodramatice. În timp ce aplicațiile practice ale psihodramei au fost descrise în detaliu,
comparativ, puține s-au scris despre factorii terapeutici, iar înțelegerea/comprehensiunea
noastră despre ceea ce este cu adevărat de ajutor în procesul psihodramatic a rămas chiar
limitată. Este speranța mea ca această carte, vă fi un pas către a trece peste această lacună a
comprehensiunii noastre.
Această carte este scrisă pentru studenții în formare și practicienii care vor să
aprofundeze priceperea lor asupra psihodramei. Ea poate fi folositoare de asemenea
terapeuților-de individ, de familie sau de grup, care folosesc în practica lor tehnici de acțiune și
teatru, și profesioniștilor în domeniul sănătății mentale în general.
 Multe publicații alcătuiesc o bază indispensabilă a acestei cărți. Un sumar al acestora
poate fi doar un comentariu exhaustiv a procesului de bază al psihodramei și ar face probabil
un deserviciu formulărilor deja recunoscute pentru claritatea lor. Excelente introduceri și ghiduri
care descriu psihodrama au fost scrise sau editate de Blatner (1973;1988), Corsini (1967), Fox
(1987), Goldman and Morrison (1984), Greenberg (1974), Haskell (1975), Holmes &Karp (1991),
Kahn (1964), Kipper (1986), Leveton (1977), Leutz (1974), Petzold (1978), Schutzenberger
(1970), Starr (1977), Warner (1975), Williams (1989), and Yablonski (1976), pentru a numi
numai pe cei mai importanți. Lecturi introductive și avansate în acest domeniu, ar trebui să
includă de asemenea scrierile originale ale lui J L Moreno și Zerka T. Moreno, și lucrările
esențiale asupra acestui subiect care sunt prezentate în referințele lucrării.
Capitolul 1 al acestei cărți, descrie câteva din dificultățile implicate de definirea
psihodramei clasice, și sugerează o definiție care să se aplice la munca majorității practicienilor,
incluzând pe aceia care nu sunt pur Morenieni. Această definiție este necesară și folositoare,
prin aceea că face posibilă caracterizarea diferitelor aplicații și stiluri ale psihodramei. Mai mult
decât atât, câteva din sfaturile uzuale ale practicii sunt discutate, inclusiv sugestii privind
momentul cel mai potrivit și frecvența sesiunilor, cadrul fizic, și clientul, terapeutul, grupul, și
particularitățile auxiliare ale protagonistului din centrul psihodramei. O sesiune actuală de
psihodramă este descrisă cu permisiunea protagonistului și a conducătorului Zerka T Moreno.
Aceasta este o versiune extinsă a lucrării „O propunere de definiție a Psihodramei” care a fost
publicată în Journal of Group Psychotherapy, Psychodrama & Sociometry 1987, 40, 76-80. A fost
retipărită aici cu permisiunea Helen Dwight Reid Educational Foundation (HELDREF); 1319,
Eighteen Street, N.W., Washington, D.C. 20036-1802, USA.
Capitolul 2 este o încercare de a dezvolta o bază solidă pe care tehnicile psihodramei să
fie corect fondate. Teoriile lui Moreno sunt validate dintr-un punct de vedere metaștiințific, iar
ipotezele cîrmuitoare ale psihodramei, sunt examinate dintr-o perspectivă a științei omului și
naturii. Soluțiile integrative în psihodramă presupun că aceste două perspective pot
transfecunda reciproc. Acesta este o retipărire a lucrării “Un eseu asupra Metaștiinței
Psihodramei” care a fost publicat în Journal of Group Psychotherapy, Psychodrama &
Sociometry 1991, 44, 19-32, folosită aici cu permisiunea HELDREF Publications.
Capitolul 3 descrie rolurile profesionale asumate de psihodramaticieni și abilitățile
necesare în fiecare rol. Psihodramaticienii ca și analiști, sunt solicitați să transmită înțelegere
empatică, ca și directori de teatru sunt solicitați să creeze producții teatrale estetice, ca
terapeuți sunt solicitați să vindece suferințe mentale, iar ca lideri de grup sunt solicitați să
gestioneze procesul de grup. În final, ca ființe umane, prin impactul propriei personalități, este
de așteptat ca ei să aibă o influență pozitivă asupra procesului psihodramatic.
Capitolul 4 dezbate influența ledership-ului unei personalități carismatice asupra
procesului psihodramei, cu eventual concluzie că în timp ce o situație de tip charismatic este
inevitabilă în stadiile de început ale tratamentului, este nociv procesului de creștere
independent pe termen lung. Acest capitol conșine de asemenea câteva sfaturi legate de
leadershipul în psihodramă. Acesta este o retipărire a lucrării “Charismatic leadership in
Psychodrama” publicată inițial în Journal of Group Psychotherapy, Psychodrama & Sociometry
1985, 38, 84-95, folosită aici cu permisiunea HELDREF Publications.
Capitolul 5 prezintă un model pentru a înțelegeaspectele terapeutice ale psihodramei și
conține un rezumat al disertației mele de doctorat, publicată la Universitatea Stockholm în
1986. Se accentuează că orice încercare de a înțelege modalitățile în care psihodrama are
calitate psihoterapeutică, solicită o apreciere a unui domeniu multidimensional incluzând nu
numai aspectele singulare dezbătute în capitolele următoare dar și aspecte variate ale acestora
acționând împreună.
