Retorică și pragmatică

Retorica

Retorica reprezintă în cea mai restrânsă definiție a sa, arta de a convinge într-o manieră
elaborată prin discursul amplu și inteligent asamblat.
Etimologic, retorica provine din latinescul ,,rhetorica”, care la esență se trage din
grecescul ,,rhitor”, adică ,,vorbitor” pentru cei din antichitate.
În lucrarea ,,Institutio Oratoria” (Arta oratorică), celebrul profesor roman de retorică
Quintilian (35-96 e.n.) socotește retorica precum o forță de a convinge1.
Înainte de Quintilian, primul profesor de retorică este considerat filosoful grec antic Aristotel
(384-322 î.e.n.) și acesta atribuie retoricii facultatea de a cerceta ceea ce poate fi capabil să
convingă2.
După Marcus Tullius Cicero (106-43 î.e.n.), filozof, om politic și orator roman, orice discurs
trebuie să îndeplinească trei condiții:
-să explice (,,docere”), acesta fiind rolul argumentativ al discursului;
-să placă (,,delectare”), partea agreabila a discursului;
-să emoționeze (,,movere”), partea în care discursul face apel la simțămintele
publicului.
Considerată ca o disciplină în sine, ce constă dintr-un sistem de reguli și principii de creare a
discursului, retorica îșî are originea în gândirea greacă, care a dat lumii retori vestiți precum
Pitagora, Gorgias, Corax, Tisias, Pericle, Protagoras, Socrate, Demostene, Aristotel. Grecii practic
au fondat și au dezvoltat arta, studiul retoricii.

Aportul sofiștilor în arta oratorică

Cei dintâi profesori de retorică sunt considerați sofiștii, de unde și termenul de sofist ce
semnifica ,,învățat, savant”.
Sofiștii învățau, contra unei sume de bani, cum să se treacă dintr-o cauză slabă la una tare.

1 Quintilian, Arta oratorică, (traducere Maria Hetco), Editura Minerva , București, 1974, vol. I, p. 180.
2 Aristotel, Retorica, (traducere de Maria Cristina Andrei), Editura IRI, București, 2004, p. 91.
 La origine, numele sofist nu avea nimic dezonorant, desemnând „profesorul de
înțelepciune”, un om care cunoaste multe lucruri, din domenii diverse, dar, treptat, a ajuns la
convingerea ca din aceasta cunoastere se poate extrage un profit.

Reprezentanții importanți au fost Protagoras din Abdera si Georgias, iar centrul de

dezvoltare era Atena. Activitatea sofistilor (sec. al V-IV-lea i.e.n.) consta in a expune unui auditoriu
format din tineret tehnica diferitelor activitati contra plata; unii aveau o pregatire temeinica, altii
erau farsori.

Cultura elenistica este in primul rand o cultura oratorica, al carei gen literar tipic este
conferinta publica. Retorica nu a incetat vreodata sa fie practicata ca forma superioara de
invatamant si acest lucru nu se explica prin caracterul rutinant al invatamantului in care inovatia isi
face mai greu loc.

Primii retori si, mai cu seama, Aristotel, dorind a sistematiza retorica au impartit-o in trei
domenii: genul demonstrativ, genul deliberativ si genul judiciar. Ei au procedat astfel pentru ca
subiectele de care se ocupa retorica se pot grupa in trei categorii pe care le-au numit „genuri de
cauze”. Primul are ca obiect mai mult prezentul; al doilea, viitorul; al treilea, trecutul.
Genul demonstrativ

Expunerea retorica făcută în faâa unui auditoriu spre a-1 determina să aibă aceeași
convingere ca si oratorul se numeste discurs. Spre deosebire de alte genuri de discursuri, cel
demonstrativ este rostit cu scopul de a demonstra pur si simplu un adevar oarecare, stiintific sau
filozofic. Discursul demonstrativ nu presupune nici luarea unei hotarari, ca in cel deliberativ, nici
condamnarea sau achitarea pentru o adevarata sau pretinsa incalcare a legii. El se pronunta numai
pentru a se stabili un adevar oarecare.

Elocința transmitea întreg patrimoniul cultural ce deosebea omul civilizat de omul barbar.
Viitorul avocat era exersat in „pledoarii fictive”. Astfel, in timp ce invatamantul sofistilor din
secolul al V-lea se straduia sa se apropie cat mai mult posibil de conditiile vietii reale, retorii
elenistici propun elevilor nu doar procese fictive, ci in mod voit fanteziste, aplicand legi bizare,
pentru a le stimula imaginatia si pentru a le ascuti spiritul dialectic.

Expun mai departe cateva exemple preluate din binecunoscuta lucrare ,,Istoria educatiei in
antichitate” a lui Henri Marrou: legea condamna la moarte strainul care a infraznit sa se urce pe
zidurile de apararea ale cetatii; in timpul unui asediu, un strain a urcat pe ziduri si, prin curajul sau,
a contribuit la respingerea atacului; trebuie condamnat conform literei legii? Sau: un filozof a reusit
sa il convinga pe un tiran sa se sinucida; el reclama recompensa promisa de legea tiranicidului; are
dreptul?3

Retorica traditionala distinge dupa categoria subiectului tratat trei situatii comunicationale,
trei genuri retorice. Primul scenariu a fost de natura juridica, producand un discurs pronuntat in fata
unui public constituit in tribunal: acest tribunal va judeca fapta si persoana care a comis-o, iar
autorul discursului va apara sau acuza aceasta persoana. Situatia juridica nu se limiteaza doar la
tribunal; o putem intalni ori de cate ori receptorul ocupa un post de autoritate in raport cu emitatorul
(copilul in fata parintilor sau elevul in fata educatorului).

In cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenta, autorul incearca
sa determine publicul sa gandeasca sau sa actioneze ca el, sa-i inculce o anumita opinie sau decizie;
este cazul marilor discursuri ideologice de natura politica sau religioasa. In sfarsit, al treilea
scenariu este epidictic – demonstrativ. El confirma valori admise atat de emitator cat si de receptor
(aniversar, necrolog sau panegiric).

Acesta din urmă oscilează între funcțional și ornamental. Platon si Aristotel il coreleaza
eticii (elogiul este un raspuns adresat virtutii, iar blamul este replica impotriva viciului). In general,
epidicticul indeplineste o functie civica si sociala, consolidand normele moralitatii publice.

Genul discursului Tipul de auditoriu Timpul Mijloacele Scopurile

Judiciar Tribunal Trecut acuzare/aparare just/injust

Deliberativ adunare in agora Viitor + - persuasiune util/daunator

Epidictic Public prezent elogiu/blam frumos/urat

Aceasta triada de situatii discursive a fost definita pe baza unor criterii tematice (just/injust,
avantaj/dezavantaj), criterii textuale (acuzare/aparare, elogiu/blam), criterii emotionale
(clementa/severitate, teama/speranta, bucurie/ura), criterii temporale primare (dimensiunea
temporala dominanta: trecutul in cauzele politice, prezentul in elogierea sau critica unei
personalitati).

Celor trei tipuri discursive li se subsumeaza cateva modele functionale: i)discursul in

tribunal, critica sociala, drama, satira; ii)discursul politic, textul publicitar, poezia didactica, utopia,
predica; iii)elogiul, panegiricul, pamfletul, epitaful.

3 Henri-Irénée, Marrou, Istoria educatiei in antichitate,vol. I-II, Bucuresti, Editura Meridiane, pp. 318-319
 Pragmatica textului poate fructifica acest concept de situatie textuala integrandu-l intr-un model
textual functional.

