Av 12

Spaţii metrice. Spaţii normate.
3. Spaţii Hilbert
Spaţiile metrice au fost introduse la începutul secolului XX de

matematicianul francez M. Fréchet şi constituie cadrul natural de prezentare a
principiului contracţiei, care stă la baza demonstrării unor teoreme fundamentale
din matematică, cum ar fi: teorema funcţiilor implicite, teorema de existenţă şi
unicitate pentru ecuaţii şi sisteme de ecuaţii diferenţiale (integrale) etc. De
asemenea, spaţiile metrice oferă un cadru suficient de general, relativ simplu,
pentru studiul limitelor de funcţii (şiruri) şi a continuităţii funcţiilor.
3.1. Spaţii metrice. Principiul contracţiei
Definiţia 3.1.1. O mulţime nevidă X se numeşte spaţiu metric dacă există o

funcţie d : X × X → + cu proprietăţile:
a) d ( x, y ) ≥ 0 , ∀ x, y ∈ X şi d ( x, y ) = 0 dacă şi numai dacă x = y.
b) d ( x, y ) = d ( y, x ) , ∀ x, y ∈ X.
c) d ( x, y ) ≤ d ( x, z ) + d ( z , y ) , ∀ x, y ∈ X.
Funcţia d se numeşte funcţia-distanţă sau metrica spaţiului. Evident, dacă
( X , d ) este un spaţiu metric şi Y ⊂ X, atunci (Y , d ) este de asemenea spaţiu metric.
Propoziţia 3.1.1. Dacă ( X , d ) este spaţiu metric, atunci:

d ( x1, x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x1, x3 ) + d ( x2 , x4 ) , ∀ xi ∈ X , i = 1, 4 .
Demonstraţie
Din proprietatea c) a distanţei rezultă
d ( x1 , x2 ) ≤ d ( x1 , x3 ) + d ( x3 , x4 ) + d ( x4 , x2 )
d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x3 , x1 ) + d ( x1 , x2 ) + d ( x2 , x4 ) .
Ţinând seama şi de proprietatea b) obţinem:
80 ANALIZĂ MATEMATICĂ
d ( x1 , x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x1 , x3 ) + d ( x2 , x4 ) (3.1)
d ( x1, x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≥ − ⎡⎣ d ( x1, x3 ) + d ( x2 , x4 ) ⎤⎦ (3.2)
Din (3.1) şi (3.2) rezultă:
d ( x1, x2 ) − d ( x3 , x4 ) ≤ d ( x1, x3 ) + d ( x2 , x4 ) .
Exemple de spaţii metrice

1. Mulţimea ϒ a numerelor reale este spaţiu metric în raport cu distanţa
euclidiană.
d ( x, y ) = x − y , ∀ x, y ∈ ϒ.
Facem observaţia că pe ϒ se pot introduce şi alte distanţe, de exemplu:
x− y
d ( x, y ) = x − y sau d ( x, y ) = .
1+ x − y
2. Mulţimea n
{
= x = ( x1 , x2 ,K , xn ) ; xi ∈ , i = 1, n } este un spaţiu metric
în raport cu distanţa definită de
d ( x, y ) = max xi − yi , unde x = ( x1,K, xn ) şi y = ( y1 ,K , yn )
1≤ i ≤n
sunt elemente oarecare din n . Verificarea proprietăţilor a)-c) este imediată.
3. Mulţimea numerelor complexe:
= { z = x + i y; x , y ∈ }
este un spaţiu metric în raport cu distanţa
d ( z1 , z2 ) = z1 − z2 , ∀ z1 , z2 ∈
(reamintim că dacă z = x + iy , atunci z = x 2 + y 2 ).

4. Fie E o mulţime oarecare şi fie B ( E ) mulţimea funcţiilor reale şi
mărginite pe E, adică mulţimea funcţiilor f : E → cu proprietatea că există
M f > 0 astfel încât f ( x ) ≤ M f , ∀ x ∈ E.
Mulţimea B ( E ) este spaţiu metric în raport cu distanţa:
d ( f , g ) = sup { f ( x) − g ( x) ; x ∈ E} , ∀ f , g ∈ B ( E ) (3.3)
Existenţa membrului drept din relaţia (3.1) rezultă din Teorema 1.1.1. Verificarea
proprietăţilor a)-c) este imediată.
5. Orice mulţime X este spaţiu metric în raport cu distanţa trivială:
(
⎧ 1 daca x ≠ y
d ( x, y ) = ⎨ (
⎩0 daca x ≠ y.
Un astfel de spaţiu metric nu prezintă interes decât din punct de vedere teoretic.
Definiţia 3.1.2. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Spunem că un şir de elemente

{ xn } din n
converge la x ∈ n
, dacă şirul de numere reale {d ( xn , x )}
3. Spaţii metrice. Spaţii normate. Spaţii Hilbert 81
converge la 0, deci dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , x ) < ε, ∀ n ≥ nε .

Vom folosi notaţia xn → x sau lim xn = x .
n→∞
Exemple
1. Dacă X = ϒ şi d ( x, y ) = x − y , atunci { xn } converge la x dacă
∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât xn − x < ε, ∀ n ≥ nε .
Regăsim astfel definiţia cunoscută a şirului de numere reale convergent.
2. Fie X = n , şi fie { xk } un şir de elemente (vectori) din n . Fiecare
element xk va fi de forma xk = ( xk1 , xk 2 ,K , xkn ) , xki ∈ ϒ, ∀ i = 1, n . Dacă
n
x = ( x1 , x2 ,K, xn ) , atunci xk ⎯⎯⎯ → x dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât
d ( xk , x ) < ε, ∀ n ≥ nε . Ţinând seama de definiţia distanţei n
aceasta revine la:
xki − xi < ε , ∀ k ≥ nε , ∀ i = 1, n .
Am obţinut astfel următorul rezultat:
Teorema 3.1.1. Şirul de elemente { xk } converge în n

la elementul x,
dacă şi numai dacă xki converge în ϒ la xi , ∀ i = 1, n .
n
În concluzie, convergenţa unui şir de elemente (vectori) din , revine la
convergenţa pe componente.
⎧n +1 1 ⎫
De exemplu, şirul ⎨ , ⎬ → (1, 0 ) în 2 .
⎩ n n⎭
3. Fie X = ≤ şi d ( z1 , z2 ) = z1 − z2 , ∀ z1 , z2 ∈ ≤.
Teorema 3.1.2. Un şir de numere complexe { zn } , unde pentru ∀ n, zn =

= xn + iyn , converge în ≤ la z = x + iy , dacă şi numai dacă xn → x şi yn → y
în ϒ.
Demonstraţie
zn → z în ≤ dacă şi numai dacă
lim d ( zn , z ) = lim ( xn − x )2 + ( yn − y )2 = 0 .
n→∞ n→∞
Din inegalităţile evidente:
max { xn − x , yn − y } ≤ ( xn − x ) + ( yn − y ) ≤ xn − x + yn − y
2 2
rezultă că zn → z în ≤ dacă şi numai dacă xn → x şi yn → y în ϒ.

4. Fie X = B ( E ) mulţimea funcţiilor reale şi mărginite pe E. Un şir de funcţii
{ f n } converge la f în B ( E ) dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât:
d ( f n , f ) = sup { f n ( x) − f ( x) } < ε , ∀ n ≥ nε .
x∈E
Această definiţie este evident echivalentă cu următoarea: ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ *
astfel încât f n ( x) − f ( x) < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ x ∈ E. Sub această formă
recunoaştem definiţia şirului uniform convergent (Definiţia 2.1.2). Facem
observaţia că în Definiţia 3.1.2, faptul că E ⊂ ϒ este lipsit de importanţă, deci
definiţia şirului de funcţii uniform convergent are sens pe o mulţime E oarecare.
Din cele de mai sus rezultă:
Teorema 3.1.3. Un şir de funcţii { fn } converge la f în B ( E ) dacă şi

u
numai dacă f n ⎯⎯→ f.
E
Definiţia 3.1.3. Un şir de elemente { xn } dintr-un spaţiu metric X se numeşte

fundamental (Cauchy) dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , xm ) < ε , ∀ n, m ≥ nε .
Dacă X = ϒ şi d ( x , y ) = x − y , reobţinem definiţia şirului fundamental de
numere reale.
Definiţia 3.1.4. Un şir { xn } se numeşte mărginit dacă ∃ a ∈ X şi r > 0

astfel încât d ( xn , a ) < r , ∀ n ∈ Ν. Principalele proprietăţi ale şirurilor de
elemente dintr-un spaţiu metric sunt concentrate în următoarea teoremă:
Teorema 3.1.4. Fie ( X , d ) un spaţiu metric.

i) Dacă xn → x şi yn → y atunci lim d ( xn , yn ) = d ( x, y ) .
n→∞
ii) Orice şir convergent are linită unică.
iii) Orice şir convergent este fundamental.
iv) Orice şir fundamental este mărginit.
v) Orice subşir al unui şir convergent este convergent şi are limita egală cu
limita şirului iniţial.
Demonstraţie
i) Din Propoziţia 3.1.1 avem:
d ( xn , yn ) − d ( x, y ) ≤ d ( xn , x ) + d ( yn , y ) .
Cum lim d ( xn , x ) = lim d ( yn , y ) = 0 , rezultă lim d ( xn , yn ) = d ( x, y ) .
n→∞ n→∞ n→∞
ii) Presupunem că lim xn = x şi de asemenea lim xn = y . Din i) rezultă
n→∞ n→∞
d ( x, y ) = lim d ( xn , xn ) = 0 , deci x = y .
n→∞
ε
iii) Dacă xn → x , atunci ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , x ) < ,
2
ε
∀ n ≥ nε . Pentru ∀ m ≥ nε avem de asemenea, d ( xm , x ) < .
2
Din proprietatea c) a distanţei rezultă:
ε ε
d ( xn , xm ) ≤ d ( xn , x ) + d ( x, xm ) < + = ε , ∀ n, m ≥ nε
2 2
deci { xn } este fundamental.
iv) Fie { xn } un şir fundamental şi ε = 1. Atunci, ∃ n1 ∈ * astfel încât
( )
d ( xn , xm ) < 1 , ∀ n, m ≥ n1 . În particular, d xn1 , xm < 1 , m ≥ n1 . Fie
{( )
α = max d xn1 , xm ; m = 1, 2,K , n1 − 1 }
( )
şi fie r = max {1, α} . Evident, d xn1 , xm < r , ∀ m∈ * , deci { xn } este mărginit.
v) Fie xn → x . Orice subşir al şirului { xn } este la rândul său un şir de forma
{xkn } , unde k1 < k2 < K < kn < K este un şir strict crescător de numere naturale.
Pentru ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , x ) < ε , ∀ n ≥ nε . Deoarece
( )
kn ≥ n , rezultă d xkn , x < ε , ∀ n ≥ nε , deci xkn → x .
Am văzut că orice şir convergent este fundamental. Afirmaţia reciprocă nu este
în general adevărată. Există spaţii metrice care conţin şiruri fundamentale divergente.
Exemplu. Fie X = şi d ( x, y ) = x − y , ∀ x, y ∈ . Considerăm şirul

n
⎛ 1⎞
xn = ⎜1 + ⎟ . Acest şir este fundamental în , deoarece este fundamental în ϒ, dar
⎝ n⎠
nu este convergent în deoarece lim xn = e ∉ .
n→∞
Definiţia 3.1.5. Un spaţiu metric ( X , d ) se numeşte complet, dacă orice şir

fundamental de elemente din X este convergent către un element din X. Din
criteriul general de convergenţă al lui Cauchy pentru şiruri de numere reale
rezultă că ϒ este spaţiu metric complet în raport cu distanţa euclidiană d ( x , y ) =
= x − y , ∀ x, y ∈ ϒ.
n
Teorema 3.1.5. Spaţiul este complet.
Demonstraţie
Fie { xk } un şir de elemente din n
. Fiecare element xk este de forma:
xk = ( xk1 , xk 2 ,K , xkn ) .
Din inegalităţile evidente:
n
xki − xli ≤ max xki − xli = d ( xk , xl ) ≤ ∑ xki − xli ,
1≤ i ≤ n i =1
rezultă (ca în demonstraţia Teoremei 3.1.1) că { xk } este fundamental în n
dacă
şi numai dacă { xki } este fundamental în ϒ, ∀ i = 1, n . Afirmaţia din teoremă
rezultă acum din Criteriul general de convergenţă al lui Cauchy pentru şiruri de
numere reale şi din Teorema 3.1.1. Într-adevăr, dacă { xk } este fundamental în
n
, atunci { xki } este fundamental în ϒ, deci convergent pentru ∀ i = 1, n . Din
Teorema 3.1.1. rezultă { xk } convergent în n
.
Teorema 3.1.6. Spaţiul numerelor complexe ≤ este complet.
Demonstraţie
Dacă zn = xn + iyn , atunci conform Teoremei 3.1.2, zn → z = x + iy dacă
şi numai dacă xn → x şi yn → y în ϒ. În mod analog se arată că { zn } este
fundamental dacă şi numai dacă { xn } şi { yn } sunt fundamentale în ϒ. Afirmaţia
rezultă acum (ca în Teorema 3.1.5) din criteriul general de convergenţă al lui
Cauchy pentru şiruri de numere reale.
Teorema 3.1.7. Spaţiul B ( E ) al funcţiilor reale şi mărginite pe E este complet.
Demonstraţie
Din Teorema 3.1.3 rezultă că { fn } converge la f în B ( E ) dacă şi numai
u
dacă f n ⎯⎯→ f . Afirmaţia din teoremă rezultă acum din Teorema 2.1.1, cu
E
observaţia că în demonstraţia Teoremei 3.1.1 nu a intervenit nicăieri faptul că E ⊂ .
Definiţia 3.1.6. Fie ( X ,d ) un spaţiu metric. Se numeşte contracţie pe X,

orice aplicaţie T : X → X cu proprietatea că există 0 ≤ α < 1 astfel încât
d ( T ( x ), T ( y ) ) ≤ αd ( x , y ) , ∀ x, y ∈ X.
Teorema 3.1.8. (Banach). Dacă ( X ,d ) este un spaţiu metric complet şi