Capitolul 6 dezbate valoarea terapeutică a catarsisului și a abreacției emoționale (n. trad.
eliberarea emoțiilor reprimate exprimând prin cuvinte, comportament, imaginație, situația
cauzatoare a conflictului http://www.answers.com/topic/abreact), ajungând la concluzia că
retrăirea evenimentului traumatic inițial, și eliberarea emoțiilor reprimate, sunt insuficiente
pentru a produce progresul terapeutic/evoluția terapeutică. Acesta este o revizuire a lucrării
intitulate “Locul catarsisului în Psihodramă” publicată inițial în Journal of Group Psychotherapy,
Psychodrama & Sociometry 1984, 37, 1-3. Este folosită aici cu permisiunea HELDREF
Publications.
Capitolul 7 cercetează însemnătatea insightului acțiunii în psihodramă. Insightul acțiunii
produce un fel de re-adunare care conduce la experiențe de învățare mai profunde decât cele
ale conștiinșei cognitive și care fac mai ușor de tradus insightul obținut în comportament actual
în afara cadrului terapeutic.
Capitolul 8 se concentrează pe relațiile interpersonale care se dezvoltă între participanții
la grupul de psihodramă. Acest capitol se ocupă de chestiunea posibilității unei relații reale,
lipsită de caracteristicile distorsionante ale transferului. Se conclude că folosirea asistenților
terapeutici (auxiliari) ca obiecte ale trasnferului, facilitează dezvoltarea unei tele-relații
autentice. Acest capitol este o versiune revizuită a lucrării intitulate “Transfer, Contratransfer și
Tele” inițial publicată în Journal of Group Psychotherapy, Psychodrama & Sociometry 1979, 32,
38-35. Este folosită aici cu permisiunea HELDREF Publications.
Capitolul 9 subliniează importanța imaginației, și “ca și” în psihodramă. Aici principala
discuție se centrează în jurul problematicii autenticității în contextul/cadrul jocului de rol. Se
conclude că psihodrama permite oamenilor să folosească lumea ficțiunii(măștilor/șaradei/lui a
pretinde) și imaginația în același mod în care copilul se preface: în scopul de a rezolva într-o
formă simbolică, acele îngrijorări care cauzează stresul intrapsihic. Acesta este o traducere și o
revizuire a lucrării intitulate “Psychodrama eine ‘Als-Ob’ Erfahrung” publicată în Terapia
Integrativă, 1982, 8, 13-23. Este folosită aici cu permisiunea Junfermann-Verlag, Paderborn.
Capitolul 10 analizează variatele întrebuințări ale ale conceptului de “a juca” în
psihodramă și psihanaliză. În timp ce acest concept are o conotație pozitivă în psihpdramă și un
negativă în psohanaliză, capitolul prezent arată că nu există o contradicție adevărată între cele
două abordări. Acesta este o versiune revizuită a lucrării intitulate ”Jocul în psihodramă și în
Psihoterapia de grup psihanalitică” publicată în ”Group Analysis”, 1984, 17, 195-203; retipărită
aici cu permisiune.
Capitolul 11 prezintă câteva idei preliminare despre ”magia” sau aspectele nespecifice
ale vindecării în psihodramă.
Capitolul 12 descrie unele unele manifestări contra-terapeutice ale rezistenței și descrie
unele din funcțiile sale comune. Capitolul include o descriere a unui larg spectru de tehnici utile
în managementul rezistenței prin analiză sau manipulare. Acesta este o versiune modificată a
lucrării ”Widerstand im Psychodrama” inițial publicată în Petzold, H. (Ed.) Widerstand: Ein
strittiges Konzept in der Psychodrama.Paderbon: Junfermann-Verlag, 1981, p.385-405. O
traducere a fost publicată în Journal of Group Psychotherapy, Psychodrama & Sociometry, 1983,
36, 30-43. Acesta este retipărit aici cu permisiunea editorilor inițiali.
Lipsesc pagini!
De exemplu, Moreno a definit psihodrama în diferite moduri ca teologie cu postulate
religioase (1920), ca artă teatrală cu idealuri estetice (1953), ca sistem politic cu valori sociale
(1953), ca o știință cu ambiții de cercetare (1953), ca metodă de psihoterapie cu scopuri
curative, și ca filozofie de viață. Chiar luând în considerare variatele etape/faze din dezvoltarea
timpurie a psihodramei, nimic apropiat de o paradigmă consistentă a psihodramei nu s-a
menținut. Sugerez că psihodrama nu ar trebui definită ca teologie, ca formă a artei teatrale, ca
sistem politic, ca știință, sau ca mod de viață, ci ca metodă specifică a psihoterapiei, un
tratament al problemelor psihologice.
Sistemul triadic
O a doua sursă de confuzie rezidă în ceea ce Moreno a numit frecvent ”sistemul
triadic”constând în sociometrie, psihoterapie de grup și psihodramă. S-ar putea întreba dacă
sociometria și psihoterapia de grup sunt părți intrinseci ale sistemului psihodramatic, sau
metode separate care pot fi angajate sau nu, în funcție de orientarea practicantului. Este opinia
mea aceea că în timp ce sociometria și psihoterapia de grup reprezintă adesea elemente
valoroase în terapia prin psihodramă, ele nu sunt părți intriseci ale acesteia și pentru aceasta
are trebui separate conceptual de psihodrama propriu-zisă.
ECLECTISMUL
Al treilea obstacol în definirea psihodramei se pornește din caracterul eclectic al acesteia
și asemănărilor cu abordări de tratament ca terapia cu roluri fixe (KELLY 1995), modelul învățării
sociale (BANDURA 1971), Terapia Gestalt (Perls, Hefferline, și Goodman, 1973), Grupul de
întâlnire (Schutz 1971), dramaterapia (Jennings 1986, Landy 1986) și alte metode de acțiune
asociate. În timp ce multe din acesta abordări pot include un element sau altul al psihodramei,
în opinia mea nici una dintre ele nu cuprinde întregul sistem al psihodramei așa cum est eacesta
descris mai jos, astfel încât nu pot fi definite ca psihodramă.
APLICABILITATE