Sunteți pe pagina 1din 4

Enigma Otiliei

George Călinescu

Spirit polivalent, critic şi istoric literar, biograf, memorialist, monografist, eseist, romancier, comparat cu
Balzac şi Tolstoi, dramaturg, poet rafinat, intelectual de o ţinută exemplară, George Călinescu a îmbogăţit cultura
românească cu lucrări de superioară valoare, repere de fond, pentru contemporaneitate şi viitorime. Călinescu
este autorul primelor romane citadine de tip clasic, clasicismul fiind considerat de el “un mod de a crea durabil şi
esenţial”.
„Enigma Otiliei” este cel de-al doilea roman al său în care autorul adoptă metoda de lucru a lui Balzac. În
articolele despre roman din anii ’30, Călinescu se delimitează de experienţele unor romancieri contemporani,
Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu şi de influenţele proustiene, militând pentru romanul balzacian,
citadin, realist, obiectiv.

Geneza romanului
Într-un fragment de jurnal publicat, G.Călinescu nota decesul „soţilor Popescu, în urma căruia, Bică Simion,
fratele, a invadat cu numeroşii săi copii casa, dibuind banii şi luând lacom din ei”. Autorul îşi surprindea chiar o
virtuală intenţie de a scrie un roman : „Un roman despre nulitatea vieţii lor ar fi fost interesant”
Un element de corespondenţă a fost stabilit între autor şi personajul Felix Sima.Seriozitatea medicinistului
care visa o carieră de excepţie şi chiar portretul său fizic – tenul măsliniu, nasul acvilin – par să-l sugereze pe
autor.
Tema:
Romanul „Enigma Otiliei”, apărut în 1938 în două volume, are ca temă viaţa burgheziei bucureştene la
începutul secolului al XX-lea. În central cărţii, totuşi, stă o temă balzaciană, istoria moştenirii lui moş Costache,
idée care generează şi structura romanului.
Titlul şi semnificaţia lui
În intenţia scriitorului, romanul s-ar fi numit „Părinţii Otiliei”. Editorului i s-a părut mai serios „Enigma
Otiliei”. Ambele titluri sunt justificabile prin conţinutul epic al romanului. „Părinţii Otiliei” ilustrează motivul
balzacian al paternităţii. „Enigma Otiliei” sugerează imprevizibilul eroinei, comportamentul ei deruntant, uneori
absurd, care-l uimeşte pe adolescentul Felix. Însuşi autorul explică acest titlu: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix
crede că o are.”
Structură. Planuri narative.
Romanul este constituit pe două planuri narative care fuzionează – destinul tânărului Felix Sima care,
înainte de a-şi face o carieră, parcurge o experienţă erotică şi istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu. Acest
ultim plan – istoria unei moşteniri- include două conflicte succesorale: primul, esenţial, este iscat în jurul averii
lui Costache Giurgiuveanu, celălalt destramă familia Tulea. Naraţiunea este obiectivă, la persoana a III-a, relatată
de către un narator omniscient şi omniprezent.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile a două familii înrudite, care sugerează universal social. O
familie o formează Costache Giurgiuveanu şi Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soţii decedate. A doua
familie înrudită şi vecină este constituită din Aglae, sora lui Costache, Simion Tulea şi copiii lor: Olimpia, Aurica şi
Titi.
În universul acestor familii intră trei personaje.Felix Sima, orfan, vine la Bucureşti, la unchiul Costache,
tutorele său legal, cu dorinţa de a urma medicina. Stănică Raţiu, avocat fără procese, intră in familia Tulea ca soţ
al Olimpiei, dar gravitează, pe rând, în jurul averii lui moş Costache sau a zestrei datorate de socri, în scopul de a-
şi realiza o bună situaţie materială. Moşierul Leonida Pascalopol este adus de afecţiunea pentru Otilia, dar şi din
dorinţa de a avea o familie care să îi umple singurătatea.
Subiectul se organizează prin urmărirea intereselor, comportamentelor, actelor acestor personaje.
Acţiunea este bine încadrată temporal şi spaţial, după model balzacian, iar descrierile extrem de minuţioase
introduc cititorul în lumea ficţională.
