« Sfintele datorii ale familiei »

Copii şi părinţi

"Cred Doamne!"
Ajută necredinţei mele"
(Marcu 9,24)

Aceste cuvinte le-am auzit rostite de buzele unui tată care a venit
înaintea Mântuitorului cu fiul său, care era grav bolnav.
Un duh mut îl stăpânea, de care nu 1-au putut mântui nici ucenicii
Domnului, şi de aceea, acest om a apelat la Mântuitorul.
Iisus Hristos privind în adâncul vieţii oamenilor s-a mâhnit şi a
rostit cu durere: "O, neam necredincios până când voi fi cu voi" (Marcu
9,19).
Mântuitorul a văzut nu numai răul ci şi cauza răului şi de aceea a
rostit cuvintele amintite.
Domnul, cu puterea Sa dumnezeiască, a văzut casa şi viaţa în care
a crescut acest tânăr şi a cunoscut cauza suferinţelor şi a tânărului şi a
tatălui său. Iar noi, din această pericopă, acum când avem toate gândurile
îndreptate spre copiii noştri am învăţat cât de mare răspundere apasă pe
umerii părinţilor pentru fiii lor. De această răspundere nu-şi dau seama
1
mulţi părinţi, dar nu-şi dau seama nici copiii. Trăim într-o casă, de multe
ori mâncăm la aceeaşi masă, intrăm şi ieşim pe aceeaşi uşă, dar nu ne
gândim la răspunderea, la datoriile pe care le avem unii faţă de alţii. La
datoriile pe care le au părinţii faţă de copii, la datoriile pe care le au
copiii faţă de părinţi. (Pilde 30. 17). De aceea împreună azi, este bine să
ne gândim la datoriile pe are le avem unii faţă de alţii, şi mai ales la
datoriile pe care noi le avem faţă de copiii noştri.
Dacă deschidem Sfânta Scriptură vedem că acolo se vorbeşte de
foarte multe ori de datoriile pe care copiii le au faţă de părinţi.
Sfânta Scriptură ne învaţă că este un păcat strigător la cer atunci
când copiii nu ascultă de părinţi, atunci când copiii nu se îngrijesc de
părinţi, atunci când copiii nu-i respectă pe părinţii lor.
De aceea chiar în Cele zece porunci, care sunt temelia vieţii
omeneşti, Dumnezeu a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi
fie ţie bine, şi să trăiţi mulţi ani pe pământ" (Ieşire 20, 12), iar în Noul
Testament porunca se repetă şi Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel
zice: "Copii ascultaţi pe părinţii voştri ca pe Domnul că acesta este cu
dreptate".
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, este porunca cea dintâi, cu
făgăduinţa: "Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ"
(Efeseni 6,1-3).
Dar Cuvântul lui Dumnezeu se adresează parcă şi mai aspru zicând
şi părinţilor: "Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi la mânie pe copiii voştri"
(Efeseni 6,4). Aceasta înseamnă că şi părinţii au mari datorii faţă de fiii
lor, (II Corinteni 12,14), despre care învăţătorii de lege vorbesc prea puţin
mi se pare, pentru că mulţi cred pe bună dreptate că părinţii nu trebuie
îndemnaţi sau învăţaţi că au şi ei mari datorii faţă de copii, aceste datorii
considerându-se că sunt adânc întipărite în firea părinţilor şi deci ele din
fire sunt făcute de părinţi... din fire părinţii îşi fac datoria faţă de copii. Şi
aşa este. Dar în zilele noastre, se găsesc mulţi părinţi care şi-au uitat sau
nesocotesc, adică nu-şi fac datoria faţă de copiii lor, faţă de odraslele lor,
pe care i-au adus în viaţă.
De aceea se găsesc atâţia copii în lume abandonaţi de părinţii lor.
Acest păcat, această părăsire a copiilor, acest atentat la viaţa copiilor, este
o fărădelege mult mai gravă decât păcatele strigătoare la Cer.
Dacă glasul lui Dumnezeu a strigat lui Cain: "Glasul sângelui
fratelui tău strigă din pământ la mine" (Facere 4,10), Glasul lui
Dumnezeu şi mai aspru şi mai plin de mânie strigă către părinţii care nu-
şi fac datoria faţă de copiii lor: "Glasul copiilor tăi, sângele copiilor tăi
strigă din pământ şi cer răzbunare. Glasul copiilor împotriva părinţilor
este mai grozav decât glasul unui frate".
Copilul e sângele tău, e carne din carnea ta, este mugurul pe care
tu l-ai făcut să înmugurească, este firul firav de viaţă pe care tu l-ai făcut
2
să încolţească. Şi cu toate că acest mugur, acest colţ firav de viaţă n-a
putut să-ţi vorbească, el a fost conştient, el s-a bucurat, el te-a privit cu
supremă dragoste şi recunoştinţă şi cu speranţa că tu îl vei ajuta să
crească, să înflorească, să se bucure de viaţă, să rodească. Şi deodată,
când acest mugur, în mod neauzit de tine tată, de tine mamă, a dat un
chiot de bucurie, văzând lumina vieţii, tu întinzi mâna şi îl frângi. Nu
simţi cum din adâncurile sale Dreptatea lui Dumnezeu te ameninţă cu o
mânie, a cărei durere vei simţi-o tu în eternitate, când Dumnezeu te va
întreba: unde sunt copiii tăi?
Cel dintâi şi cel mai grav păcat pe care părinţii îl pot face
împotriva copiilor lor este uciderea acestora mai înainte de-a se naşte.
Sunt cunoscute motivaţiile cu care se justifică această crimă. Dar nici un
motiv nu poate acoperi această fărădelege care este avortul. Zămislirea de
copii este legată de plăcerea pe care Dumnezeu a asociat-o faţă de acest
act cu scopul ca oamenii să-şi facă datoria, înmulţindu-se ca să
stăpânească pământul. Dacă acest act nu ar fi însoţit de poftă şi plăcere,
nimenea, sau prea puţini ar zămisli copii numai din datorie, numai ca să
îndeplinească porunca dată de Dumnezeu: "creşteţi şi vă înmulţiţi"
(Facere 1,28). Deci dacă înmulţirea copiilor nu o poţi accepta, atunci
renunţă în primul rând la plăcere. Depune un efort eroic şi renunţă la
satisfacerea poftei, renunţă la dulcea plăcere a zămislirii de copii, şi în
felul acesta rezolvă problema, aşa de grea, înmulţirea copiilor, dar nu prin
uciderea odraslei care a venit ca o urmare că tu nu ai fost în stare sau nu
ai voit să-ţi stăpâneşti poftele, să renunţi la plăcerile trupului, să trăieşti
în curăţenie şi în sfinţenie.
Prin acest act eroic, creştinii din primele veacuri, ca şi creştinii de
azi, care cu frică de Dumnezeu şi milă, adâncă milă, faţă de rodul său,
faţă de copilul său, faţă de care, dacă 1-a conceput, ştie că are datoria să
nu-1 ucidă, ci să-1 lase să se nască şi să crească, şi să se bucure de lu mina
lui Dumnezeu, devenind prin Sfântul Botez, moştenitor al împărăţiei lui
Dumnezeu. Prima datorie deci a tuturor părinţilor, faţă de cei zămisliţi din
trupul lor, este ca să nu-i ucidă, ci să-i lase să se nască şi să se bucure de
viaţă.
●●●
A doua- datorie a părinţilor faţă de copiii lor este să se îngrijească
de viaţa lor, de toate cele necesare pentru trupul lor. Să se lupte din
răsputeri, să muncească, să le câştige pâinea cea de toate zilele, să-i
întreţină. Fiecare părinte să privească la animale şi la păsări, care-şi
hrănesc şi ocrotesc puii, până devin stăpâni ca să-şi câştige viaţa. Părinţii
care îşi abandonează copiii, care îşi neglijează copiii, care îşi lasă copiii
să piară de frig şi de foame, să trăiască în neagră mizerie, dispreţuiţi şi
hărţuiţi ca nişte făpturi periculoase, sunt mai prejos decât animalele
3
sălbatice. Împotriva acestor părinţi-monştri, conducătorii unei lumi
civilizate sunt datori să ia cele mai severe măsuri, să-i oblige ca prin
munca lor să-şi crească copiii.
În faţa tribunalelor lumii să fie aduşi în primul rând părinţii
copiilor care mişună pe străzi, sau care sunt închişi în orfelinate, unde
sunt chinuiţi grozav de dorul unei mame, al unui tată, al unor fraţi, a unei
case, a unei familii.
Noi nu avem dreptul să stăm nepăsători faţă de durerile acestor
copii ai nimănui, pe care o femeie şi un bărbat i-au conceput şi apoi i-au
abandonat, împotriva acestor oameni la care nu le pot da nobilul şi sfântul
nume de părinţi, ridic glasul şi îi acuz. Ridic glasul înaintea tuturor celor
ce gândesc şi le cer să facă dreptate, condamnând nepăsarea şi cruzimea
acelor oameni care nu se îngrijesc de copiii lor.
Aceşti oameni cu suflet întunecat trebuie reeducaţi, conştientizaţi,
aduşi în faţa acestor copii ce mor de foame, de frig, de dor după un om, la
care să-i poată zice tată, după o femeie care să-i spună - eu sunt mama ta
şi tu copilul meu - vino şi vom lupta împreună şi cu ajutorul lui
Dumnezeu ne vom lumina viaţa.

●●●

A treia datorie a părinţilor faţă de copii este grija faţă de sufletul

lor.
Este ştiut că fiinţa omenească este cea mai miraculoasă creatură
din univers. Această făptură, spre deosebire de toate celelalte de pe
pământ, este formată din două elemente deosebit de misterioase, ce par
total străine unul faţă de altul. Dar acest lucru este numai aparent, pentru
că şi unul şi altul sunt create de Dumnezeu.
Omul este compus din spirit şi materie, din suflet şi trup, care sunt
de mare valoare pentru că şi unul şi altul sunt opera lui Dumnezeu. Pe
lângă partea materială, în făptura omenească mai există încă ceva, există
o scânteie din Dumnezeu, despre care Iisus Hristos vorbeşte foarte clar,
spunând: "Ce ar da omul în schimbul sufletului său? Dacă ar dobândi
lumea întreagă, dar îşi va pierde sufletul ce folos ar avea..." (Matei
16,26).
Cu Trupul noi facem parte din lumea aceasta minerală, materială,
cu Sufletul facem parte din lumea extramaterială, din lumea spirituală din
care fac parte şi îngerii. Prin suflet, prin dumnezeiescul Har, suntem ce
suntem, (I Corinteni 15,10) şi devenim părtaşi dumnezeieştii firi" (II
Petru 1,4).
Părinţii trebuie să ştie că fiii lor, pe lângă trup, mai au în făptura
lor şi o scânteie dumnezeiască, faţă de care au o mare răspundere.
4
 Deci pe lângă grija faţă de trupul copiilor lor, părinţii au datoria să
se îngrijească şi de sufletul acestora, şi aşa după cum ei sunt datori să se
îngrijească de viaţa şi de cele necesare trupului, trebuie să se îngrijească
şi de viaţa sufletească a copiilor lor.
În primul rând, după ce copiii s-au născut trupeşte, părinţii sunt
datori ca fiii lor să fie botezaţi, adică să se nască şi sufleteşte. Pentru că
zice Cuvântul Domnului: "De nu se va naşte cineva din apă şi din duh nu
va intra în Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,5). Prin Sfântul Botez ne
naştem "de sus" adică prin Sfântul Duh, ne naştem din nou în Dumnezeu.
Devenim fiii lui Dumnezeu.
Taina Sfântului Botez a fost aşezată de Mântuitorul, care, după
înviere, înainte de înălţarea Sa la Cer, a poruncit apostolilor: "Mergând
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh" (Matei 28,19).
În Vechiul Testament, Taina Sfântului Botez a fost prefigurată,
adică a fost preînchipuită prin tăierea împrejur. (Coloseni 2,11).
Prin Sfântul Botez copilul devine membru al împărăţiei lui
Dumnezeu, al Bisericii lui Iisus Hristos. şi primeşte cel mai nobil, mai
sfânt şi mai frumos nume, numele de creştin.
Făcând parte dintr-o societate atât de aleasă, copilul trebuie învăţat
cum să se poarte, cum să trăiască, cum să gândească, pe cine să-1
considere Domn şi Stăpân al său.
De aceea la Botez, slujitorul lui Dumnezeu, preotul, pune
întrebarea celui ce este adus să fie botezat "Te lepezi de satana?" Iar după
ce aude cuvântul rostit prin gura celor ce mărturisesc în numele copilului
"mă lepăd de satana" - preotul întreabă din nou: "Te însoţeşti cu
Hristos?". Şi după ce aude "mă însoţesc cu Hristos" pruncul devine liber,
apt să primească Harul lui Dumnezeu şi toate harurile Sfântului Duh.
În Taina Sfântului Botez, prin harul lui Dumnezeu, în sufletul
fraged al copilului a fost aruncată sămânţa vieţii veşnice care va încolţi şi
va deveni un copac falnic şi frumos, plin de roade duhovniceşti, dacă
sămânţa primită prin Taina Sfântului Botez va fi îngrijită, apărată de toate
relele care încearcă să o ucidă sau să o facă neroditoare.
Acum urmează ca părinţii cei trupeşti şi cei sufleteşti, adică naşii,
să-şi facă datoria, pentru că din mâinile părinţilor va cere Dumnezeu
sufletul copiilor lor.
Cel dintâi mijloc prin care părinţii îşi îndeplinesc datoria
sufletească pe care o au faţă de copiii lor este să creeze în familie o
atmosferă creştinească, sănătoasă. Prin viaţa lor, prin exemplul vieţii lor,
părinţii le creează copiilor lor condiţii în care să se poată dezvolta
sănătoşi, drepţi, curaţi, frumoşi la suflet şi la trup.
Atmosfera de familie, faptele părinţilor, sunt cele dintâi elemente
care dau viaţă, sau ucid tot ce-i bun şi sfânt în sufletele copiilor.
5
 Faptele necugetate ale părinţilor sunt microbii care îmbolnăvesc
sufletele copiilor.
Un tată şi o mamă în fiecare clipă, dacă au copii să nu uite că au
lângă ei martori care aud şi văd şi judecă tot ce fac ei şi se zidesc sau se
smintesc, iar sminteala este un mare păcat. De aceea Mântuitorul a zis:
„Vai de cel prin care vine sminteala...”
Tot la sminteala pe care o pot provocă vorbele sau faptele cele rele
ale părinţilor în sufletul copiilor lor, s-a gândit şi Sfântul Apostol Pavel
când a spus: "Şi voi părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci
creşteţi-i întru învăţătura şi în frica Domnului" (Efeseni 6,4).
Creşteţi-i întru învăţătură, - este o mare datorie sufletească a
părinţilor faţă de copiii lor. Neştiinţa este un greu păcat. Ignoranţa este un
instrument al diavolului, prin care pe mulţi oameni îi duce la pierire. De
aceea întotdeauna, având poruncă de la Domnul, Biserica s-a luptat
împotriva întunericului, ignoranţei, împotriva obscurantismului, împotriva
neştiinţei şi a căutat să dezvolte cultura, învăţătura, cunoaşterea tainelor
vieţii. Cuvântul lui Dumnezeu, cuprinde toată silinţa şi cunoştinţa, care-1
duce pe om pe căile cele bune şi drepte, pe căile Mântuirii, dar şi ale
progresului, bunăstării şi fericirii.
Datoria sufletească a părinţilor deci este şi aceasta: să se ocupe de
cultura, de învăţătura copiilor, dar în mod deosebit de educarea lor după
cele mai drepte legi morale, spirituale şi sociale.
Pe lângă Familie, Biserica şi Şcoala sunt de asemenea două mari
aşezăminte binecuvântate de Dumnezeu, care dau părinţilor cel mai
preţios ajutor pentru formarea copiilor lor. Preotul şi învăţătorul sunt cei
doi stâlpi de lumină, care călăuzesc pe fiii noştri pe căile cele drepte, care
duc la porţile vieţii şi îi mântuiesc de capcanele morţii.
Trăim într-o lume zbuciumată, chinuită de multe şi mari greutăţi, o
lume plină de griji şi de spaime. Trupeşte neam înmulţit foarte tare, dar
sufleteşte am rămas săraci. Căutăm lumina, dar întâlnim numai întuneric.
Căutăm pacea, dar întâlnim numai neliniştea unui război ce ne ameninţă
pretutindeni pe glob. Căutăm bucuria şi dragostea, dar suntem întâmpinaţi
cu ură şi terorism.
Ce să facem? Unde să ne ducem? Iată că ne cheamă un glas:
"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi"
(Matei 11,28). La uşa casei, la poarta inimii noastre se aude un glas:
"Iată, eu stau la uşă şi bat" (Apocalipsa 3,20) şi dacă va deschide cineva
vom intra la el şi vom cina împreună cu el şi Eu şi Tatăl meu. Este glasul
lui Iisus Hristos. Este glasul Fiului lui Dumnezeu, Cel ce zice tuturor:
"Eu sunt prietenul vostru!" (Ioan 15,14) .
De El avem nevoie!
S-a mai spus cuvântul acesta de multe ori, dar nimeni nu 1-a luat
în seamă.
6
 Oare acum se va găsi cineva să citească cuvintele acestea, să
reflecteze serios aspra celor spuse aici, să-L caute sincer pe Iisus Hristos,
să-I asculte cuvântul, gândul şi pulsul sângelui Său pe care L-a vărsat
pentru mântuirea lumii?
Să ne întoarcem în sânul familiei. Să aprindem candela credinţei
în sufletul nostru, să deschidem larg ferestrele inimii, să ne întoarcem cu
faţa către Ierusalim, cum făceau evreii când erau duşi în robie. (Daniel
6,11) Şi să strigăm: "Vino Doamne Iisuse! Revarsă-ţi, Doamne, harul Tău
peste noi şi peste copiii noştri!" (Apocalipsa 22,20).
Prin chemarea binecuvântării lui Dumnezeu, părinţii îşi fac cea
mai sfântă şi cea mai mare datorie faţă de copii lor, faţă de societate, faţă
de viaţă, faţă de lume, faţă de Dumnezeu.

Mama si copilul

Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cănii
stăpânire epe umărul Lui, si se cheamă numele Lui: înger de mare
sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tar, biruitor, Domn al păcii, Părinte
al veacului ce va să fie.
Isaia 9,5

Anul trecut v-am vorbit despre Mama Pruncului, iar acum, cu

smerenie şi cu bucurie mare, doresc să vă vorbesc despre Pruncul
Mamei, despre Dumnezeiescul Fiu al Mariei, şi, în lumina Naşterii
Lui, să vă grăiesc despre fiii noştri cei trupeşti, care sunt destinaţi
să devină "fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8,16).
Mama şi copilul sunt două fiinţe care nu pot fi despărţite. Cine
nu cinsteşte pe mamă, întristează şi răneşte adânc pe fiul mamei.
Cine iubeşte pe fiu, aduce cea mai mare bucurie mamei. Aşa este în
viaţa noastră a tuturor. Aşa este şi în viaţa cea dumnezeiască, în
viaţa cea cerească. Cinstea pe care o dăm Maicii Domnului, în mod
cu totul deosebit, bucură pe Fiul ei, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Pe drept cuvânt, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, de la facerea lumii
nu s-a întâmplat o minune mai mare decât Naşterea Domnului.
Naşterea fiecărui copil este de asemenea o mare minune. îngerii se
bucură şi preamăresc pe Dumnezeu când se dă viaţă unei noi făpturi
omeneşti, sporind prin aceasta lumina în univers şi risipind pustiul
şi întunericul, pe care vrăjmaşul lui Dumnezeu încearcă să-1 reverse
pe pământ. Mai presus de orice naştere este Naşterea Domnului
nostru Iisus Hristos, căci fără Naşterea Fiului lui Dumnezeu în
lume, aceasta ar fi fost lipsită de lumină şi de har, de viaţa
dumnezeiască din care izvorăşte lumina şi viaţa cea adevărată. Toţi
7
copiii care s-au născut din femeie, din fiicele Evei, ar fi fost
condamnaţi la moarte, la nefericire, la osânda veşnică dacă nu S-ar
fi născut din Fecioara Maria Domnul nostru Iisus Hristos, Care este
"...Dumnezeu tare, biruitor, Domnul păcii. Părinte al veacului ce va
să fie", după cum ne-a descoperit Dumnezeu prin proorocul Isaia.
(Is. 9.5)
După ce ne-am bucurat de Naşterea Domnului, să ne întoarcem
acum cu faţa spre copiii noştri, care şi nouă şi lui Dumnezeu Îi sunt
atât de dragi; iar Domnul nostru Iisus Hristos ne cere tuturor:
"Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi..." (Lc. 18,16).
În casa unui creştin am întâlnit un copil care parcă era un înger,
Eu cred că dacă copiii nu s-ar fi născut cu păcatul strămoşesc ar fi
fost mai presus de îngeri în faţa lui Dumnezeu. După cum spune un
mare teolog: "îngerul e numai slujitor al lui Dumnezeu şi al omului,
pe când omul e şi stăpânitor. Omul, fiind creat după chipul lui
Dumnezeu, nu e numai pentru aceea mai mare ca îngerii, ci şi pentru
că are puterea susţinătoare şi roditoare de viaţă." Copiii au trup şi
suflet, în timp ce îngerii sunt doar duhuri puternice, slujitoare,
nemuritoare, create prin cuvântul lui Dumnezeu. Copiii fac parte din
creatura pe care Dumnezeu a făcut-o "după chipul şi asemănarea Sa"
(Fac. 1,26-27).
Îngerii nu cresc şi nu se înmulţesc aşa cum a rânduit Dumnezeu
oamenilor, cărora le-a zis: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul". (Fac. 2,28) Starea îngerilor este acum mereu aceeaşi, în
timp ce omul este înzestrat de Dumnezeu cu voinţa şi dorinţa de a se
desăvârşi, aşa cum Cel desăvârşit, Fiul lui Dumnezeu ce S-a întrupat
pentru mântuirea noastră, a poruncit tuturor celor născuţi din Adam:
"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri
desăvârşit este." (Mt. 5.48)
Model al desăvârşirii noastre ne-au fost daţi copiii, după cum ne
învaţă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: "De nu vă veţi întoarce şi nu
veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt. 18,3). Iar
ca împlinire şi mai înaltă, Mântuitorul zice: "Lăsaţi copiii să vină la
Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu".
(Mc. 10,14) Dar ceea ce trebuie să cunoaştem toţi este cuvântul pe
care 1-a spus Iisus Hristos, zicând: "Cine va primi un prunc ca acesta
în numele Meu, pe Mine Mă primeşte ". (Mt. 18,5). De acest cuvânt se
miră şi îngerii, pentru că prin acest cuvânt Fiul lui Dumnezeu ne-a
descoperit tuturor că El, Mântuitorul lumii, se identifică cu toţi
copiii de pe pământ. De aceea, ca un avertisment, Domnul, având în
vedere în primul rând copiii, zice: „ Cine va sminti pe unul dintre
aceştia mai mici, care crede în Mine, mai bine i-ar fi lui să-şi atârne o
piatră de moară la gât şi să se arunce în adâncul mării". (Mt. 18,6) Şi
continuă mai departe Domnul: "Vedeţi să nu dispreţuiţi pe unul din
8
aceştia mici, căci zic vouă: îngerii lor pururea văd faţa Tatălui Meu care
este în ceruri". (Mt. 18,10)
Pentru a înţelege şi mai mult cinstea înaltă pe care Iisus Hristos
a acordat-o copiilor, să ascultăm încă un cuvânt pe care Domnul 1-a
rostit când cei 72 de ucenici s-au întors: "cu bucurie zicând: Doamne,
şi demonii se supun în numele Tău ". In acel ceas - zice Scriptura - El
S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: "Te slăvesc pe Tine, Părinte,
Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi
şi de cei învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor". (Lc. 10,17,21)
Din toate acestea vedem cât de mult iubeşte Dumnezeu copiii,
cât de mult îi preţuieşte Iisus Hristos, cât de multă şi mare grijă
poartă Fiul lui Dumnezeu copiilor. Căci Mântuitorul de dragul fiilor
lui Adam a acceptat să vină între noi ca un copil plăpînd. Dar în
trupul acela firav şi minunat, dintr-o peşteră rece şi întunecoasă, era
El, Cel ce a existat din eternitate, Cel ce împreună cu Tatăl a făcut
cerul, pământul şi pe om. Prin Naşterea Domnului vedem în fiecare
copil strălucind chipul lui Dumnezeu şi cunoaştem că ei, copiii, sunt
comoara cea mai sfântă şi mai scumpă pe care o primim de la
Dumnezeu. De aceea este firesc să avem o grijă deosebită de această
comoară dumnezeiască, de acest dar ceresc, de acest mugur ce
luminează pământul. Copilul, când se naşte, umple de bucurie
familia şi casa, sporeşte puterea părinţilor şi mângâie bătrâneţile
noastre.
Când se naşte un copil şi cerurile se luminează şi se bucură.
Îngerii pregătesc un locaş şi pentru sufletul noului născut, iar
arhanghelii, după porunca lui Dumnezeu, trimit un înger păzitor care
să-i apere pe mamă şi făptura cea nouă, pruncul, pe care mama 1-a
purtat la sânul ei nouă luni.
Dumnezeu, la naşterea unui copil, ia parte, pentru că o naştere
este o nouă geneză. O nouă lume a apărut în sânul universului.
Copilul nou-născut este o făptură mică din punct de vedere fizic; dar prin
sufletul lui, prin scopul lui, prin ceea ce Dumnezeu i-a hărăzit, el este un
univers, o lume mai importantă şi mai de preţ decât lumea întreagă, după
cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, Care zice: "Ce-i va folosi omului
dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va
da omul în schimb pentru sufletul său?". (Mt. 16, 26). Un suflet de om, un
om în totalitatea lui, înaintea lui Dumnezeu este mai important, mai de
preţ decât tot universul, decât "lumea întreagă ", cum aşa de minunat se
exprimă Domnul nostru Iisus Hristos.
La naşterea unui copil toată făptura se minunează şi se întreabă: "Ce
va fi oare acest copil? " (Lc. 1,66) Pentru că noul născut, care este
înzestrat de Dumnezeu cu suflet şi voinţă liberă, poate deveni un savant,
un erou, un sfânt, adică un om desăvârşit, sau un demon. Poate deveni un
mare binefăcător al omenirii sau un tiran, care să aducă pe pământ mult
9
rău, multe nenorociri, multe dureri, multă suferinţă şi moarte, după cum
se va folosi de marele dar care este voinţa liberă pe care omul a primit-o
de la Dumnezeu, prin care poate face bine sau rău, poate respecta sau
dispreţui poruncile lui Dumnezeu urmând îndemnul diavolului, care
încearcă mereu să-i facă pe fiii lui Adam să se răzvrătească împotriva lui
Dumnezeu.
De aceea, la naşterea unui copil toate puterile cereşti se adună
împrejurul mamei care naşte şi în jurul leagănului ca în jurul unui altar, în
care o nouă făptură se află, şi se întreabă şi ei: "Ce va fi pruncul acesta?"
Dar, mai mult decât toată lumea, sunt datori părinţii să se întrebe: "Ce va
fi pruncul acesta?" Această întrebare trebuie să şi-o pună şi naşii şi
preotul care botează şi Biserica şi şcoala şi societatea, pentru că toate şi
toţi vor răspunde în faţa lui Dumnezeu de sufletul copilului, de viaţa şi de
mântuirea noului născut.
Iubim copiii! Cine nu iubeşte copiii? Şi Dumnezeu şi îngerii şi
oamenii iubesc copiii. Dar noi, oamenii, începând cu părinţii copiilor şi
cu toţi cei ce sunt însărcinaţi de Dumnezeu cu o răspundere în lumea
aceasta, trebuie să nu uităm că prima datorie a tuturor este să avem grijă
de copii. Să creăm copiilor condiţii pentru a creşte frumoşi şi sănătoşi cu
trupul şi cu sufletul, după cum zice Scriptura: "îngrijiţi de copiii voştri şi
îi creşteţi întru învăţătura şi cercetarea Domnului". Dacă mama este cel
dintâi dascăl pentru copii, atunci toţi avem sarcina să creăm mamelor
condiţii ca să îşi poată face datoria de mamă. În mâna lor, în mâna
mamelor, stă viaţa sau moartea copiilor. Însă ele au nevoie de ajutorul
tuturor. Fiecare bărbat trebuie să fie un stâlp pe care se reazămă toată
familia. Fiecare tată este un zid de cetate, un scut ce apără şi mama şi
copilul. Cel mai strălucit exemplu care ne arată tuturor ce sfântă sarcină,
ce rol important are bărbatul în casa şi familia lui, este Sfântul şi Dreptul
Iosif care, deşi Maica Domnului nu era femeia lui, deşi Iisus Hristos nu
era copilul lui, deşi el nu era decât logodnicul şi îngrijitorul Mariei şi al
Pruncului Iisus, nu o părăseşte, ci o ocroteşte ca un adevărat părinte, dar
şi ca soţ şi tată. Pentru că fiecare este, în primul rând, pentru familia lui,
îngrijitor, dar şi părinte ocrotitor, care are de la Dumnezeu sarcina să-şi
apere familia, să-şi cinstească casa, să iubească cu sfinţenie mama
copiilor lui, să nu uite niciodată că din mâinile lui va cere Dumnezeu
sufletul copiilor lui. Când un copil, când un tânăr sau o tânără greşesc şi
sunt chemaţi în faţa justiţiei aici pe pământ, pentru a fi pedepsiţi pentru
fărădelegile pe care le-au săvârşit, pentru păcatele în care au căzut, după
dreptate ar trebui să fie chemaţi în faţa judecătorilor în primul rând
părinţii acelor tineri, preotul care i-a botezat, naşii care i-au primit în
braţe când au fost încreştinaţi. Când copiii noştri se prăbuşesc în prăpastia
păcatului, Dumnezeu le strigă părinţilor şi nouă: "Ce aţi făcut cu darul
Meu? Ce aţi făcut cu copiii voştri? Ce aţi făcut cu aceşti tineri, care la

10
început au fost mai frumoşi decât florile câmpului şi decât stelele cerului?
Eu, zice Domnul, i-am chemat la viaţă şi le-am pregătit un loc în cer, i-am
înzestrat cu suflet şi le-am dat poruncă să meargă pe calea vieţii, iar voi i-
aţi lăsat să meargă pe calea morţii".
Ce aţi făcut cu copiii voştri? Ne va întreba Domnul la Dreapta Judecată!
Toţi suntem răspunzători pentru copiii lumii, care s-au născut să devină
fiii luminii, fiii zilei, fiii lui Dumnezeu (I Tes. 5, 5). O mare răspundere
revine oricărei societăţi pentru soarta copiilor chiar şi din motive
pământeşti, lumeşti, trupeşti, dar adevărata răspundere îşi are izvorul în
Legea lui Dumnezeu. Dragostea, respectul, mila şi dreptatea, pe care
suntem datori să le acordăm omului, sunt de natură divină. Dumnezeu le-a
aşezat pe toate acestea, iar dacă omul nu le respectă, îl batjocoreşte pe
Dumnezeu şi va răspunde pentru toate acestea în faţa dreptăţii Lui.
Aşadar, nu numai din motive umanitare ne porunceşte Biserica lui
Hristos să avem grijă de copii, ci pentru că aşa cere dreptatea lui
Dumnezeu şi pentru că aceasta este dorinţa cea mai mare a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Care, văzând pe cei ce nu-i lăsau pe copii să vină la
El, "S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi,
căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu" (Mc. 10,14)
Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu multe şi mari daruri, iar
îngerii au fost şi rămân cei mai fideli slujitori ai lui Dumnezeu şi cei mai
puternici şi mai buni prieteni şi ocrotitori ai oamenilor. Ar fi un mare
pericol pentru un copil dacă nu ar avea un înger păzitor. O grijă deosebită
acordă îngerii copiilor, de aceea şi copiii iubesc foarte mult pe îngeri şi
mereu îi roagă zicând: "înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
totdeauna fi cu mine şi mă-nvaţă să fac bine. Eu sunt mic, tu mă fă mare,
eu sunt slab, tu mă fă tare; şi-n tot locul mă-nsoţeşte şi de rele mă
fereşte".

Cuvant catre fii nostri

Tata si mama
Si- Evanghelist Luca ne vorbeşte despre un bărbat al cărui nume era Iair, care
venind a căzut la picioarele lui Iisus, rugîndu-L să intre în casa lui, căci avea
numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte (Lc. 8, 41—42).
Evanghelistul ne spune că acest bărbat nu era un om de rînd, ci era mei
marele sinagogii, deci era un fruntaş al poporului, un om foarte cult, ce făcea
parte din tegma fariseilor, care erau duşmanii de moarte ai iui Iisus Hristos. Iair
cea parte dintre cei c e erau oameni mindri, c e dispreţuiau pe toţi cei umiliţi şi
săraci, şi mai ales pe cei ce-L urmau pe Iisus Hristos, pe care ei îl numeau cu
dispreţ „fiul îeslarului" (Mi. 15, 55). Dar cu toate acestea, evanghelistul Luca
ne arată că Iair şi-a înfrînt orgoliul şi frica de tagma lui, şi a venit blînd şi smerit
şi a căzut la picioarele lui Iisus, după cum spune clar doctorul şi evanghelistul
Luca (Lc. 8, 41).

11
 Văzînd aceasta, ne întrebăm, ce 1-a îndemnat pe mai marele sinagogii, pe
Iair, să facă toate acestea? Să-şi înfrîngă
mîndria, să-şi biruiască ruşinea şi frica, şi în faţa întregului popor, el, marele
demnitar să vină şi să se umilească şi să cadă la picioarele lui Iisus şi să-L
roage să intre în casa lui?
Toate acestea le-a făcut Iair pentru că avea inimă de tată şi pentru că avea o
fiică, care era pe moarte, şi de aceea el, ca tată, era în stare să facă orice pentru
fiica lui.
Iair a făcut, ceea ce e în stare să facă orice om cu inimă de tată, orice tată,
orice mamă pentru copiii lor.
Un tată sau o mamă are inimă pe care nimenea nu o are pentru copiii lor. El,
tata şi mama, sînt în stare să-şi dea viaţa pentru copiii lor. Un om, pentru copiii
lui, e în stare de orice jertfă, după cum ne-a dovedit-o şi Iair, din Sfîntă
Evanghelie ce se citeşte în duminica a 24-a după Rusalii. Pentru că avea inimă
de tată, am văzut cum a trecut peste toate piedicile, care privite în lumina
timpurilor de atunci, erau foarte mari, şi a venit umilit şi a căzut la picioarele
lui Iisus.
Jertfa lui, umilinţa lui, credinţa lui faţă de Hristos, dragostea lui de părinte,
nu au rămas nerăsplătite de Dumnezeu. Domnul nu i-a pomenit păcatele lui, ci a
răspuns la glasul inimii lui de tată. Iar cînd de la casa fariseului a venit vestea că
fiica lui Iair a murit, Mîntuitorul s-a întors către acest bărbat, ce stătea cu inima
zdrobită, şi i-a zis: ,,Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi". Apoi, venind
în casa lui Iair şi văzînd că „toţi pllngeau şi se tînguiau", le-a zis: „Nu plîn-
gcţi; copila n-a murit, ci doarme" (Lc. 8, 50—55). Cu toate că cei ce L-au
auzit spunînd acest cuvînt, rîdeau de El, după cum ne spune Evanghelistul Luca,
ştiind că tînăra a murit. -Bl a venit şi apucînd-o de mînă a strigat: „Copilă,
scoală-te! $i duhul ei s-a întors şi a înviat îndată" (Lc. 8, 53—54).
Şi din această evanghelie, ca şi din viaţă, după cum am mai spus, ştim, am
văzut, cunoaştem toţi ce este în stare să facă un tată sau o mamă pentru copiii
lor. Iair ne-a dat un aguduitor exemplu de dragoste şi de jertfă pentru odrasla
iui. Toţi părinţii din lume sînt în stare de aşa ceva. Sînt în stare să facă orice
jertfă pentru copiii lor. De aceea, în Deca-log, în cele zece porunci pe care
Dumnezeu le-a dat pe muntele Sinai lui Moise, a poruncit: „Cinsteşte pe tată
tău şi pe mama ta, ca să-ţi f i e bine şi să trăieşti ani mulţi pe pămînt"
(Ieşire 20, 12).
Această poruncă a lui Dumnezeu: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta"
nu se adresează numai copiilor, ci această poruncă, se adresează tuturor
oamenilor, din toate timpurile şi din toate locurile.
Această poruncă a lui Dumnezeu: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta" nu
se adresează numai copiilor, după cum i s-ar părea cuiva, ci porunca aceasta se
adresează omului de toate vîrstele şi de toate stările. Ba mai mult, porunca lui
Dumnezeu, ca să ne cinstim părinţii, nu se mărgineşte numai la timpul în care
părinţii noştri sînt în viaţă, ci şi după ce ei au fost chemaţi de Domnul şi au
plecat din lumea aceasta. Noi sîntem datori să ne cinstim părinţii şi cît sînt In
viaţă, şi după ce pleacă din viaţa acesta.
„Din toată inima cinsteşte pe tatăl tău şi nu uita nici odată durerile
mamei tale. Adu-ţi aminte că ei ţi-au dat viaţă: Ce le vei da tu în schimb
pentru ceea ce ei au tăcut pentru tine?" (I. Sirah, 7 , 28—29).
Pînă sînt în viaţă, noi sîntem datori să-i cinstim pe părinţi, iubindu-i cu
sfinţenie din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, îngrijindu-ne de ei, aşa cum s-
au îngrijit şi ei de noi, cînd noi am fost mici şi neputincioşi. Ajutîndu-i ca să nu
ducă lipsă de nimic, cînd sînt slabi, bătrîni şi bolnavi.

12
 Sîntem datori să ne cinstim părinţii, avînd grijă să nu-i supărăm cu nimic şi
nici să nu-i facem de ruşine, cu vorbele noastre, cu faptele noastre, cu viaţa şi
cu purtarea noastră.
Sîntein datori să ne cinstim părinţii, purtîndu-ne în aş<i fel încît
să aibă numai bucurie şi cinste, şi să fie fericiţi cine ne aud, cînd ne
viitl, cînd oamenii le vorbesc despre noi.
Să nu uităm, că pe părinţi îi cinstim mai ales atunci, cîwi ii
ascultăm, după cum ne porunceşte Scriptura: „Ascultă pe tatăl tău
caic tc-a născut şi nu dispreţul pc mama ta cîntf ea a ajuns bat ană"
(Pilde 23, 22).
Ascultîncl pe părinţi, ie aducem cea mai mare cinste ş i bucurie.
Prin aceasta îi facem să se roage pentru noi să ne binecuvânteze, să
ne respecte şi să ne iubească şi mai mult. Sa aibă încredere î n noi şi
să-şi aştepte liniştiţi sfîrşitul.
Binecuvîntarea şi rugăciunea părinţilor întăresc teme lia casei,
temelia familiei. De aceea, înţeleptul ne învaţă: „Cu fapta şi cu cm
intui cinsteşte pc tatăl tău şi pe mame. ta, ca să-ţi vină binecuvîntarc de
la ci. Că binecuvîntatea tatălui întăreşte tusele fiilor" (I. Sirah, 3, 8—
9).
Unul din cele mai puteţnice mijloace, ca să avem o v i a ţă fericită
şi o familie bogată în bucurii, este binecuvântarea părinţilor.
Cine şi-a cinstit părinţii şi i-a ascultat, nici odată n-a rămas
nerăsplălit de Dumnezeu.
Noi trebuie să ne cinstim părinţii prin faptele noastre, prin viaţa
noastră cinstită şi curată, bogată în fapte, de care să nu le fie ruşine
celor ce ne-au născut.
Noi ne cinstim părinţii şi cînd le urmăm exemplul cei bun, pe
care ni l-au dat.
Ascultînd cuvîntul lui Dumnezeu, după cum ei l-au as-culfat.
Cercel în d Sfinla Biserică regulat, după cum am văzut, că o
cercetează ei. Miîuind pe cei săraci, pc cei străini, pe cei bolnavi, pe
cei neputincioşi, după cum i-am văzut pe ei, miluindu-i. Rugmdu-ne
şi trăind în cumpătare, după cum s-au rugat şi au trăit ei.
Urmînd întru totul viaţa lor creştinească, înţeleaptă şi dreaptă,
aducem părinţilor noştri cea mai mare cinste şi
împlinim cu adevărat porunca lui Dumnezeu, care a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama t a . . . " (Ieşire 20, 12).
Dar noi creştinii sîntem datori să ne cinstim părinţii şi după ce ei pleacă din
lumea aceasta. Şi după ce trupul lor s-a coborît în mormînt, iar sufletul lor s-a
întors „la Dumnezeu care 1-a dat", după cum spune Scriptura (Eclesiast 12,
7).
După ce părinţii au adormit în Domnul, noi sîntem datori să nu-i uităm ci să-
i cinstim: păstrind memoria lor curată, pomenindu-le numele lor cu cinste
întotdeauna în rugăciunile noastre, cerînd preoţilor să se roage pentru ei şi să le
pomenească numele în faţa Iui Dumnezeu, cînd săvîrşesc Sfîntă şi
Dumnezeiasca Liturghie.
Să-i cinstim pe părinţii noştri repausaţi, cu fapte de milostenie pe care le
facem cînd ajutăm pe cei lipsiţi, şî cu darurile noastre pe care le aducem la
Sfîntul Altar pentru sufletele lor.
Să-i cinstim pe părinţii noştri îngrijindu-le mormintele. Impodobindu-le cu
Sfîntă Cruce, care este: „Semnul Fiului Omului" (Mt. 24, 30), adică semnul de
biruinţă a vieţii asupra morţii, după cum o numeşte Sfîntă Scriptură.
Să ne cinstim părinţii şi după cei ei au plecat dintre noi, adueîndu-ne aminte
mereu de ei, de cuvintele lor, de viaţa lor, de bunătatea lor faţă de noi, de
13
ostenelile şi de toate jertfele pe care ei, cînd au fost în viaţă, le-au făcut pentru
noi, pentru viaţa noastră, pentru viitorul nostru, pentru fericirea noastră.
Să ne cinstim deci părinţii din tot sufletul nostru şi cînd sînt în viaţă, dar şi
după ce, prin moarte, au plecat dintre noi; păstrîndu-le un sfînt şi adevărat cult
ca unor sfinţi, pentru că părinţii noştri, pentru noi sînt cei mai apropiaţi sfinţi, cei
mai străluciţi eroi, cei mai mari binefăcători, pentru că ei ne-au dat viaţă. Ei ne-
au împreunat cu Hristos prin Taina Sfîntului Botez, ei ne-au ajutat să-L
cunoaştem pe
Dumnezeu. Ei ne-au făcut un loc în lume. Ei ne-au deschis poarta spre
împărăţia Cerurilor, ei ne-au încununat fruntea cu speranţa unui viitor luminos,
cînd ne-au învăţat să trăim, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos.
Ascultînd şi cinstind părinţii, încă odată vă rog, să vă amintiţi, că prin
aceasta îndepliniţi una din cele mai mari şi mai sfinte porunci a lui Dumnezeu,
care a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.
Iar pentru cei ce nu ascultă porunca dată de Dumnezeu şi nu cinstesc pe
părinţii lor, glasul Sfintei Scripturi zice: „Ochiul celui ce îşi bate joc de tatăl
său şi nu cinsteşte pe mama sa, să-1 scoată corbii care locuiesc lingă pîrîu
şi puii de vultur să-1 mănînce" (Pilde, 30, 17).
Despre porunca pe care Moise a primit-o de la Dumnezeu să o vestească
oamenilor, ne aminteşte şi Mîntuitorul spunînd: „Moise a zis: Cinsteşte pe tău
şi pe mama ta . . . (Ieşire 21, 17) cel ce va grăi de rău pc tatăl său sau
mania sa, cu moarte să se siîrşească" (Mc. 7, 10).
Pe acest temei, Sfîntă noastră Biserică ne învaţă că cei ce nu-şi cinsteşte pe
tatăl său şi pe mama sa, săvîrşeşte unul din cele mai grele păcate, care se
numesc: Păcate strigătoare la cer.
Păcat strigutor ia cer, ne învaţă Biserica lui Hristos, că face cel ce nu-şi
cinsteşte şi nu-şi îngrijeşte părinţii. Acest păcat se numeşte ..strigător la cer",
pentru că el cere răzbunare de la Dumnezeu încă din viaţa aceasta, asupra celui
ce 1-a făcut, după cum sîngele lui Abel a cerut răzbunare împotriva lui Cain,
care 1-a ucis (Fac. 4, 10).
Un exemplu strălucit de ascultare faţă de părinţi ne dă nouă creştinilor şi
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care, deşi eia Fiul Tatălui, Fiul lui Dumnezeu
şi Dumnezeu Adevărat coborît din slavă pe pămînt, a primit să-i fie numiţi
părinţi losit şi Măria, pe care de la început El i-a cinstit ca un fiu. El a cinstit ca
pe un tată pe bătrînul Iosif şi ca pe o mamă
,;)e Fecioara Măria şi a fost supus şi ascultător lor, după cum ne
spune Sfîntă Scriptură zicînd: „Şi a cobori!, cu ei şi a ven i t în
Nazaret şi le era supus . . ." (Lc. 2, 51).
în supunere şi ascultare de părinţi, a trăit Iisus Hristos •treizeci de
ani în Nazaret, în casa lui Iosif, împreună cu alte rude, care aveau
copii de o vîrstă cu El şi de aceea erau numiţi de cei străini „ f r a ţ i i
Lui" (Mt. 13, 55).
După ce şi-a început activitatea, la Nunta din Cana Galileii, din
ascultare faţă de mama sa, Iisus Hristos săvîr şeşte cea clintii
minune, transformînd apa în vin (Ioan 2, I—11).

14
 Iar în ceasul cel de pe urmă, cînd Domnul se afla pe rruce, cu
toată durerea şi suferinţa grea prin care trecea, .iu o uită pe mama
Sa, ci ştiind că rămîne singură, că nu mai are pe nimenea pe pămînl;
bătrînul Iosif fiind de mult mort, iar aşa-zişii „fraţi" nu erau decît
nişte rudenii ce nu aveau nici un fel de înţelegere faţă de Domnul şi
de lucrarea Sa, < onsiderînd că Şi-a ieşit din fire cînd Iisus Hristos
Şi-a arătat puterea Sa dumnezeiască, după cum ne spune Scriptura,
unde scrie: „Rudele lui Iisus, cînd au auzit cele ce se petreceau, au
venit să pună mina pe El. Căci ziceau: „Şi-a ieşit d i n minţi" (Mc. 3, 21;
In. 7, 5; 10, 20). De aceea Mîntuitorul ştiind că mama Sa rămîne
singură pe pămînt o dă în grija c°Vui mai devotat, celui mai
apropiat şi celui mai curat uce nic, care era Sfîntul Apostol şi
Evanghelist Ioan.
Domnul nu o încredinţează pe Mama Sa, ca să o îngri jească doar ca
pe o femeie străina, ci i-o dă ca pe o mamă, sounîndu-i acolo pe
lemnul Crucii, de acolo din pragul mor ţii: „Iată mama ta". Iar
Mamei Sale de asemenea, îi lasă în locul său un alt. fiu, zicîndu-i:
„lată fiul tău" (In. 19, •28—27).
Iată dar că şi în ultima clipă Iisus Hristos s-a îngrijit de Sfîntă
Sa Mamă, şi n-a lăsat să rămînă singură pe pămînt. Nici împreună
cu nişte străini care cu toate că erau numiţi
„fraţii Domnului", niciodată nu au fost numiţi fiii Mam Sale.
Şi în aceasta deci, şi în ascultarea şi supunerea faţă < părinţi,
Mîntuitorul ne-a dat un strălucit exemplu, demn c urmat.
Respectul, dragostea, ascultarea faţă de părinţi, este ct mai sfîntă
şi plăcută faptă în faţa lui Dumnezeu.
Cinstirea părinţilor este cea mai tirească şi mai omi nească
datorie a noastră. De aceea şi Sfîntul Apostol Pavc cînd le scrie
creştinilor din Efes, le spune: „Copiilor, ascu taţi pe părinţii voştri, în
Domnul, că aceasta este cu dref tate. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama
ta, care este porunc cea dintîi, cu iăgăduinţa" ca s ă - f i f i e ţie bine şi
trăieşti ai mulţi pe pămînt" (Efes. 6, 1—3).

Cuvant catre parinti

Ultimul Cuvant
Grija de suflet şi mîntuire, este una din cele mai impor tante
datorii pentru un creştin. Grija ca familia sa să trăiască după
porunca lui Dumnezeu, să se sfinţească, să se mîntuias-că, este una
dintre cele mai sfinte datorii pentru un om, pen tru credincios,
pentru un român dreptcredincios.
în orice familie, un loc deosebit îl au copiii. Ei sînt un .odor sfînt pe
care l-am primit de la Dumnezeu. Lor sîntem datori să le acordăm o

15
atenţie deosebită, după cum ne porun ceşte Hristos, care le-a dat
copiilor cea mai mare cinste, (Lc. 18, 16) şi s-a identificat cu ei
spunînd: „Oricine va primi pruncul acesta în numele Meu, pe
Mine mă primeşte" (Lc. 9, 48; 18, 15—17). De aceea, sîntem
datori să stăm de vor bă mai mult cu fiii noştri. Fiii noştri au
probleme. Fiii noştri nu au numai stomac şi trup, aşa că nu-i de
ajuns să ne îngrijim să aibă hrană şi haine numai. Copiii noştri au şi
inimă şi
suflet, de care trebuie să ne îngrijim, cel puţin tot atît de mult, după
cum se îngrijesc părinţii cei buni, de sănătate, de hrană şi de haine
pentru fiii lor.
Să nu uite nimenea, că are o sfîntă datorie, de a se în griji nu numai
de mîncare şi de băutură, nu numai de adă post şi de haină, ci şi de
suflet şi de inimă, de viaţa spiri tuală, a familiei sale.
Fiecare casă creştină este şi o Biserică a lui Dumnezeu. Şi
fiecare creştin, are misiunea şi de mare Preot. Tata şi ma ma, cu
pilda vieţii lor, au datoria să cultive în sufletul mem brilor familiilor
lor, credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de semenii lor. Tata şi
mama, au datoria să cultive în viaţa fiilor lor, bucuria de viaţă,
încrederea în biruinţele binelui asupra răului, în biruinţa adevărului
asupra minciunii, în bi ruinţa luminii împotriva întunericului, în
biruinţa vieţii asupra morţii.
Credinţa, Dragostea şi Speranţa, aceste trei puteri de Dumnezeu
grăitoare, sînt datori părinţii să le cultive cu grijă în sufletul, în
inima, în mintea copiilor lor, dacă vreau să vadă înflorind şi rodind
în viaţa acestora: bucuria, pacea, li niştea şi fericirea.
De aceea vă rog: Staţi de vorbă mai mult cu copiii voş tri. Priviţi-
i mai atent. Ascultaţi suspinul, ce-1 suspină une ori, copiii şi în
somn. Fiţi mai înţelegători faţă de ei. Acor-daţi-le mai multă grijă.
Căutaţi să înţelegeţi mai adînc via ţa lor. Ocupaţi-vă mai mult de
sufletul lor. Priviţi mai des şi mai profund în ochii lor. Uitaţi-vă la
faţa lor, care nu e întotdeauna senină. Ochii lor sînt de multe ori
înnouraţi, privirea lor e tristă. Chipul lor e tulburat şi ostil parcă
celor din jur. Cînd vedeţi aşa ceva, căutaţi cauza acestor lucruri.
Coborîţi mai adînc în viaţa lor, în sufletul lor, în inima lor.
Nu vă mulţumiţi şi nici să nu vă închipuiţi că v-aţi făcut datoria
dacă le-aţi asigurat hrana şi haina. Gîndiţi-va că fiii
voşiri nu au numai stomac şi trup. Aduceţi-vă aminte, că f i i i voştri
au şi inima şi suflet. Sufletul lor aspiră şi însetează mereu după
desăvîrşire, după fericire, după nemurire, după Dumnezeu. După o
viaţii ce nu se reduce doar la a trăi ci ş i curn se trăieşte.
Întotdeauna, cînd te întorci ele la muncă, omule yîndeş-le-lc că te
aşteaptă acasă copiii tăi. De multe ori ei nu dorm ci aşteaptă să-1
vadă sosind acasă po tatăl for. îngrijeşte-k să nu te întorci intre ei
întunecat, nervos, sălbatic, păcătos. Gîndeşte-te că ochii lor, ochii
copiilor tăi te privesc, le do resc curat, luminat, bărbat întreg şi
minunat — aşa cum îşi închipuie fiecare copil, că este tatăl lui.
Mamă; o Mamă, în fiecare zi, gîndeşte-te că copiii tăi ar vrea să-ţi
spună ceva. în inima lor, copiii, de multe ori strigă mamă.fMamă
stai de vorbă cu mine. Mamă ascultă-mă. Mamă unde eşti? Mamă
nu fugi de mine. Mulţi copii suspină: Mairu'-mă simt singur. Mă
simt tulburat. Mi-e frică, sînt trist, sini descurajat, •
16
 Stai de vorbă cu mine Mamă!
Şi cînd am bucurii şi cînd am necazuri, am nevoie de tine mamă.
Te rog stai de vorbă cu mine!
Fraţi creştini, vă rog să staţi de vorbă mai mult cu co piii voştri.
Ascultaţi-le gîndurilc. Priviţi-le visurile. înţelegeţi-ie
frămîntările şi aspiraţiile.
Cuvîntul vostru, viaţa voastră, să fi<> o lumină şi o mîn-nîiere
pentru inima lor, pentru sufletul lor, pentru viaţa Ier
Staţi de vorbă cu fiii voştri mai mult. Vorbiţi-le temeinic şi frumos
despre Dumnezeu, despre lisus Mristos, despre sco pul suprem al
vieţii lor.
Copiii sînt comoara cea mai scumpă pentru o familie pentru
societate, pentru voi.
Tineretul are în firea lui valori care nu lasă să îmbătrî-nească
lumea.
Dragostea, puritatea, altruismul, bucuria, pacea, ataşamentul unul faţă de
altul, prietenia şi optimismul, sînt calităţi pe care tinerii le poartă în suflet şi le
trec de la o generaţie spre altă generaţie, de la prezent spre viitor. De aceea
respectaţi din toată inima pe fiii voştri. Admiraţi din tot sufletul aspiraţiile lor,
intenţiile lor bune, eforturile lor.
Nu vă înstrăinaţi de copiii voştri. Nu-i judecaţi prea aspru. Nu-i condamnaţi
pentru manifestările lor, care par uneori prea îndrăzneţe. Staţi de vorbă sincer şi
prieteneşte cu ei.
Sfîntul Apostol Pavcl ne îndeamnă: „Părinţilor, nu întă-rîtali la mlnie pc
copiii voştri. . ." (Efes. 6, 4).
Oricine poate fi întărîtat în multe chipuri.
Poţi întărită pe cineva la mînie prin neglijenţa şi indiferenţa cu care-1 tratezi.
Poţi întărită pe cineva prin încercarea de a-i impune cu orice preţ părerea ta de
om îmbătrî-nit şi uneori depăşit de timp. Poţi întărită şi înstrăina chiar şi pe fiul
sau fiica ta, dacă îi striveşti personalitatea şi îi distrugi demnitatea. Dacă, în baza
dreptului pe care crezi că-1 ai asupra lui, în calitate de tată, îi răpeşti total
libertatea, ce-rîndu-i o supunere de sclav.
Tineretul secolului douăzeci, nu mai suportă aşa ceva. Dar, noi trebuie să
ştim că tot atît de dăunător este şi libertinajul pe care unii părinţi îl implantează
în firea, în sufletul, în caracterul copiilor lor.
Grea sarcină revine părinţilor azi. Grea şi plina de înaltă şi sacră răspundere
are o mamă, are un tată faţă de copiii lor pe care sînt nevoiţi să o poarte, fără ca
cineva să-i fi pregătit pentru această grea răspundere de părinte.
în lume există tot felul de şcoli. Nici cea mai modestă muncă, nu o poate
face cineva, pînă nu s-a pregătit mai întîi pentru meseria în care vrea sa lucreze.
Numai şcoala în care oamenii să înveţe ca să fie părinţi, nu s-a înfiinţat încă.
Deşi calitatea aceasta, meseria, misiunea de a fi părinte, e mai se-
rioasă şi mai înaltă, mai importantă pentru societate, deci't toate
lucrările din lume.
Ca să ne putem îndeplini această sfîntă şi importantă misiune, noi
credem că nu există cale mai directă şi mai bună, pe care să o putem
oferi copiilor noştri, ca pe o icoană demnă de urmat, decît propriul
nostru exemplu, propria noastră viată.
Lupta să le putem prezenta fiilor noştri o viaţă model, care să le
impună prin frumuseţea ei morală şi spirituală, este cea mai sfîntă şi
binecuvîntată luptă.

17
 Aşa cum le-am dat copiilor noştri viaţă din viaţa noastră, sînge
din sîngele nostru, să le dăruim şi lumină din lumina noastră,
bunătate din bunătatea noastră, nobleţe din nobleţea noastră,
desăvîrşire din desăvîrşirea noastră. Dar, ca să avem de unde să ie
dăm aceste virtuţi, trebuie să luptăm mai întîi, să le avem noi, în
sufletul nostru.
Toate darurile spirituale, toate calităţile morale, copiii aşteaptă să
le vadă la părinţii lor să le primească de la părinţii lor.
Hărnicia, Demnitatea, Cinstea, Blîndeţea, Bunătatea, Dragostea şi
Respectul faţă de toată lumea, