Sunteți pe pagina 1din 63

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE


DEPARTAMENTUL ISTORIA ROMÂNILOR, UNIVERSALĂ ŞI
ARHEOLOGIE

LESNIC MARINA

TITLUL TEZEI
Cartea religioasă ca instrument de rusificare în Basarabia sub
stăpânirea țaristă
224.1 ISTORIE
Teză de licenţă

Sef Departament ______________ Prof. univ. dr. hab. Ion Eremia


(semnătura)
Conducător ştiinţific: _____________ Conf. univ. dr. Ion Gumenâi
(semnătura)
Autorul: ______________
(semnătura)

CHIŞINĂU-2015
CUPRINS

INTRODUCERE.....................................................................................................3

I.SPECIFICUL DIFUZĂRII CĂRŢII RELIGIOASE ROMÂNEŞTI ÎN


BASARABIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

1.1.Cartea de cult - fundamentul dezvoltării vieţii religioase în Basarabia în secolul


al XIX-lea............................................................................................................9
1.2 Circulaţia tipăriturilor şi cărţilor bisericeşti în Basarabia sub dominaţia
Imperiului Rus................................................................................…………......26

II. IMPACTUL LITERATURII RELIGIOASE RUSE ASUPRA VIEŢII


SPIRITUAL-CULTURALE DIN BASARABIA
2.1.Politica Imperiului Ţarist de rusificare a literaturii religioase în Basarabia în
secolul al XIX-lea.................................................................................................. 40
2.2. Consecinţele politicii de rusificare a literaturii religioase în Basarabia în
secolului al XIX-lea .............................................................................................53
CONCLUZII…..…………………………….…………………………………...60
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE……………………………………………....62

2
INTRODUCERE

Actualitatea temei. Această temă merită un interes deosebit deoarece pentru o cunoaştere
la nivel a evoluţiei culturale basarabene din epoca modernă este necesar de a cunoaşte şi
specificul difuzării cărţii religioase în această perioadă, precum şi rolul acesteia în cadrul vieţei
religioase din Basarabia epocii moderne. Însă fără o anumită analiză amplă al fenomenului de
dezvoltare şi circulaţie a literaturii religioase ce s-a manifestat după anexarea Basarabiei la
Imperiul Rus, este imposibil de urmărit specificul politicii Imperiului Rus de rusificare şi
consecinţele acsetei rusificări religioase în epoca modernă. Menţionăm faptul că anexarea
Basarabiei la Imperiul Rus, în 1812, a condiţionat schimbări esenţiale în evoluţia culturală, cât si
în modul de difuzare a cărţii de cult româneşti. Imperiul Rus în această perioadă înregistrează un
interes deosebit faţă de avuţia culturală basarabeană şi faţă de fenomenele noi, cum ar fi cel al
raptului teritorial, al patrimoniului spoliat de către cei veniţi.
Abordarea tematicii pe care a fost axată investigaţia noastră ne permite, să determinăm
complexitatea şi caracterul contradictoriu al politicii interne a ţarismului, să reliefăm
particularităţile politicii culturale a ţarismului în Basarabia şi modul de implimentare a acestei
politici în domeniul tipăririi şi circulaţiei cărţii de cult din Basarabia etc. Reieşind din aceste
considerente susţinem că tema dată prezintă un interes destul de notoriu şi aspectele menţionate
mai sus ne dau un temei serios pentru o cercetare a fiecărui aspect sau detaliu menit să
contribuie la elucidarea unor momente şi faţete atât de controversate din istoria vieţii culturale
şi spirituale basarabene, pentru ca aceste rezultate elucidate obţinute să fie benefice pentru
societate.
Scopul şi sarcinile lucrării. Ţinând cont de importanţa, complexitatea şi particularităţile
problemei, avem drept scop de a cerceta schimbările care au avut loc după anexarea
Basarabiei, în viaţa spirituală, ce tine de aspectul literaturii religioase. Reieşind din acest scop
general urmează a elucida esenţa şi consecinţele politicii ţariste aupra cărţii de cult romîneşti
atrăgând o atenţie deosebită asupra fenomenului politicii de rusificare a literaturii religioase în
Basarabia secolului XIX.. Realizarea scopului preconizat determină soluţionarea următoarelor
sarcini:
1. analiza premiselor ce au cauzat lupta activă a societăţilor bisericeşti pentru păstrarea şi
difuzarea cărţii religioase romîneşti atât a valorilor naţionale;
2. studierea modalităţilor de dezvoltare şi difuzare a literaturii religioase din Basarabia;
3. determinarea consecinţelor şi importanţei difuzării cărţii româneşti de cult pentru viaţa
culturală şi socială a populaţiei din teritoriul respectiv;

3
4. elucidarea cauzelor înfiinţării Comisiei Arhivelor şi Societăţii Istorico– Arheologice după
anexarea Basarabiei la Imperiul Rus;
5. determinarea cauzelor, amploarea şi consecinţele păstrării literaturii spirituale şi naţionale,
cât şi formele manifestare a acţiunilor întreprinse pentru conservarea acesteia. Reuşita realizării
obiectivelor propuse anterior depinde nu numai de suportul bibliografic ci şi de modul de
interpretare a lucrărilor, ţinând însă cont de faptul că nici o lucrare nu poate fi în totalmente
obiectivă şi imparţială.
Suportul metodologic şi teoretico - ştiinţific. La baza studierii problemei stau
cunoştinţele acumulate pe parcursul istoriei acestea fiind analizate urmărindu-se
consecutivitatea fenomenelor istorice – culturale, cauza şi efectul acestora. Cercetările ţin de
investigarea concretă a problemei culturii literaturii religioase în Basarabia(1812-1918), o
analiză critică a surselor e de neconceput, fără analiza critică a materialului documentar utilizat.
Istoriografia problemei. Este un fapt bine cunoscut deja scrisului nostru istoric, că
interesul pentru istoria Basarabiei, în general şi pentru problemele ce ţin de politicile culturale
ale ţarismului, în special, a fost unul constant din momentul anexării acestui teritoriu. Multiple
aspecte, însă ce ţin de istoria culturală a acestei provincii româneşti au fost reflectate în
epocă(sec.XIX-XX), din perspectiva istoriografiei tradiţionale, imperiale, ţariste, apoi sovietice,
exprimând o interpretare vădită tendenţioasă şi unilaterală. Gradul de elaborare al temei studiate
nu este unul avansat, fiind abordată adesea tangenţial în literatura de specialitate mai cu seamă în
cea ce priveşte politica difuzării cărţii religioase în Basarabia în perioada ţaristă. Ţinând cont de
gradul de cercetare a temei, totuşi, ar trebui să remarcăm că imaginea despre viaţa cultural –
spirituală acestei provincii româneşti continuă să fie reflectată din perspectiva unor concepte
diametral opuse – ale istoriografiei post-sovietice şi/sau ruseşti, pe de altă parte şi, respectiv, ale
istoriografiei române – pe de altă parte. Pornind de la anumite considerente ce au la bază criteriul
cronologic, vom încerca să evidenţiem din perspectiva paralelismului istoric, convenţional - două
etape mari ale problemei:
I. istoriografia modernă-de la anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru (numit impropriu
Basarabia),în 1812 de către Rusia ţaristă-până la anul revenirii acestor pământuri în matricea lor
istorică, în 1918.
II. istoriografia contemporană–începând cu anul 1918 şi până la zi-etapă mult prea dificilă
sub aspectul sistemelor politice ce s-au perindat pe arena istoriei în acest spaţiu. De aceea,
considerăm justificate intenţia de a delimita această perioadă in trei subetape: cea interbelică,
postbelică (sovietică) şi cea recentă (după 1989).
Din lipsă de spaţiu nu vom enumera toate studiile cu referire la tema de cercetare
limitându-ne doar la trasarea şi punctarea celor mai importante.
4
Interesul pentru carte şi tipar s-a manifestat încă din secolul al XIX, când apar unele lucrări
în limba rusă referitoare la acete subiecte. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea G. Gore
publică un material, inedit pentru acele timpuri, în care se referă la apariţia şi activitatea
tipografiilor din Moldova, în care abordează şi unele momente din istoria activităţii tipografice
de la Chişinău. 1
Lucrările lui A. Stadnitzki, conţin informaţii importante, valoarea documentară a
informaţiilor oferite de cercetător asupra perioadei ce reflectă începutul activităţilor de tipărire
de către Gavriil Bănulesu-Bodoni la întemeierea tipografiei de la Chişinău şi tipărirea cărţilor
bisericeşti. Constatăm că, au fost întreprinse primele aprecieri şi asupra cărţilor apărute în
Tipografia Exarhicească a Basarabiei. În paralel problema este abordată şi în alte lucrări: În două
lucrări publicate la sfârşitul secolului al XIX şi începutul secolului XX, Zamfir Arbore, ne oferă
informaţii destul de preţioase. În prima lucrare 2 întîlnim date despre tipăriturile româneşti din
bibliotecile mănăstirilor, iar în a doua există informaţii sumare, dar destul de utile despre unele
cărţi bisericeşti, aflate în bibliotecile bisericilor din diferite localităţi ale Basarabiei. 3 La această
etapă în istoriografia basarabeană (scrisă în mare parte ruseşte), s-a conturat un tablou amplu
asupra vieţii spirituale şi asupra istoriei cărţii şi tiparului în Basarabia, asupra acţiunilor
întreprinse de unii ierarhi locali în vederea susţinerii activităţilor ce ţin de acumularea
patrimoniului de cult.
Cercetări esenţiale au completat imaginea cărţii bisericeşti din Basarabia secolului al XIX-
lea, după anul 1918. După Unirea Basarabiei cu România, în anul 1918, cartea tipărită la
Chişinău a fost cercetată de către Ştefan Ciobanu, care dedică o lucrare destul de documentară
pentru acea perioadă şi publicată la Chişinău, în anul 1923. 4 Autorul consacră un capitol
tipăriturilor bisericeşti, ieşite de sub teascurile tiparniţei de la Chişinău în perioada de ocupaţie
rusească. La etapa interbelică (1918-1940), în istoriografia românească s-a observat o creştere
vădită a interesului manifestat pentru studierea problemelor ce ţin de acumularea şi dezvoltarea
cărţii de cult, precum şi de problemele ce ţin de istoria cărţii tiparului în Basarabia. Anume
cercetările cărţii de colecţie fiind, în temei, orientate spre valorificarea şi publicarea materialului
documentar, precum şi spre catalogarea în valoroase repertorii bibliografice, care au reuşit să
înregistreze un repertoriu cronologic al cărţii româneşti din 112 biserici. 5 În urma unor

1
Г. Горе, О начале типографического дела в Молдавии, в Бессарабские областные
ведомости, 1867, 4 февраля.
2
Z. Arbore, Basarabia în secolul al XIX-lea, București,1898, p. 352.
3
Z. Arbore, Dicționarul geografic al Basarabiei, Chișinău, 2001.
4
Ș. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chișinău, 1923, p. 324.
5
P. Constantinescu-Iași, Circulația vechilor cărți bisericești românești în Basarabia sub ruși,
Chișinău, 1929, p. 173.
5
investigaţii în bibliotecile bisericilor din Basarabia istorică, P. Constantinescu-Iaşi a publicat un
studiu destul de interesant despre circulaţia tipăriturilor româneşti pe teritoriul dintre Prut şi
Nistru, înstrăinat în anul 1812 de Rusia Ţaristă. Un alt cercetător este şi Constantin Tomescu,
care a publicat rezulatatele cercetărilor sale de la mănăstirea Dobruşa din partea de nord a
Moldovei de răsărit. 6 Bibliografia tipăriturilor basarabene ne mai sunt completate şi de lucrările
altor cercetători. Cele mai multe cercetări au fost întreprinse în ultima etapă(după 1989),
informaţii preţioase referitoare la tema dată ne sunt oferite de către Paul Mihail, care întregeşte
tabloul vieţii spirituale şi a cărţii tipărite în Basarabia în perioada dominaţiei ţariste. Cercetătorul
este unul din puţinii ce s-a ocupat de laturile acestei probleme. Paul Mihail a investigat mai
multe biblioteci parohiale din centrul şi parţial nordul Basarabiei, rezultatele fiind incluse într-o
mare lucrare de rezonanţă în mediul ştiinţific de pe ambele maluri ale Prutului. 7 De o valoare
inestimabilă este altă lucrare a lui Paul Mihail, editată la Chişinău în perioada 1814-1918. 8
În perioada etapei postbelice este observată şi valoarea documentară a unor lucrări ce au
completat informaţia ştiinţifică despre viaţa spirituală şi despre cartea basarabeană din secolul al
XIX-lea, dar cele mai numeroase cercetări au fost întreprinse în ultima etapă-cea recentă care
debutează cu sfârşitul anilor ’90, rod al unei munci îndelungate: depistare, identificare,
catalogare, ca drept exemplu în acest sens ne serveşte lucrarea Mariei Danilov. 9 Lucrarea Mariei
Danilov reprezintă o sinteză, în care a fost valorificat şi analizat un număr considerabil de
documente de arhivă din Chişinău şi Odesa, referitoare la cartea şi tipaul din Basarabia sub
ocupaţie ţaristă (1812-1918). Interesul ştiinţific al dr. Maria Danilov este orientat, atât în direcţia
istoriei cărţii din Basarabia, cât şi cea ieşită de sub teascurile tipografiilor din alte centre
româneşti şi străine. Apar o serie de lucrări cu caracter general de istorie a Basarabiei-Boris
Buzilă, 10 acestea vizând diverse aspecte din istoria culturii noastre, cu capitole specializate –dar
care nu aduc nimic nou în problema abordată. Contribuţii însemnate în domeniul apariţiei şi
evoluţiei cărţii şi tiparului din spaţiul românesc aparţin academicianului Andrei Eşanu, care a
elaborat şi editat mai multe lucrări ştiinţifice referitoare la subiectele care ne interesează. Andrei
Eşanu urmăreşte evoluţia cărţii tipărite în centrele tipografice româneşti de la est de Carpaţi de la

6
C. Tomescu, Însemnări din cărțile monastirii Dobrușa (Soroca), în Arhivele Basarabiei I, nr,1,
1929, p. 59-61.
7
P. Mihail, Mărturii de spiritualitate în Basarabia, Chișinău,1993, p.257.
8
P. Mihailovici, Tipărituri românești de la 1812 până la 1918, Academia Română. Studii și
cercetări XLVI, București 1941.
9
M. Danilov, Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia 1812-1918( între tradiție și
politica țaristă), Chișinău, 2007, p.264.
10
B. Buzilă, Pagini din istoria vieții bisericești din Basarabia, Chișinău ,1996, p.116.
6
începuturi, până în primele decenii ale secolului XX. 11Acestea sunt parte din lucrări cu privire la
subiectul analizat în teza dată. Astfel vorbind despre istoriografia română menţionăm că în
operele istoricilor români au fost abordate diverse subiecte de ordin cultural şi spiritual de o
importanţă majoră.

Izvoarele. Evident că specificul temei date a impus cercetarea unor documente publicate 12,
astfel au fost analizate Труды Бессарабской Церковного-Ареологической Комисии, 13 precum
şi analiza revistei Кишиневские Епархиалъные Ведомоcтье, 14. Tot odată au fost utilizate şi
izvoare inedite prezente în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova 15, care ne
elucidează procesele ce au avut loc în sfera vieţii spirituale în perioada dominaţiei ruseşti, astfel
analiza acestor documente ne-au servit ca bază de plecare în cercetarea subiectului propus.
Structura lucrării. Lucrarea dată este compusă din două capitole, primul capitol
Specificul difuzării cărţii religioase româneşti în Basarabia în secolul al XIX-lea, care cuprinde
două paragrafe:1. Cartea de cult – fundamentul dezvoltării religioase în secolul al XIX-lea; -
cartea a consemnat adevărul neamului nostru – conştiinţa unităţii naţionale. Cartea religioasă
reprezintă fundamentul evoluţiei religioase în secolul al XIX-lea din motivul că anume întreaga
învăţătură se făcea pe baza acestor cărţi de cult şi circulaţia acestora, mai cu seamă cartea de la
Chişinău care se înscrie în circuitul valorilor de carte românească după anul 1814. Cel ce a
format acest fundament al patrimoniului religios românesc a fost mitropolitul Gavriil Bănulescu
– Bodoni, el a fost cel ce a organizat tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română în eparhia nou
– înfiinţată a Chişinăului şi a Hotinului. Al doilea paragraf: 2. Circulaţia tipăriturilor şi cărţilor
bisericeşti în Basarabia sub dominaţia Imperiului Rus; - Politicile imperiale în domeniul tiparului
difuzării cărţi au fost susţinute permanent, de sistemul instituţiilor de cenzură. Statul acestora
era supus unor modificări permanente, ceea ce permitea funcţionarilor să administreze
(manipuleze) legislaţia după bunul lor plac. Un aspect al problemei era şi cel al circulaţiei cărţii
vechi româneşti în spaţiul dintre Prut şi Nistru; Cu toate acestea literatura religioasă rămâne a fi
şi îşi ocupă locul său aparte în cadrul societăţii şi cea mai mare parte desigur în instituţia
bisericească, în care şi-a găsit fiinţă şi al doilea capitol care este: Impactul literaturii religioase

A. Eșanu, Tiparul și editarea cărților în Moldova (sec. XIX- înc. sec. XX ), în volumul Cartea Moldovei (sec.
11

XVII-înc. sec. XX), Chișinău, 1992, p. 10-29.


12
Труды Церковного истерико-археологического обшества Бессарабии, vol.9, Chişinău
1915.
13
Труды Бессарабской Церковного-Ареологической Кoмисии, Chişinău 1909.
14
Кишиневские Епархиалъные Ведомоcтье, 1898, nr.20.
15
ANRM, F.205, inv.1, d.404. Открытии Кишиневской Духовной Типограии( 12.03.1814-
15.10.1821)
7
ruse asupra vieţeii religioase în Basarabia; cu paragraful 2.1. Politica Imperiului Ţarist de
rusificare a literaturii religioase în Basarabia în
secolul al XIX-lea; - odată cu încorporarea Basarabiei Imperiului Rus s-a încercat o schimbare
nu numai pe plan social, politic, economic – dar şi spiritual. Dacă pentru alte structuri statale
specific pentru Biserica Ortodoxă a fost încadrarea şi participarea la edificarea conştiinţei şi
unităţii naţionale, atunci pentru Imperiul Rus, datorită formulei în care a fost încadrată această
instituţie spirituală a avut o funcţie practic inversă, şi anume de încadrare şi menţinere a unităţii
acestui organism supranaţional, anume prin ştergerea specificului naţional.
În epoca modernă evoluţia şi circulaţia cărţii de cult, păstrarea şi ocrotirea acesteia de către
comunitatea locală s-a confruntat cu diverse dificultăţi. Însă problema cea mai gravă în acest
sens a fost politica de rapt promovată de ţarismul Rus în Basarabia. Această politică a fost cea
care a stopat ideea difuzării cărţii bisericeşti româneşti, a stopat ideea dezvoltării patrimoniului
naţional cât şi a comunităţii în general. Politica ţaristă impusă pe teritoriul dintre Prut şi Nistru a
dus la inexistenţa unor idei naţionale a unor instituţii de profil, a unor oameni de artă;
consecinţele acestei politici este larg reflectată în ultimul subcapitol 2.2 Consecinţele rusificării
literaturii religioase asupra vieţeii spritula-culturale din Basarabia; - Consecinţele politicii de
rusificare a literaturii religioase în Basarabia derivă din primele acţiuni interprinse de către
Imperiul Ţarist în această regiune. Pentru un început au fost confiscate şi interzise spre difuzare
cărţile liturgice în limba română, apoi distruse şcolile naţionale şi începutul rusificării populaţiei,
fenomen care a culminat prin închiderea Tipografiei Eparhiale, pierderea mesajului creştin al
ortodoxiei dintre biserică şi populaţia autohtonă. În felul dat are loc stoparea procesului de
dezvoltare a conştiinţei naţionale şi începutul divizării populaţiei în două naţiuni: moldovenism
şi românism. Aceste consecinţe care sunt multiple şi-au lăsat urme adânci şi dureroase care s-au
păstrat secole în şir în istoria neamului nostru.
Noutatea ştiinţifică a tezei constă însăşi prin faptul că se valorifică un domeniu mai puţin
cercetat în istoriografie, tema fiind în acelaşi timp destul de importantă şi interesantă.
Importanţa practică a tezei constă în faptul că pe viitor aceasta va putea sta la baza
elaborării unor noi lucrări. Mai menţionăm faptul că tema cercetată prezintă un interes vădit
deoarece în arhive se păstrează dosarele necesare, în care sânt informaţii atât cu privire la
evoluţia vieţii spirituale cât şi la întregile faţete ale problemei date, aceste documente ne vor
ajuta să înţelegem procesele ce au avut loc în perioada studiată.

8
I. Specificul difuzării cărţii religioase româneşti în Basarabia în secolul al XIX-lea
I.2.Cartea de cult – fundamentul dezvoltării religioase în Basarabia în secolul al XIX-lea

Cartea a consemnat adevărul neamului nostru – conştiinţa unităţii naţionale. Cartea religioasă
reprezintă fundamentul patrimoniului religios în epoca modernă din motivul că anume întreaga
învăţătură se făcea pe baza acestor cărţi de cult şi circulaţia acestora, mai cu seamă cartea de la
Chişinău care se înscrie în circuitul valorilor de carte românească după anul 1814.
Basarabia, după anul 1812, devenită gubernie ecleziastică rusească – datorită unui regim
despotic, politico-miltar, impus de administraţia ţaristă – a continuat să persisite încă într-un
secol dominat totalmente de cartea religioasă. 16 Acest fenomen ţine însă de cauză şi nu de efect.
Unii cercetători însă, concluzionează că anume cartea religioasă era cerută şi căutată de masele
largi ale basarabenilor (...), în ea găsindu-şi hrana sufletească ţărănimea moldovenească. 17
Acceptarea acestei afirmaţii – privitor la istoria cărţii religioase basarabene, ar echivala,
bineînţeles cu o imagine greşita recreată a Basarabiei, încât ne confruntăm, în viziunea
interpretativă a acestor fapte cultural-spirituale basarabene din secolul al XIX-lea, cu un specific
destul de nuanţat, impus de astfel de o istorie străină. Accentul prea insistent pe specific însă ar
putea dăuna imaginii unitare bazate pe continuitatea procesului istoric.
Dincolo de acele conotaţii ale specificului istoriei cărţii basarabene se impune o
reconsiderare a procesului cultural şi spiritual din Basarabia din perioada ocupaţiei ţariste.
Reconsiderarea priveşte în special cauzele şi subtextele organizării tiparului bisericesc după anul
1812, şi, respectiv o reevaluare - de context – rolului şi meritului atribuit, în această privinţă, lui
Gavriil Bănulescu-Bodoni, cel ce a format acest fundament al cărţii religioase româneşti.
Personalitatea mitropolitului este mult mai complexă decât ar putea fi încadrată într-un fel
anume. El a fost cel ce a organizat tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română în eparhia nou –
înfiinţată a Chişinăului şi a Hotinului. Conform ucazului sinodal din 4 mai 1814 impunea
restricţii dure: cărţile tipărite în Tipografia Duhovnicească a Basarabiei urmau să fie reproduse în
exclusivitate, după ediţiile apărute anterior în tipografiile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
Activitatea cărturărească a mitropolitului Gavriil Bănulescu – Bodoni se încadrează perfect
între tradiţie şi politica ţaristă, anume în cadrul a activităţii sale cartea de cult românească se
cristalizează şi serveşte baza fundamentală a patrimoniului religios. Această cristalizare a fost
una destul de dificilă în care mitropolitul Gavriil Bănulescu – Bodoni, trebuia să respecte

16
M. Danilov, Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia 1812-1918( între tradiție și
politica țaristă), Chișinău, 2007, p. 12.
17
Al. Boldur, Lupta pentru limba românească și ideea unirii, Chișinău, 1993, p. 97.
9
restricţiile impuse de Sinodul din Petersburg, referitor la tipărirea cărţilor româneşti, traducerea
cărora urma să se facă – după ediţiile sinodale.
Chiar dacă meritele cărturăreşti au fost/sunt recunoscute unanim în scrisul nostru istoric,
riscul unei pronunţări distorsionate asupra personalităţii exarhului - şi după 1989 – nu este
depăşit încă. 18
Dintre cărţile ce au format fundamentul evoluţiei religioase sunt cele ieşite sub teascul
Tipografiei Exarhiceşti a Basarabiei în perioada păstoriei mitropolitului Gavriil Bănulescu –
Bodoni (1814-1821). Dintre acestea sunt: Liturghierul, apărut în 3 august 1815, este prima carte
ieşită de sub teascurile tiparniţei „ce se află în sfânta Mitropolie a Chişinăului şi a Hotinului în
Chişinău, după cum stă scris pe pagina de titlu a cărţii” . Motivaţia apariţiei acestei sfinte cărţi
este explicată chiar de Gavriil în textul Precuvântare - aşezat la începutul cărţii:”iată că întîiu s-
a tipărit cea mai trebuincioasă bisericilor carte, de care într-această eparhie este prea mare lipsă,
Slujebnicul, care în limba romanescă să zice Liturghie ”. Lipsa rituală acestei cărţi de ritual în
unele biserici din eparhia “proaspăt” creată este într-adevăr un fapt confirmat prin mărturii de
epocă, în special , stau dovadă însemnările manuscrise de pe exemplarele păstrate în incinta
unor biserici, ajunse ulterior în patrimonial unor instituţii publice (biblioteci,muzee). Când
cărţile erau puţine – ele erau ulterior copiate pentru a servi unor nevoi spirituale ale neamului în
timpuri de restrişte.
Un aspect important la care aveam a ne opri priveşte anume cuprinsul textului inclus în
ediţia Liturghierului de la Chişinău, ce este totuşi – o traducere integrală după ediţiile sinodale,
sau una parţială cu corectări întreprinse de exarhul Gavriil . După toate opiniile vehiculate,
concluzia rămâne a fi cum că această carte este o traducere după ediţiile slavone.
Liturghierul, prima carte liturgică apărută în Tipografia Exarhicească din Chişinău (1815),
este o ediţie parţial elaborată după versiunile unor texte “mai înainte tipărite”, de până la anul
1812, la care s-au adăugat îndreptări şi adaosuri după ediţiile sinodale din Moscova şi cele din
Kiev. Prin urmare, constatăm că, drept rezultat al intervenţiilor în structura textului liturgic,
întreprinse de mitropolitul Gavriil, s-a ajuns la o nouă redacţie a Liturghierului românesc apărut
la Chişinău în 1815. Tradiţia românească titluri – frontispicii, iniţiale florale, textul în două
culori (negru şi roşu) este una dintre cele mai frumoase cărţi basarabene, de felul celor cu grijă
tipărite de vrednicii cărturari ai neamului românesc în secolele anterioare.
O altă carte la fel de importantă este “Ceaslovul care se zice mare”, o tipăritură
impunătoare (288 file). Aceasta “este pentru prima dată când, într-o carte tipărită la Tipografia
Exarhicească a Basarabiei (după anul 1814)este arătată şi sursa ce a servit drept original pentru

18
B. Buzilă, Pagini din istoria vieții bisericești din Basarabia, Chișinău-București, 1996, p. 37-
39.
10
ediţia de la Chişinău, ceea ce conferă cărţii o valoare istorică deosebită, iar faptul ca atare, privit
din perspectiva istoriei tiparului din Basarabia în secolul al XIX-lea, este semnificativ pe mai
multe planuri.” 19
O primă constatare ce se impune este faptul că mitropolitul Gavriil Bănulescu- Bodoni de
fiecare dată când a tradus din slavoneşte, a indicat şi sursa originalului: aşa a fost cu ediţiile Te -
deum (1816), Rânduiala Panihidiei(1817), Mineiul de obşte (1819). Iar atunci când cărţile
propuse pentru tipar aveau ca bază originalul ediţiilor în limba română, mitropolitul s-a limitat
doar la explicaţii de genul ”cât text a adăugat” din cele de limbă slavonă. Ediţia Ceaslovului, în
acest sens este o excepţie.
Şi a doua constatare: ediţia Ceaslovului stă mărturie că exarhul Gavriil Bănulescu- Bodoni
era perfect iniţiat în istoria tiparului românesc, cunoştea versiunile româneşti, de mai înainte
traduse din elină sau slavonă. Această carte a fost tipărită în 1200 de exemplare. În anul 1818
este tipărită o nouă carte cum ar fi – Psaltire, ce apare într-o ţinută grafică deosebită: iniţiale cu
motive florare, frontispicii, gravură. Este cunoscut faptul că din scrierile sacre – cartea ce s-a
bucurat de o mai largă popularitate pe teritoriul Transilvaniei a fost Psaltire.
Ediţia Psaltire la Chişinău (1818) a fost o carte solicitată în toate parohiile din Basarabia.
Unele date inedite despre difuzarea Psaltire mai pot fi reconstruite doar în baza documentelor
din arhiva Consistoriului Duhovnicesc.
Pentru tipărirea Psaltirii s-au cheltuit mai mult bani decât au fost prevăzuţi iniţial, s-a hotărât
ca preţul de vânzare a unui exemplar să fie de 20 de lei. Exemplele Psaltiri urmau să fie
distribuite, mai întâii, dascălilor şi diaconilor din bisericii apoi altor feţe bisericeşti. Cărţile de la
tipografie se eliberau unui reprezentat de circumscripţie în baza unui certificat cu indicarea
obligatorie a numărului de exemplare primite, precum ziua şi luna când vor fi restituiţi banii.
Pentru cei din zonele mai apropiate se indica o săptămână, iar pentru cei din alte localităţi – două
săptămâni.
O importanţă în acumularea patrimoniului de carte religioasă o are şi prezenţa Mineielor
lunare care însă era o problemă pentru bisericile Basarabiei din cauza lipsei acestora. Mineiul de
la 1819 a fost pe parcursul întregului secol al XIX-lea unica ediţie de la Chişinău care era
înlocuit cu Mineiul de obşte. Către 1821 unii protoierei anunţau Conducerea Dicasteriei din
Chişinău – că ediţia Mineiului de obşte nu este solicitată de preoţii – parohi, iar suma de 266 lei
pentru exemplarele trimise încă “ nu poate fi achitată către tipografie” 20. Fapt care a dus la ideea

19
M. Danilov, Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia 1812-1918( între tradiție și
politica țaristă), Chișinău, 2007, p. 43.
20
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3875, f. 20.
11
că Mineiul de obşte nu a fost acceptată în practica serviciului devin de către marea majoritatea a
clerului basarabean.
Alte trei cărţi importante sunt – Apostol, Evanghelie şi Trebnic. Iniţiativa în tipărirea cărţilor
date aparţine în exclusivitate exarhului Gavriil Bănulescu- Bodoni.” Mărturie în această privinţă
ne stau colecţiile de documente ce se păstrează în arhivele din Chişinău (Fondul Dicasteriei
Duhovniceşti)” 21
O altă tipăritură este Biblia românească de la 1819, tipărită la Sankt - Petersburg sub egida
Societăţii Biblice Ruse, care nu poate fi considerată ” o copie de a Bibliei la Blaj, 1795, cu
corectări mici, mai mult gramaticale”. Biblia de la 1819 în urma intervenţiilor întreprinse de
către mitropolitul Gavriil Bănulescu- Bodoni a devenit doar o copie parţială a Bibliei la Blaj.
Anume aceste cărţi au putut servi ca drept bază pentru inceput formării patrimoniului de
cult basarabean. Cartea de cult a pus începutul unui nou patrimoniu specific epocii moderne şi
baza constitutivă a epocilor următoare.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cartea bisericească s-a tezaurizat şi în colecţiile unor
societăţi cu aparenţe de interes ştiinţific în cercetarea trecutului istoric al Basarabiei. Este, însă,
necesar să subliniem faptul că, constituirea cadrului organizatoric al unor asemenea societăţi în
Basarabia se observă abia la intersecţia secolelor XIX-XX, acestea la rândul lor fiind marcate de
influenţa centrului imperial care impunea la periferii anumite modele socio-culturale/ştiinţifice.
În linii majore scopul unor asemenea instituţii pentru Basarabia era unul dintre cele benefice – de
valorificare a monumentelor culturale ale trecutului. Anume cu acest scop au fost şi acumulate
importante colecţii de obiecte vechi, de carte, de către Societatea Istorico-Arheologică –
Bisericească.
Societatea Istorico-Arheologică-Bisericească din Basarabia şi-a anunţat statutul său de
înfiinţare (aprobat de sf. Sinod al Bisericii Ruse în 2 decembrie 1902) în 1904. Această societate
s-a constituit după modelul unor societăţii similare ruseşti ce existau deja în alte gubernii ale
Imperiului. Nicolae Popovici, considera că ideea acestei societăţi „s-a născut sub influenţa
activităţii rodnice a Comisiei Arhivelor din Basarabia” 22, în cazul în care ţinem cont de faptul că
proiectul statuar al Societăţii Istorico-Arheologică - Bisericeşti din Basarabia a fost alcătuit de
Ioan Halippa. Originar din părţile Sorocii, acesta şi-a făcut studiile la şcoala Duhovnicească din
Edineţi Academia Teologică din Kiev. Revenit în ţară, Ioan Halippa prin aparatul său personal,
contribuie la organizarea şi inaugurarea la Chişinău a comisiei Regionale ştiinţifice de cercetare

21
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 404, f. 20-29.

22
ANRM, F. 6, inv. 6, d. 863, f. 66.
12
a Arhivelor din Basarabia. Datorită acestei acţiuni a lui Ioan Halippa până în prezent ne rămân a
fi cunoscute multe evenimente cu caracter istoric, hrisoave domneşti şi acte istorice adunate în
diferite colecţii. Ioan Halippa s-a manifestat ca un adevărat militant pentru promovarea spiritului
românesc în Basarabia.
În 1902 el a jucat un rol important în procesul de formare a Societăţii Istorico-
Arheologică - Bisericeşti (evident, la propunea chiriarhului Iacov Piatniski), însă statutul
Societăţii a fost întocmit după modelul Societăţii Bisericeşti din Kaluga. Conform statutului dat,
Societatea Istorico-Arheologică-Bisericească din Basarabia a fost înfiinţată din „necesitatea de a
studia şi păstra antichităţi locale bisericeşti şi de a pregăti material pentru istoria Eparhiei
Chişinăului şi Hotinului”alt motiv este şi faptul că astfel autorităţile ecleziastice imperiale, din
Basarabia îşi anunţase astfel concursul în pregătire pentru o sărbătoare aniversară, cei o sută de
ani de la constituirea Eparhiei(1812). Potrivit acestui program societatea îşi asuma sarcina să
adune obiecte ale trecutului vechi bisericesc ce trebuiau a fi păstrate în muzeu societăţii, în
bibliotecă şi arhivă.
În anul 1906 după aproape doi ani de existenţă atmosfera a luat o nouă amploare. Către
sfârşitul anului 1905 Societatea rămâne fără conducători – preşedintele Consiliului, protoiereul
M.V. Ianovovski (rectorul seminarului), şi secretarul Ioan Halippa au fost repartizaţi de către
autorităţile ţariste în alte gubernii ale Imperiului. În cadrul adunării generale din 30 mai 1906
ieromonahul Gurie Grosu este ales preşedintele Consiliului Societăţii, iar secretarul - profesorul
de la Seminarul Teologic, V. Kurdinovski, aceştia fiind unii dintre cei mai activi membri ai
Societăţii. În statutul ei se mai menţiona şi faptul că „Societatea adună, caută, cercetează obiecte
vechi bisericeşti, material istoric şi parţial etnografic de la persoanele private şi de la instituţii.” 23
În anii 30 ai secolului XX au fost întreprinse primele investigaţii asupra colecţii de carte
adunată de societate. Iosif Parhomovici, unul dintre membrii fondatori ai societăţii reuşeşte în
1924, să inventarieze întregul fond de carte, alcătuind şi un catalog în acest scop, însoţit de un
sunet itinerar istoric asupra colecţiei. Paul Mihail, în 1934, întreprinde primele cercetări asupra
colecţiei de carte veche, deţinută de amintita Societate bisericească, reuşind să valorifice
însemnările marginale de pe cărţile româneşti şi slave, însă a publicat doar pe cele culese din
cărţile româneşti,” problema cărţilor, în ansamblul ei, rămânând necercetată.” 24
Nu există însă în literatura de specialitate o lucrare anume consacrată acestei probleme - a
cărţii româneşti de colecţie, adunată de Societatea pe parcursul a aproape trei decenii de
activitate. Nu se cunoaşte aproape nimic nici despre destinul acelei colecţii impunătoare de carte

23
Труды Церковного истерико-археологического обшества Бессарабии, Chişinău, vol. I,
1910, p. 19.
24
Luminătorul, 1949, nr. 1, p. 45-46.
13
care către 1928 cifra 1100 volume. Mărturiile documentare din arhivele de la Chişinău, referitor
la constituirea colecţiei de carte a societăţii, sânt mai mult decât modeste.
În cadrul al Societăţii Istorico-Arheologică – Bisericeşti în procesul de acumulare a
colecţiei de carte se disting două etape:
I. 1904-1909 – la această etapă s-a reuşit foarte puţin în procesul de colectare a cărţilor pentru
bibliotecă. Consiliul de conducere al Societăţii a întreprins mai multe apeluri către publicul
basarabean( în special adresarea s-a făcut către cler) de a contribui prin diverse donaţii în scopul
acumulării colecţiei de obiecte şi carte veche pentru muzeu şi bibliotecă. În acest scop cei
întruniţi în adunarea generală din 30 mai 1906 au apelat către episcopul eparhiot să fie emisă o
circulară specială prin care clerul să fie obligat să contribuie şi să susţină prin fapte concrete
activitatea societăţii.
La capitolul „Cărţi obiecte colectate pentru bibliotecă şi muzeu” în revistă eparhială, pe
anul 1907, se anunţa că au fost jertfite pentru păstrare în Biblioteca Societăţii: donaţie de la A.
Laşciuk; manuscris o Psaltire tipărită la Kiev, 1894 (donaţie de la A. Parhomovici); un
exemplar din revista Societăţii bisericeşti din Stavropol.
În „Отчет” pe anul 1907, semnat de secretarul Societăţii V. Kurdinovschi citim: „În anul ce
s-a scurs (1907) acumulările sunt neînsemnate”. 25 Sunt semnalate mai multe ediţii ruseşti de la
societăţi similare din Poltava (4 volume); din Tver (3 volume); câteva exemplare (extrase) ale
Societăţii de Istorie şi antichităţi din Odessa (donaţie de la profesorul Lev Mateevici), ediţii din
Kiev; scrisori inedite: corespondenţa Mitropolitului Moscovei Filaret către Dimitrie Sulima în
total 11 volume.
În anul 1908, biblioteca Societăţii a fost completată cu 24 de cărţi vechi din sec. XVII –
XIX, aduse de preotul Grigore Crocas. Antichitatea Societăţii, dirijată în aceşti ani de V.
Kurdinovschi, este orientată spre o colaborare intensă cu societăţi similare din imperiu, în scopul
„apropierii cât mai eficiente a Basarabiei de cultura Rusiei” 26
Una din cauzele obiective ce frâna activitatea societăţii a fost lipsa surselor financiare.
Situaţia s-a schimbat parţial către anul 1909, când congresul eparhial şi-a asumat iniţiativa să
acorde o subvenţie de 300 rub. Anual din veniturile fabricii de lumânări pentru editarea studiilor
în volum. În anul următor, 1910, suma alocată va fi chiar mărită la 1250 rub., însă, oricum banii
erau insuficienţi pentru valorificarea patrimoniului de Societate. În anii 1910-10911 vor reuşi,
totuşi, să publice ediţii separate ale volumelor în colecţia Buletinului eparhial. Tot la această
etapă apare ideea editării unor studii în volum, ceea ce a contribuit la valorificarea parţială a
colecţiilor de carte depozitate de societate.

25
Кишиневские Епархиалъные Ведомости, 1908, nr.37, p. 8.
26
Ibidem, p. 10.
14
II.1909-1918. La cea de a doua etapă înregistrăm o creştere considerabilă a numărului de cărţi
adunate de societate. Marea majoritate provin din donaţii: de la colecţionari particulari din
colecţiile bibliotecilor parohiale, sau ale celor de la mănăstiri. Începând cu anul 1910 ştirile
privitor la cărţile intrate în colecţie pot fi urmărite ( în baza materialelor de jurnal), cu mai multă
siguranţă. Spre exemplu, bibliotecarul Societăţii, Al.Bogoiavlenski, în şedinţa din 26 ianuarie
1910, a prezentat lista cărţilor intrate pe parcursul anului 19098. din acest tablou – 21 de cărţi(23
titluri), deşi incomplet, au fost identificate, (cu un anumit grad de probabilitate), 12 cărţi
româneşti: Octoih,1700 (nr.1); Triod, 1698, (nr.2); Liturghier,1694 (nr.3); Octoih,1713(nr.4);
Antologhion,1726, (nr.6); Octoih (nr.8); Tedeum pentru ziua de 30 August (nr.10); Carte de
rugăciuni (nr.11); Molebnic,1816 (nr.13); Catavasier,1817 (nr.17); Liturghier, 1837 (nr.18);
Trebnic,1820 (nr.19); Titlurile cărţilor din registru sunt traduse în limba rusă.
În procesele verbale ale Consiliului de conducere al societăţii au fost înregistrate pe anul
1912, peste 93 de cărţi şi fotografii inclusiv. Dintre acestea, în baza inventarelor publicate s-au
stabilit unele date suplimentare asupra colecţiei: 50 volume pot fi atribuite secolelor XVIII-XX,
inclusiv 30 manuscrise din sec. XIV-XIX.
Dintre cărţile vechi intrate în colecţii consemnăm valoarea manuscrisului (datat sec. XIV),
scris pe pergament – Triod , ce s-a păstrat anterior în colecţia bibliotecii episcopului Neofit
Nevodcikov (1892-1898). Alte manuscrise de valoare sunt;
• Nomocanon (titlu transcris după datele de inventar ), în limbă slavă, atribuit perioadei de
domnie a lui Alexandru Mavrocordat (s-a păstrat la mănăstirea Suruceni);
• Octoih (în limba română), donaţie de la diaconul Fiodor Serbov;
• Apostol, Liturghie (1820), donaţie de la părintele Tudor Roşca; 27
Dintre cele 37 cărţi tipărite, inventariate, doar 11 sunt româneşti, dintre care 4 ediţii sunt din
secolul al XVII-lea: Trebnic,1778 (nr.24); Evanghelie, 1730 (nr.30); Minei de obşte, 1726
(nr.31); Trebnic, 1773 (nr.35); locul tiparului nu se arată.
Majoritatea cărţilor româneşti intrate în biblioteca Societăţii s-au păstrat mai înainte în
incinta unor biblioteci parohiale sau mănăstireşti. Membrii Consiliului de conducere constata cu
satisfacţie că anul 1912 poate fi considerat cel mai rodnic în activitatea de completare a
colecţiilor, deoarece în patrimoniul societăţi bisericeşti au intrat : carte veche 50 volume; 39
fotografii ; 3 documente, 3 portrete ; 100 monede vechi ; 86 piese bisericeşti. Raportul este
semnat de secretarul societăţii Polihronie Kioseli.
Iosif Parhomovici a făcut chiar un bilanţ pe primii şapte ani de activitate a societăţii
bisericeşti ( 1904-1912 ), constatând că în patrimoniu au intrat 118 cărţi şi mai mult : anul 1912

27
Труды Бессарабской Церковно-Ареологической Кoмисии. Chișinău, 1914, p. 30-31.
15
este considerat de I. Parhomovici “ o eră nouă „ în viaţa societăţii, mai ales în legătură cu
completarea reuşită a colecţiilor, dar şi pentru faptul că episcopul Serafim a pus la dispoziţia
societăţii un local pentru muzeu şi bibliotecă, în noul bloc al Casei Eparhiale ( la etajul II au fost
repartizate trei camere ). Bineînţeles că toate aceste manifestări ale episcopului aveau o altă
acoperire, acţiunile lui fiind determinate, în primul rând, de pregătirile conducerii de vârf pentru
“sărbătoarea„ aniversară, de 100 ani, de la “alipirea” Basarabiei la Imperiul Rus.
Suita de manifestări în legătură cu amintitul jubileu, de memorare mult mai înainte de anul
1912, probabil chiar din momentul creării societăţii bisericeşti, din 1904. Consemnăm doar
unele, din imediata acoperire a „evenimentului”.
• La 18 decembrie 1911, în Chişinău a fost deschisă cu mare pompă casa Eparhială, numită
„ cu permisiunea” arhiereului, bineînţeles, „ Casa lui Serafim” (Iosif Parhomovici fiind
martor ocular al evenimentului, a lăsat posterităţi unele mărturii ce vizează direct
preocupările arhiereului prinse în favoarea pregătirilor);
• În luna martie 1912, arhiepiscopul Serafim , sosit din Sankt-Petersburg(unde s-a aflat la
şedinţa Sf. Sinod ca membrul al acestuia), a vizitat casa Eparhială a cercetat “râşniţa”
capelei arhiepiscopale şi a catedralei, a mai indicat totul ce putea fi transmis la muzeul
bisericesc;
• În 28 martie, arhiereul a adunat în şedinţă extraordinară Consiliul societăţii, anunţând că
va participa personal la distribuirea obiectivelor în vitrine. În aceeaşi zi a fost montată şi
expoziţia muzeului. I. Parhomovici ne mai informează că arhiereul a dăruit societăţii şi
unele manuscrise asupra istoriei Basarabiei, aduse din Sankt-Petersburg.
Date importante se conţin şi în Отчет a societăţii pe anul 1913. Din cele peste 200 de piese
intrate în colecţia Societăţii – 59 (volume) sunt cărţi în limbile slavă, greacă, latină, română. De
fapt, sunt cele mai complete liste – catalog publicate de societate (includ anul, locul, limba
scrierii, numele donatorului). În baza registrului – catalog constatăm că, patrimoniul societăţii s-a
completat cu deosebite valori bibliografice. De la mănăstirea Hârbovăţ au intrat în patrimoniu:
Antologhion (Iaşi, 1726), Liturghier Antologhion (Iaşi, 1759), Îndatoririle blagocinilor şi
protopopilor (Iaşi, 1803); între care şi ediţia lui Ion Patus (în greacă), Enciclopedia filologică
(Veneţia, 1710) 28 Printre donatori (de carte)mai identificăm şi pe Mitropolitul Pimeu din Iaşi cu
12 cărţi: Biblia (Sankt-Petersburg, 1819); Apostol (Neamţ, 1851); Slujba Sf. Dumitru
Begoslovul (Bucureşti, 1691); Chiriacodromion (Neamţ, 1851); Mărgăritarele Sf. Ioan Zlatan
(Bucureşti, 1691); Cuvintele lui Macarie Egipteanul (Bucureşti, 1775); Sf. Ioan Damaschin (Iaşi,