Vorbind despre originea retoricii, vechii teoreticieni aveau dreptate cand spuneau ca
elocventa, adica vocatia sau priceperea de a vorbi frumos si convingator, a existat si s-a manifestat
mult inainte ca retorica sa apara pe lume. Dupa ce limba, in evolutia sa, a ajuns pana acolo incat sa
poata rosti mai multe idei legate la un loc s-au gasit si oameni de talent oratoric care sa o foloseasca
cu abilitate pentru transmiterea ideilor lor si influentarea publicului ascultator. Voltaire spunea, in
acest sens, ca: „o pasiune puternica si un pericol grabnic desteapta intr-o clipa imaginatia”4

Dar, dupa cum preciza tot Voltaire, natura da elocventa; ea o da insa numai in cazuri rare,
asa cum arata chiar situatiile citate mai inainte. In urma oamenilor alesi, care prin natura au fost
elocventi, au aparut aceia care prin studii sarguincioase au devenit oratori. Lor le-au urmat cei ce au
colectionat, ordonat si sistematizat ideile si metodele cu ajutorul carora se poate ajunge la elocventa.
Acestia se numesc retori, iar arta creata de acesti teoreticieni se numeste retorica. Incat Cicero in
„De Oratore”, avea dreptate sa spuna: „insa eu inteleg ca aceasta forta se afla in toate preceptele si
ca oratorii au dobandit gloria elocintei nu urmand-o, ci au observat si au imitat ceea ce oamenii
elocventi au facut din instinct; astfel se intampla ca nu elocinta s-a nascut din retorica, ci retorica
din elocinta”5.

Retorica si elocventa nu trebuie puse, asadar, pe picior de egalitate, nu trebuie confundate.

Elocventa, talentul persuasiunii, al puterii de convingere este un dar al naturii, in timp ce retorica
este un efect al studiului. Si in discursuri, ca si in scrieri, trebuie a se deosebi retorica de elocventa,
elocventa nefiind o arta, ci un dar al naturii, ca si imaginatia poetica.

Cu toata deosebirea care exista insa intre retorica si elocinta, una fara alta nu inseamna mult,
ci, dimpotriva, numai luate impreuna dau eleganta, frumusete, farmec si forta unei expuneri. Asa, un
strigat pornit din inima, din suferinta, sau, sa zicem, din entuziasm te poate misca si patrunde, dar
nu intotdeauna si convinge. Trebuie, deci, ca talentului, naturii sa-i vina in sprijin demonstratia,
lucrarea reflectiei intelectuale, inerenta retoricii. Caci retorica fara arta demonstratiei este
imposibila. De aceea anticii, cei care au si inventat-o, Aristotel, in special, considerau pe buna
dreptate retorica ca fiind infratirea dintre arta cuvantului, logica si filozofie. Sub acest aspect,
retorica este metoda, iar elocventa o urmeaza; una arata mijloacele rafinamentului unui discurs, iar
cealalta le intrebuinteaza; intr-un cuvant, retorica este virtualitatea, iar elocventa, realitatea. Un
discurs este reusit daca talentul este cultivat, iar perfectionarea acestuia se manifesta numai sub
influenta retoricii.

4 Voltaire,Questions sur l’Encyclopédie, tome IV, art. „Eloquence”.

5 Cicero, Despre orator, în Opere alese, vol. II, Editura Univers, Bucuresti, 1973, p. 55
 S-a spus ca retorica este fiica elocventei, pentru ca, prima se constituie prin teoretizarea celei
de a doua. Este insa vorba de o fiica care o inspira si care ii da puteri noi. Intr-adevar, retorica
dezvaluie si perfectioneaza talentul oratoric. Ea inlesneste capacitatea de a cunoaste si aprecia
meritele oratorilor si scriitorilor de talent, de a le judeca operele si de a ne da seama de impresiile pe
care le produc.

Nu este de ajuns a cerceta si retine numai regulile retoricii, ci trebuie sa intelegem facultatile
spiritului, sa patrundem intrebuintarea preceptelor retorice prin exercitii, adica prin folosirea lor
practica. Ați cultiva sufletul, a-ti exersa si dezvolta memoria, a medita asupra modelelor sunt
aspecte si conditii fara de care retorica ar fi nefolositoare.

Trebuie sa recunoastem ca modelele sau exemplele de viata cele mai semnificative nu dau
limpeziri decat asupra unora dintre aspectele actului oratoric. Forta de sugestie a regulilor retorice
este insa mai intinsa si mai incarcata de rezultate.

A dispretui studiul preceptelor si metodelor retoricii ar fi o greseala incontestabila. Cei mai

mari oratori si scriitori au cautat si au cerut de la expertii in materie lectii de modele de reflectie si
experienta. Demostene si Cicero au continuat toata viata lor cu exercitii pregatitoare de retorica,
desi au fost mari talente oratorice. Demostene reprezinta un exemplu graitor al adevarului ca
oratoria se dobandeste prin munca si ca aceasta nu este numai un har. La inceput, Demostene nu a
avut succes: de la tribuna politica a fost respins cu huiduieli de mai multe ori. Desi natura nu-l
dotase cu toate calitatile unui mare orator (avea un defect la pronuntare, vorbea incet, isi misca
mereu un umar) prin straduinta si o vointa iesita din comun, a reusit sa-si infranga aceste scaderi.

Plutarh, marele istoric, povesteste ca pentru a-si indrepta defectele de vorbire lua pietre in
gura; pentru a elimina ticul nervos, de miscare a umarului, isi agata o sabie care-l intepa la orice
atingere; impotriva vorbirii prea incete si pentru a se obisnui cu zgomotul multimii declama
discursurile in fata marii; se inchidea intr-o pestera pentru a medita in liniste; pe Tucidide, vechiul
istoric 1-a studiat cu tenacitate. La 25 de ani si-a incercat din nou puterile si a avut succes. De aici
incolo avea sa triumfe intotdeauna in fata altora si avea sa devina unul dintre cei mai de seama
oratori ai lumii.

Discursul argumentativ este „mise en scène”, inscrisa intr-o teatralitate sociala determinata
(de roluri si actori). Discursul argumentativ este mai degraba teatru decat geometrie, constructie
riguroasa – prototipul fiind logica formala; emblema sa este Calderon si nu Euclid. B. Brecht afirma
ca spectacolul fara participarea activa a spectatorului este doar pe jumatate spectacol. Or,
argumentarea este tocmai evidentierea spectacularului, scopul sau nefiind de a construi o
reprezentare fidela a realitatii, ci de a asigura coerenta unei anumite reprezentari pentru un lector
„model” (inserat prin interogatii retorice, negatii polemice si toate formele eterogenitatii
discursive).

Functia teatrala inseamna, pe langa modelarea interlocutorului, libertatea subiectului de a construi si

deconstrui relatiile intre evenimentele introduse progresiv6.

La prima vedere, sfera dreptului, a legii si a justitiei se afla situate departe de cea a jocului.
Seriozitatea deplina si interesul vital al individului si al comunitatii domina tot ceea ce tine de drept
si justitie. Baza etimologica pentru exprimarea notiunilor din acest domeniu (a stabili, a indica, a
reuni, a distribui, a aseza etc.) contine reprezentari aproape opuse sferei semantice in care apar
cuvinte cu intelesul de „joc”.

Posibilitatea înrudirii între „drept” si „joc” devine limpede de indata ce observam ca

practicii dreptului, adica procesului judiciar, ii este propriu caracterul de competitie. Aceasta
concepere a procesului ca intrecere nu reprezinta o dezvoltare recenta sau un transfer de notiuni;
dimpotriva, din natura agonala a conflictului juridic porneste intreaga evolutie, iar aspectul
competitional se observa si astazi.

Competitie si joc sunt cvasi-sinonime; inaltate in sfera sfinteniei, care este pretinsa de de
orice comunitate in momentul in care este vorba de sistemul ei juridic, pot fi observate cum radiaza
si in prezent in feluritele forme ale vietii. Justitia se practica intr-o „curte care e un fel de „cerc
magic” (hieros kyklos) in acesta aflandu-se si judecatorii pe scaunele lor dupa cum sunt infatisati pe
scutul lui Ahile.

Fiecare loc de judecata e un loc sfintit, decupat, delimitat din lumea obisnuita (temenos).
Cercul magic este un spatiu de joc in care tribunalul este intrunit, apoi exorcizat, deosebirile de rang
dintre oameni fiind temporar suspendate. In procedura din fata judecatorului, dorinta de a castiga
este atat de intensa, violenta si exclusivista, incat momentul agonal nu poate fi eliminat.

Procesul este un joc de noroc, o cursa sau o lupta cu ajutorul cuvantului (maestria
discursului oratoric). De asemenea, reprezinta o lupta pentru drept si nedrept, pentru dreptate si
nedreptate, pentru a castiga sau a pierde, adica ideea pur agonala ce umbreste in constiinta
comunitatii (mai ales, cu referire la trecutul indepartat) pe cea a face ordine. Elementul „sansa”
apare in prim-plan in memoria omului primitiv justitiar.