T : X → X este o contracţie, atunci există z ∈ X, unic, astfel încât T ( z ) = z .
Demonstraţie
Alegem un punct oarecare x0 ∈ X şi notăm cu
x1 = T ( x0 ) , x2 = T ( x1 ) ,K, xn = T ( xn−1 ) ,K
Vom arăta că şirul { xn } este fundamental. Într-adevăr,
d ( x1, x2 ) = d (T ( x0 ) , T ( x1 ) ) ≤ αd ( x0 , x1 )
d ( x2 , x3 ) = d (T ( x1 ) , T ( x2 ) ) ≤ αd ( x1 , x2 ) ≤ α 2 d ( x0 , x1 ) .
Prin inducţie completă se arată că:
d ( xk , xk +1 ) ≤ α k d ( x0 , x1 ) , ∀ k ∈ *
În continuare avem
( ) (
d xk , xk + p ≤ d ( xk , xk +1 ) + d ( xk +1 , xk + 2 ) + K + d xk + p −1 , xk + p ≤ )
αk − αk + p
( )
≤ α k + α k +1 + K + α k + p −1 d ( x0 , x1 ) =
1− α
d ( x0 , x1 ) <
αk
d ( x0 , x1 ) , ∀ k , p ∈ *
< (3.4)
1− α
Deoarece 0 ≤ α < 1, avem α k → 0 , deci ∀ ε > 0, ∃ kε ∈ * , astfel încât
(1 − α ) ε
αk <
d ( x0 , x1 )
( )
, ∀ k ≥ kε . Rezultă d xk , xk + p < ε , ∀ k ≥ kε şi ∀ p ∈ * , deci
{ xk } este şir fundamental. Cum X este complet rezultă că ∃ z ∈ X astfel încât

xk → z . Mai departe avem:
(
d ( z , T ( z ) ) ≤ d ( z , xk ) + d ( xk , T ( z ) ) = d ( z , xk ) + d T ( xk −1 ) , T ( z ) ≤ )
≤ d ( z , xk ) + αd ( xk −1 , z ) .
Deoarece, conform Teoremei 3.1.4 punctul i), membrul drept tinde la 0,
rezultă d ( z , T ( z ) ) = 0 , deci T ( z ) = z . Pentru a demonstra unicitatea punctului fix
z, să presupunem că ∃ z' ∈ X astfel încât T ( z ′) = z ′ . Atunci avem:
d ( z , z ′ ) = d ( T ( z ), T ( z ′) ) ≤ αd ( z , z ′ ) .
Cum 0 ≤ α < 1, această inegalitate nu poate avea loc decât dacă d ( z , z ′ ) = 0 ,
adică dacă z = z ′ şi cu aceasta teorema este demonstrată.
Şirul { xk } , obţinut pornind de la un punct arbitrar x0 ∈ X, prin relaţia de
recurenţă xk = T ( xk −1 ) , ∀ k ∈ * , se numeşte şirul aproximaţiilor succesive, iar
metoda de obţinere a punctului fix z ca limita acestui şir, poartă numele de metoda
aproximaţiilor succesive. E. Picard a utilizat metoda aproximaţiilor succesive cu
mult înainte ca Banach să fi stabilit rezultatul său foarte general (Teorema 3.1.8).
Din această cauză, această metodă se mai numeşte şi metoda Picard-Banach.
Pentru a evalua eroarea în metoda aproximaţiilor succesive, trecem la limită
după p în inegalitatea (3.4) şi obţinem:
αk
d ( xk , x ) ≤
d ( x0 , x1 ) (3.5)
1− α
Aşadar, dacă aproximăm pe z cu xk facem o eroare care este mai mică decât
αk
d ( x0 , x1 ) .
1− α
Teorema 3.1.8 are numeroase aplicaţii în matematică. Pentru exemplificare,
vom arăta cum poate fi folosită metoda aproximaţiilor succesive la rezolvarea
ecuaţiilor algebrice sau transcendente.
Fie ecuaţia
F ( x) = 0 , x ∈ [ a, b ] (3.6)
Această ecuaţie se înlocuieşte cu ecuaţia echivalentă:
x = f ( x) ; x ∈ [ a, b ] (3.7)
Acest lucru se poate realiza de exemplu, dacă notăm f ( x ) = x + F ( x ) . Să
presupunem că f : [ a , b ] → [ a , b ] este derivabilă şi există 0 ≤ α < 1 astfel încât
f ′( x ) ≤ α , ∀ x ∈ [ a , b ] . (3.8)
Din Teorema Lagrange rezultă că ∀ x , y ∈ [ a , b ] , ∃ ξ între x şi y astfel încât
f ( x ) − f ( y ) = f ′ ( ξ )( x − y ) . Ţinând seama de (3.8) obţinem:
f ( x) − f ( y ) ≤ α x − y , ∀ x, y ∈ [ a, b ] . (3.9)
Din (3.9) rezultă că f este o contracţie pe [ a , b ] , iar din Teorema 3.1.8 rezultă
că există o soluţie unică z a ecuaţiei 3.7) care se poate obţine cu metoda
aproximaţiilor succesive. Din punct de vedere geometric, orice soluţie a ecuaţiei (3.7)
este abscisa unui punct de intersecţie dintre dreapta y = x şi graficul funcţiei
y = f ( x) .
Pe figura (1) se poate urmări şirul aproximaţiilor succesive pentru
0 < f ′( x ) ≤ α < 1 , iar pe figura (2), pentru −1 < −α ≤ f ′( x ) < 0 .
y = f(x)
y = f(x)
z x2 x1 x0 x1 x3 z x0 x2
Fig. 1 Fig. 2
Exemplu. Fie ecuaţia x 5 − x − 0, 2 = 0 , care admite o rădăcină în intervalul

[ −0,3; −0, 2 ] . Ecuaţia echivalentă este x = x5 − 0,2 , deci f ( x ) = x 5 − 0, 2 . Se
verifică imediat că f ′( x ) < 0,05 , ∀ x ∈ [ −0,3; −0, 2 ] , deci putem lua α = 0,05.
Drept primă aproximaţie se poate lua x0 = −0, 2 .
Aflarea unei soluţii aproximative se face cu ajutorul calculatorului.
3.2. Spaţii normate
În definiţia spaţiului metric nu s-a presupus că mulţimea X are vreo structură

algebrică. Din această cauză, într-un spaţiu metric oarecare nu se poate dezvolta o
teorie a seriilor, deoarece nu are sens operaţia de adunare. Pentru a elimina această
deficienţă vom introduce noţiunea de spaţiu normat, în care se presupune că
mulţimea X este un spaţiu vectorial.
Definiţia 3.2.1. Fie X un spaţiu vectorial peste corpul Κ (ϒ sau C). Se

numeşte normă pe X orice aplicaţie : X → cu proprietăţile.
(i) x ≥ 0 , ∀ x ∈ X şi x = 0 dacă şi numai dacă x = 0 X .
(ii) λx = λ x ∀ λ ∈ Κ, ∀ x ∈ X .
(iii) x + y ≤ x + y , ∀ x ∈ X, ∀ y ∈ X.
Perechea ( X , ) se numeşte spaţiu normat.
Exemple:
1. Mulţimea ϒ este spaţiu normat în raport cu norma: x = x , ∀ x ∈ ϒ.
2. Mulţimea n este spaţiu normat în raport cu norma x∞=
{ }
= max xi ;1 ≤ i ≤ n , unde x = ( x1 , x2 ,K, xn ) ∈ n este un vector oarecare.
3. Mulţimea numerelor complexe ≤ este spaţiu normat în raport cu norma

z = z = x 2 + y 2 , ∀ z = x + iy ∈ .
4. Mulţimea B(E) a funcţiilor reale şi mărginite pe E este spaţiu normat în
raport cu norma
{
f ∞ = sup f ( x ) ; x ∈ E }
Observaţia 3.2.1. Orice spaţiu normat este spaţiu metric în raport cu distanţa
d(x,y) = x − y , ∀ x ∈ X, ∀ y ∈ X.
Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată. Există spaţii metrice care
nu sunt spaţii normate.
Exemplu. Fie A o mulţime oarecare şi fie X = { f : A → [ 0,1]} . Evident X

este spaţiu metric în raport cu distanţa:
{ }
d ( f , g ) = sup f ( x ) − g ( x ) ; x ∈ E .
Observăm însă că X nu este spaţiu normat deoarece nu este spaţiu vectorial.
Într-adevăr, dacă f, g ∈ X şi α, β ∈ ϒ, atunci αf + βg în general nu aparţine lui X.
Cum spaţiile normate sunt cazuri particulare de spaţii metrice, rezultă că
definiţiile şi rezultatele privind şirurile în spaţiile metrice rămân valabile şi în
spaţiile normate. Astfel, dacă X este un spaţiu normat, atunci un şir { xn } de
elemente din X converge la elementul x ∈ X, dacă şi numai dacă
lim xn − x = lim d ( xn , x ) = 0 .
n→∞ n→∞
Definiţia 3.2.2. Orice spaţiu normat şi complet se numeşte spaţiu Banach.

n
Aşa cum s-a arătat în §1, spaţiile , ≤ şi B(E) sunt complete, deci sunt
spaţii Banach.
3.3. Spaţii Hilbert
Spaţiul Hilbert este un caz particular de spaţiu Banach, în care norma

provine dintr-un produs scalar.
Definiţia 3.3.1. Fie E un spaţiu vectorial peste corpul Κ. Se numeşte produs

scalar o aplicaţie ( x , y ) → x , y : E × E → cu proprietăţile:
(i) y , x = x , y , ∀ x, y ∈ E dacă Κ = ϒ şi
y , x = x , y , ∀ x, y ∈ E dacă Κ = ≤.
(ii) λx + µ y , z = λ x , z + µ y , z , ∀ x, y, z ∈ E şi ∀ λ, µ ∈ Κ.
(iii) x , x ≥ 0 , ∀ x ∈ X şi x , x = 0 dacă şi numai dacă x = 0 E .
Perechea (E, <, >) se numeşte spaţiu prehilbert.
Observaţia 3.3.1. x ,0 E = 0 , ∀ x ∈ E (unde cu 0 E am notat elementul

neutru la adunare din X şi cu 0 numărul zero din Κ).
Într-adevăr, x ,0 E = x ,0 ⋅ 0 E = 0 x ,0 E = 0 .
Teorema 3.3.1. (inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schvarz)

2
x, y ≤ x, x y , y , ∀ x, y ∈ E (3.10)
Demonstraţie
Dacă y = 0 E , atunci x , y = 0 , deci inegalitatea (1) este evident satisfăcută.
Fie y ≠ 0 E . Pentru ∀ λ ∈ ≤ avem:
0 ≤ x − λy , x − λy = x , x − λy − λ y , x − λ y =
= x, x − λ x, y − λ y , x + λλ y , y .
x, y
În particular, pentru λ = avem
y, y
x, y x, y x, y x, y x, y
0 ≤ x, x − − ⋅ x, y + ⋅ y, y
y, y y, y y, y y, y
2
Deoarece x , y x, y = x, y , mai departe obţinem:
2
x, y 2
0 ≤ x, x − , deci x, y ≤ x, x y, y .
y, y
Corolar. Orice spaţiu prehilbert este un spaţiu normat.
Demonstraţie
Pentru ∀ x ∈ E notăm cu x = x, x . Evident,
x ≥ 0 şi λx = λ x , ∀ λ ∈ Κ şi ∀ x ∈ X.
Rămâne să dovedim şi proprietatea (iii) din Definiţia 3.2.1. Pentru ∀ x, y ∈ E avem
2
x+ y = x + y , x + y = x, x + x, y + y , x + y , y =
= x, x + x, y + x, y + y, y = x, y + 2Re x, y + y, y ≤
≤ x, x + 2 x , y + y , y .
Ţinând seama de inegalitatea (1) obţinem:
x + y ≤ x, x + 2 x, x y , y + y , y =
=( x + y )2 .
2 2
= x +2 x y + y
Rezultă x + y ≤ x + y , ∀ x, y ∈ X .
Definiţia 3.3.2. Un spaţiu prehilbert complet se numeşte spaţiu Hilbert.
Exemple
n
1. Spaţiul este un spaţiu Hilbert.
Într-adevăr, observăm pentru început că n este un spaţiu vectorial peste ϒ

în raport cu operaţiile:
x + y = ( x1 + y1 ,K , xn + yn ) , ∀ x = ( x1,K, xn ) , y = ( y1 ,K , yn ) ∈ n .
λx = ( λx1 ,K , λxn ) , ∀ λ ∈ ϒ.
Elementul neutru la adunare este 0 E = ( 0,0,K ,0 ) . Dacă notăm cu
n
x, y = ∑ xi yi , (3.11)
i =1
n
atunci formula (3.11) defineşte un produs scalar pe , iar formula
n
x2= x, x = ∑ xi2 , ∀ x∈ n
(3.12)
i =1
defineşte norma euclidiană pe n . Aşadar, n este un spaţiu prehilbertian.

Inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schwarz capătă următoarea formă:
2
n ⎛ n ⎞⎛ n ⎞
∑ xi yi ≤ ⎜ ∑ xi2 ⎟⎜ ∑ yi2 ⎟ .
⎜ ⎟⎜ ⎟
(3.13)
i =1 ⎝ i =1 ⎠⎝ i =1 ⎠
Pe spaţiul n s-a definit în subcap 3.2 şi o altă normă, care nu provine
dintr-un produs scalar şi anume:
{
x ∞ = = max xi ;1 ≤ i ≤ n . }
2. Fie M m,n ( ) spaţiul vectorial al matricelor cu m linii şi n coloane cu
elemente din ϒ.
( ) ( )
Dacă A = aij şi B = bij , 1 ≤ i ≤ m şi 1 ≤ j ≤ n , atunci formula
n n
A, B = ∑ ∑ aij bij
i =1 j =1
defineşte un produs scalar, deci M m,n ( ) este un spaţiu prehilbertian.
Norma unei matrice este deci:
n n
A = ∑ ∑ aij2 , ∀ A ∈ M m,n ( ).
i =1 j =1
Spaţiul M m,n ( ) se poate identifica cu spaţiul mn

prin următoarea
aplicaţie
ϕ : M m,n ( )→ mn
, ϕ ( A ) = ( a11 ,K, a1n ,K , an1 ,K , amn ) ,
pentru
⎛ a11 K a1n ⎞
∀ A= ⎜ ∈ M m,n ( ) .
⎜ am1 K amn ⎟⎟
⎝ ⎠
Se observă imediat că aplicaţia ϕ are următoarele proprietăţi: ϕ este
bijectivă, ϕ ( A + B ) = ϕ ( A ) + ϕ ( B ) şi ϕ ( λA ) = λϕ ( A) , ∀ A, B ∈ M m,n ( ) şi
∀ λ ∈ ϒ, de unde rezultă că spaţiul M m,n ( ) şi mn
sunt izomorfe din punct de
vedere algebric. Avem de asemenea:
ϕ ( A) = A , ∀ A ∈ M m,n ( ),
de unde rezultă că cele două spaţii sunt izomorfe şi din punct de vedere topologic.
Cum spaţiul mn
este Hilbert, rezultă că şi spaţiul M m,n ( ) este un spaţiu Hilbert.
3. Fie C ( [ a, b ] ) spaţiul vectorial al funcţiilor f : [ a, b ] ⊂ → , continue
pe [ a, b ] . Pentru ∀ f, g ∈ C ([ a, b]) notăm
b
f , g = ∫ f ( x ) g ( x )d x . (3.14)
a
Se verifică imediat că sunt satisfăcute proprietăţile (i) şi (ii) din Definiţia 3.3.1
b
a produsului scalar. Este de asemenea evident că f , f = ∫ f 2 ( x )d x ≥ 0 ,
a
([ a, b]) . Faptul că
b
∀f∈C f , f = ∫ f 2 ( x )d x = 0 dacă şi numai dacă f este identic
a
nulă pe [ a , b ] , rezultă din următorul rezultat cunoscut din liceu: dacă g : [ a , b ] →ϒ
b
este continuă şi pozitivă, neidentic nulă pe [ a , b ] , atunci ∫a g ( x)d x > 0 . Aşadar,
formula (3.14) defineşte un produs scalar pe C ([ a, b]) . Norma euclidiană va fi:
( [ a, b ] ) .
b 2
f 2= ∫a f ( x)d x = 0 , ∀ f ∈ C (3.15)
Pe spaţiul C ([ a, b]) se poate introduce şi norma

f ∞ = sup { f ( x) ; x ∈ [ a, b ]} (3.16)
Deoarece orice funcţie continuă pe [ a , b ] este mărginită, rezultă
( [ a, b ] ) ⊂ B ( [ a , b ] )
C
şi evident norma (3.16) este restricţia la C ([ a, b]) a normei (3.12).
Spaţiul (C ([ a, b ]) , ∞ ) este spaţiu Banach. Remarcăm că spaţiul C ([ a, b])
nu este complet în raport cu norma (3.15), deci nu este spaţiu Hilbert.
Într-adevăr, dacă considerăm şirul de funcţii continue:
⎧
⎪0 dacă − 1 ≤ x ≤ 0
⎪
⎪ 1
f n ( x ) = ⎨ nx dacă 0 < x ≤ ,
⎪ n
⎪ 1
⎪⎩ 1 dacă n < x ≤ 1
1 1
1 1 1 5
(1 − nx )
2
=∫ p x dx + ∫
2
atunci: f n + p − f n dx < + + = , ∀p .
n+ p 2 2 n
1
2 0
n+ p 3n 3n n 3n
Rezultă că { f n } este fundamental în raport cu norma 2 . Pe de altă parte
observăm că { f n } nu converge în C ([ −1,1]) în raport cu această normă.
Într-adevăr, dacă f : [ −1,1] → este continuă, atunci avem:
1
0 1
= ∫ f 2 ( x ) dx + ∫ n ⎡⎣ nx − f ( x ) ⎤⎦ dx + ∫1 ⎡⎣1 − f ( x ) ⎤⎦ dx
2 2 2
fn − f 2 −1 0
n
2
Dacă presupunem că lim f n − f 2
= 0 , rezultă că
n →∞
∫−1 f ( x ) dx + ∫0 ⎡⎣1 − f ( x )⎤⎦ dx = 0 şi mai departe că f ( x ) = 0, ∀x ∈ [ −1, 0] şi

0 1 2
2
f ( x ) = 1, ∀x ∈ ( 0,1] ceea ce contrazice faptul că f este continuă pe [ −1,1] .

Rezultă f n ⎯⎯→
2
f , dar f ∉ C ([ −1,1]) deci C ([ −1,1]) , ( 2 ) nu este complet.
3.4. Serii în spaţii normate
Definiţia 3.4.1. Fie X un spaţiu normat şi {un }n ≥1 un şir de elemente din X.
Pentru orice n ∈ * , notăm cu sn = u1 + u2 + K + un .

Perechea ({u }
n n ≥1 , {sn }n ≥1 ) se numeşte serie de elemente din spaţiul
∞
normat X şi se notează ∑ un .
n =1
∞
Seria ∑ un se numeşte convergentă dacă şirul sumelor parţiale {sn } este
n =1
convergent, deci dacă ∃ s ∈ X astfel încât lim sn − s = 0 . În acest caz s se
n→∞
∞
numeşte suma seriei şi notăm s = ∑ un .
n =1
Teorema 3.4.1. Fie X un spaţiu Banach şi {un } un şir de elemente din X.
∞
Condiţia necesară şi suficientă ca seria ∑ un să fie convergentă este ca ∀ ε > 0
n =1
să ∃ nε ∈ * astfel încât ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * să avem un +1 + K + un+ p < ε .
Demonstraţie
∞
∑ un este convergentă ⇔ {sn } este convergent ⇔ {sn } este fundamental,
n =1
deci ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * avem
sn + p − sn = un +1 + K + un+ p < ε .
Definiţia 3.4.2. O serie de elemente din spaţiul normat X se numeşte absolut
∞
convergentă dacă seria cu termeni pozitivi ∑ un este convergentă.
n =1
Teorema 3.4.2. Condiţia necesară şi suficientă ca un spaţiu normat X să fie

spaţiu Banach, este ca orice serie absolut convergentă de elemente din X să fie
convergentă.
Demonstraţie
∞
Necesitate. Fie ∑ un o serie absolut convergentă. Atunci ∀ ε > 0, ∃
n =1
*
nε ∈ astfel încât un +1 + K + un + p < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * . În
continuare avem:
un +1 + K + un + p ≤ un +1 + K + un + p < ε , ∀ n ≥ nε şi ∀ p ∈ * ,
∞
deci ∑ un este convergentă conform Teoremei 3.4.1.
n =1
Suficienţa. Fie { xn } un şir fundamental de elemente din X. Atunci există un
{ } cu proprietatea:
subşir xnk
1
xnk +1 − xnk < , ∀ k∈ * (3.17)
k
2
(vezi raţionamentul din demonstraţia Teoremei 1.2.1).
∞
1
Deoarece seria ∑ este convergentă, din (3.17) rezultă că seria
k =1 2k
∞
∑ ( xnk +1 − xnk ) este absolut convergentă, deci convergentă, conform ipotezei
k =1
noastre. Observăm însă că şirul sumelor parţiale al acestei serii coincide cu subşirul
{ k}
xn , deci ∃ x ∈ X astfel încât ∀ ε > 0, ∃ nε′ ∈ * cu proprietatea:
ε
xnk − x < , ∀ k ≥ nε′ .
2
Pe de altă parte, şirul { xn } este fundamental, deci ∃ nε′′ ∈ *
cu proprietatea:
ε
xn − xm < , ∀ n, m ≥ nε′′ .
2
Fie nε = max {nε , nε } , n ≥ nε şi k ≥ nε . Atunci
′ ′′
ε ε
xn − x ≤ xn − xnk + xnk − x < + =ε,
2 2
de unde rezultă xn → x .
Aşadar, am arătat că orice şir fundamental este convergent, deci X este spaţiu
Banach.
Exemple
∞
1. Fie X = n şi ∑ xk o serie de elemente din n
. Fiecare element xk va
k =1
fi de forma: xk = ( xk1 , xk 2 ,K , xkn ) .
Şirul sumelor parţiale {sk } este de forma
sk = ( sk1 , sk 2 ,K , skn ) unde ski = x1i + x2i + K + xki .
Din Teorema 3.1.1 rezultă că {sk } este convergent dacă şi numai dacă şirul
de numere reale {ski } este convergent, ∀ i = 1, n . Prin urmare, seria de vectori
∞ ∞
∑ xk este convergentă în n
, dacă şi numai dacă seriile de numere reale ∑ xki
k =1 k =1
sunt convergente în ϒ, ∀ i = 1, n .
∞ ⎛ 1 ( −1)n −1 ⎞
Seria ∑ ⎜⎜ n , n ⎟⎟ este convergentă în 2
şi are suma s = (1,ln 2 ) ∈ 2 ,
n =1 ⎝ 2 ⎠
∞
1 ∞ ( −1)n−1 = ln 2
deoarece ∑ = 1 şi ∑ .
n =1 2n n =1 n
2. Fie X = M m,n ( ) spaţiul Banach al matricelor cu m linii şi n coloane cu
elemente din ϒ. Aşa cu am mai remarcat, acest spaţiu se poate identifica cu spaţiul
∞
mn
. Rezultă că o serie de matrice ∑ Ak , unde pentru ∀ k∈ *,
k =1
⎛ a(k ) (k )
a12 a1(nk ) ⎞
11
Ak = ⎜ ⎟
⎜⎜ a ( k ) (k )
am (k ) ⎟
amn ⎟
⎝ m1 2 ⎠
∞
este convergentă, dacă şi numai dacă seriile de numere reale ∑ aij( k ) sunt
k =1
convergente în ϒ pentru ∀ i = 1, m şi ∀ j = 1, n .
∞
De exemplu, seria ∑ Ak , unde
k =1
⎛ 1 1 ⎞
⎜ − ( −1)k −1 ⎟
⎜ k k +2 ⎟
1 ⎜ ⎟
Ak =
k +1 ⎜ ⎡ ( −1)k −1 ⎤ ⎟
⎜ 1 1
( k + 1) ln ⎢1 + ⎥ ⎟
⎜⎜ k + 2 k ⎢ k +1 ⎥ ⎟⎟
⎝ ⎣ ⎦ ⎠
este convergentă în M 23 ( ) şi are suma
⎛ 1 ⎞
⎜ 1 − 1 − ln 2 ⎟
S= ⎜ 2 ⎟.
⎜ 1 ⎟
⎜ 1 0 ⎟
⎝ 2 ⎠
Într-adevăr,
∞ ∞ ⎛ 1 ⎞
1 1 ⎛ 1 ⎞
∑ (k )
a11 = ∑
(k )
a22 = lim ⎜
⎜
+
k →∞ ⎝ 1 ⋅ 2 2 ⋅ 3
+K + ⎟⎟ = lim ⎜1 −
k ( k + 1) ⎠ k →∞ ⎝ k + 1 ⎠
⎟ =1
k =1 k =1
În mod analog avem
∞ ∞
1
∑ (k )
a21 = − ∑ a12
(k )
=
2
.
k =1 k =1
În continuare observăm că
∞ ∞ ( −1)k −1 = 1 − 1 + 1 − 1 + K = 1 − ⎛1 − 1 + 1 − 1 + K ⎞ = 1 − ln 2
∑ (k )
a13 = ∑ k +1 2 3 4 5
⎜
⎝ 2 3 4
⎟
⎠
.
k =1 k =1
(k )
În sfârşit, dacă notăm cu a23 suma parţială de ordinul k a seriei
∞ ∞ ⎡ ( −1)k −1 ⎤
∑ (k )
a23 = ∑ ⎢1 + k + 1 ⎥⎥ ,
ln
k =1 k =1 ⎢⎣ ⎦
atunci
(
k −1 ⎧ln1 daca k = 2 p
(k ) 3 2 5 4 k + 1 + ( −1) ⎪
s23 = ln ⋅ ⋅ ⋅ K = ⎨ 2 p +1 (
2 3 4 5 k +1 ⎪ln 2 p daca k = 2 p − 1.
⎩
∞
(k )
Rezultă că lim s23 = 0 , deci
k →∞
∑ (k )
a23 = 0.
k =1
Observaţia 3.4.1. Într-un spaţiu Banach pot exista serii convergente care
nu sunt absolut convergente. Într-adevăr, dacă vom considera din nou seria precedentă,
despre care s-a arătat că este convergentă, observăm că
1 2 2 ⎡ ( −1)k +1 ⎤ 1
2
Ak = + + 1 + ( k + 1) ln 2 ⎢1 + ⎥≥ .
k +1 k2 ( k + 2 ) 2 ⎢ k + 1 ⎥ k + 1
⎣ ⎦
∞ ∞
1
Cum seria ∑ k +1 este divergentă, rezultă că seria ∑ Ak este divergentă,
k =1 k =1
∞
deci seria ∑ Ak nu este absolut convergentă.
k =1
∞
3. Fie X = ≤ şi ∑ zn o serie de numere complexe, unde zn = xn + i yn , ∀ n ∈ * .
n =1
Deoarece şirul sumelor parţiale este
sn = ( x1 + K + xn ) + i ( y1 + K + yn ) , ∀ n ∈ * ,
∞
din Teorema 3.1.2 rezultă că seria ∑ zn este convergentă în ≤ dacă şi numai dacă
n =1
∞ ∞
seriile de numere reale ∑ xn şi ∑ yn sunt convergente în ϒ.
n =1 n =1
∞
4. Fie X = B ( E ) , ∑ un o serie de funcţii din B ( E ) şi sn = u1 + K + un ,
n =1
n ∈ Ν. Deoarece, aşa cum am văzut, {sn } este convergent în B ( E ) dacă şi numai
∞
dacă {sn } este uniform convergent pe E, rezultă că seria ∑ un este convergentă
n =1
în B ( E ) în raport cu norma f ∞ = sup { f ( x) ; x ∈ E} , ∀ f ∈ B ( E ) , dacă şi
∞
numai dacă seria ∑ un este uniform convergentă pe E.
n =1
3.5. Funcţii elementare. Formulele lui Euler
Observaţia 3.5.1. Demonstraţia Teoremei 1.9.2 rămâne valabilă şi pentru serii