Adolescentul Felix Sima, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, a venit în 1909 la Bucureşti, la
unchiul Costache, pentru a urma medicina. Costache Giurgiuveanu, rentier avar, o creşte in casa lui pe Otilia
Mărculescu, orfană, fiica celei de-a doua soţii cu intenţia şi promisiunea de a o înfia. Otilia, „fe-fetiţa” lui moş
Costache, răsfăţata unei delicate pasiuni a lui Pascalopol, prietena din copilărie a lui Felix, este invidiată de clanul
Tulea, mai ales de Aglae, sora lui moş Costache, care vede în fată un pericol iminent pentru moştenirea fratelui.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund.Felix o iubeşte pe Otilia, este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă în programul lui de viaţă primează realizarea unei cariere ştiinţifice,
căreia îi subordonează tot.Otilia îl iubeşte pe Felix, la care intuieşte luciditatea şi prudenţa, sub aparenţa
devotamentului, dar îl alege pe Pascalopol, bărbat matur, generos, înţelegător al capriciilor unei femei.Otilia se
va căsători cu Pascalopol, rămânând pentru Felix o idee, imaginea eternului feminin .Pascalopol îi va reda
libertatea, el, bătrân, păstrând numai amintirea fericirii, farmecul unei femei enigmatice.Otilia divorţează de
Pascalopol, ajunge „prin Spania, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva” – cum spune Stănică. Fotografia
făcută la Buenos-Aires reprezintă „o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută” – dar nu mai era Otilia, nu
mai era fata nebunatică de altădată.Un aer de platitudine feminină stingea totul.
Alt plan al conflictului urmăreşte competiţia pentru averea lui moş Costache, fapt care dă romancierului
prilejul de a observa umanitatea sub latura morală. Deşi este bătrân, moş Costache, proprietar de imobile,
restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi îşi apără banii, nerealizând niciun proiect, pentru a nu
cheltui.El şi averea lui sunt asediate de clanul Tulea în vederea unei succesiuni totale, periclitate potenţial de
înfierea Otiliei.Tutore al Otiliei, el amână necontenit înfierea fetei, deşi are o reală afecţiune pentru ea şi este
bine sfătuit de Pascalopol.Toate energiile clanului Tulea sunt mobilizate de Aglae, sprijinită de Stătică în vederea
însuşirii averii lui.
Într-un plan secundar al conflictului succesoral, vizând averea familiei Tulea, acţionează Stănică Raţiu,
personaj memorabil în subiectul romanului.Unul dintre motivele adiacente intrigii este ideea matrimonială,
nutrită cu intensităţi diferite de Aurica Tulea, fată bătrână, Pascalopol – discret îndrăgostit de Otilia, Titi Tulea, în
tulburi episoade erotice, însuşi Stănică Raţiu, în intenţia realizării sociale.
Personajele. Otilia. Relația dintre Felix și Otilia
Un alt element balzacian este încadrarea personajelor într-o tipologie. Astfel, moş Costache este tipul
avarului, Otilia întruchipează eternul feminin, Felix – intelectualul preocupat de carieră, Stănică Raţiu –
parvenitul, Aglae - “baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica – tipul fetei bătrâne, Titi – retardatul, Simion –
senilul.
Otilia este un personaj complex, modern atât prin tehnici de realizare, cât şi prin problematica sa
existenţială .Otilia rezumă drama feminităţii, înscriindu-se în „eternul feminin şi în clipă”(Constantin Ciopraga).
Chipul ei adolescentin este de la început o apariţie angelică anunţată printr-o voce cristalină, auzită de
sus: „un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până pe umeri”. Personajul-reflector, Felix, îşi
coboară apoi privirea asupra vestimentaţiei care accentuează supleţea, delicateţea, firea deschisă a fetei. Este o
apariţie romantică, tulburătoare: „fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la
mijloc (...) îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat”. Alte detalii completează portretul Otiliei, aşa cum o vede
Felix. Faţa măslinie, cu nasul mic şi gulerul de dantelă. Însă, în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, era o
mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Observă apoi că „fata avea, era limpede, toată
iniţiativa”.
Prezenţa ei înviorează şi luminează atmosfera lugubră, apăsătoare a casei. Răspândea în jurul ei graţie,
indulgenţă, delicateţe, tumult de pasiuni când cânta la pian. Îndemânarea şi fineţea interpretării sunt un indiciu
al talentului ei.
Camera Otiliei o defineşte întru totul, înainte ca Felix să o cunoască. Prin dezordinea tinerească a
lucrurilor ce inundă camera se intuieşte firea exuberant, dezinvoltă. Lucrurile fine(rochii, pălării, pantofi), jurnale
de modă franţuzeşti, cărţile, notele muzicale amestecate cu păpuşi alcătuiesc universul de viaţă cotidiană,
spiritual „ascunzişul feminin”, cum spune scriitorul.
Iubită de părintele nesigur(moş Costache), de tânărul Felix, ocrotită de un străin (Pascalopol), Otilia este
totuşi ca un vânt nebunatic de primăvară. Urâtă de rudele apropiate(clanul Tulea), ca o eventuală rivală la
moştenire, Otilia trăieşte drama singurătăţii.Viitorul ei este ambiguu.
Procesul devenirii personajului se realizează în mai multă măsură prin ceea ce retorica romanului
contemporan numeste „perspectivă auctorială”. Otilia se defineşte prin comportament derutant.Capabilă de
emoţii puternice, trece brusc de la o stare la alta, ia hotărâri care dezarmează. Este copilăroasă şi în acelaşi timp,
matură, protejându-l pe Felix ca pe „un orfan”.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei
pshihologice. Ea se reflectă diferit în cei din jurul său : moş Costache „o sorbea din ochi şi râdea din toată fata să
spână”, pentru Pascalopol era „o mare ştrengăriţă”, „un temperament de artistă”, „o rândunică” ce „închisă în
colivie moare”, „o fiinţă mândră şi independentă”. Pentru Aglae şi Aurica purtările sunt ale unei fete „fără
căpătâi şi fără părinţi”. Ea însăşi se analizează cu luciditate: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe
mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!Mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”. O intuiţie feminină sigură, un spirit practic, raţional sunt dezvăluite de ea însăşi în încercarea de a-şi
defini sentimentele pentru Felix: „Eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de râsetele
tinereţii, ca Pascalopol..., eu te iubesc în atâtea feluri încât nu pot să analizez cum te iubesc, ca soră sau ca iubită”
După călătoria la Paris se schimbă şi Felix percepe acest lucru şi se simte inferior: „În ochii Otiliei mocneau
judecaţi despre viaţă şi despre el, hotărâri îndelung meditate, ironii, „seriozitatea ei il paraliza”. Felix parcurge,
aşadar, drumul de la simpla atracţie către conştientizarea iubirii pentru Otilia. Comportamentul imprevizibil al
fetei îl chinuie şi îl derutează şi experimentează sentimente contradictorii, de la nelinişte, incertitudine, adoraţie,
gelozie până la deznădejde şi fericire. De altfel, Otilia, femeia ideală pentru Felix, întruchipează toate nevoile şi
dorinţele pe care le are Felix; îi este prietenă la început, are sentimente filiale faţă de ea, o vede ca logodnică a
sa, „Nici nu ştiu cum să te iubesc; ca pe o logodnică, ca pe o mamă, aş zice”. De asemenea, îi apreciază simţul
artistic, inteligenţa, hotărârea. Rămâne însă o necunoscută a sufletului său: „Pentru mine, Otilia, ai început să
devii o enigmă.”
Finalul este deschis (un alt element al modernităţii), proiectându-ne personajul la limita subconştientului:
„Oare a putut cineva pătrunde până în străfundul unei alte fiinţe? Cine, dacă nici măcar propriul labirint nu ni-l
cunoaştem?”
În opinia mea, Otilia, ca personaj, este una dintre izbânzile cărţii. Ea nu este însăşi o enigma, ci Felix, minte
lucidă, o găseşte în reacţiile tulburătoare. Deşi creat spre tipizare, ca orice personaj realist-balzacian,
comportamentul Otiliei nu poate fi redus la o schemă morală. Suavă, exuberantă, dar tristă, instabilă, dar
matura, răsfăţată, dar generoasă, maternă şi copilăroasa, imaculată şi frivolă, Otilia este simbolul feminităţii
imprevizibile.
În primul rând, Otilia dovedeşte că are puterea de a decide într-un cuplu supus de la bun început
hazardului; ea hotărăşte atât pentru ea, cât şi pentru Felix şi se sacrifică, dând tânărului posibilitatea de a se
realiza din punct de vedere profesional.
În al doilea rând, deşi frivolă în aparenţă, Otilia dă o lecţie de viaţă tuturor celor din jurul său, prin
înţelegerea superioară asupra existenţei. După moartea lui moş Costache, ea lasă în urmă tot trecutul (până şi
pianul, simbol al copilăriei lipsite de griji) şi păşeşte cu îndrăzneală mai departe în viaţă.
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” se dovedeşte a fi un roman de problematică socială, de acidă
observaţie a familiei burgheze şi a condiţiei femeii într-o perspectivă amplă, de natură universală.