28
Отчет о работе Истерическо-Археологической Oбшества за 1914, Chișinău,1915, p. 22.
16
1806); Învăţături creştineşti (Blaj, 1808); Carte folositoare de suflet (Iaşi, 1819); Îndatoririle
blagocinilor (Iaşi, 1803); Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir (Neamţ, 1825).
În catalog sunt înregistrate şi cinci manuscrise: Scara Sf. Ioan de Sinaia (1704); Cuvintele
Sf. Isaac; Viţele Sfinţilor pe luna iulie (1804); Canoanele Maicii domnului (nedatat), ultimele
două sânt aduse de la mănăstirea Hîncu.
Informaţiile din catalog referitor la cărţile inventariere sunt structurate în baza principiului
tematic, spre exemplu: manuale şcolare, ediţii ale societăţilor ştiinţifice, ediţii ale Comisiunilor
savante ale arhivelor, broşuri, etc. Ultimul compartiment cuprinde diverse lucrări muzicale.
Primele titluri sânt zece caiete de note ce aparţin unor autori români: Gavril Musicescu,
Gheorghe Dima şi Grigore Gheorghe, datate între anii 1895 şi 1897.
Printr-o notă specială plasată la sfârşitul catalogului sunt menţionaţi cei care au contribuit la
completarea colecţiei de carte a societăţii mitropolitul Pimen din Iaşi, episcopul de Ackerman
Gavril, protoiereul Afanasie Uzinevici, arhiepiscopul Serafim Ciceagov. Dintre cei ce au
contribuit esenţial la completarea colecţiei de carte a Societăţii pe anul 1913 se evidenţiază,
bineînţeles, egumenul Tognost, blagocinul mănăstirilor din Basarabia. Acesta a donat 40 de cărţi
şi manuscrise ( în limbile română, slavă, latină, greacă), cărţi ce au fost altădată în posesia
bibliotecilor de la mănăstirea Hîncu, Călăraşi, şi Saharna. În urma investiţiilor întreprinse asupra
datelor structurate în catalogul societăţii, pe anul 1913, au fost identificate 44 volume (38 titluri)
în limba română.
În perioada arhiepiscopului Platon (1914-1915), membrii societăţii au întreprins expediţii
organizate de colectare în judeţele Hotin, Soroca, Bălţi, cetatea Albă, în special la mănăstirile de
pe cursul fluviului Nistru.
În 1915, protoiereul Mihail Ciachir şi secretarul societăţii au vizitat moşia de la Săulcani
(Vadul lui Vodă) a cunoscutului arheolog / colecţionar Ion Suruceanu, unde văduva
acesteia(Goronovici) a găsit de cuviinţă să doneze Societăţii Istorico-Arheologică – Bisericeşti
mai multe cărţi din renumita colecţie de altădată, apreciată de unii cercetători din epocă „drept
cea mai bogată bibliotecă istorică” din Basarabia de la începutul secolului XX. Vom remarca
între altele, că despre destinul acestei faimoase biblioteci ce cuprindea toate publicaţiile de
arheologie ( din Rusia şi din România) referitoare la litoralul nordic al mării Negre (inclusiv
Basarabia sudică), manuscrise, hrisoave vechi şi alte acte autentice, s-a scris abia în anii din
urmă.
Revenind la istoricul completării patrimoniului de carte al Societăţii Istorico-Arheologică –
Bisericeşti din Chişinău, se cuvine să precizăm în legătură cu cărţile româneşti din biblioteca lui
Ion Suruceanu (donate în 1915), că acestea au fost catalogate abia peste nouă ani, în 1924, de
către I. Parhomovici ( care preluase conducerea bibliotecii după anul 1912).
17
Însă ţinând cont de ordinea în care cărţile au fost inventariate şi publicate în catalogul
societăţii rămân remarcate câteva momente esenţiale:
• Cărţile româneşti au fost disperate în câteva compartimente tematice ( criteriul tematico –
cronologic stă la baza catalogului);
• Cea mai valoroasă parte a colecţiei 112 de titluri (159 volume) – a fost inclusă în secţia
“A” 29
• În cap. I ( cărţile Sfintei scripturi) (nr. 699), Revue sur les originar par David martin,
1722 ( nr.8); psalmii, Berlin, 1971 (nr. 819), test bilingv: ebraic – rus.
• În cap. II (Cărţile rituale) s-a identificat un singur exemplar din Rânduiala pomenirii
ostaşilor, Chişinău, 1869 (nr. 24).
În total, catalogul Societăţii Bisericeşti cuprinde 1041 de titluri (1578 volume), dintre care,
marea majoritate, sunt în limbă slavonă şi rusă, apoi ca număr urmează cărţile româneşti: se află
într-o cantitate neînsemnată cărţi în limbile: elină, latină, franceză, germană, italiană, sârbă şi
ebraică.
Din numărul total de cărţi deţinute de societatea bisericească – 1041 volume, scrierile în
limba română construiau doar 240 titluri (296 vol.), dintre care 18 manuscrise (sec. XVII-XV).
De asemenea precizăm că numărul cărţilor identificate (carte romanescă) trebuie considerat drept
o cifră relativă, deoarece unele sunt înregistrate în catalog cu date nesigure privind limba scrierii,
anul de ediţie, locul apariţiei.
În cadrul Societăţii Istorico-Arheologică – Bisericeşti din Basarabia, în luna iunie 1906 este
înfiinţat primul muzeu bisericesc din spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru. Conform statutului
Societatea are pentru păstrarea antichităţilor bisericeşti un muzeu cu bibliotecă şi crearea
Muzeului antichităţilor bisericeşti. Şi primele piese pentru acest muzeu au fost două coroniţe
pentru mireasă, un brâu pentru preot, o casetă cu imaginea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel –
donate în 1904, de preotul Ioan Nagacevschi din judeţul Soroca. 30 În primii doi ani, în ciuda
tuturor apelurilor făcute de membrii Societăţii către preoţii Basarabiei, au fost adunate pentru
viitorul muzeu destul de puţine piese. Iar la 18 februarie 1906 este emis ucazul Sfântului Sinod
„Despre măsurile privind păstrarea manuscriselor şi a tipăriturilor vechi”, conform căruia
manuscrisele şi cărţile vechi bisericeşti urmau a fi transmise spre păstrarea la biblioteca Sfântului
Sinod sau puteau fi depozitate în muzeele de antichităţi bisericeşti din eparhiile locale. 31 Acest
act al mişcării pentru crearea muzeului bisericesc şi a antrenat un număr mare de preoţi în

29
I. Porhomovici, Catalogul bibliotecii Societăţii Istorico – arheologice Bisericeşti basarabene.
RSIAR, Chişinău, 1925, p. 1-6.
30
Ibidem, p. 172.
31
Кишиневские Епархиалъные Ведомости, Chișinău,1906, nr. 7, p. 64.
18
spiritul ideii organizării cât mai curând a acestui aşezământ din 26 iunie 1906, este discutat
ucazul Sfântului Sinod şi este aprobată hotărirea de a anunţa înfiinţarea oficială a muzeului şi de
a solicita preasfinţitului Serafim, episcop al Chişinăului şi Hotinului să facă un apel către
preoţimea Basarabiei prin care să-i solicite cercetarea bisericilor mănăstirilor locale şi selectarea
obiectelor vechi de cult, cărţilor religioase, icoanele ieste din uz pentru a fi trimise la Muzeul de
antichităţi bisericeşti din Chişinău. Deoarece muzeul a fost organizat fătă a avea vreo colecţie de
patrimoniu.
Prin apelul făcut către preoţimea Basarabiei încep prima etapă de creare a muzeului.
Responsabil de muzeu a fost ales I. Parhomovici. Pentru colectarea şi păstrarea obiectelor donate
a fost repartizată o încăpere la parterul Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău. Printre primii
donatori se înscrie casa Eparhială, care a donat mai multe veşminte şi mitre arhiereşti, printre
care şi un set de veşminte ce au aparţinut mitropolitului Gavril Bănulescu Bodoni, au trimise
vechi, potire de cositor, aramă şi de lemn. 32 Bisericile din eparhie au donat tipărituri, straie
bisericeşti, cruci, icoane, iar diferite persoane particulare au donat cărţi, monede, fotografii,
decoraţii şi hărţi. Pe parcursul anilor următori din donaţii au fost adunate mai multe colecţii, în
baza cărora au fost create secţiile: Obiecte de cult; carte religioasă; icoane; veşminte bisericeşti;
numismatică.
Primul pas în organizarea Muzeului bisericesc din Chişinău a fost crearea colecţiilor şi apoi
a urmat realizarea muzeului ca instituţie. Şi biserica şi comitetul de conducere al societăţii au
făcut nenumărate apeluri către populaţie pentru a face donaţii muzeului. În baza dărilor de seamă
anuale ale societăţii constatăm că la aceste apeluri au răspuns nu numai slujitorii clerului, dar şi
numeroşi oameni de cultură, reprezentanţi ai nobilimii şi oameni de cultură, reprezentanţi ai
nobilimii şi oameni de rând. În acelaşi timp în fiecare cerc protopopesc al Eparhiei s-a înfiinţat
câte o comisie pentru a cerceta , în cuprinsul cercului, obiectele şi cărţile bisericeşti, urmărind ca
cele mai vechi să fie trimise muzeului nou înfiinţat. Din partea comisiunilor protopopeşti au fost
transmise muzeului cărţi vechi, manuscrise, vase bisericeşti, cruci, monede. Preţioase donaţii au
fost făcute de către preoţii S. Ştefîrţă din Soroca, N. Petronici din judeţul Hotin, Gr. Crocos din
Başalma, I.P.S.Sarafim, arhipiscopul Chişinăului şi Hotinului, P:S: Gavril, episcopul
Ackermanului, I:P:S:Pimen, mitropolitul Moldovei, familiile Suruceanu, Safronovici,
Kurdinovschi.
Un exemplu demn de urmat printre donatori a fost profesorul I. Parhomovici, secretarul
Societăţii Istorico-Arheologică – Bisericeşti şi primul director al muzeului – el a transmis în

32
M. Ursu, Organizarea şi evoluţia primului muzeu bisericesc din Basarabia, în: Muzeul
Bisericesc din Chişinău – geneză, împliniri, pribegii, Chişinău, 2006, p. 5.
19
fondurile muzeului multe manuscrise de mare valoare, precum şi un Triod scris pe pergament din
sec. XVI.
Multe obiecte vechi bisericeşti au fost aduse e către arhimandritul Teognost Donos, stareţul
mănăstirii Hârbovăţ. Au fost donate de asemenea multe fotografii ale bisericilor vechi din
lemn. 33 Era evident faptul de la bun început case naşte un muzeu interesant, original, cu o
perspectivă bună.
O nouă etapă în dezvoltarea Muzeului de Antichităţi Bisericeşti începe în anul 1912, atunci
când muzeul a adunat cele mai multe piese, când muzeul a adunat cele mai multe piese, când
muzeul este deschis oficial pentru toate categoriile de public în Casa Eparhială ( până la 1912 s-a
aflat în diverse spaţii, inclusiv la Consistoriul Duhovnicesc şi în casa Arhiereului). Schimbările
provenite au permis amenajarea unei expoziţii permanente, deschiderea muzeului pentru publicul
larg şi cererea condiţiilor pentru dezvoltarea lui de mai departe.
Cele trei camere mari şi frumoase, repartizate muzeului, necesitare măsuri urgente pentru
valorificarea lor. În primul rând, trebuia amenajarea a o nouă expoziţie, pentru care erau necesare
materiale. Pentru colectarea lor a fost creată o comisie în frunte cu Î.P.S.Serafim, episcopul
Chişinăului şi Hotinului. La şedinţa din 23 martie 1912 această comisie a adoptat hotărârea de a
transmite în toate bisericile o circulară prin care se insista asupra cercetării depozitelor bisericeşti
arhivelor pentru a depista documente vechi, cărţi cu caracter religios, mobilă veche
moldovenească, obiecte din metal, monede din perioada anilor 1812-1917,bătute în Rusia , dar
cu stema moldovenească, cărţi editate la tipografia mitropolitului Bănulescu- Bodoni. Aceste
bunuri urmau să fie transmise la muzeul eparhial. 34
Graţie măsurilor întreprinse, pe parcursul anului, patrimoniul muzeului s-a completat cu 278
de piese, dintre care 86 de obiecte, 92 de cărţi vechi şi 100 monede.
O donaţie valoroasă pentru muzeu a făcut Î.P:S:Serafim, episcopul Chişinăului şi Hotinului.
Pe lângă obiectele de cult un interes deosebit prezenta setul de copii de documente, ce ţineau de
istoria Basarabiei din secolul al XIX şi în special copiile unor scrisori ale mitropolitului
Bănulescu –Bodoni şi ale comandamentului armatei ruse către mitropolit. 35 Graţie eforturilor
depuse muzeul a fost deschis pentru public, deservind vizitatorii trei zile în săptămână. Nu exista
un registru pentru a duce evidenţa vizitatorilor şi nu putem constata numărul lor, însă ţinând cont
de faptul că muzeul era amplasat în centrul or. Chişinău, pe strada principală, în Casa Eparhială,
alături de Mitropolie, care erau centrul vieţii bisericeşti din Basarabia, şi că el era unicul muzeu

33
N. Popovici. Istoria Bisericii din basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 2000, p.
276.
34
E. Ploşniţă. Muzeul Basarabean în fluxul istoriei, Chişinău, 1998, p. 59.
35
Труды Церковного истерико-археологического обшества Бессарабии, vol. 9,
Chișinău,1914, p. 19-23.
20
de acest tip din ţinut, putem susţine că se bucură de popularitate în rândul tuturor păturilor
sociale.
Muzeul avea două funcţii principale: de cercetarea istoriei Bisericii basarabene şi de salvare a
patrimoniului cultural cu caracter religios. 36
În acest scop se făceau anual adrese către protopopii eparhiei cu rugămintea de a colecta
obiecte şi de a le trimite în muzeu. Este necesar să menţionăm că preoţimea şi iniţiativele
muzeului, astfel încât anual în fondurile instituţiei intrau de la 100 la 200 de piese. Treptat
muzeul se transforma într-un centru de cercetare: nu în zădar la 1912 ziarul Drug scria că muzeul
din punct de interes şi este de o mare semnificaţiei pentru ţinut, pentru că nu mai este altceva de
acest gen în toată Basarabia. 37
La colectarea materialelor pentru muzeu, ca şi în prima etapă, participau activ şi membrii
societăţii. În anii 1915-1916 ei au întreprins călătorii prin judeţele Basarabiei cu scopul de a
aduna piese pentru muzeu. În urma măsurilor întreprinse, patrimoniul muzeului s-a îmbogăţit în
anul 19013- cu 100 de piese, în 1914 cu 254, în 1915- cu 200, în 1916- cu 250.
Tot, în primii ani de existenţă a muzeului, atât în statutul Societăţii, cât şi în procesele -
verbale şi în alte acte, instituţia muzeală era numită Кишиневское епархиальное
древнехранилише, în traducere din limba rusă în limba română ar fi Muzeul de antichităţi
bisericeşti. În 1910 în rapoartele de activitate ale societăţii apare pentru prima dată noţiunea de
Ţerkovnîi muzei, de Muzeu bisericesc, denumire care a continuat să existe în muzeografia
basarabeană şi în perioada interbelică. Acest muzeu era un muzeu exemplar, apreciat de
societatea civilă şi de instituţiile statului. N. Iorga menţiona că toate obiectele muzeului sunt
clasificate într-o ordine perfectă. 38
Graţie eforturilor depuse de Societatea Istorico-Arheologică-Bisericească spre anul 1918 în
Chişinău activa al doilea muzeu public, care alături de Muzeul Zemstvei, devenise un important
centru de păstrare şi valorificare a patrimoniului cultural al Basarabiei.
Unul din noile fenomene ale vieţii publice care apare în Basarabia după reformele burgheze
anii 60-70 ai secolului al XIX-lea a fost organizarea şi activitatea unor Societăţi ştiinţifice
culturale. La Chişinău au existat Societatea naturaliştilor şi amatorilor de ştiinţe ale naturii din
Basarabia, Societatea Istorico-Arheologică-Bisericească, comisia ştiinţifică gubernială a
Arhivelor, iar la Soroca - Societatea cercetătorilor ţinutului Nistrean.

36
E. Ploşniţă, Două concepte: „Muzeul Bisericesc” şi “Muzeul Antireligios”al ateismului
ştiinşific în muzeografia basarabeană, din sec. XX, în: Muzeul Bisericesc din Chişinău. Geneza,
împliniri, pribegii, Chişinău, 2006, p. 53.
37
Ziarul Drug, Chișinău, 1912, nr. 74, p. 3.
38
Lucrările Congresului Extraordinar al Bisericii basarabene, Chișinău, 1923, p. 103.
21
Două din aceste societăţi – Comisia Arhivelor şi Societatea Istorico-Arheologică-
Bisericească, au fost fondate din iniţiativa unor intelectuali basarabeni, reprezentaţi ai curentului
cultural naţional. Aceştia erau tineri de origine română care îşi făcuseră studiile în centrele
Universitare din Rusia, apoi urmează cursurile Universitare din Iaşi. Introducându-se în
Basarabia, au devenit promotori ai ideilor legate de păstrarea identităţii naţionale a românilor Ion
Halippa, Nicolae Codreanu, Pavel Gore ş.a. sunt acei care la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul celui următor au stat în fruntea mişcării cultural-naţionale, au creat Societăţi ştiinţifice,
iar pe lângă ele au încercat să înfiinţeze Muzeul de Istorie al Basarabiei ca mijloc de afirmare a
ideii naţionale a românilor basarabeni.
În aprilie 1884 este publicată hotărârea Consiliului de Miniştri al Rusiei “Cu privire la
organizarea Comisiei Guberniale Ştiinţifice de Arhivă”. Acestea erau instituite, în primul rând,
pentru adunarea şi sistematizarea documentelor şi a dosarelor de arhivă. La început asemenea
instituţii au fost organizate în guberniile centrale din Rusia, mai târziu însă ele au prins rădăcini
şi la periferiile naţionale. Au fost făcute nenumărate demersuri la adresa guberniului Basarabiei,
cerândui-se permisiunea de a întemeia Comisia. În luna martie 1998, Ministrul de Interne al
Rusiei răspundea guvernatorului, menţionând că ideea deschiderii unei Comisiei ştiinţifice a
arhivelor în Basarabia o consideră prematură. 39 La 29 aprilie 1898 la cancelaria guvernului a fost
primit răspunsul directorului Institutului de arheologie din Sankt Petersburg în care se sublinia că
“având în vedere faptul că Basarabia este bogată în vestigiile arheologice şi arheografice este
necesar de a deschide la Chişinău comisia arhivelor cu arhivă, muzeu şi bibliotecă” 40 În sfârşit,
după multe discuţii, dezbateri, demersuri în diferite instituţii de stat, la 23 august 1898 a avut loc
deschiderea oficială a comisiei. Evenimentul se producea în sala cu Festivităţi a Şcolii Reale din
Chişinău, cu participare administraţiei guberniale şi a elitei intelectuale din Basarabia. Motivaţia
era următoarea: “Basarabia este o Ţară cu o istorie bogată în evenimente, pe parcursul secolelor
acesta fiind arene unor lupte şi războaie sângeroase; ea posedă unele monumente istorice,
antichităţi, documente şi acte vechi”. Guvernatorul Basarabiei explica necesitatea fondării
Comisiei prin faptul că: “Basarabia are o bogăţie de monumente arheografice şi arheologice”.
Preşedinte al Comisiei a fost ales Nicolae Codreanu, directorul şcolii reale din Chişinău, iar
secretar Ion Halippa. Directorul şcolii reale a propus pentru Comisiei o cameră Arhivă şi sala de
festivităţi pentru Comisiei o cameră pentru Arhiva şi sala de festivităţi pentru şedinţele Comisiei.
Deci, în anul 1898 în Basarabia ia naştere prima şi cea mai însemnată Societate ştiinţifică care îşi
punea drept scop “depistarea, colectarea şi salvarea tuturor antichităţi şi mărturiilor istorice

39
E. Ploşniţă. Muzeul Basarabean în fluxul istoriei, Chişinău, 1998, p. 54.
40
Труды Бессарабской губернискои ученои архивнои коммисеий, Chişinău, vol. I, 1900, p.
19.
22
descoperite pe teritoriul Basarabiei. Studierea multilaterală a Basarabiei din punct de vedere
arheologic şi istoric” 41
Obiectivul principal al Comisiei basarabene era depistarea, cercetarea documentelor şi
sistematizarea arhivelor. În acelaşi timp Comisia putea întreprinde săpături arheologice,
organizate muzee şi biblioteci, avea grijă de monumentele istorice.
Este cazul să menţionăm că articolu 17 al hotărârii “Cu privire la organizarea Comisiilor
Guberniale ştiinţifice de Arhivă” stipula că orice Comisie, “independent de funcţiile şi obligaţiile
sale, ţinând cont de condiţiile locale, îşi poate asuma şi sarcina de a depista şi a cerceta momente
istorice”. Directorul Şcolii Reale din Chişinău a propus comisiei o încăpere a Şcolii pentru
arhivă, bibliotecă şi muzeu, iar sala de festivităţi, pentru şedinţele Comisiei. Aceasta şi-a
desfăşurat activitatea pînă în 1918. La prima şedinţă a fost adoptată hotărârea de a se adresa
populaţiei cu un apel în susţinerea Comisiei. În judeţele ţinutului au fost trimise scrisori prin
care se informa populaţiei despre inaugurarea Comisiei şi se solicita colectarea şi trimiterea la
sediul ci a diferitor “documente şi obiecte ce pot să aibă o mare însemnătate arheologică şi
istorică pentru studierea Basarabiei şi pentru înfiinţarea muzeului de arheologie” 42
În acelaşi an 1898, Ion Halippa lansează o adresă către locuitorii Basarabiei prin care îi
îndemna “ să adune şi să depună la Comisiei portretele savanţilor, servitorilor, scrisorile lor,
autografe lor, obiectele personale, gravure vechi, ziare şi reviste locale, manuscrise, hrisoave,
cărţi rare, armament vechi şi în genere obiecte de anticariat de piatră, os, ceramică, bronz, aur şi
argint. 43
În decursul primilor ani de activitate comisia a reuşit să adune un anumit patrimoniu o
colecţiei de 200 monede vechi din sudul Basarabiei, o colecţie de documente vechi trimise de Z.
Donici, o colecţie mare de arme turceşti, o hartă din timpul domniei lui Al. I. Cuza, câteva piese
arheologice din colecţia lui I. Suruceanu, o colecţie de fotografia locurilor şi monumentelor
istorice din ţinutul ş.a. Obiectele pentru muzeu au fost fondate de persoane din diferite categorii
sociale.
Şi deoarece Comisia avea ca sarcină primordială întemeierea unui muzeu de arheologie,
începând cu anul 1900 se efectuează săpături arheologice în judeţul Orhei. I. Halippa împreună
cu alţi membri ai Comisiei executată o hartă arheologică a Basarabiei. El adună şi publică date
interesante despre monumentele arheologice din ţinut, iar în anul 1899 participă la congresul al
XI-lea de arheologie ce a avut loc în oraşul Kiev. Prin publicaţiile sale presa, I. Halippa încuraja
cercetările ştiinţifice asupra valorilor trecutului îndrepta atenţia asupra valorilor trecutului,