Notiunea de verdict se leaga de oracol, de o judecata divina, de un capriciu al sortii, asadar

de un joc. Balanta Dreptatii (simbolul isi are originea in imaginea lui Homer ce il reprezinta pe Zeus
cantarind destinul mortii inainte de inceperea bataliei) este balanta incertului hazard. In antichitate,
suma de bani pentru care se judecau partile era constituita din doi talanti de aur, or talanta înseamna

6 Vignaux, G.,Le discours acteur du monde, Paris, Ophrys, 1988, pp. 30-77
la origine balanta. Cuvantul „drept” are semnificatii ce se intind de la abstractul pur (parte cuvenita,
despagubire; partile iau si dau, iar judecatorul atribuie -dike si pana la concretul maxim („a arunca”;
o legatura intre „drept” si „a arunca” exista si in limba ebraica, unde cuvantul pentru lege si
drept,tora, si o radacina a altui termen inseamna „a arunca sortii”)7.

Nu este usor de determinat in amanunt conceptia privitoare la judecata divina in mintea

popoarelor care au aplicat-o. La prima vedere, ea pare sa se contureze astfel: zeii arata, prin
rezultatul incercarii sau al aruncarii, de care parte este dreptatea si n ce directia merge favoarea lor.
Dar nu este oare aceasta interpretarea dintr-un stadiu mai vechi? Rezultatul jocului de noroc este in
sine o sentinta sfanta. Mai este considerat in acest mod si astazi acolo unde un regulament
precizeaza ca „in cazul egalitatii de voturi, hotarasc sortii”. Primara este insa forma ludica.

De la competitie se poate trece la ramasag care este in stransa relatie cu legamantul.

Elemetul „ramasag” isi gaseste dubla expresie in procedura judiciara: persoana din proces pariaza
pe dreptatea sa, adica il provoaca pe adversar sa-i dispute dreptatea punand un pariu si rezultatul
procesului insusi face subiectul unui ramasag. Dreptul englez a cunoscut pana in secolul al XIX-lea
doua forme de procedura in cauzele civile purtand numele de „wager” (literal: „prinsoare”,
„ramasag”). Duelul judiciar consta in obligatia de a depune intr-o anume zi juramantul de
nevinovatie contra unei sume de bani. Desi cazute demult in desuetudine, formele au fost abrogate
abia in 1819 si, respectiv, 1833. De altfel, prinsorile referitoare la deznodamantul unui proces sunt
si astazi la ordinea zilei in Anglia.

Se deosebesc, asadar, trei forme ludice ale procesului judiciar: competitia, jocul de noroc si
duelul oratoric. Procesul judiciar ramane prin natura lucrurilor un duel oratoric, chiar si dupa ce, o
data cu civilizatia, si-a pierdut calitatea de joc.

Avem de a face in majoritatea cazurilor cu faza arhaica a acestei lupte cu ajutorul cuvantului,
unde rezultatul nu-l da argumentul juridic cel mai strans, ci insulta cea mai dura si izbitoare. Agonul
consta in dorinta fiecarei parti de a ramane stapana pe situatie intrecand-o pe cealalta prin cuvinte
insultatoare bine alese ori intorsaturi de fraze iscusite creand impresia de superioritate.

De multe ori, auditoriul rade cu placere pentru ca apare alta datina culturala ludica ce
implica distractia in sensul propriu al termenului. De asemenea, civilizatia clasica nu facea
distinctie clara intre pledoarie si intrecerea in insulte. La atenieni, oratoria judiciara se afla sub
semnul iscusintei in care erau acceptate toate trucurile si orice mijloc de a convinge. Bara si tribuna
politica erau socotite sediile artei persuasive.

7 Huizinga, J., Homo ludens, Bucuresti, Editura Humanitas, 1998, pp. 20-37
 Această arta alcatuia, impreuna cu violenta razboiului, a talhariei sau a tiraniei, „vanatoarea
de oameni” a carei definitie o formuleaza interlocutorii din „Sofistul” lui Platon. Un tanar politician
obisnuia sa isi inceapa cariera cu o plangere intr-un proces de scandal. La Roma, se credea ca orice
este permis. Partea „nedreptatita” se imbraca in vesminte de doliu, suspina si se vaicarea, se referea
la binele statului, aducea numerosi suporteri ca sa produca o impresie mai puternica. Unii dintre
stoici au incercat sa suprime acest caracter ludic al elocintei si sa o puna in armonie cu normele
stricte referitoare la adevar si demnitate. Cel dintai ce a incercat, Rutilius Rufus, a pierdut procesul
si a fost nevoit sa plece in surghiun.

Totusi, cel ce nesocoteste valoarea obiectiva a dreptului si a normelor morale nu gaseste

intotdeauna o rezolvare potrivita. Nu se poate inalta decat printr-un anumit „ethos” la victorie.
Cultura autentica are un continut ludic, insa presupune o limitare si o stapanire de sine, o aptitudine
de a vedea supremul si extremul in propriile tendinte. Civilizatia autentica pretinde oricand si in
orice privinta fair play, iar acesta nu este altceva decat echivalentul jocului respectand buna-
cuviinta. Jocul adevarat exclude orice propaganda.

Pornind de la constatarea ca stiinta actuala a trecut de la stadiul descriptiv la cel praxiologic

si predictiv (daca nu ar trebui sa mentionam decat interesul lingvisticii si al semioticii pentru teoria
jocurilor si a deciziei, pentru problemele de strategie etc.), ni se pare oportun sa analizam
programele interdependente, coreland polul emisiv cu cel receptor (fenomenele de adeziune,
respingere, continuare/intrerupere a comunicarii), fapt ce se suprapune izotopiei generale a stiintelor
omului preocupate de dialog si receptare (estetica receptarii, pedagogia receptarii, „discourse
comprehension” etc.) si aceasta pentru ca orice discurs, fara a fi necesarmente dialogal, este
totdeauna dialogic. Denuntarea perspectivei monologice a inceput in anii ’60 cu Roman Jakobson
pe plan teoretic, dar analizele practice nu au intarziat sa o materializeze. De aceea, interesul
cercetarii se deplaseaza de la locutie la interlocutie.

Daca valoarea demonstratiei este intrinseca, argumentatia este conextualizata, ancorată hit
et unc, argumentatia nu este doar o reprezentare, ci si prezentare a unui discurs in fata unui
auditoriu care trebuie influentat (in sensul modificarii universului de cunostinte, al dispozitiilor
actionate). Este legitima distingerea riguroasa a tipurilor de context cu pertinenta lor gramaticala
specifica:

i)contextul verbal;

ii)contextul referential;

iii)contextul situational;
iv)contextul actional al fragmentelor discursive in calitatea lor de acte sau actiuni lingvistice si
v)contextul psihologic.

Argumentatia retorica ca fapt social acopera o vasta arie de actiune: „Fiecare din noi este
determinat in diverse momente si in diverse circumstante sa argumenteze, fie ca isi pledeaza propria
cauza, isi justifica un anumit comportament, condamna sau lauda un prieten, un adversar, om politic
sau ruda, fie ca analizeaza argumentele pentru si contra ale unei alegeri sau decizii. In acelasi timp
suntem tinta unor argumente dezvoltate de ceilalti in aceleasi contexte, privind aceleasi chestiuni”8.

Retorica vizeaza atat demonstratia cat si argumentatia. Demonstratia tine dedomeniul

adevarat/fals,argumentatia de eficienta interactiunii discursive,de ancorarea hic et nunc. Prima are
un caracter obiectiv, cea de a doua unul subiectiv, mai exact intersubiectiv al argumentatiei.
Exprimata intr-un limbaj simbolic, cu enunturi univoce fara investire enuntiativa, demonstratia
prezintaevidenta; ancorata in context, argumentatia prezinta o „lectura”, un punct de vedere.
Demonstratia este consistenta, completa, decidabila; argumentatia nu este necesarmente consistenta
si decidabila.

În Evul Mediu, retorica a fost cultivata in cadrul celor „sapte arte liberale”, ea devenind o
stiinta rigida ale carei reguli si precepte erau asimilate oarecum mecanic. Epoca moderna a
subordonat retorica altor domenii, cum ar fi, de exemplu, vietii parlamentare sau stiintelor juridice.

Discursul, structură și metodologie

Discursul reprezintă obiectul retoricii, partea cea mai importantă a acesteia. Deci, el trebuie
studiat, cercetat, trebuie aflată metodologia elaborării şi susţinerii lui.
Chiar dacă există mai multe tipuri de discurs (judiciar, politic, parlamentar, didactic, de
ceremonial etc.) şi stilul autorilor diferit, totuşi există anumite reguli ce trebuie respectate cu ocazia
pregătirii şi expunerii unui discurs.
Structura discursului
Oricare va fi tema discursului, de obicei oratorul începe printr-o introducere, menită să-i
pregătească pe ascultători în spiritul propriilor opinii, apoi el face cunoscut subiectul discursului,
expunând faptele care au contingenţă cu acesta, prezintă argumentele adecvate care susţin propria
opinie şi pe cele care combat părerea adversarului; dacă se impune şi mai este timp, el face apel la
sentimentele auditorului.
După ce epuizează toate problemele, încheie printr-o peroraţie, o concluzie rezumativă cu
implicaţii afective.

8 Oléron, P., L’argumentation, Paris, PUF, 1983, pp. 3-10

 În raport cu aceste obiective pe care le urmăreşte discursul în mod succesiv, retorii au
sistematizat elaborarea sa pe următoarele segmente:
- exordiu (lat. exordium, grec. proemion)
- naraţiune (lat. narratio, grec. diegesis)
- argumentare (lat. argumentatio, grec. pistis)
- peroraţie (lat. peroratio, grec.epilogos)9.
Următorul segment al discursului îl formează naraţiunea, o expunere a faptelor ce serveşte la
comunicarea unor date privitoare la cauză sau la subiectul tratat. Naraţiunea constituie adesea o
parte foarte importantă a discursului şi solicită o atenţie specială.
Pe lângă faptul că nu e întotdeauna uşor să povesteşti bine şi cu talent, discursul judiciar
presupune o dificultate în plus, pentru că avocatul trebuie să spună numai adevărul şi să evite tot
ceea ce ar putea dăuna cauzei. Faptele narate de el trebuie să-i servească drept bază pentru toate
raţionamentele sale ulterioare.
Să scoţi în evidenţă circumstanţele favorabile şi să estompezi pe cele dezavantajoase cere
multă pricepere şi inteligenţă. Dar, dacă se simte meşteşugul, cauza e compromisă, fiindcă apare
neîncrederea în buna credinţă a oratorului.
Calităţile principale pe care trebuie să le aibă o bună naraţiune sunt: claritatea, probabilitatea,
concizia („brevis, aperta, probabilis”).
Pentru a avea un caracter probabil, verosimil, în naraţiune trebuie descrise caracterele
persoanelor amintite, arătând că acţiunile acestora constituie consecinţe ale unor cauze naturale,
pentru a avea credibilitate.
Argumentarea urmează întotdeauna după naraţiune, ea fiind momentul dovedirii şi al
respingerii, când este desfăşurat întregul arsenal de probe materiale şi de argumente propriu-zise.
Este o parte foarte importantă a discursului pentru că ţelul principal al celui care vorbeşte este de a
dovedi auditoriului că un lucru este adevărat, just sau bun şi de a determina adeziunea acestuia.
În legătură cu argumentele, trebuie avute în vedere trei aspecte: găsirea - inventarea lor
(inventio) - dispunerea şi modul de exprimare, de prezentare, graţie căruia să capete mai multă
forţă.
Găsirea lor e punctul esenţial, baza argumentării, iar argumentele trebuie extrase din fondul
cauzei, nu din reţetare de locuri comune (topici) cu toate că e bine să fim informaţi şi asupra
acestora. Atunci când e vorba de compunerea unui discurs destinat să-l convingă pe judecător ori să
producă efect asupra unei adunări, e bine să lăsăm la o parte locurile comune şi să ne dedicăm în
întregime meditaţiei asupra subiectului.
Sfaturile utile în legătură cu argumentele se referă la dispunerea şi desfăşurarea acestora în

9 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Cornel Bistriceanu, Introducere în retorică, Bucureşti, 2002, pp. 83-90.
discurs.
Prezentarea argumentelor poate fi făcută analitic sau sintetic. În primul caz, oratorul nu
divulgă telul spre care tinde şi-i conduce pe ascultători pas cu pas către concluzia dorită, mergând
de la un adevăr clarificat la altul, până ce devine evident că această concluzie este consecinţa alteia
asupra căreia s-a convenit.
Este metoda lui Socrate, care avea grijă să se sprijine de fiecare dată pe acordul anterior al
interlocutorului pentru a împinge argumentarea mai departe.
„Raţionamentul înaintează, în acest caz, pas cu pas şi fiecare pas trebuie probat şi confirmat
prin acordul interlocutorului. Nu se trece de la o teză la următoarea decât atunci când adeziunea
ascultătorului garantează adevărul fiecărei verigi a argumentării”.
Maniera sintetică de argumentare, des întâlnită, porneşte de la enunţarea tezei ce trebuie
dovedită, apoi urmează succesiv diferite tipuri de argumente până când auditoriul va fi complet
convins de ceea ce susţine oratorul10.

Metodologia de redactare şi pregătire a discursului

Subiectul unui discurs poate fi gândit dinainte, meditat în timpul redactării sale sau chiar în
timpul rostirii, dacă oratorul are o mare capacitate de a improviza.
La fel de bine discursul poate fi redactat şi pe parcursul documentării asupra cauzei. Însă
indiferent de subiectul tratat, este necesar să se facă următoarele trei operaţii:
- să identificăm ce avem de spus (sau de scris) -invenţiunea;
- să punem într-o anumită ordine ideile găsite -dispoziţiunea;
- să selectăm cei mai potriviţi termeni pentru a exprima aceste idei – elocuţiunea11.
Orice orator îşi alege modalitatea de lucru în raport cu puterea sa de memorare (dacă reţine
mai uşor cuvântul rostit, pe cel gândit sau pe cel scris).
Desigur că meditarea subiectului este făcută cu scopul de a furniza materiale pentru memorie.
Dacă medităm pentru a lua o decizie, actul meditării va avea ca obiectiv sensul discursului.
Dacă reflectăm asupra compoziţiei, asupra elaborării discursului, actul meditării are în
vedere forma acestuia.
Atunci când oratorul meditează cu voce tare sau în timp ce redactează discursul, nu e necesar
să dea reflecţiilor sale o formă definitivă, meditaţia trebuind să se producă asupra fondului mai
întâi şi abia apoi asupra formei. Înainte de a şti cum va arăta discursul, trebuie să ştim ce va conţine
el.

10 Vasile Florescu, Retorica şi metodica, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, pp. 47-50
11 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Cornel Bistriceanu, Op. cit., pp. 90-95
 Oratorul trebuie să scrie totul dintr-o dată, rapid, mergând până la capătul raţionamentelor
sale, fără să se întrerupă pentru a reciti ce a scris. Această modalitate de redactare oferă două
avantaje: subiectul este tratat în ansamblul său, în aspectele sale generale şi în acelaşi timp efortul
oratorului îl anticipează pe acela pe care va fi nevoit să-l facă în momentul rostirii discursului.
Atunci el va trebui să trateze subiectul dintr-o dată, în flux continuu, în întregul său.
După această prima redactare a materialului, se poate interveni asupra textului, la o nouă
lectură, decupând, retuşând, reluând fiecare punct şi dezvoltându-l.
În această etapă a redactări, cu cât simţul autocritic va fi mai ascuţit şi judecata mai obiectivă,
cu atât rezultatul efortului depus va fi mai eficient.
Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicarii
persuasive:argumentarea devine o componenta esentiala a activitatii discursive in general, a celei
politice, publicitare in particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformarii retoricii
intr-un fel de matrice a stiintelor umane.
Practica discursiva vizand persuadarea unui anumit auditoriu, adeziunea sa la un ansamblu
de propozitii corelate constituite in viziune despre lume si mobilizarea pentru un scop, retoria nu
este caracterizata doar de functia persuasiva, primordiala totusi. In plus, discursul argumentativ are
si o functie hermeneutica – de modelare a situatiei si interpretare a retoricii adversarului. Acest
travaliu de interpretare este spontan realizat de oricine (a se vedea capacitatea copiilor de a intelege
glume, de a da replici pertinente, de a imagina fictiuni). In lumea deciziilor politice si economice nu
ne intalnim doar cu certitudini ce permit previziuni sigure, ci si cu probabilitati. In aceasta lume
„umana”, ambigua, fluctuanta, retorica inventeaza solutii – de aici functia sa euristica. In sfarsit,
prin algoritmul producerii discursului, retorica are si o puternica functie pedagogica, explicativa.