∞ ∞
de numere complexe. Prin urmare, dacă seriile de numere complexe ∑ un şi ∑ vn
n =1 n =1
sunt absolut convergente şi au sumele U, respectiv V, atunci orice serie produs a lor
este absolut convergentă şi are suma egală cu UV.
În continuare definim funcţiile de variabilă complexă e z , cos z şi sin z ca
sumele următoarelor serii de numere complexe:
z z2 zn
exp z = e z = 1 + + +K+ +K (3.18)
1! 2! n!
z2 z4 n z
2n
cos z = 1 − + + K + ( −1) +K (3.19)
2! 4! ( 2n )!
2 n −1
z3 z5 n −1 z
sin z = z − + − K + ( −1) +K (3.20)
3! 5! ( 2n − 1)!
Definiţiile au sens, deoarece seriile din dreapta sunt absolut convergente pe
≤, aşa cum rezultă imediat din criteriul raportului. Cum ≤ este spaţiu Banach, din
Teorema 3.4.2 rezultă că aceste serii sunt convergente pr orice z ∈ ≤.
Teorema 3.5.1. e z ⋅ eu = e z +u , ∀ u, z ∈ ≤.
Demonstraţie
În conformitate cu definiţia (3.18) a funcţiei exponenţiale avem:
z z2 zn
ez = 1 + + +K+ +K
1! 2! n!
u u2 un
eu = 1 + + +K+ +K
1! 2! n!
În virtutea Observaţiei 3.5.1, oricum am înmulţi aceste serii, obţinem o serie

absolut convergentă, a cărei sumă este egală cu e z ⋅ eu .
Folosind produsul de tipul I rezultă:
⎛z u⎞ ⎛z
2
z u u2 ⎞ ∞ ⎛ ∞
z n−k ⎞
e z ⋅ eu = 1 + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + ⎟ +K = ∑ ⎜ ∑ ⎟=
⎝ 1! 1! ⎠ ⎜⎝ 2! 1!1! 2! ⎟⎠ ⎜
n =0 ⎝ k =0 ( n − k ) ! k ! ⎟
⎠
∞
1⎛ ∞ n! ⎞ ∞ 1⎛ ∞ ⎞
= ∑ ⎜⎜ ∑ z n−k ⋅ u k ⎟ = ∑ ⎜ ∑ Cnk z n−k ⋅ u k ⎟ =
n =0 n ! ⎝ k = 0 ( n − k ) !k !
⎟ ⎜ ⎟
⎠ n =0 n ! ⎝ k =0 ⎠
∞ ( z + u )n = e z +u .
= ∑ n!
n =0
Dacă în definiţia (3.18) a funcţiei exponenţiale înlocuim z cu iz obţinem
iz z 2 iz 3 z 4 ⎛ z2 z4 ⎞ ⎛ z z3 ⎞
eiz = 1 + + − + + K = ⎜1 − + − K⎟ + i ⎜ − + K⎟ =
1! 2! 3! 4! ⎜ 2! 4! ⎟ ⎜ 1! 3! ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
= cos z + i sin z .
Aşadar, au loc formulele
⎧⎪eiz = cos z + i sin z
⎨ −iz (3.21)
⎪⎩e = cos z − i sin z , ∀ z ∈
Formulele (3.21) se pot pune sub forma echivalentă.
⎧ 1 iz
⎪⎪cos z = 2 e + e( −z
)
⎨ (3.22)
⎪⎩ (
⎪sin z = 1 eiz − e −iz , z ∈
2i
)
Formulele (3.22) se numesc formulele lui Euler. Din Teorema 3.5.1 şi
formulele lui Euler rezultă imediat:
⎧⎪sin ( z + u ) = sin z cos u + cos z sin u
⎨ (3.23)
⎪⎩cos ( z + u ) = cos z cos u − sin z sin u
Dacă în definiţiile (3.18), (3.19) şi (3.20) luăm z = x ∈ ϒ, obţinem:
x x2
ex = 1 + + + KK (3.18')
1! 2!
x2 x4
cos x = 1 − + − KK (3.19')
2! 4!
x3 x5
sin x = x −
+ − KK , ∀ x ∈ ϒ. (3.20')
3! 5!
Ţinând seama de dezvoltările în serie Mac Laurin a funcţiilor elementare
studiate în subcap. 2.3, constatăm că funcţiile de variabilă complexă e z , cos z şi
sin z definite în (3.18), (3.19) şi (3.20) sunt generalizări ale funcţiilor de variabilă
reală e x , cos x şi sin x . Aşadar, restricţia la ϒ a funcţiei z → e z : ≤ → ≤ coincide
cu funcţia exponenţială reală x → e x : ϒ → ϒ cunoscută din liceu etc.
Din Teorema 3.5.1 şi formulele (3.21) rezultă:
e x +iy = e x ⋅ eiy = e x ( cos y + i sin y ) , ∀ z = x + iy ∈ ≤
În particular avem:
ei 2k π = 1, ∀ k ∈ Z .
În sfârşit, funcţia z = ln w , z ∈ ≤ se defineşte ca inversa funcţiei w = e z ,
z ∈ ≤.
Dacă w ≠ 0 şi w = r ( cos θ + i sin θ ) , atunci din ecuaţia w = e z = e x +iy =
= e x ( cos y + i sin y ) rezultă e x = r = w şi y = θ + 2k π = arg w + 2k π , k ∈ Z . Prin
urmare avem:
z = ln w = ln w + i arg w + i ⋅ 2k π , k ∈ Z .
Din punct de vedere al teoriei funcţiilor complexe, ln w are o infinitate de
valori dacă w ≠ 0. În particular, ln1 = 2k π i , ∀ k ∈ Z , spre deosebire de analiza
reală, unde ln1 = 0 (are o singură valoare).
3.6. Funcţii de matrice
Fie M n ( ) spaţiul vectorial al matricelor pătratice de ordinul n cu

elemente din ϒ. Aşa cum am văzut în subcap. 3.4 acest spaţiu se poate identifica
n2
cu spaţiul ; M n( ) este un spaţiu Banach (chiar Hilbert) în raport cu norma.
12
⎛ n n ⎞ ⎛ a11 a12 K a1n ⎞
A = ⎜ ∑ ∑ aij2 ⎟ , ∀ A=⎜ ∈M n ( ).
⎜ i =1 j =1 ⎟ ⎜ an1 an 2 K ann ⎟⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Lema 3.6.1. Pentru orice A,B ∈ M n ( ) , avem:

k
AB ≤ A B şi Ak ≤ A , ∀ k ∈ * (3.24)
Demonstraţie
Dacă notăm cu C = AB, atunci elementele matricei C sunt
n
cij = ∑ aik bkj , ∀ i, j = 1, n .
k =1
Din inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schwarz avem:
2
⎛ n ⎞ ⎛ n 2 ⎞⎛ n 2 ⎞
= ⎜ ∑ aik bkj ⎟ ≤ ⎜ ∑ aik
⎟⎜ ∑ kj ⎟⎟
cij2 ⎟⎜ b . (3.25)
⎜ ⎟ ⎜
⎝ k =1 ⎠ ⎝ k =1 ⎠⎝ k =1 ⎠
Sumând în (3.25) după indicele j rezultă:
n n ⎛ n n ⎞ n 2
∑ cij2 ≤ ∑ aik2 ⎜⎜ ∑ ∑ bkj2 ⎟⎟ = ∑ aik2 B . (3.26)
j =1 k =1 ⎝ j =1 k =1 ⎠ k =1
Sumând acum după i obţinem:
2
n n ⎛ n n 2⎞ 2 2 2
C = ∑ ∑ cij2 ≤ ⎜ ∑ ∑ aik ⎟⎟ ⋅ B = A B , deci C ≤ A B .
⎜
k =1 j =1 ⎝ i =1 k =1 ⎠
Inegalitatea (3.26) rezultă imediat din (3.25) prin inducţie completă.
n
Fie seria de puteri ∑ ak x k , ak ∈ ϒ pentru ∀ k ∈ Ν şi fie f suma sa. Dacă
k =1
notăm cu ρ raza sa de convergenţă, atunci avem:
f ( x ) = a0 + a1 x + a2 x 2 + K + ak x k , dacă x < ρ . (3.27)
Pentru orice A ∈ M n ( ) considerăm seria de matrice
a0 I n + a1 A + a2 A2 + K + ak Ak + K (3.28)
unde cu I n am notat matricea unitate de ordinul n.
Teorema 3.6.1. Seria (3.28) este convergentă pentru orice A ∈ M n ( ) cu

proprietatea A < ρ .
Demonstraţie
Deoarece M n ( ) este un spaţiu Banach, din Teorema 3.4.2 rezultă că este
suficient să arătăm că seria (3.28) este absolut convergentă pentru A < ρ . Fie deci
A ∈M n( ) cu proprietatea A < ρ , şi fie A < r < ρ . Din Lema 3.6.1 rezultă:
k
ak Ak = ak Ak ≤ ak A < ak r k .
∞
Cum ∑ ak r k este convergentă, din Criteriul I de comparaţie rezultă că
k =0
∞ ∞
seria ∑ ak Ak este convergentă, deci seria (3.28) ∑ ak Ak este convergentă (s-
k =0 k =0
a folosit notaţia A0 = E ).
Definiţia 3.6.1. Se numeşte funcţia de matrice definită de f şi se notează cu

f ( A) , suma seriei (3.28). Aşadar, avem:
f ( A) = a0 I n + a1 A + a2 A2 + K + ak Ak + K , ∀ A ∈ M n ( ), A <ρ.
Cea mai importantă funcţie de matrice este funcţia exponenţională de

∞
xk
matrice. Deoarece seria ∑ k ! are raza de convergenţă ρ = ∞, rezultă că avem:
k =0
1 1 1
e A = In + A + A2 + K + Ak + K , ∀ A ∈ M n ( ). (3.29)
1! 2! k!
Teorema 3.6.2. Funcţia exponenţială de matrice are următoarele proprietăţi:
(i) e0 = I n
(ii) eλI n = eλ I n , ∀ λ ∈ ϒ
(iii) Dacă AB = BA, atunci e A ⋅ e B = e B ⋅ e A = e A+ B
( )
−1
(iv) Matricea e A este nesingulară şi e A = e− A , ∀ A ∈ M n ( )
(v) Pentru orice matrice nesingulară C ∈ M n ( ) avem
−1
e A = C ⋅ eC AC ⋅ C −1 , ∀ A ∈ M n ( ) .
Demonstraţie
Proprietăţile (i) şi (ii) sunt evidente din (3.29). Demonstraţia proprietăţii (iii)
este identică cu demonstraţia Teoremei 3.5.1, cu observaţia suplimentară că dacă
AB = BA, atunci formula binomului lui Newton funcţionează şi pentru matrice, deci
are loc formula:
k
( A + B )k = ∑ Ckl Ak −l Bl .
l =0
Proprietatea (iv) rezultă din observaţia e A ⋅ e − A = e0 = I n . Pentru a demonstra
proprietatea (v) observăm pentru început că avem:
(C −1 AC )
k
= C −1 Ak C , ∀ k ∈ Ν. (3.30)
Într-adevăr, identitatea (3.30) se demonstrează imediat prin inducţie
matematică. Ţinând seama de (3.30) rezultă:
∞ ∞ ⎛ ∞ 1 ⎞
( )
−1 1 −1 k 1
eC AC = ∑ C AC = ∑ C −1 Ak C = C −1 ⎜ ∑ Ak ⎟ C = C −1e AC .
⎜ ⎟
k =0 k ! k =0 k ! ⎝ k =0 k ! ⎠
−1
Aşadar, avem eC AC = C −1e AC . Amplificând în această egalitate la stânga cu C
−1
şi la dreapta cu C −1 obţinem C ⋅ eC AC ⋅ C −1 = e A , deci (v).
Exemple
1. Dacă matricea A are forma diagonală, adică dacă
⎛ λ1 0 K 0 ⎞ ⎛ λ1k 0 K 0 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
A = ⎜ 0 λ 2 K 0 ⎟ , atunci Ak = ⎜ 0 λ 2k K 0 ⎟ .
⎜0 0 K λ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ n⎠ ⎜ 0 0 K λ kn ⎟
⎝ ⎠
Rezultă că
⎛ eλ1 0 K 0 ⎞
⎜ ⎟
eA = ⎜ 0 eλ 2 K 0 ⎟.
⎜ ⎟
⎜ 0 0 K eλ n ⎟
⎝ ⎠
⎛ 4 −1 ⎞ A
2. Fie A = ⎜ ⎟ . Să se calculeze e .
⎝ − 3 2 ⎠
În prima fază aducem matricea la forma diagonală. Ecuaţia caracteristică
este λ 2 − 6λ + 5 = 0 , iar valorile proprii sunt λ1 = 1 , λ 2 = 5 . Vectorii proprii sunt
x1 = (1,3) , x2 = (1, −1) . În raport cu baza x1 , x2 matricea A capătă forma diagonală
⎛1 1 ⎞
⎛1 0⎞ ⎛1 1 ⎞ −1
⎜4 4 ⎟
D=⎜ ⎟ . Matricea de trecere este C = ⎜ ⎟ , iar C = ⎜ ⎟.
⎝0 5⎠ ⎝ 3 −1 ⎠ ⎜1 −1⎟
⎜ ⎟
⎝4 4⎠
Aşadar, avem D = C −1 AC . Din Teorema 3.9.2, (v) rezultă
⎛1 1 ⎞
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ e 0 ⎞ ⎜ 4 4 ⎟ 1 ⎛ e + 3e5 e − e5 ⎞
e A = Ce DC −1 = ⎜ ⎟⎜ 5⎟
⎜ ⎟ = ⎜ ⎟
⎝ 3 −1⎠ ⎜⎝ 0 e ⎟⎠ ⎜ 1 − 1 ⎟ 4 ⎜⎝ 3e − 3e5 3e + 3e5 ⎟⎠
⎜ ⎟
⎝4 4⎠
⎛ 4 −1 ⎞
3. Să se calculeze sin A, dacă A = ⎜ ⎟.
⎝ −3 2 ⎠
∞ ( −1)k ∞ ( −1)k
∑ ( 2k + 1)! ( CDC −1 )
2 k +1
sin A = ∑ A2k +1 = =
k =0 ( 2k + 1)! k =0
⎛1 1 ⎞
∞ ( −1)k ∞ ( −1)k ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 0 ⎞ ⎜4 4 ⎟
=∑ CD 2 k +1C −1 = ∑ ⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟ ⎜
2 k +1 ⎟ 3
⎟=
k =0 ( 2 k + 1) ! k =0 ( 2 k + 1) ! ⎝ 3 −1 ⎠ ⎝ 0 5 ⎠⎜⎜ 1
− ⎟⎟
⎝4 4⎠
⎛1 1 ⎞
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ sin1 0 ⎞ ⎜ 4 4 ⎟ 1 ⎛ sin1 + 3sin 5 sin1 − sin 5 ⎞
=⎜ ⎟⎜ ⎟⎜ ⎟= ⎜ ⎟.
⎝ 3 −1⎠ ⎝ 0 sin 5 ⎠ ⎜ 3 − 1 ⎟ 4 ⎝ 3sin1 − 3sin 5 3sin1 + sin 5 ⎠
⎜ ⎟
⎝4 4⎠
În încheierea acestui paragraf menţionăm că funcţia exponenţială de matrice

este utilă în studiul sistemelor de ecuaţii diferenţiale liniare.
n
3.7. Elemente de topologie în
Definiţia 3.7.1. Fie a = ( a1 , a2 ,K , an ) ∈ n