41
Ibidem, p. 405.
42
Ibidem, p. 405.
43
Кишиневские Епархиалъные Ведомоcти, Chișinău, 1898, nr. 20, p. 667.
23
îndrepta atenţia membrilor comisiei spre Arheologie şi cerea păstrarea vestigiilor arheologice în
muzeul ce urma să fie deschis. La şedinţa din 24 august 1902 unul din membrii Comisiei a
propus să fie schimbată titulatura Comisiei “Societate de istorie şi antichităţi ”, dar el însuşi
recunoştea că pentru aceasta este necesar un personal ştiinţific solid pe care Chişinăul nu-l are.
În anul 1903 I. Halippa propune ca în cadrul Comisiei să fie create câteva secţii-istorie
geografică şi topografie, etnografică, istorică şi demografică, arheologie şi bibliografie
basarabeană, cea mai importantă considerând-o pe cea de arheologie, ce trebuia să lucreze pentru
crearea muzeului de arheologie. Savantul sublinia că “Comisia fără public nu are rost să existe.
Este necesar înfiinţarea muzeului de arheologie. Oricât de mult nu am numi şi am aduna
materialele necesare, dacă nu vom pune la dispoziţia publicului antichităţile colectate, atunci nu
vom trezi interesul publicului pentru comisie, iar Comisia nu poate exista fără muzeu, fără
public.” Secretarul Comisiei remarca importanţa vestigiilor arheologice şi etnografice, făcând
mereu apel la populaţie ca să depună la comisie aceste vestigii pentru că ele ”sunt acele piese,
care ne dau posibilitatea să ne cunoaştem trecutul” La una din şedinţele comisiei din anul 1902,
I. Halippa afirma că mai devreme sau mai târziu Comisia va deschide “muzeul de antichităţi
istorice şi preistorice” Cu acest scop el achiziţiona pentru Comisie literatura ştiinţifică necesară
în procesul de valorificare a patrimoniului muzeal. Savantul asigura Comisia cu literatură în
limba română. La şedinţele Comisiei prezenta informaţii despre literatura ştiinţifică ce ieşea de
sub tipar în România. Multe cărţi au fost cumpărate şi discutate la şedinţe. Un interes a trezit la
membrii comisiei lucrarea lui N. Iorga “Studii istorice asupra Chiliei şi Cetaşi Albe”, editată la
Bucureşti în anul 1900. Numai datorită insistenţei lui I. Halippa, comisia primea de la Bucureşti
“Analele Academiei României”. A fost unica instituţiei din ţinut care până în anul 1918 a avut
legături ştiinţifice cu Academia Română şi a cărei bibliotecă a fost completată cu opere ale unor
savanţi români - N. Iorga, P. Haşdeu, A. Xenopol, ş.a.
În anul 1903 membrii Comisiei considerau că pe baza patrimoniului cultural adunat se
poate inaugura expoziţia muzeului. La şedinţa din 18 octombrie 1903 a fost adoptată hotărârea “
de a se duce negocieri cu preşedintele Zemstvei guberniale în vederea obţinerii unui spaţiu în
clădirea ce se construieşte pentru Muzeul Zemstvei.” 44
La 28iulie 1908, preşedintele şi secretarul Comisiei se adresau guvernatorului Basarabiei cu
rugămintea “să i se permită lui A. Crâlov, vice - preşedinte al Comisiei, să selecteze materialul
istoric din dosarele de arhivă depuse la cancelaria guvernatorului pentru a fi nimicite” 45 Mai
târziu, în luna noiembrie, I. Halippa solicita de la guvernator o copie a listei de cărţi şi dosare

44
Ibidem, Chişinău, vol. 2, 1902, p. 258.
45
ANRM, fond 6, înv. 6, d. 863, f. 66.
24
trimise de Lucinski, ispravnicului judeţului Tighina (Bender), pentru a fi lichidate. Datorită
intervenţiei lui I. Halippa, unele cărţi din această listă au fost depuse la Comisie.
Însă începând cu anul 1905 pentru a începe o perioadă grea. Documentele vremii
mărturisesc despre existenţa “Comisiei arhivelor, care în ultimul timp a încetat de a mai activa” 46
încetarea activităţii acesteia este legată de numele lui I. Halippa, care în anul 1905 este izgonit de
guvernatorul ţarist din Basarabia în oraşul Novorosisk. În anul 1907 el revine la Chişinău, iar în
anul 1910 este destituit din funcţia de inspector al învăţământului primar din judeţul Chişinău şi
trimis la Bernadjonsk de unde nu se mai întoarce în Basarabia
Despre motivele destituirii din fost şi a exilării în Rusia aflăm din presa vremii. Ziarul
“Bassarabscaia Jizni” din 15 iulie 1910 scria că un inspector şcolar ca I. Halippa, moldovean de
origine şi om care nu-şi schimbă părerile conform dispoziţiei de la centru, nu poate fi binevenit şi
la locul lui printre moldovenii Basarabiei, care sunt priviţi ca separatişti, cu privirea veşnic
aţintită asupra României, poporul căreia îşi are o viaţă liberă ai bazată pe ordinea de drept. I.
Halippa a fost izgonit din Basarabia pentru “dragostea faţă de tot ce e românesc”. În lipsa lui I.
Halippa, Comisia a încetat de fapt să mai funcţioneze, nefiind realizată de fapt să mai
funcţioneze, nefiind realizată nici ideea creării unui muzeu de istorie al Basarabiei. Comisia
arhivelor are meritul de a fi pus în circuitul ştiinţific şi public izvoarele istoriei.
Ea a întreprins săpături arheologice cu caracter istoric. Trei volume de studii şi documentele
comisiei şi redactate de I. Halippa au văzut lumina tiparului respectiv în anii 1900, 1902, 1907.
Înfiinţarea unei astfel de Comisii în centrul Basarabiei a avut o deosebită semnificaţie, fiind
prima organizaţie ştiinţifică ce a unit personalităţi basarabene de seamă în scopul studierii
poporului trezirii conştiinţei naţionale şi păstrării valorilor naţionale.
Anume prin intermediul înfiinţării unor societăţi de conservare a valorilor naţionale şi
prin activitatea personalităţilor de epocă, s-a putut păstra, conserva şi transmite generaţiilor
următoare patrimoniul de carte religioasă, care a servit baza dezvoltării vieţii religioasae în
secolul al XIX-lea.

46
Обзор Бессарабской губерний за 1905, Chişinău, 1906, p. 37.
25
1.2.Circulaţia tipăriturilor şi cărţilor bisericeşti în Basarabia sub dominaţia Imperiului
Rus
Scindarea politică a ţării Moldovei-după raptul teritorial din 1812 – a fost urmată şi de o
scindare religioasă a acesteia prin crearea unei noi eparhii pe teritoriul anexat-cea a Chişinăului
şi Hotinului, care era subordonată canonic unei biserici străine. Ideea creării acestei noi-eparhii
aparţine Sinodului rus, pe când proiectul acesteia a fost realizat de exarhul Gavriil. 47, în
contextul abordat, exarhul a avut un rol de excepţie.
Acţiunile înterprinse de cătrre Gavriil Bănulescu-Bodoni în organizarea tipăririi cărţilor
religioase, începând cu anul 1813, sunt reflectate în special, în corespondenţa acestuia către
Sfântul Sinod din Sankt-Petersburg. (adresa din 25 septembrie 1813, nr. 1470), către Mitropolitul
de Petersburg şi Novgorod – Ambrozie (adresa din 12 martie 1814, nr. 579) şi, ober-secretarul
sinodal G. A. Jurikin (din 12 martie 1814, nr. 580) 48. Însă, aceste documente nu pot fi expuse
pentru o cercetare largă şi amplă, deoarece, în arhivele din Chişinău , s-au păstrat doare copii
parţiale ale acetora.
Unul dintre aspectele interesante ale problemei date o constituie motivele invocate pentru
ale exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni pentru deschiderea unei tipografii în vederea tipăririi
cărţilor bisericeşti în eparhia nou creată. Motivul forte a fost lipsa cărţilor de cult din bisericile
acetei regiuni ce se numeşte Basarabia, erau necesare cărţile cele mai necesare pentru serviciul
divin. Această lipsă era determinată de două motive: În episcopia Huşilor- de care depindeau în
cea mai mare parte bisericile din acest teritoriu de până la 1812- nu exista tipografie iar
tipografia de la Iaşi, care era una singură în toată Moldova, şi care nu putea înzestra cu destule
cărţi toate bisericile.
Lipsa de carte a fost cea mai acută anume în această zonă geografică, pe când în restul
zonei dintre Prut şi Nistru, cartea românească veche(de până la 1812), după cum mărturisesc şi
însemnările manuscrise de pe file de carte – prinse sub vremi – atestate de cercetătorii în
domeniu încă în prima jumătate a secolului al XX-lea, nu a lipsit cu desăvîrşire. 49
Deşi din anul 1814 Tipografia Eparhială începe activităţile de tipărire a unui şir de cărţi
liturgice, numărul acestora va fi insuficient pentru satisfacerea nevoilor Bisericii locale. Tirajul

47
ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1, f. 30-37.
48
A. Стадницкий, Гавриил Бэнулеску-Бодони ехархь молдовлахийский и митрополит Кишиневский,
Кишинев, 1894, f. 17-18.

49
Șt. Berechet, Viața unei tipografii basarabene, București, 1923, p. 351.
26
lor limitat (300-1200 exemplare) nu poate acoperi, evident, necesităţile spirituale ale românilor
basarabeni. 50
Organizarea tiparului în eparhia nou creată trebuia concepută ca un rezultat direct al
schimbărilor politice şi ecleziastice intervenite în viaţa socială a românilor basarabeni după anul
1812. Armata rusă care a invadat Moldova şi Muntenia, în noiembrie 1806, timp de aproape şase
ani a staţionat pe aceste teritorii, provocând atât pagube materiale, cât şi morale, - greu de
estimat. 51 Ruinarea gospodăriilor ţărăneşti, stagnarea comerţului intern şi extern, dereglarea
funcţionării unor instituţii culturale, precum şi distrugerea unor opere ale culturii scrise- toate au
fost componente ale impactului social provocat de armata de ocupaţia rusă. Astfel, motivele
invocate de către exarh au fost destul de elocvente referitor la deschiderea tipografiei.
Ucazul sinodal în vederea înfiinţării tipografiei a fost aprobat în data de 4 mai 1814 (primit
în Chişinău la 27 mai 1814). 52 Dispoziţiile sinodale sunt structurate în 17 articole; de o
importanţă deosebită sunt:
- În Tipografia Exarhială se vor tipări cărţi bisericeşti şi în limba moldovenească , ce vor fi
traduse din slavoneşte după aceleaşi cărţi sinodale (art. VII);
- Gramaticile trebuincioase pentru Seminar şi alte cărţi şcolare se pot tipări cu litere civile, însă
nud in noile ediţii, apărute în alte tipografii, ci numai din cea sinodală din Moscova (art. IX);
- se vor prezenta Sf. Sinod spre exminare înainte de a fi date la tipar noile traduceri sau alcătuiri
lucrate de persoane duhovniceşti (...). Cu acest prilej se va adăuga şi părerea Î.P.S. Voastre
privitor la necesitatea unor asemenea tipărituri (art. XIII);
- întreţinerea şi organizarea acestei tipografii este dată sub dispoziţia şi îngrijirea personală a Î. P.
Voastre. 53
Ucazul Sinodal prevedea două categorii de tipărituri în limba moldovenească:
1. cărţi liturgice, acceptate de cenzura, doar în variantă tradusă după ediţiile sinodale, acestea
erau sub supraveghere directă a exarhului;
2. traducerile ce urmau să treacă aprobarea cenzurii sinodale;
Etapele tiparului românesc au fost clasificate de către cercetătorii în domeniu în funcţie de
condiţiile sociale, de implicarea unor factori politici, pe când cei economici au fost neglijaţi în

50 M. Danilov, Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia,1812-1918,(între tradiție și politica țaristă),


Chișinău 2007, p. 33.
51
A. Agachi, Moldova și Țara Românească sub ocupația Rusiei (1806-1812), Chișinău-București, 1995, p. 37.
52 M. Danilov, Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia,1812-1918,(între tradiție și politica țaristă),
Chișinău 2007, p. 35.
53
Ibidem, p. 35.
27
totalmente, cu toate că starea materială a tipografiei era nu una dintre cele mai bune, fiind
asigurată doar din sursele locale, ale Casei Arhiereşti, ale căreia erau destul de limitate.
Etapele de funcţionare a Tipografiei Eparhiale pentru perioada 1814-1918 determinate de
Paul Mihail sânt cuprinse în patru epoci:
I epocă - epoca tradiţiei: 1812 – 1845;
II epocă - supravieţuirii:1845-1870;
III epocă-prigonirii 1871-1905;
IV epocă-renaşterii 1905-1918.
Alţi cercetători distig trei perioade în funcţionarea Tipografiei Eparhiale. În linii generale, prima
etapă poate fi acceptată în limita cronologică a anilor 1814-1821. 54 Cărţile liturgice tipărite de
exarhul Gavriil, în limba română, sunt în mare parte ediţii mixte. Activitatea tipografică la
această etapă este marcată de impactul politic şi ecleziastic, persistând în permanenţă între
tradiţie şi politica ţaristă. 55 În linii majore, această perioadă este definită ca o etapă de continuare
a tradiţiei în tipărirea cărţilor liturgice. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni reuşeşte să
menţină activitatea cărturărească sub semnul tradiţiei Bisericii neamului românesc.
Cea de-a doua etapă poate cuprinde limitele cronoligice între anii 1821-1883, anul închiderii
Tipografiei Duhovniceşti prin decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse. Activitatea tipografică
în perioada dată este dependentă de factorii politici, câtv şi de cei economici. În linii majore
această perioadă e enunţată ca o epocă a supraveţuirii, e o perioadă mai restrânsă a tiparului
basarabean (1845-1870). Această etapă cuprinde la rândul său, alte patru subetape:
1. 1821-1844 – etapa de întrerupere a tradiţiei, se tipăresc cărţi în exclusivitate cărţi traduse după
versiunile ediţiilor sinodale. La fel, pentru prima dată sunt atestate în practica tiparului
basarabean şi ediţii bilingve, cu text paralel în limbile română şi rusă. 56
2. 1844-1853 – etapa crizei financiare, apar câteva tipărituri sporadice şi continuă abaterea de la
tradiţie. Ierarhii velicoruşi nu se implică în activitatea tipografică. Inventarul tiparniţei fiind
închiriat în baza unui contract de arendă unui particular, - caz de excepţie în prectica tiparului
religios din imperiu. 57
3. 1853-1863 – etapa de revenire la tradiţia tiparului românesc. Cărţile apărute în aceşti ani sunt
în cea mai mare parte reeditări ale unor originale tipărite în Ţările Române.
4. 1863-1883 – etapa de stagnare, politica ţaristă e orientată tot mai mult pentru lichidarea
tradiţiei în tipărirea cărţilor bisericeşti şi prin introducerea în circuit a ediţiilor sinodale.

54
Ibidem, p.37.
55
Ibidem, p. 37.
56
Ibidem, p. 38.
57
Ibidem, p. 38.
28
Ultima perioada în activitatea Tipografiei corepunde anilor 1906-1918, etapa renaşterii tradiţiei.
Cărţile liturgice sânt reeditări integrale după ediţii apărute în spaţiul românesc.
În tipografie cărţile religioase în limba română urmau sa fie traduse în exclusivitate după
ediţiile sinodale ruseşti. Cenzura sinodală ce a fost instituită asupra cărţii religioase a marcat
totalmente cartea religioasă tipărită în spaţiul basarabean după anul 1814. În anii 1814-1821
politica ţaristă conservatoare în domeniul tiparului şi difuzării cărţii s-a păstrat aproape intactă,
cu unele schimbări minime pe parcursul unui secol.

Problema semnificaţiei tradiţiei spirituale în tipărirea cărţilor liturgice în limba română era
una majoră. În istoria tiparului religios din Basarabia s-au manifestat doua tendinţe:pe de o parte
politica oficială a autorităţilor ecleziastice imperiale impun în domeniul tiparului tradiţiei
Bisericii Ortodoxe ruse iar pe de altă parte cărţile ieşite de sub teascurile tiparniţei din Chişinău
ce tind să se menţină sub tradiţia Bisericii neamului românesc.
Tiparul religios în Basarabia in perioada anilor 1812-1918 a persistat sub forma unei lupte
permanente între tradiţie şi politica ţaristă. Prima carte liturgică apărută în Tipografia
Exarhicească din Chişinău este Liturghierul-elaborată parţial după versiunile unor texte tipărite
până la 1812, care acum la 1815 li s-au adăugat unele “îndreptări şi adaosuri” după ediţiile
sinodale, cele din Moscova si Kiev.
Cercetătorii ca: A. Stadnitzki, A. Celac, A. Ciobanu consideră că Liturghierul e o traducere
după tradiţiile sinodale ale Bisericii ruse, Paul Mihail susţine că reprezintă o ediţie
îmbunătăţită a unor apariţiei anterioare, Gavriil Banulesu-Bodoni o traducere după cărţile
slavone.
Prefaţa Liturghierului este o argumentare a modificărilor pe care le-a făcut mitropolitul în
text, ca urmare a unei confruntări atât cu versiunea greaca cât şi cu cea slavonă. Prin urmare,
drept rezultat al intervenţiilor în structura textului liturgic, s-a ajuns la o nouă redacţie a
Liturghierului românesc apărut la Chişinău în 1815. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a
încercat prin prezenţa acestei cărţi să păstreze atât stipulările prevăzute in Ucazul Sinodal
referitor la traducerea cărţilor “moldoveneşti după aceleaşi cărţi sinodale”,cât şi totodată să
păstreze tradiţia bisericii româneşti, care s-a păstrat mai cu seamă în arta tiparului , fiind una
din cele mai frumoase cărţi basarabene.
Către anul 1817 , 5 august exarhul a scos la lumină o altă tipăritură “Ceaslovul”. De unii
cercetători apariţia Ceaslovului este o ediţie critică,deoarece mitropolitul Gavriil Bănulescu -
Bodoni a confruntat versiunea tipărită la Iaşi în 1757, cu textul slavon şi tipăritura sa este
îmbunătăţită(P.Mihail,Z.Mihail).O constatare în acest sens, însă este faptul că mitropolitul a

29
încercat să găsească o variantă de compromis între dominaţia politică a ţarismului rus si tradiţia
spirituală a românilor basarabeni. Această carte a fost tipărită în 1200 exemplare.
Pe lângă ediţiile tipărite în limba română,mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost
nevoit să tipărească şi cărţi impuse de Sinodul din Petersburg, astfel introducând în practica
liturgică şi cărţi necunoscute neamului românesc şi bisericii basarabene. Astfel, în 1817 exarhul
tipăreşte Rânduiala Panihidiei, exarhul făcea o deosebire fundamentală între cele două
biserici:cea rusească fiind concepută exact ceea ce este – „cealaltă Biserică” - prin urmare-alta
decât Biserica românească a Basarabiei. Acest moment semnificativ ne prezintă atitudinea
mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni faţă de biserica Rusiei şi inclusiv şi situaţia Basarabiei
sub raport ecleziastic.
În contextul faptelor este evident faptul că lupta dintre cele două tendinţe dintre tradiţia
românească şi cea ecleziastică imperială e deopotrivă activitatea cărturărească a exarhului.
Mitropolitul Gavriil Bănulescu- Bodoni a reuşit totuşi să menţină tipărirea cărţilor liturgice în
limba română sub semnul tradiţiei, obţinând concesii esenţiale în favoarea elementului românesc
al provinciei. Atunci când mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a sesizat deosebiri esenţiale în
favoarea structura cărţilor liturgice româneşti , faţă de cele slavoneşti(ediţii sinodale) - Apostol,
Evanghelie, şi Trebnic – a intervenit energic către Sinodul Bisericii Ruse cerând „dezlegare”
(aprobarea cenzurii) în vederea tipăririi acestora după cele întrebuinţate în bisericile Basarabiei
“mai înainte”, adică până la anul 1812,obţinând şi aprobările de rigoare de la cea mai înaltă
autoritate ecleziastică imperială- Sinodul din Sankt – Petersburg. Deşi aceste „cedări”, în opinia
autorităţilor imperiale au fost concepute doar ca o situaţie “temporar-intervenită”, trebuie să
observăm şi altceva : respectivele concesii au echivalat , în fapt ,cu o recunoaştere de facto a
deosebirilor , de structura în special, ce existau în tradiţia tiparului religios în cele două spaţii ale
ortodoxismului , - cel românesc şi, respectiv slavonesc /rusesc .Şi nu mult era această cedare a
autorităţilor ecleziastice imperiale - şi asta trebuie spus fără echivoc – una esenţială,hotărâtoare
pentru destinul cărţii religioase basarabene. Pentru că, această “cedare temporară”,obţinută cu
atâta abilitate de către mitropolitul Gavriil Bănulescu – Bodoni, a marcat, în fapt, activitatea
ulterioară a tiparniţei bisericeşti, pe toată perioada de existentă a acestea , în favoarea tradiţiei
româneşti. În sfârşit , constatăm că tipăriturile bisericeşti apărute în timpul păstoriei lui Gavriil
Bănulescu – Bodoni sunt,în linii majore , o continuare a tradiţiei cărţii româneşti de pretutindeni
, aceasta , la rândul său , a contribuit în mare măsură , la conservarea identităţii spirituale a
românilor basarabeni.
O altă situaţie intervine în destinul cărţilor apărute în Tipografia Duhovnicească a
Basarabiei, în timpul păstoriei episcopului Dimitrie Sulima (1821-1844). Textele cuprinse în
tipăriturile apărute începând cu anul 1823 sunt , în marea lor majoritate, traduceri după ediţiile
30
sinodale , adică după acele apărute în tipografiile din Moscova sau Sankt – Petersburg. În opinia
unor cercetători acest arhiepiscop este un “ucenic şi continuator al activităţii culturale”, a lui
Gavriil. Însă în circuitele cărţilor (tipăriturilor bisericeşti) din Basarabia au fost introduse ediţii
traduse integral după versiunile sinodale, necunoscute mai înainte în mediul românesc al
provinciei şi care aveau drept scop obţinerea “unităţii în practica liturgică” dintre cele două
biserici. Aceste afirmaţii îşi găsesc acoperire prin multiplele exemple ilustrate din şirul cărţilor
tipărite în perioada păstoriei lui Dimitrie Sulima: Pentru datoriile presviterelor de popor (1823 ),
Izvodul de pomenire ce se face pentru Marii Domni Împăraţi (1827) , Rânduiala pomenirii
pravoslavnicii ostaşi(1826) 58, Instrucţia blagocinului asupra monastirilor(1828), Începuturile
învăţăturilor creştineşti(1828,1843), Instrucţie pentru starostii bisericeşti(1829), Lista de
sărbători împărăteşti şi ale zilelor de victorii(1830), Priceastn[…] (1835),
Polihronisimuri(1843) 59.
Cărţile de la tipografie erau ridicate în baza unor registre speciale în care era nota
numărul cărţilor primate de la dugheană . Este cunoscut şi faptul că Tipografia Eparhială uneori
acorda servicii şi funcţionarilor din administraţia gubernială .Documentul atestă că,în 1829,
arhiepiscopul Dimitrie Sulima era rugat să găsească un cunoscător de limba română printre
profesorii sau elevii de la seminar, deoarece “nici la Tipografia Regională nu se aflau ştiutori de
limba românească[…], iar marea armată are nevoie de peste 4000 formulare pentru cota de
alimente a ostaşilor din armata rusească” 60.
Dintre cărţile tipărite de Dimitrie Sulima, ce pot fi considerate reeditări “după cele mai
înainte tipărite” în Tipografia Exarhicească a Basarabiei, menţionăm Tipicul (1823); şi
Liturghier (1837); ultima de format mic (18cm.), astfel numărul de pagini s-a dublat:408
f.(Liturghierul de la 1815 avea doar 187 f.).
În perioada păstoriei lui Dimitrie Sulima apar şi ediţii bilingve: cărţi bisericeşti de
educaţie moral-duhovnicească (atestate pentru prima dată în practica tiparului la Tipografia
Duhovnicească).În 1833, a fost scoasă de sub tipar Învăţătura Sfintelor Apostoli, anume scrisă
pentru “preotul celui de nou hirotonisit, ca să o cetească în limba moldovenească”, a-textul
aranjat pe două coloane, cel în limba română pe dreapta.
O altă tipăritură de acest gen este Catihisisul (1840). Nu este întâmplător faptul că anume
acest titlu de carte a fost ales de Dimitrie Sulima pentru varianta bilingvă. Cartea era destinată
pentru slujitorii bisericeşti: preoţi,diaconi şi clerici, această categorie de slujitori ai Bisericii
trebuia să însuşească, în opinia lui Dimitrie Sulima, “cât mai curând limba rusă”.