Retorica renaste cand ideologiile se prabusesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se

relativizeaza, devenind problematic. In aceasta privinta, epoca noastra se poate compara cu cea a
democratiei ateniene si a Renasterii italiene, doua mari momente ale retoricii. In primul caz, asistam
la inlaturarea explicatiilor mitice si a ordinii sociale aristocratice, iar, in cel de-al doilea, la ocultarea
vechiului model scolastic si pregatirea erei burgheze.
 Pragmatica

Pragmatica reprezintă studiul modului în care omul înțelege și folosește semnele. Cuvântul
în sine ,,pragma”, provine din greacă și semnifică acțiune.
În cadrul general, pragmatica este o ramură a științelor limbajului, ea fiind văzută ca studiu al
utilizării limbajului.
Termenul de pragmatică a fost utilizat pentru prima dată de către filosoful Charles Morris,
care distinge în teoria sa despre semne (semiotica) cele trei domenii de cercetare: sintaxa, semantica
şi pragmatica. Ultimul domeniu amintit tratează relaţiile semnelor cu protagoniştii actului lingvistic.
Morris distinge o pragmatică pură şi o pragmatică descriptivă. În opinia sa, pragmatica se reduce la
studiul pronumelor de persoana întîi şi a doua, şi la cel al adverbelor de loc şi de timp (Morris 1938:
77-137).
La acea dată, pragmatica era un termen care nu trimitea la nici o cercetare efectivă. Ulterior,
conceptul de pragmatică primeşte şi alte accepţii, fiind utilizat în domenii şi în titluri de cărţi care se
ocupă de psihopatologia comunicării sau care tratează problema dezvoltării sistemelor lingvistice.
Deşi în lucrările de specialitate nu se face distincţia clară între semantică şi pragmatică, cele
două domenii de cercetare nu trebuie confundate, întrucît semantica studiază semnificatul intrinsec
al unui cuvînt sau al unei propoziţii, în timp ce pragmatica studiază sensul (Sinn) al unei unităţi
determinate în funcţie de contextul determinat, de agenţii actului de vorbire şi de situaţia
comunicativă.

Pragmatica urmăreşte şi se dezvoltă pe două căi:

a. în sens general, se ocupă de psihopatologia comunicării şi de evoluţia sistemelor simbolice,

devenind astfel o diviziune a semioticii lingvistice;
b. în sens restrîns, este studiul oricărei referinţe explicite făcute de vorbitor la context (Levinson
1984: 5).
Analiza unui enunţ în funcţie de o situaţie dată (în funcţie de context, de situaţia de discurs),
efectul vorbirii asupra situaţiei, atitudinea locutorului atunci cînd vorbeşte, raporturile cu textul sînt
aspecte urmărite şi studiate de către pragmatică. În acest sens, este justificată afirmaţia lui Robert
Martin că pragmatica reprezintă studiul condiţiilor de potrivire contextuală a enunţurilor
lingvistice12.

12 R. Martin, Pour une logique du sens, Paris, Presses Universitaires de France, Paris, 1983, apud Dragoş
2000: 20.
 Sarcina principală a pragmaticii este de a descrie interpretarea completă a enunţului, pornind
de la interpretarea parţială a frazei pe care o furnizează lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie,
sintaxă, semantică); pe de o parte, urmăreşte selectarea unor interpretări în cazurile în care analiza
lingvistică produce mai multe interpretări, pe de altă parte, de a face ca diferiţilor termeni
referenţiali să li se atribuie referenţi. Dezambiguizarea enunţului cît şi atribuirea de referenţi sînt
două dintre sarcinile interpretării pragmatice; în acest caz, interpretarea pur lingvistică nu este
suficientă. Astfel, „obligaţia” pragmaticii constă în a permite o interpretare completă a enunţului,
pornind de la interpretarea parţială oferită de interpretarea lingvistică.

Pragmatica are legături mai strînse cu socio- şi psiholingvistica decît cu lingvistica, întrucît
problemele tehnice ale comunicării trebuie puse de acord cu cele social-umane (de exemplu,
recunoaşterea reciprocă a vorbitorilor, recunoaşterea normei interacţiunii dintre ei etc.). În acest
sens, merită observat caracterul social al semioticii lui Morris.

Dacă la Morris rolul social este unul dominant, R. Carnap concepe pragmatica ca o ştiinţă
empirică, considerînd că toată lingvistica ar fi fondată pe pragmatică: „Cînd într-o cercetare se fac
referiri explicite despre vorbitor sau, în general, astfel exprimat, despre cel care foloseşte o limbă
oarecare, acea cercetare se înscrie în domeniul pragmaticii” (apud Hoarţă Lăzărescu 1999. 10).
Definiţia dată pragmaticii de Carnap este prea limitată (se referă numai la cuvintele deictice,
cum ar fi pronumele eu şi tu) întrucît nu se referă la aspectele contextului, chestiune criticată de
Levinson, care propune o reformulare a definiţiei pragmaticii: „fiecare cercetare lingvistică care se
referă cu obligativitate la aspectele contextului” (apud Hoarţă Lăzărescu 1999: 11-12).

Simplificînd lucrurile, Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer propun două accepţii

fundamentale termenului de pragmatică:

a) Pragmatica 1 care studiază tot ceea ce, în sensul unui enunţ, ţine de situaţia în care
este folosit enunţul şi nu doar de structura lingvistică a frazei utilizate; în această
situaţie enunţul este influenţat de context, care adaugă noi informaţii la cele deja
spuse, nu neapărat lingvistice;
b) Pragmatica 2 care se ocupă de efectul vorbirii asupra situaţiei şi nu de efectul situaţiei
asupra vorbirii; în acest caz, enunţurile dau informaţii despre participanţii discursului
şi impun o anumită imagine a locutorului în momentul vorbirii: angajare sau
rezervare faţă de cele comunicate (Ducrot/ Schaeffer 1996: 89-90).
Contextul este un concept central şi caracteristic pentru pragmatică. În literatura lingvistică,
termenul de „context” a fost folosit cu semnificaţii diferite: pentru a desemna vecinătatea lingvistică
a unui termen sau a unui enunţ; pentru a desemna un ansamblu de informaţii de care dispune
interlocutorul, care îi servesc acestuia pentru a interpreta discursul sau fragmentul de discurs luat în
considerare.
Un alt concept de bază al pragmaticii este cel de performanţă. Opusul competenţei,
performanţa reprezintă, în accepţia lui Chomsky, capacităţile pe care le are un individ de a produce
un enunţ sau altul, pe care îl produce efectiv; altfel spus, actualizarea cunoştinţelor pe care un
locutor-auditor ideal le are despre limba sa. Conceptul de performanţă primeşte, în teoria lui Grice,
un sens diferit de cel din tradiţia generativistă. Dacă pentru Chomsky performanţa defineşte ansamblul
de „producţii lingvistice”, pragmatica, în orientarea sa griceeană, este o cercetare a înţelegerii, şi nu a
producerii limbajului. În această pragmatică, noţiunile întîlnite mai des sînt cele de implicatură şi
presupoziţie.
Termenul de implicatură, introdus de Paul Grice, desemnează unele concluzii care pot fi
trase din enunţuri, fără ca relaţia dintre aceste concluzii şi enunţurile în cauză să se poată reduce la
relaţia logică de implicaţie. Ele corespund, în limbajul curent, sugestiei sau insinuării. Există o
diferenţă între ceea ce se spune (semnificaţia lingvistică convenţională a frazei) şi ceea ce se
transmite sau se comunică (interpretarea enunţului). Semnificaţia este ceea ce se spune, în timp ce
implicatura este ceea ce se comunică.
Ferdinand de Saussure, cât şi Noam Chomsky s-au referit la cele două componente, fără însă
a sesiza importanţa lor pragmatică. Pentru lingvistul genevez, doar langue făcea parte din studiul
limbii, parole rămânând în afara domeniului lingvistic. „Există o interde- pendenţă între limbă şi
vorbire; – spune el – limba este totodată instrumentul şi produsul vorbirii. Dar asta nu le împiedică
să fie două lucruri absolut distincte. […].
Aceasta este prima bifurcaţie pe care o întâlnim de îndată ce încercăm să facem teoria
limbajului. Trebuie să alegem între două căi pe care este cu neputinţă să le urmăm în acelaşi
timp; ele trebuie urmate separat.

La nevoie, putem păstra normele de lingvistică pentru fiecare dintre aceste două discipline şi
putem vorbi despre o lingvistică a vorbirii. Dar nu va trebui să o confundăm cu lingvistica
propriu-zisă, aceea al cărei unic obiect este limba“13.
Un „binom“ aproximativ asemănător întâlnim la Noam Chomsky, când este vorba de
competenţă şi performanţă. Lingvistul american introduce aceste concepte în lucrarea sa, din
1965, Aspects of the Theory of Syntax.
„Teoria lingvistică – spune el – se ocupă în primul rând de vorbitorul-ascultătorul ideal dintr-
o comunitate lingvistică complet omogenă, care cunoaşte la perfecţie limba sa şi nu este
influenţat de condiţii gramatical irelevante ca: limitarea memoriei, stare de distracţie, deplasarea
atenţiei şi intereselor, sau greşelile (aleatoare sau caracteristice) în aplicarea cunoştinţelor sale de
limbă la vorbirea sau audierea concretă. Această poziţie, mi se pare, a aparţinut întemeietorilor

13 Moeschler/ Reboul 1999: 509, Moeschler/ Reboul 2001: 23-25.

lingvisticii generale moderne şi nu a apărut niciun motiv raţional pentru a o modifica. […]. (p. 4).

Deci, facem o distincţie fundamentală între competenţă (cunoaş- terea limbii de către
vorbitor-ascultător) şi funcţionare (folosirea reală a limbii în situaţii concrete. Numai din punctul
de vedere al idealizării […], funcţionarea este o reflectare directă a competenţei. De fapt este clar
că funcţionarea nu poate reflecta direct competenţa. O înregistrare a vorbirii naturale va arăta
numeroase porniri greşite, devieri de la reguli, schimbări ale planului în cursul vorbirii etc. […].
Deci, în sensul tehnic al cuvântului, teoria lingvistică este mentalistă deoarece ea se ocupă de
descoperirea realităţii mentale care stă la baza comportării reale. Observarea folosirii limbajului
sau răspun- surile ipotetice, obiceiurile ş.a.m.d. pot pune în evidenţă natura acestei realităţi ..., dar
desigur nu pot constituit subiectul real al lingvisticii, dacă aceasta este o disciplină serioasă.

[…] Distincţia pe care o fac aici este legată de cea de langue- parole a lui Saussure; este
necesară respingerea concepţiei acestuia despre langue ca un simplu inventar sistematic de
unităţi, şi de preferat întoarcerea la concepţia Humboldtiană despre competenţa de bază ca un
sistem de procese generative14.

Gramatica unei limbi intenţionează să fie o descriere a com- petenţei intrinseci a unui
vorbitor-ascultător ideal.

De la prima vedere cele două dihotomii prezintă o reală supra- punere, între ele existând
totuşi câteva deosebiri de substanţă. Astfel, în timp ce Saussure înţelege conceptul de limbă
(langue) ca un tezaur colectiv, Chomsky restrânge competenţa la individ, la fiecare vorbitor nativ
al unei limbi.

Conceptul chomskyan de performanţă are deci în vedere uzul limbii, adică raportul dintre
vorbitor-ascultător, dar nu unul marcat de complexitatea situaţiilor de comunicare, ci unul ideal,
plasat într-o comunitate lingvistică omogenă. În opinia lui Chomsky, teoria per- formanţei nu se
poate baza decât pe tezele gramaticii generative15.
Cu toate acestea, studiul performanţei a ajuns să determine şi alte abordări, cum sunt cele
sociolingvistice, psiholingvistice şi, foarte accentuat în ultima vreme, pragmatice.

În general, se admite că „punctul de plecare al pragmaticii poate fi situat în lucrările

filozofilor limbajului şi, mai precis, în cele două serii de conferinţe susţinute la Universitatea
Harvard (William James Lectures), în 1955, de către John Austin, prilej cu care filozoful englez
introduce noţiunea fundamentală a actului de limbaj, în sensul relevării „faptelor lingvistice
specializate în indicarea actelor de limbaj“.

14Moeschler/Reboul, p. 13–14.
15 Anne Reboul şi Jacques Moeschler, Pragmatica, azi. O nouă ştiinţă a comunicării. Traducere din limba
franceză: Liana Pop, Editura Echinox, Cluj, 2001.
 Este vorba, cu alte cuvinte, de a înţelege modul în care a fost „gândit“ actul de limbaj de către
locutor în funcţie de reacţia (feed- backul) alocutorului şi de condiţiile specifice,
extralingvistice, ale comunicării. Într-o formulă mai concisă, se studiază felul în care
enunţarea a devenit enunţ.

Teoria lui J.L. Austin despre actele de limbaj s-a născut în con- textul aşa-numitei filozofii
analitice, care urmează şi dezvoltă mai ales tezele lui Ludwig Wittgenstein din Tractatus logico-
philoso- phicus (lucrare tradusă şi în română în 1991). Acesta, austriac de origine, emigrează în
Anglia în 1929 şi predă filozofia la Universi- tatea din Cambridge, până la moartea sa în 1951.
Cu toate acestea, sistemul său filozofic a fost analizat şi dezvoltat în cadrul Şcolii de la Oxford.
Reprezentantul cel mai de seamă al acestei Şcoli a fost J.L. Austin, care şi-a expus concepţia
despre actele de limbaj în lucrarea de referinţă How to Do Things with Words, Oxford, 1962.

Concepţia lui J.L. Austin a fost dezvoltată de lingvistul american J.R. Searle în contextul
discuţiilor despre entităţile lingvistice care exprimă acte ilocutorii. S-au conturat, în acest sens,
două orientări: una ascriptivistă, reprezentată de Austin şi adepţii lui, şi o alta
descriptivistă, susţinută de J.R. Searle. În esenţă, ascriptiviştii pla- sează dimensiunea
ilocutorie a enunţului atât la nivelul lexicului (mai ales al termenilor evaluativi de felui lui
drept, bun, liber etc.), cât şi la nivelul frazelor. La polul opus, J.R. Searle consideră că
cuvintele în sine nu au valoare ilocutoarie, ele nefiind decât o descriere a obiectului. Ca atare,
actul ilocutoriu nu se regăseşte decât în cadrul unui enunţ complet. Teoria sa se va dezvolta în
două direcţii: cea a condiţiilor de reuşită a actului de limbaj şi cea a taxomoniei actelor de
limbaj.

Ipoteza de la care porneşte Searle este aceea a actului de vorbire realizat prin adoptarea unei
forme de comportament dirijată de anumite reguli. Actul de limbaj este realizat prin enunţarea
unei fraze, dar sensul acesteia nu este întotdeauna univoc, în sensul că un locutor „poate să vrea
să spună mai mult decât spune în mod efec- tiv“. În acest sens, contextul va fi cel care va
clarifica, cum spune Searle, „forţa ilocuţionară a unui enunţ“: „Când spunem că sensul variază de
la o ocurenţă a frazei la alta, ceea ce vrem să spunem în realitate este că înţelegerea sensului său
se modifică sau că sensul frazei se aplică diferit de la un context de enunţare la altul“.

Un moment semnificativ în evoluţia pragmaticii îl reprezintă teoriile elaborate de H.P. Grice,

între care cele mai importante sunt principiul de cooperare şi, derivând din el, noţiunea de
implicatură.

În esenţă, principiul de cooperare presupune ca în situaţia de conversaţie intenţia locutorului

trebuie să corespundă cu aşteptările alocutorului: „Make your conversational contribution such as
is required, at the stage at which it occurs, by the accepted purpose or direction of the talk
exchange in which you are engaged“16.

Noţiunea de implicatură vizează consecinţe ale faptului că un locutor a enunţat o frază, fără
însă ca acele consecinţe să se lase deduse din fraza însăşi. Este vorba deci de o activitate conver-
saţională care propune schimbul de informaţii. După Grice, limbajul,

„limitat la conţinutul său explicit“, nu poate fi informativ. Această calitate survine doar atunci
când locutorii prezintă dorinţa de a informa sau de a fi informaţi, adică atunci când se supun
principiului de cooperare. Există deci anumite exigenţe ale schimbului de infor- maţii, pe care
Grice le numeşte maxime conversaţionale şi ele sunt douăsprezece la număr, între care maxima
de sinceritate, maxima de cantitate, cea de calitate, de relaţie etc. În acest context, Grice intro-
duce noţiunea de implicatură şi vorbeşte despre implicaturile con- versaţionale, prin care
defineşte „propoziţiile care se cer a fi adevă- rate pentru ca maximele să fie respectate […]“.

Direcţia cognitivă din lingvistică a deschis noi orizonturi şi în cercetarea pragmatică.

Cronologic, lingvistica cognitivă a apărut în contextul dezbaterilor privind „motivaţia sintaxei“,
problemă care-şi are începuturile în concepţia lui W. von Humboldt referitoare la relaţia dintre
gândire şi expresia ei gramaticală, concepţie expusă în Über das Entstehen der grammatischen
Formen, und ihren Einfluss auf die Ideenentwicklung, 1822.
În epoca modernă, problema motivaţiei sintaxei reapare în dis- puta dintre gramaticienii
generativişti şi cei „cognitivişti“. Primii identifică o seamă de universalii formale care-şi au
sediul într-o apti- tudine identică la toţi oamenii, „care de altfel nu poate fi identi- ficată“. De aici
s-a dedus că sintaxa este arbitrară în raport cu gândirea.

Opusul acestei teorii îl reprezintă concepţia cognitivă, care neagă existenţa unei aptitudini
specifice în ce priveşte limbajul (o competenţă, în termenii chomskyeni) şi leagă limbajul de
gândirea umană, situându-se astfel în continuarea tradiţiei humboldtiene.

Cognitiviştii susţin deci drumul invers, de la structurile limbii la cele ale gândirii, cele mai
specifice structuri de limbă regăsindu-se în categoriile şi regulile sintaxei. Rezerva lui Oswald
Ducrot vizează faptul că lingviştii cognitivişti „se lovesc de aceeaşi dificultate fundamentală ca şi
gramaticienii de la începutul secolului [al XIX- lea] […], care propuneau să se meargă de la
gândire la limbă. Cum să se asigure însă că conţinuturile, denumite altădată „noţionale“ şi
acum „cognitive“, care trebuie să dea seamă de organizarea grama- ticală, nu sunt deja informate
de limbă, de vreme ce prin ea sunt în genere descrise? De unde obligaţia de a defini, cu riscul
circularităţii, o descriere nelingvistică a ceea ce se consideră că reflectă limba“17.

16 Cornelia Dragomir, Teorii şi concepte în pragmatica lingvistică, Ovidius University Pres, Constanţa, 2006,
p.111
17 Ducrot, O.,/Schaeffer, J. M., Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti,
1996, pp. 214–215
 Perspectiva adoptată însă în lingvistica cognitivă nu orientează cercetarea actului lingvistic în
sensul descris de Ducrot, ci spre ceea ce implică practic structura sintactică a frazei, invocând şi
tipurile de prelucrare pe care le implică o atare abordare. Este o clară schimbare de perspectivă
teoretică, în cadrul căreia accentual se va pune pe relevarea constrângerilor cognitive ale
prelucrării.

Dintre teoriile cognitive, cea care s-a dezvoltat mai pregnant este teoria pertinenţei elaborată
de D. Sperber şi D. Wilson. Ea a fost expusă în lucrarea de referinţă, elaborată de cei doi lingvişti
ameri- cani: Relevance. Communication and Cognition, Oxford, Blackweil, 1986.
Principiul de bază al teoriei este principiul pertinenţei, pe care Sperber şi Wilson îl
sintetizează în următoarea aserţiune: „Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia
propriei sale pertinenţe optimale“. Pertinenţa este determinată de doi factori principali: efortul
cognitiv şi efortul contextual, ceea ce înseamnă că:
„(a) Într-o situaţie dată, cu cât un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atât este
mai pertinent“. Efortul cognitiv vizează natura stimulului ce trebuie prelucrat: lungimea
enunţului, structura sintactică, condiţiile accesului lexical.

„(b) Într-o situaţie dată, cu cât un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu atât este
mai pertinent“. Este vorba despre efectele contextuale ce derivă din interpretarea enunţului într-
un context dat.

În general, teoria pertinenţei poate fi subsumată unor teze, precum:

 Comunicarea verbală este în relaţie nu numai cu codul, ci şi cu inferenţa.
 Prelucrarea enunţurilor implică două feluri de procese mentale: unul legat de
reprezentare, determinant în formarea ipote- zelor, altul relaţionat cu procesele de natură
computaţională, care sunt, de fapt, calcule inferenţiale.
 Interpretarea pragmatică a enunţurilor, procedeu care vizează forma propoziţională a
enunţului, adică implicitările şi explicitările sale.
 Intrebuinţarea enunţului, care poate fi descriptivă, prin legarea formei propoziţionale, a
enunţului de „forma“ gândului locu- torului, şi interpretativă, în sensul că forma propoziţională a
enunţului reprezintă o interpretare a gândului locutorului“.
Criticile aduse acestei teorii au fost sintetizate, între alţii, de Oswald Ducrot, el relevând, între
altele, „caracterul vag, în ciuda aparenţei lor cantitative, al noţiunilor de cost şi efect negativ“. De
asemenea, redarea ipotezelor sub forma unor propoziţii, „în sens logic“, care pot fi adevărate sau
false, „câtă vreme mulţi lingvişti încearcă eliminarea acestei dicotomii din cadrul descrierii
semantice“. Pe de altă parte, „utilizarea aceleiaşi idei de pertinenţă pentru a explica determinarea
contextului în care are loc interpretarea şi modul în care interpretarea se constituie în acest
 context“ nu poate evita un demers circular, această dificultate fiind, de altfel, „esenţială noţiunii
înseşi de situaţie, dat fiind că aceasta acţionează asupra sensului enunţului şi este concomitent
proiectată de el“18.

Din datele de până aici se poate observa o preponderenţă a teoriilor pragmatice în spaţiul anglo-
american. „Dacă pragmatica s-a dezvoltat în special în Statele Unite şi în Anglia, – se precizează în
Moeschler/Reboul – aceasta se datorează mai întâi importanţei curentelor analitice în filozofie, dar
şi opţiunilor radicale ale teoriei lingvistice de vreo treizeci de ani încoace, sub influenţa lui
Chomsky.“ Este evident, în acest sens, că unele aspecte fundamen- tale ale pragmaticii, cum este
teoria implicaturilor sau implicitărilor, au fost preluate din filozofia limbajului. Totuşi, pe plan
strict lingvistic, „interesul pe care l-au arătat lingviştii pentru aspectele pragmatice ale limbajului
ţine în principal de o reacţie faţă de tezele radicale ale lui Chomsky […]“.
Dacă lăsăm la o parte numeroasele abordări repetitive, putem afirma că lingvistica europeană
a dat domeniului pragmaticii cel puţin două personalităţi cu contribuţii remarcabile la dezvoltarea
acestuia. Este vorba despre Émile Benveniste şi Oswald Ducrot.

Émile Benveniste, în Problèmes de linguistique générale, Gallimard, Paris, 1966, apoi în vol.
al II-lea, apărut tot la Gallimard, în 1974 (v. şi versiunea românească datorată Luciei Magdalena
Dumitru, Editura Teora, 2000, 2 vol.), a scos pragmatica din dome- niul performanţei, susţinând
că ea aparţine competenţei, întrucât aspectele pragmatice sunt codificate în limbă, în sensul că
limba conţine instrucţiuni în ce priveşte posibilele ei utilizări. Este ceea ce astăzi se cunoaşte ca
teoria pragmaticii integrate.

Referindu-se la utilizarea propriu-zisă a limbii, lingvistul francez susţine existenţa, aici, a

unui „mecanism total şi constant“ care afec- tează întreaga limbă. „Dificultatea – admite el – este
de a sesiza acest fenomen important, atât de frecvent încât pare să se confunde cu limba însăşi,
atât de necesar încât se poate sustrage atenţiei“. Această stare de lucruri face ca enunţarea să
reprezinte, de fapt, o „punere în funcţiune a limbii printr-un act individual de utilizare“. Dar
Émile Benveniste precizează imediat şi condiţia specifică a enunţării, care „reprezintă actul însuşi
de producere a unui enunţ, nu textul enunţului […]. Acest act este opera locutorului care mobi-
lizează limba pentru sine, Relaţia locutorului cu limba determină caracteristicile lingvistice ale
enunţării. Trebuie privită ca operă a locutorului, care se foloseşte de limbă, şi din perspectiva
caracte- risticilor lingvistice care marchează această relaţie“19.

În afara delimitărilor teoretice, el are contribuţii importante în studierea deixis-ului, a exprimării

subiectivităţii prin limbă, a indi- cării coerenţei temporale în enunţ. A introdus, de asemenea,

18 Ducrot/Schaeffer, op. cit., p. 498–499

19 Moeschler/Reboul, p. 292 şi cf . Ducrot/Schaeffer, p. 240–241
noţiunea de „delocutivitate“, dezvoltată ulterior de J. C. Anscombre, în studiul Délocutivité
généralisée, délocutivité benvenistienne et perfor- mativité, „Langue française“, 1979, nr.42, p. 69–
84.
O diversitate deosebită cunosc cercetările lui Oswald Ducrot. Între ele, conceptul de
instrucţiune, prin care se redă semnificaţia frazelor, pe baza instrucţiunilor ataşate cuvintelor limbii
sau, cum le spune Ducrot, „mots du discours“. Fenomenul este sesizat mai cu seamă în cazul
conectorilor (conjuncţii, locuţiuni, adverbe fără semnificaţie referenţială).
Între diferitele teorii elaborate în epocă, cele lineare şi cogni- tiviste, Ducrot şi Anscombre s-
au ilustrat prin aşa-numita „teorie în Y“ care se bazează pe informaţiile lingvistice şi pe
informaţiile extralingvistice, regăsibile în frază. Aceasta, în urma interpretărilor lingvistice
furnizează semnificaţia. Astfel, semnificaţia frazei, îmbi- nată cu informaţiile extralingvistice,
produce sensul enunţului. După O. Ducrot, obiectul pragmaticii integrate este semnificaţia
frazei. Pragmatica integrată s-a dezvoltat în Franţa şi, cum am arătat, îşi are originea în studiile
lui Ducrot şi Anscombre. Ea a apărut în paralel cu tradiţia inaugurată de Grice, care, după cum
am văzut, postula folosirea limbajului în comunicare şi discurs ca fiind deter- minat de anumite
principii generale care generează inferenţele pragmatice. Pragmatica integrată este datoare
structuralismului euro- pean prin faptul că „vede în aspectele vericondiţionale ale enunţu- rilor
consecinţe ale proprietăţilor argumentative înscrise în structura limbii“.
Un aport notabil a adus O. Ducrot în ce priveşte teoria conec- torilor (logici şi neologici). În
această privinţă, concepţia sa este nonformalistă şi nonreducţionistă. El contestă faptul că
operatorii şi conectorii din limbile naturale ar poseda semnificaţie logică. De aici decurge şi
combaterea ideii reducţioniste, după care întrebuinţările nonlogice ale conectorilor prezintă acest
aspect doar în aparenţă, căci, în realitate, enunţurile sunt reducţii ale unor relaţii logice mai
complexe. În acest sens, el realizează o analiză în profunzime a conectorilor dacă şi şi.

În efortul său de a argumenta în favorarea unei concepţii noninferenţiale relative la

pragmatica integrată, O. Ducrot a elaborat o serie de legi ale discursului, pornind de la înţelegerea
enunţului ca pe un proces în două etape: una aparţinând componentei lingvistice, cealaltă
componentei retorice. În cartea sa Dire et ne pas dire.Principe de sémantique linguistique,
Hermann, Paris, 1972, p. 132– 137, Ducrot dă câteva exemple de legi ale discursului, cum ar fi
legea informativităţii, legea exhaustivităţii şi legea litotei, la care putem adăuga şi legea
insuficienţei, legea economiei şi legi asociate negaţiei20.
Prodigioasa activitate a lui O. Ducrot în domeniul pragmaticii include şi teoria presupoziţiei.
În esenţă, „presupoziţia nu este nici o condiţie de întrebuinţare a unui enunţ şi nici o o condiţie de
conţinut, ci o condiţie asupra cadrului care este impus discursului“. Ca atare, orice act ilocuţionar

20 Moeschler/Reboul, p. 292 şi passim. Cf şi Ducrot/Schaeffer, p. 240–241, 496; 474.

 „presupune realizarea unui act de presupoziţie, a cărui funcţie este de a fixa cadrul ulterior al
discursului“.

Acestei teorii i se adaugă, tot ca o componentă a pragmaticii integrate, teoria argumentaţiei,

constituită în continuarea viziunii structuraliste a lingvistului francez, dar şi a colaboratorului său
apro- piat Jean-Claude Anscombre. Cei doi inversează, întru-un fel, raportul dintre valoarea
referenţială şi valoarea argumentativă, susţinând, în opoziţie cu teoriile logiciste, că, din punct de
vedere semantic, valoarea referenţială a enunţurilor nu este primară, ci secundară. Primare şi
înscrise în structura limbii sunt valorile argu- mentative, considerate, de obicei, ca ţinând de
discurs sau de con- textul său pragmatic. De aici rezultă că „faptele semantice primare nu privesc
valoarea de adevăr a enunţurilor, ci valoarea argumen- tativă a frazelor, şi că este posibilă
descrierea valorilor de adevăr ale enunţurilor ca derivând, din punct de vedere pragmatic, din
valorile argumentative“21.

Un interes deosebit a suscitat şi teoria polifonică, pe care Ducrot a elaborat-o pe la sfârşitul

anilor ’70 şi începutul anilor ’80. La baza ei stau conceptele de frază, enunţ şi enunţare. După
Ducrot, fraza este o „entitate abstractă“ ce include un ansamblu de cuvinte com- binate după
reguli sintactice. Enunţul reprezintă enunţarea particulară a frazei sau, cu alte cuvinte, Ducrot va
vorbi mereu despre semnificaţia frazei şi despre sensul enunţului, căruia îi atribuie o autonomie
relativă, ce depinde de doi factori: coeziunea şi independenţa.
Caracterul polifonic al enunţului derivă din multiplicitatea „subiecţilor“ care participă la
elaborarea lui. Există astfel subiectul vorbitor, care este un individ din lumea reală, şi locutorul şi
enun- ţiatorii, care sunt entităţi „teoretice“, şi nu fiinţe „în carne şi oase“. Locutorul este responsabil
de enunţare, lui corespunzându-i alocutorul, adică cel căruia îi este adresată enunţarea. În enunţare
se produc anumite acte ilocuţionare, de care este responsabil enunţiatorul, în cuplu cu destinatarul,
căruia îi sunt adresate actele ilocuţionare. Atât enunţiatorul, cât şi destinatarul sunt „entităţi
teoretice“. Această pluralitate de voci constituie polifonia enunţului.
Toată această structură discursivă este aplicată de Ducrot la anumite fenomene lingvistice sau
pragmatice precum negaţia, ironia sau discursul raportat.

Chiar dacă nu a produs o teorie specifică sau concepte defini- torii, contribuţia lui Jacques
Moeschler în diferite zone ale prag- maticii sunt semnificative şi de neocolit. Vom releva, în primul
rând, dezvoltările pe care le-a dat teoriei presupoziţiei elaborate de O. Ducrot, în special în
lucrarea Ordres et raisons de langue, Seuil Paris, 1982, unde realizează o analiză a respingerilor
presupoziţionale.

21 Ibidem, p. 200–305
 Bibliografie:

-Dijk, T.A. Van (1977), Text and Context. Explorations in the Semantics and Pragmatics of
Discourse, Londres, Longman.
-Ducrot, O.,/Schaeffer, J. M., Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel,
Bucureşti, 1996.