şi r > 0. Se numeşte bila
deschisă (închisă) de centru a şi rază r mulţimea
{
B ( a, r ) = x ∈ n ; x − a < r }
⎢ B ( a, r ) = { x ∈ x − a ≤ r} ⎥ .
⎡ ∨
n ⎤
;
⎣ ⎦
Cum pe mulţimea n
am introdus două norme ( 2
şi ∞ ) rezultă că pe
n
avem două tipuri de bile deschise (închise) şi anume:
{
B2 ( a, r ) = x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; x − a 2 < r = }
{ 2 2
= x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; ( x1 − a1 ) + K + ( xn − an ) < r 2 . }
{
B∞ ( a, r ) = x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; x − a ∞ < r = }
{
= x = ( x1 ,K , xn ) ∈ n ; x1 − a1 < r ,K , xn − an < r . }
( (
(respectiv B2 ( a, r ) şi B∞ ( a, r ) ).
Exemple:
1. Fie a ∈ ϒ şi r > 0. Deoarece pe ϒ avem x 2 = x ∞ = x , ∀ x ∈ rezultă
că:
B2 ( a, r ) = B∞ ( a, r ) = { x ∈ ; x − a < r} = ( a − r , a + r ) .
Din punct de vedere geometric, pe ϒ, bila deschisă cu centrul în a şi de rază
r reprezintă intervalul deschis ( a − r , a + r ) .
2. Fie a = ( a1, a2 ) ∈ 2
şi r > 0.
{ 2 2
B2 ( a, r ) = x = ( x1 , x2 ) ∈ 2 ; ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) < r 2 şi }
{
B∞ ( a, r ) = x = ( x1 , x2 ) ∈ 2 ; x1 − a1 < r şi x2 − a2 < r} .
Din punct de vedere geometric B2 ( a, r ) reprezintă interiorul cercului cu

centrul în a = ( a1 , a2 ) şi de rază r iar B∞ ( a, r ) este interiorul pătratului cu centrul
în a = ( a1 , a2 ) şi de latură 2r.
x2 x2
a2+ r a
a2 a a2
a2- r
0 a1 x1 0 a1- r a1 a1+ r x1
Fig. 1 Fig. 2
3. În 3
, B2 ( a, r ) reprezintă interiorul sferei cu centrul în a = ( a1 , a2 , a3 ) ∈
∈ 3 şi de rază r, iar B∞ ( a, r ) reprezintă interiorul cubului cu centrul în a, feţele
paralele cu planele de coordonate şi de muchie 2r.
În general, în n
vom numi B2 ( a, r ) sfera n-dimensională şi B∞ ( a, r )
cubul n-dimensional.
Observaţia 3.7.1. Între cele două tipuri de bile din n au loc incluziunile:
⎛ r ⎞
B∞ ⎜ a, ⎟ ⊂ B2 ( a, r ) ⊂ B∞ ( a, r ) .
⎝ n⎠
⎛ r ⎞ r
Într-adevăr, dacă x = ( x1 ,K , xn ) ∈ B∞ ⎜ a, ⎟ , atunci xi − ai < ,
⎝ n⎠ n
∀ i = 1, n , de unde rezultă că:
r2
( x1 − a1 )2 + K + ( xn − an )2 < n ⋅ = r 2 , deci x ∈ B2 ( a, r ) .
n
Pe de altă parte, dacă
x = ( x1 ,K, xn ) ∈ B2 ( a, r ) ,
2 2
atunci ( x1 − a1 ) + K + ( xn − an ) < r 2 .
Cum xi − ai ≤ ( x1 − a1 )2 + K + ( xn − an )2 < r , ∀ i = 1, n rezultă că

x ∈ B∞ ( a, r ) .
În cazul perticular n = 2, incluziunile din
x2 Observaţia 3.7.1. sunt reprezentate geometric în Fig. 3.
Definiţia 3.7.2. Se numeşte vecinătate a

punctului a ∈ n orice mulţime
a2
n
V⊂ cu proprietatea că există r >0 astfel încât
V ⊃ B ( a, r ) .
a1 x1 Conform acestor definiţii, pe ϒ, o vecinătate
0 a punctului a ∈ ϒ, este orice mulţime V ⊂ ϒ care
Fig. 3 conţine un interval deschis (a – r, a + r), unde r > 0.
În particular orice interval deschis (a – r, a + r) este
vecinătate a punctului a ∈ ϒ.
S-ar părea că în n (n ≥ 2) există două tipuri de vecinătăţi pentru un punct şi
anume: vecinătăţi ce conţin bile de tipul B2 ( a, r ) , respectiv vecinătăţi ce conţin
bile de tipul B∞ ( a, r ) . Din Observaţia 3.7.1. rezultă că cele două tipuri de
vecinătăţi coincid. De aceea în continuare, prin vecinătate a punctului a ∈ n ,
înţelegem orice mulţime din n care conţine fie o sferă n-dimensională deschisă,
fie un cub n-dimensional deschis.
Mulţimea tuturor vecinătăţilor punctului a ∈ n o notăm cu V ( a ) .
Propoziţia 3.7.1. Familia V ( a ) are următoarele proprietăţi:

1) a ∈ V pentru orice V ∈ V ( a )
2) Dacă V ∈ V ( a ) şi U ⊃ V, atunci U ∈ V ( a ) .
3) Dacă a1 ≠ a2 atunci ∃ V1 ∈ V ( a1 ) şi ∃ V2 ∈ V ( a2 ) astfel încât
V1 I V2 = ∅.
m
4) Dacă Vi ∈ V ( a ) , i = 1, m , atunci I Vi ∈ V (a) .
i =1
5) Pentru orice V ∈ V ( a ) , ∃ W ∈ V ( a ) astfel încât V ∈ V (b) pentru orice

b ∈ W.
Demonstraţie
Proprietăţile 1) şi 2) sunt evidente. Dacă a1 ≠ a2 atunci a1 − a2 = r > 0 . Se
⎛ r⎞ ⎛ r⎞
observă imediat că B ⎜ a1; ⎟ I B ⎜ a2 ; ⎟ = Φ , deci am demonstrat 3).
⎝ 3⎠ ⎝ 3⎠
Fie Vi ∈ V ( a ) şi fie ri > 0 astfel încât Vi ⊃ B ( a, ri ) , i = 1, m . Dacă notăm
m m
cu r = min {ri ; 1 ≤ i ≤ m} , atunci I Vi ⊃ B ( a ; r ) , de unde rezultă că I Vi ∈ V (a) .
i =1 i =1
În sfârşit, fie V ∈ V (a ) şi r > 0 astfel încât V ⊃ B ( a, r ) . Dacă notăm cu
⎛ r⎞ ⎛ r⎞
W = B ⎜ a, ⎟ , atunci pentru ∀ b ∈ W şi ∀ x ∈ B ⎜ b, ⎟ avem x − a ≤ x − b +
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
r r ⎛ r⎞
+ b − a < + = r , de unde rezultă că B ⎜ b, ⎟ ⊂ V , deci V ∈ V (b) .
2 2 ⎝ 2⎠
Observaţia 3.7.2. Un şir { xk } de elemente din n

este convergent în n
şi are limita l ∈ n dacă şi numai dacă ∀ V ∈ V (l ) , ∃ un rang kV ∈ * astfel

încât xk ∈ V pentru orice k ≥ kV . (Cu alte cuvinte, în afara oricărei vecinătăţi V a
lui l se află un număr finit de termeni ai şirului).
Într-adevăr, fie V ∈ V (l ) , şi fie ∃ ε > 0 astfel încât V ⊃ B ( l , ε ) . Dacă
n
xk ⎯⎯⎯ → l , atunci ∃ kε ∈ * cu proprietatea că xk − l < ε pentru orice k ≥ kε .
Acest lucru revine la xk ∈ B ( l , ε ) ⊂ V , ∀ k ≥ kε .
Reciproc, fie ε > 0 şi fie V = B ( l , ε ) . Dacă ∃ kV = kε ∈ * astfel încât xk ∈ V
n
pentru orice k ≥ kε , atunci xk − l < ε pentru orice k ≥ kε , deci xk ⎯⎯⎯
→l .
Definiţia 3.7.3. Un punct a se numeşte punct interior pentru mulţimea

n
A⊂ dacă există V ∈ V ( a ) astfel încât V ⊂ A. Mulţimea tuturor punctelor
o
interioare ale mulţimii A se numeşte interiorul mulţimii A şi se notează cu A .
o o
Evident A ⊂ A. Mulţimea A se numeşte deschisă dacă A = A .
Observaţia 3.7.3. Pentru orice a ∈ n şi orice r > 0 mulţimea B ( a, r ) este
decshisă. Într-adevăr, fie b ∈ B ( a, r ) şi fie 0 < ε < r – b − a .
Dacă x ∈ B ( a, ε ) atunci x − a ≤ x − b + b − a < ε + b − a < r . Rezultă că x

∈ B ( a, r ) , deci B ( a, ε ) ⊂ B ( a, r ) . Aşadar orice punct b ∈ B ( a, r ) este punct
interior al mulţimii B ( a, r ) , deci B ( a, r ) este o mulţime deschisă.
Exemple
1. Dacă X = ϒ, atunci orice interval simetric (a – r, a + r) este o mulţime deschisă.
α+β
Fie ( α, β ) ⊂ ϒ un interval deschis oarecare. Dacă notăm cu a = şi cu
2
β−α
r= , atunci ( α, β ) = (a – r, a + r). Rezultă că orice interval deschis din ϒ
2
este o mulţime deschisă.
2. Dacă X = 2 , atunci interiorul oricărui cerc (pătrat) este o mulţime
deschisă.
3. Dacă X = 3 , atunci interiorul oricărei sfere (cub) este o mulţime
deschisă.
Proprietăţile mulţimilor deschise sunt puse în evidenţă de următoarea
propoziţie.
Propoziţia 3.7.2.
(i) O reuniune oarecare de mulţimi deschise este o mulţime deschisă.
(ii) Orice intersecţie finită de mulţimi deschise este o mulţime deschisă.
(iii) Mulţimea n şi mulţimea vidă ∅ sunt mulţimi deschise.
Demonstraţie
(i) Fie { Di }i∈I o familie de mulţimi deschise şi fie D = U Di . Dacă a ∈ D,
i∈I
atunci există i0 ∈ I astfel încât a ∈ Di0 . Cum Di0 este deschisă, rezultă că există
V ∈ V ( a ) astfel încât V ⊂ Di0 . Evident V ⊂ D, de unde rezultă că x = a este un
punct interior pentru D, deci D este deschisă.
m
(ii) Fie D1 ,K , Dm mulţimi deschise şi A = I Di . Dacă a ∈ A, atunci a ∈ Di
i =1
oricare ar fi i ∈ I. Cum Di este deschisă rezultă că există Vi ∈ V ( a ) astfel încât
m
V ⊂ Di . Dacă notăm cu V = I Vi , atunci V ∈ V ( a ) şi V ⊂ A. Rezultă că x = a este
i =1
punct interior pentru A, deci A este deschisă. Proprietatea (iii) este evidentă.
Propoziţia 3.7.2. ne permite să dăm exemple mai variate de mulţimi deschise.
De exemplu în ϒ, orice reuniune de intervale deschise este o mulţime deschisă. În
2
, diverse reuniuni şi intersecţii de interioare de cercuri sau pătrate sunt exemple
de mulţimi deschise etc.
Definiţia 3.7.4. Un punct a ∈ n se numeşte punct aderent pentru mulţimea

A ⊂ n dacă oricare ar fi V ∈ V ( a ) rezultă V I A ≠ ∅. Mulţimea tuturor
punctelor aderente ale mulţimii A se notează cu A şi se numeşte închiderea
mulţimii A. Evident A ⊂ A . Mulţimea A se numeşte închisă dacă A = A .
Teorema 3.7.1. Condiţia necesară şi suficientă ca mulţimea A ⊂ n să fie

închisă este ca mulţimea sa complementară CA = n \ A să fie deschisă.
Demonstraţie
Necesitatea. Presupunem că mulţimea A este închisă şi demonstrăm că
mulţimea CA este deschisă.
Dacă b ∈ CA, atunci b ∉ A = A . Prin urmare, b nu este punct aderent pentru
A. Rezultă că există V ∈ V (b) , astfel încât V I A = ∅, deci V ⊂ CA. Aşadar, b
este punct interior pentru CA, deci CA este deschisă.
Suficienţa. Presupunem că mulţimea CA este deschisă şi demonstrăm că A
este închisă. Aceasta revine la a arăta că A ⊂ A, ceea ce este echivalent cu
CA ⊂ C A .
Fie deci b ∈ CA. Cum CA este deschisă, rezultă că există V ∈ V (b) astfel
încât V ⊂ CA. Atunci V I CA = ∅, de unde rezultă că b nu este punct aderent
pentru A, deci b ∈ C A .
∨
Observaţia 3.7.4. Bila închisă B ( a, r ) este o mulţime închisă, ∀ a ∈ n şi
∀ r > 0.
Din Teorema 3.7.1. rezultă că este suficient să arătăm că mulţimea
{ }
∨
C B ( a, r ) = x ∈ n ; x − a > r este o mulţime deschisă.
∨
Fie b ∈ C B ( a, r ) şi fie 0 < ε < b − a – r. Dacă x ∈ B ( b, ε ) , atunci
x − b < ε . În continuare avem:
b−a ≤ b−x + x−a < b−a −r+ x−a ,
∨
de unde rezultă că x − a > r , deci că x ∈ B ( a, r ) .
∨ ∨
Aşadar, B ( b, ε ) ⊂ B ( a, r ) , deci b este punct interior pentru B ( a, r ) . Cum b
∨
a fost arbitrar rezultă că B ( a, r ) este deschisă.
Exemple
∨
1. Dacă X = ϒ, atunci B ( a, r ) = [a – r, a + r]. Rezultă că orice interval
simetric închis este o mulţime închisă. Cum orice interval închis [α,β] se poate
reprezenta ca un interval închis simetric, rezultă că orice interval închis din ϒ este o
mulţime închisă.
2. Fie X = 2 , a ∈ 2 şi r > 0. Din punct de vedere geometric, mulţimea
{( x , x ) ∈ }
∨ 2 2
B2 ( a, r ) = 1 2
2
; ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) ≤ r 2 reprezintă discul închis
(cercul inclusiv circumferinţa) cu centrul în a şi de rază r, iar mulţimea
{( x1, x2 ) ∈ }
∨
B∞ ( a, r ) = 2
; x1 − a1 ≤ r , x2 − a2 ≤ r reprezintă pătratul închis
(inclusiv laturile) cu centrul în a şi de latură 2r.
∨
3. Dacă X = 3 , atunci B2 ( a, r ) (sfera închisă cu centrul în a şi de rază r)
este o mulţime închisă.
∨
De asemenea, mulţimea B∞ ( a, r ) , care reprezintă cubul închis (inclusiv
feţele) cu centrul în a şi de muchie 2a este o mulţime închisă.
x2 x2
a2+ r
a2 a a
a2
a2- r
0 a1 x1 0 a1- r a1 a1+ r x1
Fig. 4 Fig. 5
Proprietăţile mulţimilor închise sunt puse în evidenţă de următoarea propoziţie.
Propoziţia 3.7.3.
(i) Orice reuniune finită de mulţimi închise este o mulţime închisă.
(ii) O intersecţie oarecare de mulţimi închise este o mulţime închisă.
(iii) Mulţimile n şi ∅ sunt închise.
Demonstraţie
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.7.1, Propoziţia 3.7.2 şi relaţiile De
Morgan. De exemplu.
m
(i) Fie A1, A2,…, Am mulţimi închise şi fie A = U Ai .
i =1
Din Teorema 3.7.1. rezultă că este suficient să demonstrăm că mulţimea CA

m
este deschisă. Conform relaţiilor De Morgan, CA = I CAi . Cum CAi este deschisă
i =1
m
pentru orice i = 1, m , din Propoziţia 3.7.2 rezultă că I CAi = CA este deschisă.
i =1
Definiţia 3.7.5. Se numeşte frontiera mulţimii A şi se notează cu Fr A ,

mulţimea:
Fr A = A I CA .
n
Lema 3.7.1. Pentru orice A ⊂ avem:
o o
C A = CA şi CA = B unde B = CA.
Demonstraţie
o o
Dacă b ∈ C A , atunci b ∉ A , deci oricare ar fi V ∈ V (b) avem V I CA ≠ ∅.
Rezultă că b ∈ CA . Reciproc, dacă b ∈ CA , atunci V I CA ≠ ∅. Rezultă că
o o
b ∉ A , deci CA ⊂ C A . În mod asemănător se demonstrează cealaltă egalitate.
n
Propoziţia 3.7.4. Fie A o mulţime oarecare din . Atunci
o
(i) A este o mulţime deschisă.
(ii) A este o mulţime închisă.
o
(iii) Fr A este o mulţime închisă şi Fr A = A \ A .
Demonstraţie
o
(i) Fie a ∈ A . Atunci există r > 0 astfel încât B (a.r) ⊂ A.
Dacă notăm cu V = B(a, r), atunci conform Observaţiei 3.7.3. V este o mulţime
o o
deschisă. Aşadar, avem: V = V ⊂ A , de unde rezultă că a este punct interior pentru
o o
A , deci A este o mulţime deschisă.
o
(ii) Din Lema 3.7.1. rezultă că CA = B unde B = CA. Aşadar, CA este
deschisă, de unde rezultă că mulţimea A este închisă (Vezi Teorema 3.7.1.).
(iii) Din Lema 3.7.1. rezultă:
o o
Fr A = A I CA = A I C A = A \ A .
Faptul că Fr A este închisă rezultă din (ii).
Teorema 3.7.2. Fie A ⊂ n o mulţime oarecare. Atunci:

(i) Un punct b ∈ n aparţine închiderii A a mulţimii A, dacă şi numai
dacă există un şir {an } de puncte din A, an → b .
(ii) Mulţimea A este închisă dacă şi numai dacă limita oricărui şir
convergent de elemente din A aparţine lui A.
Demonstraţie
(i) Dacă b ∈ A , atunci A I B ( b, r ) ≠ ∅ , ∀ r > 0 . În particular,
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞
B ⎜ b, ⎟ I A ≠ ∅ , ∀ m∈ * . Fie am ∈ B ⎜ b, ⎟ I A . Atunci am ∈ A şi am → b
⎝ m⎠ ⎝ m⎠
1 1
deoarece am − b < şi → 0.
m m
Reciproc, dacă am ∈ A, ∀ m∈ * şi am → b , atunci ∀ r > 0 ∃ mr ∈ *
astfel încât am − b < r , ∀ m ≥ mr . Rezultă că A I B ( b, r ) ≠ 0 , ∀ r > 0 , adică
b∈ A .
(i) Fie A o mulţime închisă şi fie {am } un şir de elemente din A, am → b .

Din (i) rezultă că b ∈ A . Cum A este închisă, rezultă că b ∈ A. Reciproc, dacă
b ∈ A , atunci din (i) rezultă că există un şir {am } de elemente din A, am → b .
Conform ipotezei rezultă că b ∈ A, deci A ⊂ A .
Definiţia 3.7.6. Un punct b ∈ n se numeşte punct de acumulare pentru

mulţimea A ⊂ n , dacă oricare ar fi V vecinătate a lui b, există a ∈ A I V, a ≠ b.
Mulţimea punctelor de acumulare ale lui A se notează cu A'. (Incluziunea A′ ⊂ A
este evidentă).
Teorema 3.7.3. Fie A ⊂ n o mulţime oarecare. Atunci:

(i) Un punct b ∈ A' dacă şi numai dacă există un şir {ak } de elemente din
A, ak ≠ al dacă k ≠ l , astfel încât ak → b .
(ii) A este închisă dacă şi numai dacă A' ⊂ A.
Demonstraţie
(i) Fie b ∈ A'. Atunci există a1 ∈ A I B ( b,1) , a1 ≠ b . Fie r1 = a1 − b şi fie
⎛ r ⎞ r 1
a2 ∈ A I B ⎜ b, 1 ⎟ . Evident a2 ≠ a1 şi a2 − b < 1 < . Fie r2 = a2 − b şi fie
⎝ 2⎠ 2 2
⎛ r ⎞
a3 ∈ B ⎜ b, 2 ⎟ I A , a3 ≠ b .
⎝ 2⎠
r 1
Evident a3 ≠ a2 , a3 ≠ a1 şi a3 − a < 2 < . Prin inducţie completă se
2 22
arată că există un şir {ak } de elemente din A, ak ≠ al pentru k ≠ l şi
1
ak − b < , deci ak → b .
k −1
2
(ii) Dacă A este închisă, atunci A ⊂ A. Cum A' ⊂ A rezultă că A' ⊂ A.
Reciproc, fie b ∈ A . Din Teorema 3.7.2. rezultă că există un şir {ak } de puncte
din A, ak → b . Dacă {ak } are o infinitate de termeni distincţi, din (i) rezultă că
b ∈ A'. Cum A' ⊂ A, rezultă că b ∈ A. Dacă {ak } nu are o infinitate de termeni
distincţi, atunci începând de la un anumit rang ak = b, deci b ∈ A. Am dovedit
incluziunea A ⊂ A, dacă A este închisă.
Observaţia 3.7.5. Din Teorema 3.7.3. rezultă că dacă b este punct de

acumulare pentru mulţimea A, atunci în orice vecinătate a sa se află o infinitate de
elemente din A, distincte. Rezultă că mulţimile finite nu au puncte de acumulare,
deci sunt închise în virtutea Teoremei 3.7.3. Mulţimile care nu au puncte de
acumulare se mai numesc şi mulţimi discrete. Există şi mulţimi infinite discrete. De
exemplu, mulţimea numerelor întregi ⊂ este discretă, deoarece, ∀ b ∈ ϒ
şi ∀ V ∈ V (b) mulţimea V I este finită.
Definiţia 3.7.7. O mulţime A ⊂ n se numeşte mărginită dacă există M > 0

astfel încât x ≤ M , oricare ar fi x ∈ A.
n
Lema 3.7.2. (Cesàro). Orice şir mărginit de elemente din conţine un
subşir convergent.
Demonstraţie
Prezentăm demonstraţia pentru cazul particular n = 2.
Fie zk = ( xk , yk ) , k ∈ * un şir de elemente din 2 mărginit. Rezultă că
∃ M > 0 astfel încât zk ∞ ≤ M , ∀ k. În particular, rezultă că şirurile de numere
reale { xk } şi { yk } sunt mărginite. Din Lema Cesàro pentru şiruri de numere reale
{ } convergent. Fie a = lim x . Aplicând din nou

rezultă că există un subşir xk p
p →∞
kp
Lema Cesàro subşirului { y } rezultă că există un subşir { y } convergent în ϒ

kp kp
l
la b. Din Teorema 3.1.1 rezultă că subşirul z = ( x , y ) , l ∈

kp kp este
kp
*
l l l
2
convergent în şi are limita z = (a,b).
În teoria limitelor de funcţii este important de ştiut când o mulţime are

puncte de acumulare. Teorema care urmează ne dă o condiţie suficientă ca o
mulţime din n să aibă puncte de acumulare.
Teorema 3.7.4. (Weierstrass-Bolzano). Orice mulţime mărginită şi infinită

n
din are cel puţin un punct de acumulare.
Demonstraţie
Fie A ⊂ n o mulţime mărginită şi infinită. Mulţimea fiind mărginită,
conţine un şir { xk } de elemente distincte. Deoarece A este mărginită, rezultă că
{ xk } este mărginit.
{ }
Din Lema 3.7.2. rezultă că există un subşir xk p , xk p → l ∈ n . Evident
l este punct de acumulare pentru A.
Definiţia 3.7.8. O mulţime K ⊂ n se numeşte compactă dacă este închisă

şi mărginită.
Din Propoziţia 3.7.3. rezultă că o reuniune finită de mulţimi compacte este o
mulţime compactă, şi o intersecţie oarecare de mulţimi compacte este o mulţime
compactă. Este de asemenea clar (din Observaţia 3.7.5), că orice mulţime finită
este compactă.
3.8. Limite de funcţii
În cele ce urmează, prin funcţie vectorială înţelegem orice funcţie F

n m
definită pe o mulţime A din cu valori în . Aşadar, pentru orice
x = ( x1 , x2 ,K, xn ) ∈ A ⊂ n
, imaginea y = F ( x ) ∈ m
, deci este de forma
F ( x) = ( y1 , y2 ,K , ym ) , yi ∈ , i = 1, m .
Dacă notăm cu fi ( x) = yi , ∀ x ∈ A , ∀ i = 1, m , atunci obţinem m funcţii
scalare fi : A ⊂ n → , i = 1, m , pe care le numim componentele scalare ale
funcţiei vectoriale F. Prin urmare avem:
F ( x) = ( f1 ( x), f 2 ( x),K , f m ( x) ) , ∀ x ∈ A sau
F = ( f1, f 2 ,K, f m ) : A ⊂ n → m .
Exemple
1. Funcţia r (t ) = ( a cos t , a sin t ) , t ∈ [ 0, 2π] este o funcţie vectorială definită
pe mulţimea A = [ 0, 2π] ⊂ cu valori în 2
.
2. Funcţia r ( u , v ) = ( a sin u cos v, a sin u sin v, a cos u ) , u ∈ [ 0, π] şi v ∈ [ 0, 2π]

este o funcţie vectorială definită pe dreptunghiul D = [ 0, π] × [ 0, 2π] ⊂ 2 cu valori
3
în .
Definiţia 3.8.1. Fie F : A ⊂ n

→ m o funcţie vectorială, a = ( a1 ,K, an )
un punct de acumulare pentru A şi L ∈ m . Spunem că L este limita funcţiei
vectoriale F în punctul a şi notăm cu L = lim F ( x) , dacă pentru orice vecinătate
x →a
U a lui L, există o vecinătate V a lui a, astfel încât F ( x) ∈ U , oricare ar fi
x ∈V I A , x ≠ a .
Teorema 3.8.1. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

(i) L = lim F ( x) .
x →a
(ii) Pentru ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ x ∈ A, x ≠ a cu proprietatea
x − a < δε rezultă F ( x) − L < ε (norma este oricare din normele ∞
sau
2
).
n
(iii) Pentru orice şir {ak } de elemente din A, ak ⎯⎯⎯
→ a , ak ≠ a pentru
m
∀ k ∈ * , rezultă F ( ak ) ⎯⎯⎯ →L.
Demonstraţie
(i) ⇒ (ii) Fie ε > 0 şi fie U = B ( L, ε ) . Evident U ∈ V ( L ) şi conform (i)
∃ V ∈ V (a ) (depinzând în general de ε) astfel încât F ( x) ∈ U , ∀ x ∈V I A , x ≠ a.
Deoarece V este vecinătate pentru a rezultă că ∃ δε > 0 astfel încât
V ⊃ B ( a, δε ) . Fie x ∈ A, x ≠ a cu x − a < δε . Atunci x ∈V I A , x ≠ a. Conform
(i) F ( x) ∈ U , deci F ( x) − L < ε .
(ii) ⇒ (iii) Fie ε > 0 arbitrar şi fie δε > 0 cu proprietăţile din (ii). Dacă { xk }
este un şir de elemente din A, xk ≠ a , ∀ k şi xk → a , atunci ∃ kε ∈ * astfel încât
xk − a < δε pentru orice k ≥ kε . Din (ii) rezultă că F ( xk ) − L < ε , ∀ k ≥ kε ,
deci F ( xk ) → L .
(iii) ⇒ (i). Presupunem prin absurd că (i) nu este adevărată, deci că
∃ U 0 ∈ V ( L ) astfel încât oricare ar fi V ∈ V (a ) , ∃ xV ∈ V I A , xV ≠ a cu
⎛ 1⎞
proprietatea că F ( xV ) ∉ U 0 . În particular, pentru V = B ⎜ a, ⎟ , rezultă că
⎝ k⎠
⎛ 1⎞
∃ xk ∈ A I B ⎜ a, ⎟ , xk ≠ a astfel încât F ( xk ) ∉U 0 , ∀ k ∈ * . Cum
⎝ k⎠
⎛ 1⎞ 1
xk ∈ B ⎜ a, ⎟ rezultă că xk − a < , deci că xk → a . Din (iii) rezultă acum că
⎝ k⎠ k
F ( xk ) → L . Acest lucru contrazice faptul că F ( xk ) ∉U 0 , ∀ k ∈ * şi cu aceasta
demonstraţia este terminată.
Observaţia 3.8.1. Fie f : A ⊂ ϒ → ϒ, a un punct de acumulare pentru A şi

l∈ . Din Teorema 3.8.1. rezultă că l = lim f ( x) dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel
x →a
încât ∀ x ∈ A, x ≠ a cu proprietatea x − a < δε rezultă că f ( x) − l < ε (deoarece
pe ϒ, x 2 = x ∞ = x ).
Am reobţinut astfel definiţia limitei unei funcţii învăţate în liceu.
Teorema 3.8.2. Fie F = ( f1, f 2 ,K, f m ) : A ⊂ n

→ m , a un punct de
acumulare pentru A şi L = ( l1,K, lm ) ∈ m . Atunci , L = lim F ( x) dacă şi numai
x →a
dacă li = lim fi ( x) , oricare ar fi i = 1, m .
x →a
Demonstraţie
Fie { xk } un şir de elemente din A, xk ≠ a pentru orice k, xk → a . Din
m
Teorema 3.8.1. rezultă că F ( xk ) = ( f1 ( xk ) ,K , f m ( xk ) ) ⎯⎯⎯
→ L = ( l1 ,K , lm ) , ceea
ce este echivalent cu faptul că fi ( xk ) ⎯⎯→ li , ∀ i = 1, m , deci că li = lim fi ( x) ,

x →a
i = 1, m .
Reciproc, dacă li = lim fi ( x) , ∀ i = 1, m , atunci fi ( xk ) ⎯⎯→ li , ∀ i = 1, m .
x →a
Din Teorema 3.1.1 rezultă că
m
F ( xk ) = ( f1 ( xk ) ,K , f m ( xk ) ) ⎯⎯⎯
→ L = ( l1 ,K , lm ) ,
deci că L = lim F ( x) .
x →a
Observaţia 3.8.2. Din Teorema 3.8.2. rezultă că studiul limitei unei funcţii
vectoariale revine la studiul limitelor componentelor sale scalare. Din această
cauză este suficient să studiem în continuare numai limite de funcţii scalare, adică
n
funcţii de forma f : A ⊂ → .
Fie a = ( a1 ,K, an ) un punct de acumulare al mulţimii A şi fie l ∈ ϒ. Dacă

folosim norma ∞
, atunci l = lim f ( x) dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ a ∈ A ,
x →a
cu proprietatea x1 − a1 < δε ,K , xn − an < δε rezultă că f ( x1 ,K, xn ) − l < ε .
Să considerăm acum cazul şi mai simplu când n = 2.
Fie deci f : A ⊂ 2 → şi l ∈ ϒ. Vom folosi notaţiile ( x, y ) în loc de
( x1, x2 ) şi ( a, b ) în loc de ( a1 , a2 ) .
Din cele de mai sus rezultă că l = lim f ( x, y ) dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel
x →a
y →b
încât, ∀ ( x, y ) ∈ A cu proprietatea x − a < δε , y − b < δε rezultă f ( x, y ) − l < ε .

Din Teorema 3.8.1. rezultă că această definiţie este echivalentă cu următoarea:
l = lim f ( x, y ) dacă şi numai dacă pentru orice şir ( xn , yn ) de elemente din A,
x →a
y →b
2
( xn , yn ) ≠ ( a, b ) pentru orice n ∈ * , ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
→ ( a, b ) rezultă că şirul
f ( xn , yn ) ⎯⎯→ l .
Exemple
x3 + y 3
1. Fie f ( x, y ) = , ( x, y ) ∈ 2 \ {(0, 0)} .
2 2
x +y
Observăm că există lim f ( x, y ) = 0.
x →a
y →b
( ) ( )
32 32
Într-adevăr, deoarece x3 ≤ x 2 + y 2 şi y 3 ≤ x 2 + y 2 rezultă că
( )
32
2 x2 + y2
f ( x, y ) ≤ = 2 x2 + y2 .
2 2
x +y
2
Dacă ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
→ ( 0,0 ) atunci xn2 + yn2 → 0 şi deci f ( xn , yn ) → 0 .
x3 + y 3
Am arătat deci că lim = 0.
x→0 x2 + y 2
y →0
x2 − y 2
2. Fie funcţia f ( x, y ) = , ∀ ( x, y ) ∈ 2 \ {( 0, 0 )} . Vom arăta că nu
2 2
x +y
există lim f ( x, y ) .
x→0
y →0
⎛1 1⎞ ⎛2 1⎞
Într-adevăr, considerăm şirurile ⎜ , ⎟ respectiv ⎜ , ⎟ . Ambele şiruri
⎝n n⎠ ⎝n n⎠
⎛1 1⎞ ⎛2 1⎞ 3
converg în 2 la (0,0). Pe de altă parte f ⎜ , ⎟ → 0 şi f ⎜ , ⎟ → , de unde
⎝n n⎠ ⎝n n⎠ 5
x2 − y 2
rezultă că nu există lim .
x→0 x2 + y 2
y →0
Teorema 3.8.3. (Cauchy-Bolzano). Fie f : A ⊂ n → ϒ, şi a ∈ n un

punct de acumulare pentru A. Condiţia necesară şi suficientă să existe
l = lim f ( x) ∈ este că pentru orice ε > 0 să existe V ∈ V ( a ) astfel încât, ∀
x →a
x′, x′′ ∈ V I A , x′ ≠ a , x′′ ≠ a să avem f ( x′ ) − f ( x′′ ) < ε .
Demonstraţie
Necesitatea. Fie l = lim f ( x) ∈ . Atunci, ∀ ε > 0, ∃ V ∈ V (a ) astfel încât
x →a
ε
∀ x ∈V I A , x ≠ a avem f ( x) − l < Dacă x′, x′′ ∈ V I A , x′ ≠ a , x′′ ≠ a ,
2
ε ε
atunci f ( x′ ) − f ( x′′ ) ≤ f ( x′ ) − l + l − f ( x′′ ) <
+ =ε.
2 2
Suficienţa. Fie ε > 0 şi V ∈ V ( a ) cu proprietăţile din enunţul teoremei şi fie
{ xk }un şir de elemente din A, xk ≠ a pentru orice k ∈ * , xk → a . Atunci există
un rang kε ∈ * (acest rang depinde de V care la rândul său depinde de ε) astfel
încât xk ∈ V, ∀ k ≥ kε. Rezultă că f ( xk ) − f ( xl ) < ε pentru orice k şi l ≥ kε, deci
că { f ( xk )} este un şir fundamental în ϒ. Din criteriul general de convergenţă al
lui Cauchy rezultă că { f ( xk )} este convergent. Din Teorema 3.8.1, punctul (iii),
rezultă că există lim f ( x) .
x →a
Pentru o funcţie f : A ⊂ n → ϒ se pot considera pe lângă limita definită
anterior, în care variabilele x1 , x2 ,K , xn tind simultan la a1 , a2 ,K , an şi limite
iterate, în care variabilele x1 ,K , xn tind pe rând la a1 ,K , an .
Pentru a lămuri această problemă considerăm cazul unei funcţii de două
variabile. Fie dreptunghiul D = {( x, y ) ∈ 2
}
x − a < h, y − b < k şi f : A → ϒ .
Presupunem că pentru orice x ∈ ( a − h, a + h ) există lim f ( x, y ) . Evident,

y →b
această limită depinde de x şi defineşte o funcţie ϕ( x) = lim f ( x, y ) ,
y →b
x ∈ ( a − h, a + h ) . Dacă presupunem în plus că există lim ϕ( x) , atunci această

x →a
limită se notează cu lim lim f ( x, y ) şi se numeşte limita iterată după y şi x a
x→a y →b
funcţiei f în punctul (a,b). În mod analog se defineşte lim lim f ( x, y ) .
y →b x→ a
x2 − y 2
Limitele iterate nu sunt în general egale. De exemplu, dacă f ( x, y ) = ,
x2 + y 2
( x, y ) ∈ 2
\ {( 0, 0 )} atunci se constată imediat că lim lim f ( x, y ) = 1 şi
x →0 y →0
lim lim f ( x, y ) = −1 . Remarcăm faptul că lim f ( x, y ) nu există în acest caz.
y →0 x →0 x →0
y →0
(Vezi Exemplul 2).
1
Pentru funcţia f ( x, y ) = x sin , y ≠ 0, avem lim f ( x, y ) = 0, deoarece
y x →0
y →0
1
x sin ≤ x . Observăm de asemenea că lim lim f ( x, y ) = 0 în timp ce cealaltă
y y →0 x →0
limită iterată lim lim f ( x, y ) nu există.
x →0 y → 0
Legătura dintre limitele iterate şi limita în raport cu ansamblul variabilelor
lim f ( x, y ) este pusă în evidenţă de următoarea propoziţie.
x →a
y →b
Propoziţia 3.8.1. Dacă există lim f ( x, y ) = l şi dacă pentru orice

x→a
y →b
x ∈ ( a − h, a + h ) există ϕ( x) = lim f ( x, y ) , atunci există lim lim f ( x, y ) = l .
y →b x →a y →b
Demonstraţie
Pentru ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ ( x, y ) ∈ D cu proprietatea x − a < δε ,
y − b < δε avem f ( x, y ) − l < ε . Trecând la limită după y obţinem: ϕ( x) − l ≤ ε
pentru orice x ∈ ( a − h, a + h ) cu proprietatea x − a < δε . Rezultă că există
lim ϕ( x) = l , deci că există lim lim f ( x, y ) = l .
x →a x →a y →b
Corolar. Dacă există limitele iterate şi sunt diferite, atunci nu există

lim f ( x, y ) .
x→a
y →b
3.9. Funcţii continue
Fie F : n
→ m
. Pentru orice submulţime A ⊂ n
notăm cu F ( A) =
= { F ( x) x ∈ A} . Evident F ( A) ⊂ m şi se numeşte imaginea directă a mulţimii A
m
prin F. Pentru orice submulţime B⊂ notăm cu
F −1
(B) = { x ∈ n
}
F ( x ) ∈ B . Mulţimea F −1
( B) se numeşte preimaginea
mulţimii B prin F.
Definiţia 3.9.1. Fie F : A ⊂ n → m şi a ∈ A. Spunem că F este continuă

în punctul a dacă ∀ U ∈ V [ F (a) ] , ∃ V ∈ V (a ) astfel încât F (V I A ) ⊂ U . Dacă
F este continuă în fiecare punct din A, atunci F este continuă pe A.
Observaţia 3.9.1. Dacă a ∈ A este punct de acumulare pentru A, atunci

F este continuă în x = a dacă şi numai dacă există lim F ( x) = F (a) . Dacă a ∈ A
x →a
nu este punct de acumulare pentru A (un astfel de punct se numeşte punct izolat),
atunci există V ∈ V (a ) astfel încât V I A = {a} şi evident F (V I A ) ⊂ U ,
∀ U ∈ V [ F (a) ] . Rezultă că orice funcţie este continuă într-un punct izolat din
domeniul său de definiţie.

(i) F este continuă în a ∈ A
(ii) ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ x ∈ A cu proprietatea x − a < δε rezultă
că F ( x) − F (a) < ε
(iii) Pentru orice şir { xk } de elemente din A, xk → a , rezultă
F ( xk ) → F (a) .
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.8.1 şi Observaţia 3.9.1, cu menţiunea
că dacă a ∈ A este un punct izolat, atunci oricare din afirmaţiile (i)-(iii) este
evidentă.
Teorema 3.9.2. O funcţie vectorială F = ( f1 ,K, f n ) : A ⊂ n

→ m
este
continuă în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă fiecare componentă a sa fi : A →
este continuă în a.
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.8.2 şi Observaţia 3.9.1 .
Din Teorema 3.9.2. rezultă că este suficient să studiem continuitatea funcţiilor
scalare.
Fie f : A ⊂ n
→ ϒ şi a = ( a1,K, an ) ∈ A . Dacă folosim norma ∞
, atunci
f este continuă în a dacă ∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât, oricare ar fi
x = ( x1 ,K , xn ) ∈ A cu proprietatea x1 − a1 < δε ,K , xn − an < δε rezultă
f ( x1,K, xn ) − f ( a1,K, an ) < ε .
În continuare vom considera cazul funcţiilor de 2 variabile şi vom folosi
notaţia ( x, y ) în loc de ( x1 , x2 ) şi ( a, b ) în loc de ( a1, a2 ) .
Dacă f : A ⊂ 2
→ ϒ şi ( a, b ) ∈ A, atunci f este continuă în ( a, b ) dacă
∀ ε > 0, ∃ δε > 0 astfel încât ∀ ( x, y ) ∈ A cu x − a < δε , y − b < δε rezultă
f ( x, y ) − f ( a, b ) < ε . Această definiţie este echivalentă cu următoarea: pentru
2
orice şir {( xn , yn )} de puncte din A, ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
→ ( a, b ) rezultă că
f ( xn , yn ) ⎯⎯→ f ( a, b ) .
Exemple
1. Funcţia f ( x, y ) = x 2 + y 2 − xy + 5 , ( x, y ) ∈ 2
este continuă pe 2
,
deoarece ∀ ( a, b ) ∈ 2
şi ∀ ( xn , yn ) → ( a, b ) rezultă că f ( xn , yn ) → f ( a, b ) .
⎧ x3 + y3 (
⎪ daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
2. Funcţia f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2
⎪ (
⎩ 0 daca ( x, y ) = ( 0, 0 )
este continuă pe 2 .
Într-adevăr, dacă ( a, b ) ≠ (0,0) afirmaţia rezultă din definiţia cu şiruri.
Continuitatea în origine rezultă din faptul că, aşa cum s-a arătat în subcap. 3.8,
x3 + y 3
∃ lim =0.
x→0 x2 + y2
y →0
⎧ x2 − y 2 (
⎪ 2 daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
3. Funcţia f ( x, y ) = ⎨ x + y 2
⎪ (
⎩ 0 daca ( x, y ) = ( 0, 0 )
nu este continuă în origine, deoarece, aşa cum s-a arătat în subcap. 3.8, această
funcţie nu are limită în acest punct.
Definiţia 3.9.2. Fie f :A⊂ n
→ , a = ( a1 ,K , an ) ∈ A şi Ai =
{
= t∈ ( a1,K , ai −1, t , ai +1,K , an ) ∈ A} , i = 1, n . Spunem că f este continuă în
raport cu variabila xi în punctul a dacă funcţia de o variabilă:
t → f ( a1 ,K , ai −1 , t , ai +1,K , an ) : Ai → S
este continuă în punctul t = ai .
Observaţia 3.9.2. Dacă f : A ⊂ n → ϒ este continuă în a ∈ A, atunci f este

continuă în a în raport cu orice variabilă xi , i = 1, n .
Afirmaţia reciprocă nu este în general adevărată. Există funcţii continue
într-un punct în raport cu fiecare variabilă dar care nu sunt continue în acel punct.
⎧ xy (
Exemplu. f ( x, y ) = ⎪ daca ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
2 2
⎨x + y
⎪ 0 (
daca ( x, y ) = ( 0,0 ) .
⎩
Observăm că f nu este continuă în origine, în raport cu ansamblul
variabilelor, deoarece nu are limită în origine.
⎧⎛ 1 1 ⎞ ⎫ ⎧⎛ 2 1 ⎞ ⎫
Într-adevăr, şirurile ⎨⎜ , ⎟ ⎬ şi ⎨⎜ , ⎟ ⎬ converg în 2 la (0,0) şi
⎩⎝ n n ⎠ ⎭ ⎩⎝ n n ⎠ ⎭
⎛1 1⎞ 1 ⎛2 1⎞ 2
lim f ⎜ , ⎟ = ≠ lim f ⎜ , ⎟ = .
n→∞ ⎝ n n ⎠ 2 n→∞ ⎝ n n ⎠ 5
Pe de altă parte, f ( x,0 ) = 0 , ∀ x ∈ ϒ, de unde rezultă că funcţia
x → f ( x,0 ) : ϒ→ϒ este continuă în x = 0, deci f este continuă în (0,0) în raport cu
x. Analog, f este continuă în (0,0) în raport cu y.
Teorema 3.9.3. Fie F : A ⊂ n → B ⊂ m şi G : B ⊂ m → p . Dacă F

este continuă în a ∈ A şi G este continuă în b = F(a) ∈ B, atunci funcţia compusă
H = G o F : A ⊂ n → p este continuă în punctul a.
Demonstraţie
Demonstraţia rezultă din Teorema 3.9.1 punctul (iii). Într-adevăr, dacă { xk }

este un şir oarecare de elemente din A, xk → a , atunci F ( xk ) → F (a ) = b şi
G ⎡⎣ F ( xk ) ⎤⎦ → G [ F (a)] . Aşadar, H ( xk ) → H (a) , deci H este continuă în a.
Teorema 3.9.4. Dacă f : A ⊂ n → ϒ este continuă în punctul a ∈ A şi

f (a) > 0 [ f (a) < 0] , atunci există o vecinătate V ∈ V (a ) astfel încât f ( x) > 0
[ f ( x ) < 0]
oricare ar fi x ∈ V I A.
Demonstraţie
1
Presupunem f (a) > 0 şi notăm cu ε =f (a) . Deoarece f este continuă în
2
x = a rezultă că există δε > 0 astfel încât ∀ x ∈ A cu x − a < δε avem
f ( x) − f (a) < ε . Dacă notăm cu V = B ( a, δε ) , atunci V ∈ V (a ) şi pentru orice
x ∈ V I A avem:
1 3
f (a) = f (a) − ε < f ( x) < f (a) + ε = f (a) , deci f ( x) > 0.
2 2
Teorema 3.9.5. Fie f, g : A ⊂ n → şi α, β ∈ ϒ. Dacă f şi g sunt

continue în a ∈ A, atunci funcţiile αf + βg şi fg sunt continue în a. Dacă g(a) ≠ 0,
f
atunci funcţia este continuă în a.
g
Demonstraţie
Fie { xk } un şir de elemente din A, xk → a. Din ipoteză rezultă că
f ( xk ) → f (a ) şi g ( xk ) → g (a) . Ţinând seama de proprietăţile şirurilor
convergente de numere reale rezultă că:
( αf + βg ) ( xk ) = αf ( xk ) + βg ( xk ) → αf (a) + β g (a) = ( αf + β g ) (a)
( fg ) ( xk ) = f ( xk ) g ( xk ) → f (a ) g (a ) = ( fg ) (a ) ,
de unde rezultă că αf = βg şi fg sunt continue în a .
Dacă g(a) ≠ 0, atunci din Teorema 3.9.4, rezultă că există V ∈ V ( a ) astfel
încât g(x) ≠ 0, ∀ x ∈ V I A. Renunţând, eventual la un număr finit de termeni ai
şirului { xk } şi renotând termenii acestui şir, putem presupune că xk ∈ V I A ,
⎛ f ⎞ f ( xk ) f (a)
∀ k ∈ * , deci că g ( xk ) ≠ 0 , ∀ k ∈ * . Atunci ⎜ ⎟ ( xk ) = → =
⎝g⎠ g ( xk ) g (a)
⎛ f ⎞ f
= ⎜ ⎟ ( a ) , de unde rezultă că este continuă în punctul a.
g
⎝ ⎠ g

(i) F : n → m este continuă pe n

(ii) F–1(D) este deschisă, oricare ar fi D ⊂ m deschisă.
(iii) F–1(B) este închisă, oricare ar fi B ⊂ m închisă.
Demonstraţie
(i) ⇒ (ii). Fie D ⊂ m
deschisă şi fie a ∈ F −1 ( D ) oarecare. Atunci
b = F (a) ∈ D şi deoarece D este deschisă, există U ∈ V (b) astfel încât U ⊂ D.
Cum F este continuă în a, rezultă că ∃ V ∈ V (a ) cu proprietatea că
F (V ) ⊂ U ⊂ D , deci V ⊂ F −1 (U ) ⊂ F −1 ( D ) . Aşadar, a este punct interior pentru
F −1 ( D ) , deci F −1 ( D ) este deschisă.
n
(ii) ⇒ (i) Fie a ∈ oarecare şi fie b = F (a ) .
Dacă U ∈ V (b) , atunci există r > 0 astfel încât U ⊃ B ( b, r ) . Cum B ( b, r )
este deschisă, din (ii) rezultă că V = F −1 ( B ( b, r ) ) este deschisă. Evident
V ∈ V (a ) şi F (V ) ⊂ U , deci F este continuă în a.
Echivalenţa (ii) ⇔ (iii) rezultă din Teorema 3.7.1. şi din observaţia imediată
CF −1 ( B ) = F −1 ( CB ) , oricare ar fi B ⊂ m
.
3.10. Proprietăţile funcţiilor continue pe mulţimi

compacte şi conexe
n
Reamintim că prin mulţime compactă în se înţelege o mulţime închisă şi
mărginită.
Teorema 3.10.1. Fie F : n → m o funcţie continuă. Dacă mulţimea

K ⊂ n este compactă, atunci mulţimea F ( K ) – imaginea sa directă prin F, este
de asemenea compactă.
Demonstraţie
Vom arăta că F ( K ) = { F ( x); x ∈ K } este închisă şi mărginită. Presupunem
pentru început că F ( K ) nu este mărginită. Atunci ∀ M > 0, ∃ xM ∈ K astfel încât
F ( xM ) < M .
1
În particular, pentru M = , p ∈ * există x p ∈ K astfel încât
p
( ) > p.
F xp (3.31)
Deoarece mulţimea K este mărginită, rezultă că şirul {x p } este mărginit,
{ } convergent (conform lemei Cesàro). Fie a = llim

deci conţine un subşir x pl
→∞ l
xp .
Cum K este închisă, rezultă că a ∈ K (vezi Teorema 3.7.2).

Av 12

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Av 12

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Spaţii metrice. Spaţii normate.

Spaţiile metrice au fost introduse la începutul secolului XX de

3.1. Spaţii metrice. Principiul contracţiei

Definiţia 3.1.1. O mulţime nevidă X se numeşte spaţiu metric dacă există o

Propoziţia 3.1.1. Dacă ( X , d ) este spaţiu metric, atunci:

Exemple de spaţii metrice

(reamintim că dacă z = x + iy , atunci z = x 2 + y 2 ).

Definiţia 3.1.2. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Spunem că un şir de elemente

converge la 0, deci dacă ∀ ε > 0, ∃ nε ∈ * astfel încât d ( xn , x ) < ε, ∀ n ≥ nε .

Teorema 3.1.1. Şirul de elemente { xk } converge în n

Teorema 3.1.2. Un şir de numere complexe { zn } , unde pentru ∀ n, zn =

rezultă că zn → z în ≤ dacă şi numai dacă xn → x şi yn → y în ϒ.

Teorema 3.1.3. Un şir de funcţii { fn } converge la f în B ( E ) dacă şi

Definiţia 3.1.3. Un şir de elemente { xn } dintr-un spaţiu metric X se numeşte

Definiţia 3.1.4. Un şir { xn } se numeşte mărginit dacă ∃ a ∈ X şi r > 0

Teorema 3.1.4. Fie ( X , d ) un spaţiu metric.

Exemplu. Fie X = şi d ( x, y ) = x − y , ∀ x, y ∈ . Considerăm şirul

Definiţia 3.1.5. Un spaţiu metric ( X , d ) se numeşte complet, dacă orice şir

Teorema 3.1.6. Spaţiul numerelor complexe ≤ este complet.

Teorema 3.1.7. Spaţiul B ( E ) al funcţiilor reale şi mărginite pe E este complet.

Definiţia 3.1.6. Fie ( X ,d ) un spaţiu metric. Se numeşte contracţie pe X,

Teorema 3.1.8. (Banach). Dacă ( X ,d ) este un spaţiu metric complet şi

{ xk } este şir fundamental. Cum X este complet rezultă că ∃ z ∈ X astfel încât

Exemplu. Fie ecuaţia x 5 − x − 0, 2 = 0 , care admite o rădăcină în intervalul

3.2. Spaţii normate

În definiţia spaţiului metric nu s-a presupus că mulţimea X are vreo structură

Definiţia 3.2.1. Fie X un spaţiu vectorial peste corpul Κ (ϒ sau C). Se

3. Mulţimea numerelor complexe ≤ este spaţiu normat în raport cu norma

Exemplu. Fie A o mulţime oarecare şi fie X = { f : A → [ 0,1]} . Evident X

Definiţia 3.2.2. Orice spaţiu normat şi complet se numeşte spaţiu Banach.

3.3. Spaţii Hilbert

Spaţiul Hilbert este un caz particular de spaţiu Banach, în care norma

Definiţia 3.3.1. Fie E un spaţiu vectorial peste corpul Κ. Se numeşte produs

Observaţia 3.3.1. x ,0 E = 0 , ∀ x ∈ E (unde cu 0 E am notat elementul

Teorema 3.3.1. (inegalitatea Cauchy-Buniakovski-Schvarz)

Corolar. Orice spaţiu prehilbert este un spaţiu normat.

Definiţia 3.3.2. Un spaţiu prehilbert complet se numeşte spaţiu Hilbert.

Într-adevăr, observăm pentru început că n este un spaţiu vectorial peste ϒ

defineşte norma euclidiană pe n . Aşadar, n este un spaţiu prehilbertian.

Spaţiul M m,n ( ) se poate identifica cu spaţiul mn

Pe spaţiul C ([ a, b]) se poate introduce şi norma

∫−1 f ( x ) dx + ∫0 ⎡⎣1 − f ( x )⎤⎦ dx = 0 şi mai departe că f ( x ) = 0, ∀x ∈ [ −1, 0] şi

f ( x ) = 1, ∀x ∈ ( 0,1] ceea ce contrazice faptul că f este continuă pe [ −1,1] .

3.4. Serii în spaţii normate

Definiţia 3.4.1. Fie X un spaţiu normat şi {un }n ≥1 un şir de elemente din X.

Pentru orice n ∈ * , notăm cu sn = u1 + u2 + K + un .

Teorema 3.4.2. Condiţia necesară şi suficientă ca un spaţiu normat X să fie

3.5. Funcţii elementare. Formulele lui Euler

Observaţia 3.5.1. Demonstraţia Teoremei 1.9.2 rămâne valabilă şi pentru serii

În virtutea Observaţiei 3.5.1, oricum am înmulţi aceste serii, obţinem o serie

3.6. Funcţii de matrice

Fie M n ( ) spaţiul vectorial al matricelor pătratice de ordinul n cu

Lema 3.6.1. Pentru orice A,B ∈ M n ( ) , avem:

Teorema 3.6.1. Seria (3.28) este convergentă pentru orice A ∈ M n ( ) cu

Definiţia 3.6.1. Se numeşte funcţia de matrice definită de f şi se notează cu

Cea mai importantă funcţie de matrice este funcţia exponenţională de

În încheierea acestui paragraf menţionăm că funcţia exponenţială de matrice

Definiţia 3.7.1. Fie a = ( a1 , a2 ,K , an ) ∈ n

Din punct de vedere geometric B2 ( a, r ) reprezintă interiorul cercului cu

Cum xi − ai ≤ ( x1 − a1 )2 + K + ( xn − an )2 < r , ∀ i = 1, n rezultă că

Definiţia 3.7.2. Se numeşte vecinătate a

Propoziţia 3.7.1. Familia V ( a ) are următoarele proprietăţi:

5) Pentru orice V ∈ V ( a ) , ∃ W ∈ V ( a ) astfel încât V ∈ V (b) pentru orice