58
ANRM , F. 205, inv. 1, d. 4322, f. 1-2.
59
ANRM , F. 205, inv. 1, d. 4990, f. 1-3.

31
Cu anul 1844 este înregistrată ultima carte pregătită pentru tipar de Dimitrie Sulima :
Catihisisul creştinesc , zis ”cel pe larg” şi destinat, în primul rând , pentru ”a se învăţa în şcoli “.
Este important să observăm faptul că Dimitrie Sulima nu a fost preocupat de tipărirea cărţilor
liturgice pentru biserica Basarabiei,cu excepţia cărţilor în limba română,amintite mai sus. Aşa
cum atestă sursele documentare pe aceşti ani ,” bisericile din Basarabia aveau mare nevoie, în
primul rând, de cărţi de ritual. “ 61 Spre exemplu protoiereul din judeţul Soroca – Grigore
Petritzki, în anul 1839, iulie 26, raporta către Dimitrie Sulima :”În biserica din Cotiujenii – Noi,
judeţul Soroca, nu sunt de fel cărţi de ritual : Triod, Penticostar, Octoih, Psaltire şi Mineie 62, iar
preotul de acolo – Ioan Soltan – era nevoit să le împrumute de la altă biserică pentru practicele
liturgice”.
“Începând cu anul 1837, pentru bisericile din Basarabia vor fi comandate: Molevnic,
Catihisis, Psaltire, Panihide pentru ţari şi ţariţe”. 63 Urmărind activitatea Tipografiei Eparhiale,
după anul 1844, observăm că la mijlocul anilor ’50 ai secolului al XIX-lea apare o situaţie de
criză, provocată atât de factorii economici, cât şi de cei politic. Situaţia de criză e înregistrată
încă din anul 1843. Tipografia practic staţiona şi aceasta era un rezultat direct al noilor
schimbări în conducerea eparhială. Tipărirea cărţilor româneşti a fost continuată în această
perioadă sub doi arhipăstori rusi: episcopul Irinarh Popov(1844-1858) şi de Antonie
Sokonov(1858-1871), care erau departe de cerinţele bisericii basarabene.
“Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea (după anul 1853), în activitatea
Tipografiei Eparhiale s-a implicat Direcţia Economică a Casei Arhiereşti “ 64. În scopul
organizării activităţii tipografice a fost procurat utilaj nou (caractere de diverse mărimi, vopsele,
hârtie ), angajaţi noi lucrători.
Printre tipăriturile româneşti apărute într-o ţinută grafică deosebită se înscrie un
Penticostar(1853).”În baza mărturiilor documentare ,constatăm că Penticostarul de la Chişinău a
fost reprodus după cel tipărit la Neamţ, în 1848 pe când gravurile au fost reproduse după ediţiile
sinodale slavoneşti ’’ 65. Este editat şi un Catehism „pe larg”în anul 1854. În 1855, Direcţia
Economică a Casei Arhiereşti revine la problemele legate de tipărirea Evangheliei, care a apărut
cu o întârziere timp de doi ani din lipsa hârtiei de calitate şi care a fost înregistrată acum într-un
număr de 603 exemplare.
Direcţia Economică a Casei Arhiereşti era orientată să continue activitatea tipografică
pentru acoperirea nevoilor spirituale ale românilor basarabeni. După cum atestă sursele, în

61
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3082, f. 1-13.
62
ANRM, F.208, inv.2, d. 3082, f. 1-2, 4-11.
63
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 2390, f. 1-22.
64
ANRM , F.187, inv. 1, d. 19, f. 1-29.
65
ANRM, F. 187, inv. 1, d. 13, f. 60.
32
perioada păstoriei lui Pavel Lebedev (1871-1882), în Tipografia Duhovnicească au fost tipărite
doar unele broşuri - anexe (ca Revista Eparhială), traduceri din ruseşte, cu subiecte propuse de
arhiereu:Culegere de articole cu conţinut duhovnicesc – religios. Informaţii referitoare la
funcţionarea Tipografiei Eparhiale în vederea tipăririi cărţilor româneşti, din perioada păstoriei
lui Pavel Lebedev nu mai pot fi astăzi cercetate sau confruntate în colecţiile arhivelor din
Chişinău, din simplul motiv că ele lipsesc.
Registrele de inventar de la dugheana tipografiei păstrau doar evidenţa cărţilor ce
fuseseră tipărite mai înainte şi care se mai vindeau în primii ani de păstorie a lui Pavel Lebedev.
Dintre puţinele informaţii asupra cărţilor româneşti din perioada lui Pavel Lebedev sunt
amintite şi vizitele canonice ale arhiereului la parohii (în anul 1872 a vizitat 13 mănăstiri şi 109
biserici din judeţele Bălţi, Soroca, Chişinău, Hotin). Episcopul susţinea faptul că cărţile în limba
română sunt vechi şi trebuie de înlocuit. Motivele invocate de episcop (preoţilor li s-a interzis să
se folosească de cărţi de slujbă deteriorate), erau doar un pretext subtil pentru a elimina din
practica liturgică cărţile în limba română şi a le înlocui cu ediţiile sinodale în limba slavă
bisericească.
Mărturiile documentare referitoare la activitatea Tipografiei Eparhiale în anii păstoriei
arhiepiscopului Pavel Lebedev atestă doar tipărirea actelor de uz intern:circulare, registre,
condici, certificate – acte în limba română ce au continuat să fie tipărite până la data de 7 august
1880. După data amintită activitatea tipografică este oprită iar Ucazul Sinodal emis cu trei ani
mai târziu,în 13 ianuarie 1883 (referitor la închiderea Tipografiei Eparhiale), a consemnat doar
acest fapt. Anume politica rusificatoare promovată de episcopul Pavel Lebedev a dus la
închiderea tipografiei care a avut urmări grave pentru destinul cultural al românismului din
Basarabia.
Cartea religioasă în limba română, pe toată perioada dominaţiei ruseşti în Basarabia, a
fost puţină. Cărţile tipărite la Chişinău, în secolul al XIX-lea în tiraje mici, bineînţeles, nu puteau
acoperi necesităţile locale. “Timp de aproape trei decenii , mai exact până în anul 1871, nu a fost
tipărită nici o carte în limba română” 66 . Lipsa cărţilor bisericeşti s-a resimţit către a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, când măsurile restrictive de frontieră privitor la intrarea cărţii
„străine”, în Basarabia erau deosebit de drastice, ceea ce complica mult pătrunderea acestora
din alte zone ale tiparului românesc.
Problema reorganizării tiparului în Basarabia a stat în atenţia mai multor cercetători la
începutul secolului al XIX-lea Societatea misionară Naşterea lui Hristos , avea drept scop
răspândirea literaturii religioase în parohiile Basarabiei. Privită într-un context mai larg,

66
M. Danilov, Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia 1812-1918(între tradiție și
politica țaristă),Chișinău, 2007, p. 95.
33
societatea a facilitat mult mişcarea clerului basarabean într-u susţinerea deschiderii Tipografiei
Duhovniceşti. După anul 1906, activitatea tipografică din eparhia Chişinăului, a fost
subordonată intereselor Societăţii Naşterea lui Hristos şi orientată, în temei, spre editarea unei
literaturi cu caracter moral – duhovnicesc. Datorită insistenţei Comitetului de conducere a
tipografiei în perioada de început (1906 -1910) au fost tipărite şi cărţi liturgice necesare clerului
basarabean. “S-a constat că textele cărţilor liturgice sunt prinse în redacţii mixte: parte preluată
din cărţile de slujbă din cele apărute in tipografia din Chişinău o parte sunt reproduceri integrale
din cele apărute la tipografia Neamţ”. 67 Pe când literatura cu caracter moral duhovnicesc este în
mare parte tradusă după scrierile autorilor ruşi.
Tipărirea cărţilor liturgice „în limba moldovenească”, după anul 1906, în formula
prevăzută de autorităţile Bisericii Ortodoxe Ruse, nu însemna altceva decât continuarea aceleaşi
politici oficiale îndreptate spre lichidarea tradiţiei româneşti în Basarabia. Astfel constatăm
faptul că activitatea tipografică la începutul secolului al XX-lea, la fel ca şi pe parcursul
secolului al XIX-lea a persistat sub semnul luptei dintre cele două tradiţii – dintre două biserici
de fapt. Cărţile liturgice, în limba română, tipărite la Tipografia Eparhială, se aflau sub
supravegherea directă a chiriarhului local şi a cenzorilor numiţi de aceştia.
Politicile imperiale în domeniul tiparului difuzării cărţi au fost susţinute permanent, de
sistemul instituţiilor de cenzură. Statul acestora era supus unor modificări permanente, ceea ce
permitea funcţionarilor să administreze (manipuleze) legislaţia după bunul lor plac. Un aspect al
problemei era şi cel al circulaţiei cărţii vechi româneşti în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Odată cu
instalarea frontierelor geografice şi politice pe râul Prut a fost instituit şi sistemul de masuri
restrictive – vămile de control, ce nu pot fi concepute altfel decât restricţii de comunicare, de
izolare forţată a Basarabiei de celelalte provincii româneşti.
Politicile imperiale în domeniul difuzării cărţii au fost orientate prioritar spre
restructurarea componentelor fondului de carte din bibliotecile parohiale ale Basarabiei, acestea
urmând să fie completate treptat cu carte rusească. S-a constat, că politica ţaristă în domeniul
cărţii religioase, în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea: a suferit un eşec evident :
cartea rusească propusă spre difuzare prin intermediul reţelei comercializate de depozite legale
de pe lângă Consistoriul Duhovnicesc nu este nici solicitată, nici receptată de clerul local.
Bibliotecile parohiale rămân, în continuare, mărturii ale spiritualităţii româneşti din Basarabia. O
susţinere a difuzării a cărţii româneşti a fost din partea preoţimii locale, care au constituit
neîntreruptele legături ale elitei basarabene cu Moldova şi apoi cu România. Aceste legături
derivau atât din însuşi trecutul istoric, prin care Basarabia era indestructibil legată de Moldova,

67
N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia sub ruși, Chișinău, 1931, p. 425-426.
34
cât şi de relaţiile locuitorilor de pe amândouă malurile Prutului după 1812, în ciuda tuturor
opreliştilor ruseşti. Dar basarabenii găseau destule ocazii ca să îşi reîmprospăteze forţele de la
izvorul rezistenţei naţionale din dreapta Prutului. Biserica a fost cea care a mijloci aceste
legături.
Chiar şi după trecerea a 20-30 de ani de la răpirea Basarabiei, construind sau
reconstruind biserici şi mănăstiri în această provincie, autorităţile ruseşti continuau să utilizeze
vechea formă şi stilul arhitectural moldovenesc. Astfel, cu greu ne-am putea da seama că biserica
Mazarachi din Chişinău, sau Sfântul Nicolae din Chilia, sau Sfântul Dimitrie din Orhei, sau
Sfântul Gheorghe din Chişinău, ar fi construite sau renovate în perioada stăpânirii ruseşti.
Dar, înainte de orice, preoţii noştri basarabeni au continuat să rămână români. Generaţiile
de clerici, şi în primul rând cei de la ţară, în prima jumătate a secolului al XIX-lea se serveau
numai de cărţi bisericeşti româneşti, pe care le-au găsit în 1812 în bisericile lor şi pe care le-au
păstrat cu grijă. Preoţilor le era greu să se acomodeze cu limba rusă, mai ales că mulţi dintre ei
abia ştiau ceva carte şi, cum spunea arhiepiscopul Gurie,”cu greu puteau să iscălească numele şi
să citească într-o Evabghelie necunoscută lor”. 68 Prin urmare, cu atât le era mai greu preoţilor să
facă slujba în limba rusă, pe care credincioşii nici nu o înţelegeau.
Vizitând în 1856 regiunea de sud a Basarabiei , care prin pacea de la Paris care a urmat
războiului Crimeii s-a reunit cu Moldova, poetul George Sion mărturisea că a întâlnit acolo un
preot bătrân care slujea la trei sate, dar care era la fel de neatins de aripa rusificării ca în prima
zi de după anexare: “atât era de român, încât nu putu în patruzeci de ani, sub dominaţia ruşilor,
să înveţe limba lor, constata cu emoţii poetul”. 69
Prin urmare, câţiva ani mai târziu, cunoscutul arhiepiscop Pavel Lebedev avea toate
motivele să tune şi să fulgere împotriva preoţimii basarabene. Toate călătoriile sale documentare
prin regiune se soldau cu aceleaşi rezultate descurajante. Mergând la Ialoveni, trebuia să
constate că preotul acelui sat era „neştiutor al limbii ruse, moldovean”; la Căinari descoperă că
’’nimeni din clerici nu ştie ruseşte ”. 70
De aceea, Pavel Lebedev dădu dispoziţie ca în toate mănăstirile Basarabiei să se introducă
strana rusească. Cât despre introducerea şcolilor bisericeşti ruseşti însuşi arhiepiscopul consemna
în 1877: ”dar aproape în toate mănăstirile,(şcolile ruseşti) au fost întâmpinate cu foarte multă rea

68
P. Constantinescu – Iași, Circulația vechilor cărți bisericești românești în Basarabia sub ruși,
Chișinău, 1929, p. 4.
69
Ibidem, p. 5.
70
Ibidem
35
voinţă de către fraţii cei mari, inculţi , necunoscători ai limbii ruseşti şi duşmănoşi
învăţământului rusesc”. 71
Nu era deloc de mirare că s-a întâmplat aşa, fiindcă şi la sfârşitul perioadei stăpânirii
ruseşti călugării erau în exclusivitate români. Vizitând în 1919 mănăstirile Basarabiei,
arhimandritul Visarion Puiu scria: „mănăstirile sunt locuite în cea mai mare covârşitoare parte
numai de moldoveni, cărora mai mult dintr-un imbold de imitare decât prin porunci oficiale, li s-
au schimbat puţin doar croiala hainelor şi citirea în cântarea orientală veche şi graiul naţional în
viaţa de toate zilele ”. iar la mănăstirile de călugăriţe, acelaşi vizitator observa că “nu este
absolut nici o deosebire ”faţă de cele din restul teritoriului românesc, cu practicarea aceloraşi
sfinte slujbe, “şi-ndeosebi cu acelaşi grai moldovenesc întru nimic alterat de fosta stăpânire
rusească”. 72
Prin intermediul cărţilor bisericeşti, limba română s-a păstrat şi în noile biserici construite
sub stăpânirea ruşilor. Mai mult, ea era folosită şi în punerea inscripţiilor de pe pietrele de
mormânt din jurul acestor biserici. Unele inscripţii erau redactate într-o formă aleasă, existând
chiar şi epitafuri în versuri. Dar cel mai interesant este faptul că aceste inscripţii româneşti nu
acopereau doar mormintele unor români. Ele erau utilizate şi de numeroşi străini, mai ales ruşi,
bulgari şi greci, ortodocşi şi ei ca şi românii. Demn de remarcat este faptul că unele dintre aceste
epitafuri româneşti erau scrise chiar cu litere latine.
Dar nu întotdeauna autorităţile ruseşti se arătau la fel de primitoare când era vorba de
cărţi româneşti. În 1823, soţia unui căminar din Moldova , Zoiţa Paleolog, nu a putut trece peste
graniţă în Basarabia decât cu 15 din cele 24 de cărţi pe care dorea să le aducă acolo, obţinând cu
greu o aprobare şi pentru atât. Existau numeroase procedee prin care se puteau introduce cărţi în
Basarabia, astfel încât nimeni care avea cât de cât o legătură cu această regiune nu uita să trimită
acolo şi asemenea obiecte de preţ.
O zonă mai priveligiată a fost sud – vestul Basarabia, reîncadrat în 1856 statului român.
Cărţile bisericeşti româneşti au pătruns fără oprelişti în judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad în
perioada 1856-1878, când Rusia a reîcorporat teritoriul respectiv. În tot cursul secolului al XIX-
lea, din toate centrele unde se tipăreau cărţi româneşti se aduceau cărţi în Basarabia, unele dintre
ele fiind folosite până la sfârşitul primului război mondial. Utilizarea lor era constatată şi în
sudul Basarabiei, în fosta mitropolie a Prolavei, unde preoţii erau români, deşi unii chiriarhi erau
greci, şi în judeţul Nordic al Hotinului, a fost raia turcească, iniţial cu altă dependenţă
bisericească decât restul Basarabiei, care ţinea în special de episcopia Huşilor.

71
Ibidem, p. 6.
72
Ibidem, p. 7.
36
În sfârşit, cărţile româneşti treceau în Basarabia şi prin intermediul rudelor de pe cele două
maluri ale Prutului, care se vizitau reciproc şi întreţineau relaţii strânse, în ciuda graniţei care tăia
Moldova în două. În jurul preotului era închegată rezistenţa naţională a românilor încă din
primii ani ai ocupaţiei ruseşti . Un caz evident în această direcţie se cunoaşte din raportul
mitropolitului Gavriil către guvernatorul provinciei, prin care arăta cum locuitorii satului
moldovenesc Şaba de lângă Cetatea Albă fugiseră din cauza soldaţilor ruşi şi numai în urma
intervenţiei preotului, care a rămas pe loc din ordinal mitropoliei, s-au reîntors o parte din fugari.
Circulările mitropolitului Gavriil şi cele ale arhiepiscopului Dimitrie se făceau atât în
limba română, cât şi cea rusă; actele oficiale ale protopopilor din timpul lor erau redactate numai
în româneşte; în parohii limba română s-a menţinut până la sfârşitul dominaţiei ruseşti,
folosindu-se şi pentru o parte a slujbei bisericeşti. Iar registrele şi corespondenţa bisericească se
făceau până la 1870 aproape totdeauna în româneşte. În plus, pe lângă tipărituri, în Basarabia
circulau şi manuscrise bisericeşti. De exemplu, la mănăstirea Neamţ, Ştefan Ciobanu a găsit o
întreagă colecţie de manuscrise ale arhimandritului Andronic, cu privire la viaţa religioasă şi
călugărească din Moldova şi Basarabia între 1863-1890.
Folosirea cărţilor româneşti era înlesnită, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-
lea, de învăţarea limbii naţionale prin şcoli. Acestea existau în Basarabia încă înainte de anexare
şi se aflau de obicei alipite de mănăstiri şi biserici. Iar mitropolitul Gavriil a deschis şi tipografia
eparhială, pentru care a fost adus un iscusit tipograf de la mănăstirea Neamţului, împreună cu tot
materialul necesar. După deschiderea care a urmat aprobării Sinodului din 31 mai 1814, cărţile
tipărite aici erau copii ale unor exemplare româneşti şi mult mai rar erau traduceri ale unor ediţii
ruseşti apărute la Moscova sau Petersburg.
În comparaţie cu manuscrisele, care erau copiate într-un număr limitat,cărţile tipărite sunt
mai numeroase, din cauza că acestea erau scoase de sub teascurile tiparniţelor în tiraje, uneori,
foarte mari. Cărţile erau dăruite, schimbate sau vîndute de către unii posesori sau comercianţi. 73
De multe ori cărţile erau schimbate pe alte bunuri materiale, care echivalau cu valoarea cărţii.
Fiind în pelerinaj la mănăstirea Neamţ în anul 1836, un oarecare Ionică schimbă o Psaltire,
tipărită la această mănăstire în anul 1824, pe un ceasornic. 74 O Carte românescă de învăţătură
(Iaşi, 1643) este schimbată de preotul Antonie la mijlocul secolului al XVII-lea pe „o iapă
întărniţată”. 75

I. Cereteu Cartea românească veche și modernă în fonduri în Chișinău. Catalog, Iași, 2011, p.
73

15.
74
Ibidem, p. 19.
75
Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi, III, p. 25.
37
Cărţile erau cumpărate şi transmise din tată în fiu. O însemnare pe un Apostol, tipărit la
Iaşi în tipografia Mitropoliei, în anul 1756 confirmă cele evocate mai sus. Cartea a ajuns în
Moldova de răsărit din nord, prin Bucovina, apoi în Corpaci din ţinutul Hotin, iar de acolo în
Chişinău. 76 Tipografii vindeau uneori cărţile la care au lucrat. 77 Preotul Zamfir Dimitriu de la
biserica Sfinţilor Voievozi din satul Buiucani (în prezent sector al municipiului Chişinău), scrie o
notă posesorală la 15 martie 1825 pe un Octoih românesc, precum că Octoihul este din
numărul cărţilor bibliotecii acestei biserici. La 6 octombrie 1826, porivit altei note scrise de
protoiereul Iacov Chirilov, cartea se mai afla în biblioteca bisericii din Buiucani, însă la 9 martie
1835 ponomarul Ştefan Gărăciu afirmă că această carte este a lui şi a vîndut-o bisericii cu hramul
Sfântului Gheorghe din satul Beşalma din sudul Basarabiei. 78
Ierarhii Bisericii au avut o însemnată contribuţie în răspăndirea literaturii religioase
româneşti în Basarabia. Cărţile urmau calea bejeniei împreună cu proprietarii lor. Un Strasnic
tipărit la Blaj în anul 1800, în tipografia Seminarului, a fost cumpărat în anul 1817 de Ioan
Borilă, soţia sa Eudochia şi copiii lor Toader, Chirică, Constantin, Vasâlca la preţul de 25 lei
pentru biserica Sfântul Nicolae din satul Chiţcani.Unirea de la 1918 a facilitat completarea
bibliotecilor din Basarabia cu literatură bisericească.
Atât manuscrisele, cât şi tipăriturile româneşti au avut o arie de circulaţie foarte vastă.
Cele, care au rămas în Basarabia după anexarea de la 1812 la Imperiul ţarist, au continuat să
circule, unele din ele au ajuns până la noi, fiind conservate în fonduri şi colecţii din Chişinău.
Produsele tipografice ieşite de sub teascurile din diferite centre româneşti şi străine au
circulat pe întreg spaţiul locuit de români. În Moldova de răsărit cartea românească este întâlnită
şi în prezent în bibliotecile bisericilor şi mănăstirilor, deşi Basarabia s-a aflat sub ocupaţie străină
mai mult de un secol şi jumătate. 79 Atunci când literatura românească a fost interzisă, preoţii sau
enoriaşii au ştiut să ascundă aceste valori, păstrate mai mult timp, iar în ultimul deceniu al
scolului al XX-lea, când bisericle şi mănăstirile au fost redeschise bibliotecile au început să fie
completate cu literatură, au fost recăpătate icoane vechi, inventar bisricesc. Nu poate fi negată
ideea potrivit căreia multe cărţi au fost nimicite ori, scoase din ţară. Valoarea cărţilor era
estimată, de obicei, în bani, dar există cazuri când acestea erau schimbate pe bunuri materiale ca
produse agro-alimentare, animale, uneori munci agricole sau servicii religioase. Cărţile erau date

I. Cereteu Cartea românească veche și modernă în fonduri în Chișinău. Catalog, Iași, 2011, p.
76

20.
77
Ibidem, p. 20.
78
Paul Mihail, Mărturii, p. 174-175.
79
. Cereteu Cartea românească veche și modernă în fonduri în Chișinău. Catalog, Iași, 2011, p.
23.

38
zestre, prin aceasta probându-se valoarea apreciabilă a lor, cărţile erau printre bunurile cela mai
de preţ din societate. 80
Însemnările vechi de pe manuscrise şi tipărituri oferă o informaţie de caracter variat.
Uneori sumare, făcute pe spaţiile curate ale foilor cărţilor, mai mult din necesitate, pentru că
hârtia era la preţ mare, aceste note sunt destul de valoroase, deoarece prin intermediul lor se pot
identifica momente din istoria noastră pe care alte categorii de izvoare nu le prezintă. Cercetate
şi valorificate, aceste însemnări pot fi încadrate în rândul surselor documentare ori narative, care
contribuie la întregirea istoriei, la explicarea unor fenomene necunoscute.

80
Ibidem, p. 23.
39
II. Impactul literaturii religioase ruse asupra vieţii spiritual-culturale din Basarabia

2.1.Politica Imperiului Ţarist de rusificare a literaturii religioase în Basarabia în secolul al


XIX-lea
Anul 1812 a insemnat o cotitură radicală în ceea ce a însemnat destinul spaţiului şi a
populaţiei din spaţiul pruto-nistrean. Până la momentul de faţă istoriografia pune în discuţie
diferitele aspecte a anexării Basarabiei la Imperiul Rus şi a rezultatelor politicii imperiale ruse
asupra acestui teritoriu. Totuşi mai puţin este abordată problema legată de efectele avute asupra
spiritualităţii basarabene a acestui fapt nefast, lucru care poate fi înţeles dacă luăm în
consideraţie acel segment abordat de către noi, care este extrem de complicat şi ambigui.
Ori nu o dată de către autor au fost auzite reproşuri la faptul că ortodoxismul este unic şi
nu pot exista diferente în acest context, iar spiritualitatea spaţiului pruto-nistrean, nu a avut de
pierdut prin nimic de la protecţia avută din partea Bisericii Ortodoxe ruse, venită în locul
suzeranităţii otomane.
O analiză, însă atenta a faptelor ne demonstrează o altă realitate. În primul rând trebuie de
făcut o deosebire între spiritualitatea basarabeană crescută într-o tradiţie real ortodoxă aşa cum a
fost cea română şi una mistică a ceea ce a însemnat ortodoxismul rus. Apoi ortodoxismul
românesc a fost unul paşnic loial faţă de alte confesiuni şi religii spre deosebire de ortodoxismul
rus ce a avut o tentă „agresivă” îndeosebi după ce Biserica Ortodoxă rusă după reformele lui
Petru I şi îndeosebi în secolul al XIX – lea a devenit un instrument fidel a statului, adică a ideii
imperiale ruse. Acest lucru devine şi mai evident în perioada ţarului Nicolai I, după ce este
introdusă formula ministrului Urusov - „ „Ortodoxie” „Autocraţie” şi „Poporaţiunie” ”.
Revenind la situaţia din Basarabia se poate constata că într-adevăr în prima parte a aflării
acestui teritoriu în componenţa Imperiului Rus vârfurile sociale de aici, şi-au pus speranţele în
protectoratul „ţarului protector al ortodoxiei”, lucru care cu trecerea timpului însă a dispărut. În a
doua jumîtate a secolului al XIX-lea gubernatorul general al Basarabiei atenţiona conducerea
centrală că nu numai populaţia din Basarabia dar şi a Principatelor nu mai au impresia şi
încrederea asupra faptului că Imperiul Rus este „protectorul ” ortodoxiei atât în acest spaţiu cât şi
în întreaga peninsulă Balcanică.
Pe de altă parte nu putem fi de acord nici cu Onisifor Ghibu care arăta că practic nu au
mai rămas preoţi sau nobili ce ar fi susţinut ideia naţională şi apartenenţa la neamul românesc şi
spiritualitatea curată românească. În acest caz apare firească întrebarea, de unde totuşi au apărut
acei reprezentanţi ce au realizat unirea cu restul spaţiului românesc?
Din alt punc de vedere „agresivitatea” ortodoxismului rus pus în serviciul ideii imperiale
ruse şi a ideii de rusificare a populaţiei ce reprezenta păturile sociale de jos de asemenea a avut
40
de jucat un rol nefast. Materialele de arhivă existente ne demonstrează pe de o parte că instituţia
bisericii ortodoxe şi a credinţei în sine a fost transformată pe de o parte într-un mecanism
automat prin care apartenenţa la această confesiune trebuia demonstrată prin îndeplinirea
anumitor dispoziţii şi efectuarea anumitor obligaţii fără a se ţine cont de sinceritatea credinţei.
Acest lucru poate fi uşor văzut de exemplu prin cerinţele înaintate populaţiei evreieşti ce îşi
manifesta dorinţa de trecere la credinţa ortodoxă sau la denominarea molocanilor. Şi într-un caz
şi în altul se cerea îndeplinirea anumitor prevederi aşa cum ar fi închinarea la icoane, prezenţa la
slujbele bisericieşti sau efectuarea spovedaniei, lucruri care puteau fi efectuate automat şi fără de
o demonstrare a adevăratei credinţe în religia creştină, lucru străin populaţiei autohtone, cu
adevărat din punct de vedere spiritual dedată ortodoxiei.
Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de administrare a
Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominaţie ţaristă, prin aceasta încercându-se să se ajungă la
obiectivul final – rusificarea şi supunerea totală a Basarabiei. Prin urmare, “fiind smulsă cu forţa din
trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual.
Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti” 81. Iar cultura era concentrată în
jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau religia şi elemente ale vieţii civice. Ca rezultat, factorul
predominant în politica guvernului ţarist faţă de Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a
populaţiei autohtone şi intensificarea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni.
Pe de altă parte misiunea de rusificare ce urma să fie îndeplinită de către Biserica Ortodoxă, a
îndepărtat şi ma mult populaţia simplă de misiunea spirituală ce o avea această instituţie.
Neînţelegerea limbii credinţei care a fost brusc trecută de la română la rusă a dus după cum observă o
serie de cercetători precum şi documentele oficiale la îndepărtarea populaţiei româneşti basarabene de
instituţia bisericii ortodoxe.
Astfel spiritualitatea basarabeană a ajuns să penduleze, după cum o arată şi preotul
Andrei Murafa între a se trage „spre lumina lui Hristos ca fluturul spre lumânare” şi o serie de
tradiţii păgâne precum ar fi credinţa în strigoi şi strigoace, ursoi şi ursoace, descâtecele ş.a. care
în cele din urmă au produs o mişcare specifică pentru acest spaţiu şi anume inochentismul.
Din primele rânduri a-şi vrea să atrag atenţia că în rândurile de mai jos, se va pune în
discuţie ceea ce a însemnat în primul rând credinţa religioasă, adică ortodoxismul, şi modul de
concepere,înţelegere a acesteia de către populaţia angrenată în spaiţiu delimitat de către râurile
Prut şi Nistru.
În multe din discuţiile istoricilor din Republica Moldova, nu o dată au fost aduse
reproşuri privind imposibilitatea de a vorbi despre existenţa deosebirilor între înţelegerea şi
practicarea ortodoxiei în mod deosebit, pornindu-se de la enunţarea postulatului conform căreia
81
Anton Moraru, “Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993”, Editura Universul, Chişinău, 1995, p. 29.
41
această confesiune este unică din toate punctele de vedere. Şi în acest caz nu se poate delimita un
ortodoxism românesc din care a fost desprinsă populaţia Basarabiei şi unul rus, influienţelor
căruia timp de mai bine de un secol a fost supusă, şi asupra consecinţelor pozitive sau negative a
acestui fenomen.
În acest caz, o primă observaţie care survine este legată de faptul că după părerea noastră
în spaţiul românesc a existat un ortodoxism dacă este posibil de – l calificat ca fiind unul real,
adică populaţia de aici s-a format având acest element spiritual deja înglobat în sine. De aici de
fapt şi practic imposibilitatea de delimitare a populaţiei româneşti de credinţa sa ortodoxă. La
rândul său populaţia slavilor răsăriteni după creştinarea sa în 988, a adoptat un ortodoxism mai
mult mistic. Anume această tentă, dar şi impunerea respectivii confesiuni de sus de către aparatul
central a statului şi neînţelegerea de către o parte a populaţiei a esenţei religiei date a dus ca
ulterior în interiorul spaţiului rus să apară o serie întreagă de denominări şi schisme a ortodoxiei.
Ori, spaţiului românesc astfel de fenomene nu-i sunt cunoscute.
Totodată credem că pentru spaţiul românesc este caracteristic un ortodoxism „paşnic”,
unde nu pot fi depistate acte provocatoare atât din partea majorităţii religioase locuitoare a
acestei zone, cât şi din partea statului care o reprezenta. Excepţie poate fi considerat doar
incidentul desfăşurat în 1551 în timpul domniei lui Ştefan Rareş în Ţara Moldovei când armenii
de aici au fost supuşi presiunii violente din partea statului pentru a se converti la ortodoxie. Dar
acest moment de fapt nu poate reprezenta politica constantă dusă de către stat faţă de alte
confesiuni din Ţara Moldovei şi cu atât mai mult o atitudine generală a autoxtonilor ortodocşi
faţă de minorităţile confesionale. Viceversa avem de a face de un ortodoxism „agresiv” sau
„violent” care poate fi caracterizat prin cuvintele ţarului Ivan al IV – lea după cucerirea oraşului
Kazani când acesta ortdonă: „toţi evreii şi neortodocşii sau să treacă la ortodoxie sau să fie
înnecaţi” 82. Spre deosebire de teritoriul slav şi îndeosebi a Imperiului Rus spaţiului românesc
extracarpatic nu-i este caracteristic o intervenţie forţată a instituţiei statului în afacerile Bisericii
Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Rusă în schimb a devenit practic un instrument fidel în mâinile
administraţiei ruse, îndeosebi asumându-şi acest rol odată cu apariţia imperiului, dar mai ales
după reformele înfăptuite de către Petru I. Practic vorbind ortodoxia devenind religia oficială şi
dominantă a statului a trebuit să devină şi unul din elementul de constrângere prin intermediul
căruia urma să se asigure pe de o parte lărgirea fundamentului pe care putea să se sprigine
puterea imperială rusă (adică a existenţei unui număr de populaţie cât mai mare de o credinţă cu
ţarul), iar pe de alta să promoveze indiscutabil politica dusă de către scaunul imperial de la Sankt
– Petersburg. Anume aceste lucruri îl făceau în secolul al XIX-lea pe unul din cunoscuţii
publicişti ruşi ai timpului să scrie: “Noi, se pare, cu cea mai mare solicitudine apărăm biserica
82
Cf. Западные окраины Российской Империи, Издательство: Новое литературное обозрение, Москва, 2006.
42
noastră ortodoxă, dar metodele care sunt folosite de către noi pentru aceasta nu ne arată ca noi să
fim convinşi în adevărurile ei şi în puterea sa. Noi o apărăm ca o instituţie politică şi pentru
aceasta jertfim prea mult cu ia ca o biserică creştină. Noi ne satisfacem prin ceea ca ea să
reprezinte un mechanism birocratic bine pus la punct, şi de la sine înţeles este că ea nouă ne
prezintă acele rezultate, ce sunt specific unui mechanism de acest gen” 83.
Aceste câteva observaţii fiind enunţate urmează să analizăm schimbările intervenite şi
evoluţia a ceea ce a însemnat credinţa populaţiei basarabene autotone după încorporarea sa în
Imperiul Rus.
Şi în acest caz este necesar să menţionăm în primul rând ideile marilor reprezentanţi a-i
spiritualităţii româneşti de la început de secol cu referire la destinaţia pe de care urma să o aibă
ortodoxia. Astfel Veniamin Costache învăţa că „fraţi sunt şi cei de o credinţă şi o patrie (...)
aceştia o maică având, pre patrie” iar ucenicul său, Filaret Scriban, într-o scrisoare adresată
prietenului său basarabean, Constantin T. Stamati, arată că „sub steagul lui Hristos fieştecare
popor este Izrailul Domnului” 84 Ori prin aceasta nu se demonstrează foarte clar apariţia
principalelor elemente ale conştiinţei naţionale şi a integrităţii de neam.
Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse sub ascultarea căreia a trecut neamul basarabean este la
rândul său foarte bine ilustrată de către Mitropolitul Gavriil Bănulescu – Bodoni. Astfel în
întroducerea la una din primele cărţi tipărite la Tipografia eparhială de la Chişinău Mitropolitul
Gavriil Bănulescu Bodoni scria: “În sfârşit, noi de cuviinţă socotim să anunţăm tuturor a lor
noştri supuşi iubiţi de către Hristos, din eparhia noastră că noi prin tipărirea acestei cărţi, după
instrucţiunile date nouă, urmând întru toate după cum este spus a traducerii cărţilor de rugăciune,
tipărite în Rusia, am inclus conform datoriei noastre în această carte şi pe toţi sfinţii ce sunt
cinstiţi de către Preaînaltul în Imperiul Rus Ortodox, păzit de către Dumnezeu , şi de asemenea şi
miracolele ce au fost în multe locuri în Rusia de la Icoanele Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoarei de Dumnezeu şi Cinstitei Maria. Deoarece datoria noastră acum când Milostivul
Dumnezeu a binevoit cu mâna a tot cinstitorului Împărat Alexandru I să ne izbăvească de
asuprirea Agareană şi să ne unească la alte de Dumnezeu păzite ţări ortodoxe a puterii ruse, a
noastră spun Datorie acum alături de alte popoare creştine ortodoxe în Rusia locuitoare să
sărbătorim şi să prăznuim Sfinţii ce i-au servit lui Dumnezeu în Rusia şi cărora Dumnezeu pentru
păstrarea de către ei a credinţei ortodoxe, până la sfârşitul vieţii, pentru dragostea lor fierbinte şi
pentru viaţa de o potrivă cu a apostolilor prin care au luminat şi au întărit credincioşii în credinţă
unora din care i-a proslăvit prin mulţime de miracole iar pre mulţi din ei şi cu moaşte veşnice”. 85

83
Катков М.Н. О церкви. Москва, 1905, с. 20.
84
Daniel Niţă – Danilescu, Războaiele dintre ruşi şi turci din secolul al XVIII-lea şi implicaţiile lor asupra bisericii
ortodoxe române din Moldova, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi , 2009, p. 196.
85
Cf. Gh. Ghibu , De la Basarbia rusească la Basarabia românească, Analiza unui proces istoric, Cluj, 1926.
43
Acelaşi Mitropolit Gavriil Bănulescu Bodoni în momentul creării noii structuri
ecleziastice pentru a nu aducea prea multe repulsii din partea locuitorilor Basarabiei scria către
Sfântul Sinod că dorea înfiinţarea unei mitropolii ţinând seama de: „deprinderea clerului şi
poporului basarabean de a avea mai mult respect şi încredere faţă de scaunul mitropolitan”.
Prezenţa acestei clauze în proiectul lui Gavriil este mai mult decât o chestiune de orgoliu
personal; doar Gavriil fusese titularul unei dintre cele mai importante eparhii ruseşti – a
Kievului - şi apoi exarh peste două Mitropolii; îi va fi venit greu să se considere ... retrogradat la
o eparhie de categoria a doua! În realitate această condiţie fusese pusă nu pentru existenţa
efemeră a unei persoane, ci pentru dăinuirea acestei instituţii! Ea n-a mai fost respectată. După
moartea lui Gavriil, pe toată durata ocupaţiei ruseşti, Biserica din Basarabia n-a mai fost condusă
de mitropoliţi.
Mai mult chiar insistând la deschiderea unei tipografii eparhiale şi la publicarea de cărţi
religioase în limba moldovenească, Gavriil Bănulescu – Bodoni va fi nevoit să ceară Sfântului
Sinod să publice Evanghelia, Apostolul şi trebnicul conform obiceiului moldovenesc. Acesta
arată că în biserica românească Evanghelia şi Apostolul nu sunt amplasate în conformitate cu
ordinea biblică şi nici în conformitate cu începuturile ca în cărţile noastre slave ruseşti, dar sunt
rânduite în conformitate cu citirea lor de la un paşte la altul. În afară de această diferenţă majoră
Mitropolitul mai indică o serie de diferenţe existente în tradiţia ortodoxă bisericească
românească şi cea rusă, din care cauză solicită tipărirea cărţilor bisericeşti, în conformitatea cu
canoanele vechi din acest teritoriu, probabil pentru a nu îndepărta şi pentru a nu duce la o
opoziţie din partea localnicilor. Din păcate aceste cerinţe însă au fost respectate doar în perioada
vieţii lui Gavriil Bănulescu Bodoni.
În acest caz deci asistăm la o încercare de fapt de substiture a valorilor spirituale
româneşti în Basarabia cu cele ruse şi introducerea a întregului panteon a Sfinţilor şi a tradiţiilor
slave în acest teritoriu. Acest lucru nu avea un alt scop decât după cum o arăta şi Bodoni „ să ne
unească la alte de dumnezeu păzite ţări ortodoxe a puterii ruse...”.
Aşadar nu putem vorbi de exprimarea şi integrarea instituţiei Bisericii ortodoxe în
mişcarea de edificare a elementelor naţionale, ci viceversa, iar acele slabe încercări de păstrare
cel puţin a unor rândueli a credinţei cu care era deprinsă populaţia din Basarabia, au fost în scurt
timp uitate, în schimb amplificându-se discursul de integrare a populaţiei în „marea familie
ortodoxă rusă” lucru demonstrat ulterior şi de discursul arhiepiscopului Pavel Lebedev (23 iunie
1871 – 16 iunie 1882) care declara: “Voi de acum sunteţi supuşi credincioşi ai Tarului rus, fii ai
Rusiei, întorşi la matcă, de sub stăpânire străină. Sunteţi mădulare vii ale poporului rus, de la

44
care v-a dezlipit forţa. Fostul vostru arhipăstor stă acum aici, în faţa ochilor voştri şi dându-vă
binecuvântare, vă porneşte spre a intra în legături noi bisericeşti” 86.
Aceleaşi idei pot fi întâlnite şi la începutul veacului următor. La numirea în Chişinău, în
funcţie a lui Serafim Ciceagov(16 septembrie 1908 -20 martie 1914), în raportul său către
procurorul Sinodului Luchianov acesta arătă: “Până acum în această parte spălată de Dunăre, s-a
făcut puţin pentru unirea ei la spiritul pravoslavnoic rusesc şi la cultura rusă; mă bizui pe
talentele tale, pe tinereţea ta, te chem nu numai la mari sforţări, dar şi la activitate de sacrificiu de
patriot rus ” 87.
În felul acesta putem afirma că principala funcţie pe care urma să o intreţină instituţia ce
reprezenta ortodoxia în Basarabia, şi-a schimbat accentul de la îngrijirea bunei evoluţii spirituale
a enoriaşilor din Basarabia la încadrarea acestora cât mai eficientă şi într-un termen cât mai
scurt în Imperiul Rus, lucru ce urma efectuat în primul rând prin rusificare şi tot odată prin
implimentarea tradiţiei spirirtual – religioase ruse.
Evident că în acest lucru locul principal, în afară de arhiereii Bisericii ortodoxe din
Basarabia, urmau să-l joace preoţii, iar instituţia care urma să pregătească personalul bisericesc
pentru această misiune a devenit Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat chiar în 1813 de
către Gavriil Bănulescu – Bodoni. Nu întâmplător alegerea unui rector în fruntea acestei instituţii
de origine românească a stârnit mari îngrijorări din partea adminsitraţiei ţariste. Aşa la 27 iunie
1875, şeful direcţiei de jandarmi a guberniei Basarabiei, prezenta raportul şefului secţiei a III-a a
Cancelariei Imperiale asupra activităţii protoiereului Galin ales în calitate de rector al
Seminarului Teologic din Chişinău. Între altele acesta menţiona:”Alegerea aceasta, în funcţie de
rector al seminarului, pe protoiereul Galin, ca moldovan, devotat intereselor sale naţionale şi mai
mult, după cum î-mi este cunoscut, a unui om cu priviri democratice, poate avea urmări destul de
nefaste pentru rusificarea (obrusenie) Basarbiei.
Devenind rector al seminarului, protoiereul Galin, prin intermediul simpatiilor sale faţă
de semenii săi moldoveni, poate dezvolta în seminar elementul moldovenesc, poate scoate
învăţătorii ruşi înlocuindu-i cu străini şi apoi să educe în elevi spiritul moldovenesc. În felul
acesta, toate măsurile întreprinse de conducerea eparhială locală pentru rusificarea preoţimii, iar
prin intermediul ei a toată regiunea pot fi paralizate” 88. Drept urmare acest funcţionar propunea

86
Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarbia, Editura Fundaţiei culturale româneşti, Editura Ştiinţa,
Chişinău, 1996, p. 53.
87
Ibidem, p.182.
88
Gheorghe Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Prut Internaţional, Chişinău , 2000,
p. 131 – 132.
45
ca respectivul Galin chiar dacă a fost ales în funcţia de rector, dar încă nu a fost confirmat de
Episcopul Chişinăului şi Hotinului, respectivul să nu mai fie admis în funcţie. 89
Deci este evidentă importanţa pe care o avea această instituţie de învăţământ spiritual din
Chişinău cu care a fost înzestrată de către autorităţile imperiale ruse pentru formarea de cadre
necesare scopului său principal. Şi în acest context este necesar să recunoaştem că au fost
obţinute anumite rezultate astfel încât în 1918, în momentul revenirii lucrurilor la normal preotul
Andrei Murafa să consemneze: „Da, poporul nostru a avut unde primi lumina lui Hristos, dar n-a
avut cine s-o predea. Că preoţii lui au fost un clopot fără limbă, care nu suna. O parte de preoţi
au fost ruşi şi de fel nu cunoşteau limba poporului, iar altă parte deşi au fost moldoveni, graiul l-
au pierdut pe băncile seminarului. Că pe ei de mici copii îi răpea de la sânul poporului şi ţinându-
i în străinătate 12 -15 ani îi întorcea poporului străini şi muţi. Aceştia prindea a vorbi şi a gândi
numai ruseşte. Bine era, dacă preoţelul tânăr găsea în parohia sa pe vre un dascăl bătrân, că în
faţa lui părinţelul dobândea un profesor de limbă română de la care se romaniza şi cuvânta în
biserică” 90 .
Lucrurile la care se putea ajunge datorită neştirii sau slabei cunoaşteri a limbii o
demonstrează acelaşi preot care arăta: „ Un preot rus Flor Şcerb a cuvântat în ziua de Paşti
aşa:”Oameni nebuni! Azi Hristos a ieşit din bortă....”
Altul: Odată pe Hristos l-au întâlnit zece boboci (în loc de buboşi sau leproşi). Acel dintâi
orator a înjurat şi pe cinstiţii săi poporani, într-o zi sfântă de Paşte, şi iar a murdărit un loc sfânt
ca mormântul lui Hristos. Al doilea orator l-a făcut pe Hristos lecuitor de gâşte. Amândoi, în loc
să înalţe sufletele poporănilor spre ceriu i-a coborât mai jos decât au fost, intrând în lăcaşul
sfânt” 91.
Deci de la sine este înţeleasă cât de nefastă era activitatea unor astfel de preoţi pentru
spiritualitatea întregului popor din Basarabia, această situaţie păstrându-se chiar şi în teritoriul
care a ajuns să revină în matca normală a dezvoltării spiritului românesc după 1856. Vorbind
despre situaţia existentă G. Sion astfel prezenta situaţia: „Dar dacă după sistemulu domnitoriu
pân acuma în Rusia, clerulu se forma pentru ca să fie unu instrumentu politicu, noi aru trebui să
ţinemu ca să-lu formămu pentru cultura şi moralitatea poporului. Acesta ar fi un principiu care,
dacă s-ar lua de bază la viitoarea noastră reorganizare, naţiunea noastră ar păşi forte repede pe
calea civilizaţiunei.

89
Ibidem, p. 132.
90
Preot Andrei Murafa, Doruri Sfinte, Pagini din redeşteptarea Basarabiei cu o prefaţă de Onisifor Ghibu,
Chişinău , Institutul de arte grafice „România Nouă”, 1918. p.38 În introducerea la această lucrare Onisifor Ghibu
este şi mai dur arătând că: „ Din păcate, nici astăzi nu sunt în întreaga preoţime basarabeanădecât foarte puţini cari
să se fi dumerit cum se cuvine asupra situaţiei, şi care să lucreze ca Români, pe faţă eroic. Aproape toţi se gândesc
că se mai poate întoarce Rusia, din care pricină ei nici până astăzi nu lucrează pentru ideea românească”.
91
Ibidem, p.38
46
... Uşor ar fi atunecea ca preoţii să fie, nu numai duhovnici, botezători, cununători şi
îmmormintători ai lăcuitoriloru dar şi profesori învăţători ai junimei ţărăneşti, asemenea sarcină
este şi mai potrivită cu misiunea lor cea spirituală.
Dar lăsându cestiunea aceasta pentru altă dată sau pentru alţi scriitori, voiu mai spune în
treacătucă, după zisa preotului nostru, serviciulu bisericescu încă în multe locuri în sate curatu de
români se face în limba rusească. Aceasta nu doară că a fostu o lege obligatore în Rusia, dar s-a
întrodusu de ciocoismulu preoţiloru cătră guvern” 92.
Vorbind despre o altă pătură a elite sociale şi anume nobilimea, în primul rând să
desluşim cine o alcătuia. Şi în acest caz nu putem să nu fim de acord cu D.C. Moruzi care arăta:
„Se ştie că boierii noştri moldoveni aveau întinse moşii în Basarabia, dar nu trăiau pe ele ci le
arendau, având reşedinţele lor în Iaşi sau în interiorul ţărei. Puţini, foarte puţini din ei, după ce s-
a închis Prutul, legaţi de interesele politice sau materiale, se strămutară la Chişinău. Ceilalţi
urmară a-şi arenda moşiile pe la mici boiernaşi, pe la greci , armeni sau bulgari. Aceştia, cu
încetul şi treptat, cumpărară de la boierii mari moşii intinse, apoi, prin stăruinţe, căpătară şi
hrisoave de boerie, care mai cu seamă în timpul căimăcămiilor, se cumpără cu bani peşim. Odată
hrisovul în giubea, se întorceau nouii boeri în Basarabia şi se înscrieau în cartea de aur a
dvorianstvei” 93
Anume aceşti „noi născuţi boieri a Basarbiei ” vor fi cei care chiar la începutul stăpânirii
ruse în Basarabia vor trimite o serie de scrisori pe numele ţarului în care acesta era chemat să-i
apere pe adevăraţii credincioşi ai ţării deoarece acesta este unicul şi adevăratul apărător al
Ortodoxiei. 94 Tot aceştia vor fi cei care după cum o arată şi Onisifor Ghibu după ce va trece
puţin timp vor uita de centrul principal al moldovenilor Iaşii şi se vor orienta spre aşa centre ca
Kiev, Moscova sau Sankt – Petersburg aceasta fiind „boierimea , atrasă spre înalta societate
rusească, şi chiar spre curtea împărătească, prin fel de fel de atenţii şi răsplătiri, mergea în mod
fatal spre contpirea cu aristocraţia ţării, - proces care s-a petrecut la fel de aproape în toate
timpurile şi în toate ţările din lume” 95
Este evident deci că aceşti reprezentanţi ai nobilimii nicu nu erau şi nici nu puteau fi un
sprigin ai spiritualităţii şi vechii credinţe româneşti din Basarabia. În acest sens respectivii
primiseră fără mare opoziţie toate cele impuse de noii stăpâni, inclusiv şi tradiţiile şi obiceiurile.
Nu acelaşi lucru însă credem că putem spune despre reprezentanţii ”cei puţini rămaşi”
după cum arăta mai sus citatul Moruzi, ai vechii elite moldoveneşti.

92
G. Sion, Suvenire de calatorie în Basarabia Meridională, Bucureşti, Împrimeria a lui Iromanow et. Comp., 1857,
p.33-34.
93
D.S. Moruzi, Basarabia şi viitorul ei, Bucureşti, Tipografia ziarului “Cronica”, 1905, p.59
94
Cf. Арсений Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх Молдо-Влахийский (1808-1812 гг.) и
митрополит Кишинёвский (1813-1821 гг.), Кишинев, 1890.
95
O. Ghibu , De la Basarbia rusească la Basarabia românească, Analiza unui proces istoric, Cluj, 1926, p. 231.
47
Anume ei erau cei care aproximativ jumătate de secol mai târziu, prin 1864, apar într-un
raport a Gubernatorului Basarabiei în care se arăta că dacă până în vremea de nu demult Imperiul
Rus era considerat principalul şi unicul apărător ai ortodoxiei din Balcani, atunci după pierterea
războiului şi pacea de la Paris tot mai mult sunt auzite păreri atât în ţările Balcanice cât şi la unii
din reprezentanţii boierimii moldoveneşti că acest rol nu-i mai aparţine, fapt ce duce la scăderea
autărităţii ruse în Basarabia.
Opoziţia acestora faţă de opresiunea rusă şi menţinerea spiritului românesc poate fi
constatat şi în anii următori. Astfel şeful Jandarmeriei guberniale a Basarabiei informa prin poşta
secreră, secţia a 3-a a cancelariei imperiale (raport nr. 104 din 21 iulie 1875), că „în mediu
intelectualităţii moldoveneşti dn rândurile marilor proprietari funciari, concentraţi mai ales la
Chişinău, există persoane ce înclină spre România şi care manifestă tendinţe moldofile”.
Membrii acestui „cerc” al moldovenilor, „ neînsemnat la număr”, „au antipatie faţă de tot ce este
rusesc: aşa, de exemplu ei au înaintat propunerea privind predarea în şcolile populare în limba
moldovenească şi în cazul acceptării acestui plan erau gata să facă importante donaţii în folosul
învăţământului popular. Ei sunt neprietenoşi faţă de preoţii numiţi în parohii din rândul celor
care au terimnat Seminarul Teologic şi care acţionează în spirit rusesc, dând preferinţe
moldovenilor ignoranţi, slab instruţi, ce nu vorbesc nici un cuvânt ruseşte” 96.
Credem că în cele din urmă anume acest element ai nobilimii basarabene a stat la baza
mişcării naţionale şi revigorării spirituale ce s-a intensificat mai ales la începutul secolului XX.
În cele din urmă un lucru extrem de important este şi cel legat de faptul cum s-a răsfrânt
acest impact a Imperiului Rus asupra credinţei în rândurile păturii ţărăneşti. Este interesant de
urmărit cum au evaluat lucrurile după cum am văzut în parohiile unde serviciul divin şi
preoţimea a continuat să slujească în limba română şi ce s-a întâmplat în cazurile când a fost
introdusă limba rusă.
Lucru respectiv poate fi foarte bine demonstrat prin apariţia unor articole cu privirea la
istoria unor parohii din Basarabia publicate în organul oficial al Bisericii Ortodoxe din Basarabia
„Кишиневские Епархиальные Ведомости”.
În felul acesta de exemplu referindu-se la parohia din localitatea Batâr se arată:”Din
cercurile cărţilor teologice tipărite după vechimea timpului tipăriturile cele mai vechi sunt:1)
octoih publicat în moldoveneşte tipărită în tipografia seminarului din or. Blaj în 1783.2) Apostol,
tot moldovenesc publicat în 1802 şi tipărită în tipografia seminarului din or. Blaj. 3) Mineul
lunar de asemenea moldovenesc tipărit în 1785 în or. Bucureşti în tipografia mitropolitană ......
Slujba bisericească se săvârşea înainte şi acum în limba moldovenească, deoarece toţi
enoriaşii, toţi până la unul sunt moldoveni; se săvârşeşte câte odată şi în rusă dar este ascultată
96
Ibidem, p.60
48
fără de tragere de inimă de moldoveni. Enoriaşii cu toate că nu sunt instruiţi participă la slujba
bisericească ”. 97
Vorbindu-se despre satul Cainari la rândul său se arăta:” Serviciul bisericesc şi înainte şi
acum se săvârşesc în limba moldovenească; deoarece toţi enoriaşii toţi până la unul sunt
moldoveni, respectivul se săvârşeşte uneori şi în limba rusă , dar sunt asultate cu nesatisfacere de
moldoveni. Enoriaşii sunt analfabeţi, din care cauză nu iau parte la serviciul bisericesc. În
bisericile moldoveneşti până nu demult nu existau cărţi tipărite de învăţătură, deoarece nu fără
trudă şi nu eftin puteau fi procurate din principatul Moldovei; propovăduiri nu se vorbeau cu atât
mai mult cu cât foştii preoţi erau complet fără de nici o educaţie. În timpul de faţă se fac
discursuri în limba moldovenească cum din cărţi tipărite de educaţie precum şi de origine proprie
îndreptate împotriva viciilor contemporane şi de altă sorginte, şi neajunsurilor ce există în
popor” 98.
O cu totul alta situaţie este descrisă pentru satul Bardar, unde între timp se trecuse la
limba rusă. „Tipărituri vechi nu există, toate cărţile de cult sunt tipărite după 1812. Cărţi
bisericeşti manuscrise sau predici vechi sau note vechi în această biserică nu sunt.
Slujba bisericească în această biserică în timpurile trecute se efectua exclusiv în limba
moldovenească fiindcă foştii preoţi din această eparhie în mare parte moldoveni erau din cei
neinstruiţi; după aceasta când în parohie au început să vină preoţi ce au absolvit seminarul, slujba
bisericească se efectuează atât în limba slavă cât şi în limba rusă. Enoriaşii acestei biserici, cu
mici excepţii sunt analfabeţi din care cauză ei nu iau parte la citirea şi cântarea clirosului, în
afară de doi sau trei gospodari care cântă şi citesc la cliros destul de acceptabil ” 99
O altă situaţie este descrisă pentru localitatea Gura Roşie, unde preotul de asemenea a
trecut la efectuarea serviciului divin în limba rusă. „Dragostea enoriaşilor faţă de Biserica lui
Dumnezeu este foarte minoră. Nu puţini se vor găsi de cei care nu se lasă chemaţi la biserică de
nici un îndemn sau chemare a preotului. Cât despre aducerea de pomană în folosul bisericii nu
poate fi nici vorba. Dragostea faţă de preot şi stima faţă de el între enoriaşi a existat de tot
timpul, dar aceasta se întîmplă sau din cauza calităţilor personale a preotului, sau din cauza
descoperirii în conştiinţa enoriaşilor a vinovăţiei sale referitor la nefrecventarea bisericii sau a
altor păcate morale sau de bun comportament, despre care după cum bine î-şi dădeau seama ştia
preotul. Cu toate acestea, nu rare erau cazurile de nerespect faţă de preot, exprimate prin beţie, în

97
Историко - статистические описание церкви и приходе селения Батыр Бендерского уезда в
«Кишиневские Епархиальные Ведомости», Nr. 22, an. 1873, с.829 – 830.
98
Историко-статистическое описание церкви и прихода селения Каинарь, în «Кишиневские Епархиальные
Ведомости», № 14, 1873, с. 839.
99
Некоторые историко - статистические сведения о церкви и приходе селения Бардар кишиневского уезда
в «Кишиневские Епархиальные Ведомости», Nr. 1, an. 1877, p. 25.
49
înjurături publice faţă de cruce, înjurături curat moldoveneşti grave faţă de credinţă şi
reprezentantul ei – preotul” 100.
O situaţie şi mai gravă se întâmpla însă în unele sate, în care după cum arăta o descriere
după o perioadă de timp după venirea unui nou preot şcolit în spirit rus, majoritatea bărbaţilor au
mai încetat să frecventeze biserica, preferându-i în loc crâşma, trimiţându-şi doar soţiile la
serviciile bisericeşti pentru a nu fi acuzaţi de necredinţă 101.
În cele din urmă problema limbii române a ajuns să fie discutată chiar şi de erarhii
bisericeşti, care cu toate că erau de origine rusă, pledau pentru aducerea de literatură religioasă
din România pentru îndreptarea lucrurilor. Aşa la 23 martie 1900 episcopul Iacov se adresează
către Sfântul Sinod rusesc cu raportul Nr. 1366 spunând: “ În multe parohii din Basarabia
populaţia ortodoxă este compusă mai cu seamă, iar adesea ori chiar exclusiv din moldoveni, care
ştiu numai limba moldovenească şi nu înţeleg deloc limba slava bisericească şi rusească, chiar în
forma numai vorbită. Literatura rusească religioasă, în formă de foi şi broşuri este cu totul
inaccesibilă pentru această populaţie. Dar şi Moldovenii sunt setoşi de învăţătura religioasă, de
creştineasca propovăduire şi mângâiere prin cuvântul tipărit. Nevoia de literatură moldovenească
care să mulţumească setea Moldovenilor ortodocşi, este mare. Sânt într-adevăr edituri
moldoveneşti tipărite în moldoveneşte, peste graniţă în România.” 102
În unele cazuri însă anume tendinţa spre tradiţia autohtonă era pusă în capul tuturor
relelor legade de decăderea spirituală şi îndepărtarea de credinţă a populaţiei din Basarabia.
“Moldovofilismul are în Basarabia oarecare putere precum şi bază, dar nu urmăreşte
“separatismul” popular sau bisericesc. Provine el din frica de a-şi pierde limba şi cântarea, şi al
doilea din conştiinţa preoţilor că poporul încă nu ştie deloc limba rusească; şcolile au dat un
procent neînsemnat de ştiutori de carte rusească; masa principală a populaţiei nu înţelege limba
rusească bisericească. De aceia slujba când se face slavoneşte, moldovenii stăteau în biserică
neînţelegând, iar apoi au început să se dezveţe de a merge la biserică şi apoi s-au oprit cu totul în
dezvoltarea religioasă, au început să cadă mai mult în vicii şi superstiţii ”. 103
Ca urmare a situaţiei create Andrei Murafa constata către 1918: „Cred fără nici o
îndoială că mai iubitor de lege decât poporul român basarabean n-aş găsi pe acest pământ
păcătos alt popor. El se trage spre lumina lui Hristos ca fluturul spre lumânare; el suge cuvântul
dumnezeesc ca buretele apa.Şi cu toate acestea el e şi azi într-o stare sufleteascăprea grea;el e

100
Андроник Галин, Гура – Рошие селение аккерманского уезда, în «Кишиневские Епархиальные
Ведомости», № 14, 1873, p. 560.
101
Moruzi D.C., op.cit., p.44.
102
Petru Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, Ştiinţa Chişinău, 1992, p. 179.
103
Ibidem p. 181.
50
departe de la legile lui Hristos. El are biserici mândre, cruci pe la răspântii şi obiceiuri creştineşti
prea multe, dar tot la el găseşti nişte obiceiuri cari n-au nimica cu creştinătatea ....
Şi în bietul suflet întunecat stau alăturea: Treimea, Hristos, Maica Precista cu strigoi, cu femeia
„cu coadă”, cu Inochentie şi alţii”. 104
Mărturiile şi informaţiile timpului ce au fost expuse în rândurile de mai sus ne permit să
facem o serie de concluzii. În primul rând se poate costata faptul că odată cu încorporarea
Basarabiei Imperiului Rus s-a încercat o schimbare nu numai pe plan social, politic, economic –
dar şi spiritual. Dacă pentru alte structuri statale specific pentru Biserica Ortodoxă a fost
încadrarea şi participarea la edificarea conştiinţei şi unităţii naţionale, atunci pentru Imperiul
Rus, datorită formulei în care a fost încadrată această instituţie spirituală a avut o funcţie practic
inversă, şi anume de încadrare şi menţinere a unităţii acestui organism supranaţional, anume prin
ştergerea specificului naţional.
Ori, fiind transformată întru-un instrument semiautonom şi supus interesului statului,
conform conceptelor înaintate încă de Petru I, Biserica Ortodoxă Rusă îşi schimba accentul
activităţii sale de la unul spiritual la unul funcţional statal de menţinere a unităţii loialităţii faţă
de puterea imperială.
În cazul Basarabie, pe lângă funcţiile deja amintitit şi necunoscute populaţiei autohtone,
fapt care evident o făcea să se îndepărteze, în misiunea Bisericii Ortodoxe a fost pusă şi
problema rusificării cât mai rapide şi mai eficiente a etnicilor români. Anume din aceste
considerente, spiritualitate basarabeană şi îndeosebi ceia ce a însemnat religiozitate basarabeană
a fost nevoită să balanseze între ortodoxismul tradiţional român şi cel imperial rus cu nuanţele şi
sarcinile sale specifice. De aici şi imposibilitatea de tratare unilaterale a activităţii Bisericii
Ortodoxe în spaţiul din interfluviul pruto-nistrean. Fiind vorba nemijlocit de rusificare este
evident că avem un efect negativ în ceia ce ar însemna denaţionalizarea elementului autohton.
Dar anume păstrare legăturii şi conservarea în sânul bisericii a tradiţiei româneşti a făcut posibilă
înfiriparea elementului naţional.
Din punct de vedere spiritual, activitatea Bisericii Ortodoxe îndrumată de organele
administraţiei imperiale ruse a avut de adus o serie de elemente negative. În acest sens avem în
vedere îndepărtarea băştinaşilor de ortodoxie şi strămutarea spre elemente de credinţă păgână.
Apogeul acestei mişcări poate fi considerată mişcarea inochentistă, denominare ce a putut îmbina
foarte iscusit elementele religiei ortodoxe cu posibilitatea de înţelegere a limbajului autohton.
În primul rând, a avut loc cea mai ignorantă inducere în eroare a opiniei publice, a
credincioşilor, manipulându-i şi, prin aceasta, desconsiderându-i şi tratându-i într-un mod deloc
frăţesc şi de iubire a aproapelui. Pentru a evita responsabilitatea faţă de credincioşi, aceştia au
104
Andrei Murafa op. cit., p.36
51
fost uneori implicaţi şi manipulaţi în aşa fel, încât se părea că unele acţiuni vin de la ei. Astfel,
iniţiativa şi răspunderea pentru diferite manifestări şi acte au fost transferate în cel mai odios
mod pe comunitatea de enoriaşi.
Procesul de rusificare a condus la apariţia diferitelor secte religioase. În ciuda acestei
politici feroce de rusificare si de deznaţionalizare în prima jumătate a sec. al XIX-lea, Basarabia
îşi păstrează caracterul românesc.
Analizînd în linii mari, problemele principale ale istoriei Basarabiei se poate conchide că
acest ţinut a avut o soartă foarte dificilă si tragică. Prin anexarea si colonizarea Basarabiei,
promovarea aici a politicii sovine, militarizarea acestor provincii, stoarcerea de puteri si bunuri a
populaţiei ţariste, dar şi promovarea diferitelor înlesniri pentru colonistii străini, ţarismul şi-a
întărit dominaţia în această parte geopolitică a Balcanilor. Dar populaţia băstinasă, inclusiv
intelectualitate (Ion Antonescu, Nicolae Iorga), o parte din nobilimea moldovenească, preoţi
(Gavriil Bănulescu-Bodoni), toate forţele progresiste nu numai că nu au acceptat jugul apăsător
al ţarismului, samovolnicia si violenţa administraţiei coloniale ruse, dar si au luptat pentru
eliberare Basarabiei.

52
2.2.Consecinţele rusificării literaturii religioase în Basarabia în secolul al XIX-lea
La începutul secolului al XIX-lea Rusia rămânea o ţară creştină, ca şi multe alte state din
Europa. Religia constituia o parte componentă a vieţii ruseşti şi a politicii ei externe.
Însă toată tragedia Bisericii Ortodoxe Ruse constă în faptul că după 1711, Imperiul Rus a
folosit religia ca o forţă de cucerire a creştinilor din Balcani. Sub lozinca „eliberării fraţilor
creştini” de sub ocupaţia turcească, Imperiul Rus promova o politică de cucerire a noi teritorii, de
dezmembrare şi anexare a noi popoare.
Aşa a fost şi cazul anexării Basarabiei la Rusia ţaristă în 1806-1812. Războiul Ruso-Turc
s-a început cu blagoslovirea Sfântului Sinod şi s-a terminat cu ocuparea Basarabiei. Sfântul
Sinod al Rusiei a rătăcit de la adevărul biblic, -ortodox, şi a promovat o politică antibisericească.
Vom menţiona că în 1812-1813 Sfântul Sinod al Rusiei a anexat cu ajutorul armatei
ţariste Biserica Basarabiei. Prin cultivarea urii şi intimidări, el a tăiat în două părţi Biserica Ţării
Moldovei, anexând forţat partea ei dintre Prut şi Nistru.
Biserica Basarabiei a fost anexată la Biserica Rusiei ţariste de către Sfântul Sinod prin
forţă şi prin anumite şiretlicuri, trucuri, viclenie politică, perfiditate sinodală. Pentru a legaliza
procesul de anexare a bisericii basarabene la biserica pravoslavă rusă, Sinodul din Rusia a
înaintat un raport anticanonic privind înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului, aprobat de
Alexandru I la 21 august 1813. Acest raport al Sinodului rus a stat la baza formării organelor de
conducere ale bisericii basarabene. A fost formată eparhia Chişinăului şi Hotinului, care a
primit rangul de mitropolie şi exarhat cu centrul de reşedinţă la Chişinău, în fruntea căreia În
funcţia de exarh mitropolit a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821).
Din porunca curţii imperiale şi a Sinodului rusesc, Bănulescu-Bodoni a organizat o nouă
eparhie a Basarabiei. Cu ajutorul acestei eparhii Biserica Basarabiei a fost anexată la Sfântul
Sinod rusesc. După 1819 a început lupta clerului rusesc pentru a şterge toate deosebirile dintre
obiceiurile din bisericile
ruse şi cele româneşti, ceea ce a fost o încălcare nu numai a dreptului de neam, de naţiune, dar şi
a drepturilor canonice bisericeşti.
De la început eparhia se conducea după „obiceiurile locale, întrucât acestea nu erau
contrare legilor civile şi bisericeşti ruse” 105.
Cunoscutul istoric Nicolae Popovschi scria că, chipurile, după 1812 în Basarabia, odată
cu formarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului, a „început regimul naţional-ortodox în Biserica”
ţinutului dintre Prut şi Nistru. În realitate, după 1812 n-a fost făurit nici un „regim naţional-
ortodox” românesc, ci unul rusesc. Nu românii basarabeni „au păcătuit” faţă de trecut, faţă de

105
D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei…, Chişinău, 1998, p. 73
53
„străini” şi faţă de ai lor. Invers, străinii au ocupat Biserica Basarabiei, ei i-au cucerit pe
basarabeni.
Toţi arhiereii Basarabiei au îndeplinit cu multă râvnă ordinele stăpânirii centrale din
Rusia. În afară de G. Bănulescu-Bodoni, toţi aceşti arhierei au fost trimişi de ţar şi Sinodul rusesc
în Basarabia, erau de etnie rusă. Printre aceştia au fost: Dimitrie Sulima (1821-1844), Irinarh
Popov (1844-1858), Antonie Sokolov (1858-1871), Pavel Lebedev (1871-1882), Serghei
Leapidevschi (1882-1891), Isakie Polojenski (1891-1892), Neofit Nevedcikov (1892-1898),
Iakov Peatniţki (1898-1904), Vladimir Sinikovski (1904-1908), Serafim Ciceagov (1908-1914),
Platon Rojdestvenski (1914-1915), Anastasie Gribanovski (1915-1918).
Ei au dirijat formarea şi activitatea elitei bisericeşti din Basarabia.Arhiereii basarabeni au
urmărit scopuri meschine de a forma din Basarabia „acelaşi trup cu marea Rusie”, nu numai în
privinţa limbii, dar şi prin duh, care străbătea ca un fir roşu toată activitatea lor. 106
După Gavriil Bănulescu-Bodoni a lucrat în eparhia Chişinăului şi Hotinului arhiepiscopul
Dimitrie Sulima, care a condus eparhia în 1821-1844. El prezintă o perioadă de trecere de la
bunătatea lui Bănulescu-Bodoni spre promovarea politicii imperiale ţariste, care a adus la
deznaţionalizarea bisericii basarabene. Vlădica Sulima a editat mai multe cărţi bisericeşti în
limba română, a promovat credinţa creştină în limba poporului autohton, a liniştit politic şi social
turma sa bisericească, deoarece era aproape de interesele populaţiei basarabene, cunoştea limba
românilor basarabeni, a încercat să le ajute cu manuale şi cărţi bisericeşti. Însă următorii ierarhi
au fost străini intereselor credinţei populaţiei autohtone, au promovat o politică de rusificare,
distrugere a şcolilor naţionale româneşti, serviciului divin în limba română.
De menţionat că niciun ierarh nu s-a gândit, n-a protestat, n-a vorbit despre faptul că
Sfântul Sinod a anexat Biserica Basarabiei la Rusia ţaristă. Printre cei mai
agresivi, reacţionari ierarhi din Basarabia a fost episcopul Pavel Lebedev. Acesta a luat măsuri
nu pentru a îmbunătăţi starea moral-religioasă a populaţiei, ci de a accelera procesul de
rusificare. El a început să adopte măsuri pentru deznaţionalizarea bisericii, populaţiei paşnice,
elevilor, intelectualităţii basarabene.
Fiind în Basarabia în 1871-1882, Pavel Lebedev a introdus într-o formă eronată serviciul divin în
limba rusă sau „limba slavonă”. Toţi preoţii care făceau slujbele în limba română au fost
înlocuiţi cu preoţi aduşi din Rusia. În toate mănăstirile a fost introdusă limba rusă.
Tipărirea cărţilor româneşti, după anul 1871, este practic întreruptă de către arhiereul
Pavel Lebedev. Cartea liturgică românească este eliminată (prin ordin episcopal) din uzul
bisericilor basarabene şi înlocuită cu cărţi aduse în cantităţi impunătoare de la Lavra Pecerska
106
N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia, Chişinău, 2000, p. 348.

54
din Kiev, precum şi din alte tiparniţe sinodale. Politica rusificatoare promovată de episcopul
Pavel Lebedev a avut urmări grave pentru destinul cultural al românismului din Basarabia –
Tipografia Eparhială a fost închisă. 107
În 1875 a dat ordin să fie organizate pe lângă toate mănăstirile şcoli ruseşti. A
supravegheat cu ajutorul ohrancei ţariste ca în toate şcolile duhovniceşti să se înveţe numai în
limba rusă şi să predomine spiritul colonialismului rusesc. În toate şcolile duhovniceşti au fost
aduşi numai copii care cunoşteau şi vorbeau limba rusă. 108
După cum afirmă istoricul rus N. Durnovo, arhiepiscopul Pavel Lebedev a
dat dispoziţie ca „toate cărţile sfinte de la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în
limba română, să fie depuse la mitropolia din Chişinău.
După cum scrie Ion Nistor, arhiepiscopul Pavel şi alţi reprezentanţi ai bisericii
pravoslave, au transferat din Basarabia pe acei preoţi care apărau limba română, pledau pentru
serviciul divin în limba populaţiei basarabene. Printre aceştia au fost: Vasile Zubcu, Ioan Untu,
Dimitrie Tutunaru, Ion Popovici, Grigore Galin, Gurie Grosu şi alţii, care au fost transferaţi în
bisericile din Pskov, Luţk, Simferopol, Minsk şi alte locuri îndepărtate de Basarabia.
În Basarabia au luptat cu represiunile coloniale în domeniul religiei pravoslave mai mulţi
preoţi care au încercat să aducă ştiinţa de carte, ideile naţionale româneşti în rândurile populaţiei
basarabene. Printre aceştia au fost: mitropolitul Gurie Grosu, Alexei Mateevici, Mihai
Ştefănescu (episcopul Melchisedec), Iosif Naniescu (Ion Mihalachi), Grigore Constantinescu,
Ioan Rădulescu, Vasile Ieremia, Dionisie Erhan, Constantin Popovici, Alexandru Baltaga, Mihail
Berezovschi, Ieremia Ciocan, Pavel Buşilă, Ion Bălţeanu, Gheorghe Cernăuţean, Leon Trofimov,
Vasile Balan, Dumitru Alistar, Andrei Murafa, Theodor Dumbravă, Evdochim Lesnic, Sergiu
Bejan, Ion Andronic, Eugeniu Crocos, Iustin Fraţiman, Mihail Mateevici, Malahie Mateevici,
Anastasia Neaga, Ioan Neaga, Vasile Neaga, Pavel Florov, Iulian Friptu, Iustin Ignatovici, Ioan
Rădulescu, Gheorghe Dânga, Constantin Parfenie, Vasile Hartia, Nicolae Andronovici, Pavel
Gheorghian, Constantin Ursul, Nicodim Munteanu, Teodor
Dumbravă, Alexandru Bobeică, Nicolae Laşcu şi mulţi alţii.
Anexarea Bisericii Basarabiei la Sfântul Sinod al Rusiei ţariste a adus la aceea că s-a
pierdut mesajul creştin al ortodoxiei. Spiritul religiei creştine s-a aflat sub supravegherea
dintotdeauna a puterii ţariste.

M. Danilov, Cenzura sinodală și cartea religioasă în Basarabia 1812-1918(între tradiție și


107

politica țaristă),Chișinău, 2007, p. 90.


108
P.N. Batiuşkov, Besarabia (în rusă) Sankt-Petrsburg, 1892, p. 56.
55
Biserica pravoslavă rusă a încercat să demonstreze cu tot dinadinsul că nu mai există
nicio legătură între ceea ce se predica şi faptele care le comiteau preoţii fără niciun dram de
căinţă.
Sfântul Sinod rusesc a „politizat biserica pravoslavă” deoarece ea, biserica, era parte
componentă a statului imperialist rusesc şi promova în Basarabia această politică colonială,
antiumană, antinaţională şi antiromânească. Fiind în componenţa Sinodului rusesc, Biserica
Basarabiei s-a aflat peste o sută de ani într-o criză adâncă socială, naţională şi politică.
Trăsăturile bisericii ruse s-au observat în politica, cultura, economia Rusiei ţariste bazată
pe şerbie şi exploatarea ţăranilor şerbii. Către 1910 biserica din Rusia avea peste 2.300.000 de
desetine de pământ care se prelucrau în baza modului de şerbie. În 1913 în Rusia activau 148
arhierei, inclusiv şi de la eparhia din Basarabia; 92.123 călugări şi călugăriţe, 41.270 biserici
(parohii) şi 125.000 de preoţi.
Arhiepiscopul Basarabiei primea salariu de la stat de la 1500 până la 4000 sau 7800
ruble pe an. Preotul primea 1200 ruble pe an, diaconul 800 şi 400 ruble primea psalomscicul
(cântăreţul). 109
Biserica a fost birocratizată, supusă statului în care domina cele mai jalnice şi rigide
forme de conducere din epoca medievală. Biserica basarabeană devenise „slujeanka” sistemului
ţarist de dominaţie asupra românilor basarabeni.
Către 1903 în Basarabia funcţionau 21 de mănăstiri şi schituri, 1057 biserici ortodoxe şi
78 biserici de alte culte, 191 sinogogi şi case de molitve, în care activau peste 2200 de preoţi şi
slujitori ai bisericii 198 creştine. Printre cele mai cunoscute mănăstiri şi schituri care aveau o
mare autoritate în societatea Basarabiei au fost: mănăstirile Căpriana, Condriţa, Hâncu, Suruceni,
Vărzăreşti, Hirova, Curchi, Tabora, Ţâgăneşti, Frumuşica, Reciula, Hârbovăţ, Hârjăuca,
Dobruşa, Koşelevo, Saharna, Kalarasovka, Jabca, Chiţcani, Ferapuntovka şi Ismail 110. Toate
aceste 21 de mănăstiri şi 1057 de biserici constituiau în ansamblu centrele duhovniceşti ale
propagandei ţariste în Basarabia. Până în 1812 în Basarabia funcţionau 40 de mănăstiri şi
schituri. Însă ţarismul a promovat o politică reacţionară faţă de mănăstirile basarabene.
Administraţia rusească a luat o parte din pământul mănăstirilor ceea ce a adus la lichidarea unor
mănăstiri. Din cele noi mănăstiri a fost construită numai mănăstirea Noul-Neamţ, iar 20 de
mănăstiri şi schituri au fost lichidate 111.

109
N. M. Nicolaevski, Istoria russkoi ţerkvi, Moscova, 1983, p. 405-406.
110
P. Cruşevan, Bessarabia, Chişinău, 1903, p. 68.
111
Ibidem, p. 10.
56
De asemenea în Basarabia funcţionau peste 400 de asociaţii, societăţi, instituţii private şi
de stat care influenţau foarte mult viaţa religioasă, morală, spirituală, filantropică, ştiinţifică,
agricolă şi gospodărească a Basarabiei. Printre acestea erau: Secţia Societăţii Imperiale
Pravolsave din Palestina, Comitetul Societăţii Pravoslave Misionare, Frăţia Pravoslavă a Naşterii
Creştine, Frăţia lui Aleksandr Nevski, Societatea Gubernială de Binefacere şi multe altele care se
ocupau cu propagarea ideologiei ţariste în Basarabia.
Rusia ţaristă aşa şi n-a format nicio şcoală superioară în Basarabia. Către 1905 funcţionau
Seminarul Duhovnicesc din Chişinău, şcolile duhovniceşti din Chişinău, Ismail, Edineţ şi Şcoala
Eparhială pentru fete din Chişinău. De asemenea au funcţionat patru şcoli de religie neortodoxă,
inclusiv şcoala armeano-grigoriană,
şcoala romano-catolică, şcoala de religie luterană şi şcoala de religie iudaică.
Timp de peste 100 de ani Sinodul rusesc şi-a pregătit o elită de preoţi, protoierei,
arhiepiscopi, episcopi care promovau în întregime politica colonială ţaristă în domeniul bisericii
ortodoxe. Din 1813 şi până în 1918 în eparhia Chişinăului şi Hotinului au activat 15 ierarhi,
dintre care numai Gavriil Bănulescu-Bodoni era român, iar ceilalţi au fost trimişi de Sinodul
rusesc ca reprezentanţi ai statului şi bisericii coloniale ruseşti.
Prin anexarea Bisericii Basarabiei la Biserica Rusă, Sfântul Sinod al Rusiei a încălcat
canoanele bisericeşti. Această problemă a fost cercetată şi pusă în dezbatere de către egumenul
mănăstirii Suruceni Dionisie în 1918. La 22 martie 1918, părintele Dionisie scria că după
anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia ţaristă, Sinodul Bisericii Ruse n-avea nici un
drept canonic asupra bisericii din Basarabia. Deci, după 1812, aflarea Bisericii Basarabiei în
componenţa patriarhiei ruseşti a fost ilegală până în 1918.
În această privinţă Sinodul rus a încălcat prevederile canonice ale Sinodului al III-lea
ecumenic din secolul V d. Hr. După cum se ştie, Sinodul al III-lea ecumenic (din toată lumea) în
a 8-a sa pravilă a pevăzut şi s-a ridicat hotărât împotriva siluirilor de acest fel. Pravila a 8-a a
Sinodului al III-lea ecumenic prevedea că: „Pronomiile şi drepturile care de la început şi
dinvechime au dobândit fiecare eparhie (vlădicie) să rămână curate şi nesiluite de alţii”. Iar de ar
arăta cineva o lege politicească sau împărăţească protivnică acestui canon, – au socotit de
cuviinţă tot Soborul, ca această politicească lege să rămână fără tărie şi nelucrătoare”.
Din acest canon ecumenic, din hotărârea sfinţilor părinţi adunaţi la acel sobor reiese că
anexarea unei părţi a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei de către Rusia ţaristă, în 1812, s-a făcut
ilegal. Nimeni nu i-a dat dreptul Sf. Sinod al Rusiei să „anexeze şi duhovniceşte această
provincie”.

57
Basarabia şi după 1812 trebuia să rămână canonic sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei şi
a Sucevei. După temeiul canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenic, Basarabia nu
putea fi „dezlipită” de la Mitropolia Moldovei şi Sucevei
Timp de 106 ani Biserica Rusă din Basarabia nu se ocupa cu luminarea populaţiei, dar cu
rusificarea basarabenilor şi a moldovenilor de peste Nistru.
Interzicerea oficierii slujbei în limba română a condus la apariţia sectelor inochentiştilor
de la Balta, care propăvăduia, în română. Tot odată a obligat preoţii să se implice în activitatea
şcolilor săteşti aflate sub oblăduirea bisericii, dar a închis tipografia din Chişinău, în 1883,
motivând că nu mai era nevoie de ea, pentru că, în toate bisericile din eparhie a fost introdusă
limba slavonă. Prin intermediul introducerii limbii ruse în serviciul divin , autorităţile ţariste
urmăreau rusificarea populaţiei rurale basarabene.
Preoţii cer introducerea limbii române în biserică şi şcoală, publicaţii proprii. Congresul
din 1905, acerut ca în satele româneşti să se ţină slujbele în română iar cursurile Seminarului din
Chişinău să se ţină în limba română. În 1908 apare prima revistă bisericească, Luminătorul sub
redacţia lui Gurie Grosu şi Constantin Popovici.
Arhiepiscopul Serafim Ciciagov (1908-1914), nu a ţinut cont de revendicări, continuând
însă politica de rusificare. Cel socotit capul acţiunilor naţionaliste din Basarabia, ieromonahul
Gurie Grosu, este ridicat la rangul de arhimandrit, iar după, exilat la o mănăstire dein steeple
Rusiei. Seraphim era îngrijorat şi de răspândirea inochentismului, dar din punct de vedere
naţional şi nu dogmatic. Predicile lui Inochentie ţinute în limba română, atrăgea mulţi români, iar
Biserica oficială s-a văzut nevoită să facă unele concesii. Serafim dă dispoziţie arhiereilor vicari,
ca în timpul vizitelor canocice, să slujească fie şi parţial moldoveneşte.
Preoţimea din Basarabia a jucat un rol foarte important în mişcarea naţională, acest lucru
este susţinut de activitatea preotului Andrei Madan, care organiza în fiecare duminică şezători
cultural, cu lecture din revista românească Albina, împrumuta cărţi româneşti enoriaşilor ori le
povestea fapte din trecutul istoriei naţionale.
Au loc pe parcursul anului 1917, numeroase congrese şi adunări profesionale care i-au în
discuţie şi situaţia Bisericii basarabene. Delegaţii din plasa Lăpuşna hotărăsc în urma adunării
din mai 1917, că Biserica noastră moldovenească din Basarabia trebuie să fie stătătoare.
Între 1812-1918 viaţa bisericească din Basarabia s-a desfăşurat în condiţiile de
deznaţionalizare, politică dusă de autorităţile ţariste. Biserica fiind una dintre instituţiile vizate,
dar trebuie să remarcăm în primul rând viaţa material a eparhiei, a clerului dar şi activitatea
misionară. În ciuda acestor măsuri unii preoţi au menţinut spiritual românismului prin cărţile
tipărite şi serile cultural ţinute.

58
Oprirea procesului de dezvoltare a conştiinţei naţionale a populaţiei autohtone a
Basarabiei, a fost oprit procesul de dezvoltare a conştiinţei naţionale a basarabenilor autohtoni.
În provincia ţaristă nu a existat o intelectualitatea numeroasă şi influientă, care să
contribuie la dezvoltarea conştiinţei naţionale a maselor largi ale populaţiei (personalităţi notorii
ale neamului basarabean au fost nevoite să se refugieze în dreapta Prutului: B. P. Haşdeu, C.
Stere, ş.a.).
Anexarea la 1812 a Basarabiei are drept consecinţă faptul că până şi în prezent în cadrul
unui popor exista o divizare: persoane aparţinând aceleiaşi culture, având aceleaşi tradiţii,
vorbind acelaşi grai (moldovenesc) al limbii române se identifică diferit (români şi molodoveni),
existând chiar disensiuni între cele două mari grupuri în Republica Moldova şi în regiunea
Cernăuţi.
Această politică a culminat cu reducerea numărului de parohii, ca rezultat şi concedierea
a mai mulţi preoţi români. În această perioadă, ruşii reuşesc să pună bazele renumitei teorii
despre cele două naţiuni diferite – română şi moldovenească şi două limbi diferite, anume
această doctrină a moldovenismului primitive şi antiromânesc urma să servească autorităţilor
ţariste în calitate de argument concludent împotriva unei retrocedări a Basarabiei.

59
CONCLUZII

Scindarea politică a Ţării Moldovei – după raptul teritorial din 1812 a fost urmată arbitrar
de scindarea religioasă a acesteia prin crearea unei noi eparhii în teritoriul anexat - cea a
Chişinăului şi a Hotinului (1813) subordonată canonic unei biserici totalmente străine. Această
politică ţaristă nu putea duce la nimic altceva decât la frânarea unei dezvoltări a vieţii culturale şi
spirituale a societăţii basarabene. Românii basarabeni au căutat în ei însuşi prin diverse mijloace
de a-şi păstra limba, tradiţiile, obiceiurile şi identitatea lor culturală. Înfrângând piedicile puse în
cale, ei au reuşit până la sfârşit să-şi realizeze un cadru propriu de fiinţare prin patrimoniu
cultural.
Pentru basarabeni cultura naţională era o „armă permanentă de luptă spre menţinerea fiinţei
româneşti”. Această cultură se formează pe baza patrimoniului cultural care şi-a avut începutul
acumulării în biserici şi mănăstiri iar mai târziu acumularea şi dezvoltarea patrimoniului
bisericesc se manifestă prin apariţia diverselor societăţi care aveau diverse scopuri de a colecta,
de a instrui populaţia locală.
Manuscrisele şi tipăriturile religioase au constituit un reper important în viaţa spirituală a
românilor. Prin aceste valori s-a putut menţine spiritul de credinţă şi limba română. Însă
guvernul ţarist, promovând politica raptului teritorial în Basarabia, avea în acelaşi timp însă grijă
ca populaţia băştinaşă, românească să fie integrată cultural în imperiu, să cunoască patrimoniul şi
cultura altor regiuni, şi chiar forţată să accepte o limbă şi o cultură străină. Această tendiţă s-a
manifestat şi prin fenomenul difuzării cărţii religioase pe teritoriul Basarabiei. Impunerea
ritualului liturgic rusesc prin intermediul cărţii slavoneşti se echivala în fapt cu o rusificare
forţată a sufletului basarabean.
Ideea de stat expansionistă a mers mâina în mâină cu ideea ortodoxă imperială. Această
politică aberantă şi distrugătoare promovată consecvente de administraţia imperială ecleziastică
din Basarabia a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Politicile imperiale în domeniul cărţii
au fost orientate prioritar spre restructurarea componenţei fondului de carte din bibliotecile
parohiale ale Basarabiei, acestea urmând să fie completate treptat cu carte rusească.
La începutul secolului al XX-lea patrimonial religios cât şi cartea de cult s-au depozitat în
colecţiile unor societăţi cu profil ştiinţific din Basarabia. Printre acestea se enumeră Comisia
Arhivelor şi Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Basarabia. Mai cu seamă cărţile
adunate de Societate sunt, în mare parte, ediţii vechi româneşti aduse din biblioteci parohiale, de
altădată. Astfel în biblioteca Societăţii Istorico-Arheologică Bisericeşti au intrat cărţi cu valoare
de unicat,unele exemplare având o vechime de peste cinci secole.

60
În încheiere , subliniem faptul că în perioada dominaţiei ruseşti în Basarabia (1812-
1918),viaţa religioasă din această provincie românească a fost o dramă încordată într-u apărarea
identităţii spirituale. Evoluţia patrimoniului, acumularea, dezvoltarea şi păstrarea acestuia de
către comunitatea basarabeană s-a confruntat cu diverse dificultăţi, însă puterea conştiinţei
religioase a fost totuşi manifestată continuu în tipărirea cărţilor de cult, prin păstrarea valorilor
creştine , în sensul ortodoxiei româneşti,a transformat catastrofa istorică în care s-au pomenit
românii basarabeni - după 1812- într-un factor de rezistenţă spirituală. Este extreme de
important să valorizăm rolul Bisericii basarabene din perioada ocupaţiei ţariste prin impactul pe
care aceasta l-a avut preponderant asupra populaţiei rurale. Or,Biserica tocmai de aceea a şi fost
angajată de stat,să servească unor obiective bine conjugate ale puterii autocratice imperiale.
Tipografia Eparhială a fost unica instituţie culturală care şi-a continuat misiunea sa
edificatoare prin tipăriturile în limba română, contribuind la răspândirea cuvântului scris din
sfintele cărţi liturgice în tot cuprinsul Basarabie îşi care au dus şi la consolidarea unităţii
lingvistice, precum şi a ideii de comunitate naţională şi spirituală.
În ciuda faptului de implementare a politicii de izolare, românii basarabeni au căutat
diverse mijloace de a-şi păstra identitatea lor culturală, dând contur unui cadru propriu de fiinţă a
patrimoniului cultural naţional.

61
BIBLIOGRAFIE

IZVOARE:

a) Izvoare inedite

1. ANRM, F. 2, inv.1, d. 4860.


2. ANRM, F. 6, inv. 6, d. 863.
3. ANRM, F. 187, inv. 1, d. 13.
4. ANRM, F. 187, inv. 1, d. 19.
5. ANRM, F. 205, inv. 1, d. 404.
6. ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3875.
7. ANRM , F. 205, inv. 1, d. 4322.
8. ANRM, F. 205, inv. 1. d. 4990.
9. ANRM, F. 208, inv. 2, d. 2390.
10. ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3082.

b) Izvoare editate

1. Luminătorul, Chişinău,1949, nr. 1.


2. Кишиневские Епархиалъные Ведомоcти, Кишинев, 1898, nr. 20
3. Обзор Бессарабской губерний за 1905, Кишинев, 1906.
4. Отчет о работе Истoрико-Археологического Oбщества за 1914 г., Кишинев 1915.
5.Труды Бессарабской губернской ученной архивной комиссии, Т. I-III, Кишинев, 1900.
6. Труды Бессарабской Церковно-Археологической Камиссии, Кишинев, 1909.
7. Труды Церковного истoрико-археологического обшества Бессарабии, Кишинев, vol.1,
1910.
8. Труды Церковного историко-археологического обшества Бессарабии, vol.9, 1914,
Кишинев, 1915.
Studii

A. Lucrări generale

1. Antipa Grigore. Organizarea muzeelor în România, Bucureşti,1923.


2. Constantinescu - Iaşi Petru, Basarabia arheologică şi artistică, Chişinău, 1933.
3. Chetraru Nicolae, Din istoria Arheologiei Moldovei, Chişinău, 1934.

62
4. Colesnic Iurie, Cartea românească în Basarabia, Scurtă istorie a cărţii româneşti , D.
Simonescu, Gh. Buluţă, Bucureşti, 1994.
5. Dicţionar Explicativ, ed. II, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996.
6. Lucrările Congresului Extraordinar al Bisericii basarabene, Chişinău, 1923
7. Nicolescu Corina, Muzeologie generală, Bucureşti, 1996.
8. Opriş Ioan, Managementul muzeal, Târgovişte, 2008.
9. Ploşniţă Elena, Protejarea patrimoniului cultural în Basarabia, Chişinău, 2003.
10. Popovici Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia sub ruşi, Chişinău, 1931.
11. Zamfir Arbore, Basarabia în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1898.
12. Ziarul Drug, 1912, nr. 74.
13. Кетрару Н.А. Очерки истории археологии Молдовы, Кишинев, 2005.

B. Lucrări speciale
1. Buzilă Boris, Pagini din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Chişinău-Bucureşti, 1996.
2. Constantinescu - Iaşi Petru, Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti româneşti în Basarabia sub
ruşi, Chişinău, 1929.
3. Danilov Maria, Cenzura sinodală şi cartea religioasă în Basarabia 1812-1918 (între tradiţie
şi politica ţaristă), Chişinău, 2007.
4. David Alexandru, Tipărituri româneşti în Basarabia sub stăpânire rusă 1812-1918, Chişinău,
1934.
5. Mihail Paul, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1993.
6. Muzeul Bisericesc din Chişinău. Geneză. Împliniri. Pribegii, Chişinău, 2006.
7. Parhomovici Ioan, Catalogul bibliotecii Societăţii Istorico - Arheologice Bisericeşti
Basarabene. RSIAB XVI, Chişinău, 1925.
8. Ploşniţă Elena. Două concepte: „Muzeul Bisericesc” şi “Muzeul Antireligios” al ateismului
ştiinţific în muzeografia basarabeană, din sec. XX, în: Muzeul Bisericesc din Chişinău. Geneza.
Împliniri. Pribegii, Chişinău, 2006.
9. Ploşniţă Elena, Muzeul basarabean în fluxul istoriei, Chişinău, 1998.
10. Ursu Mihai, Organizarea şi evoluţia primului muzeu bisericesc din Basarabia, în: Muzeul
Bisericesc din Chişinău. Geneză. Împliniri. Pribegii. Chişinău, 2006.
11.Стадницкий Арсений, Гавриил Бэнулеску-Бодони ерархъ молдовлахийский и
митрополит кишиневский, Кишинев, 1894.

63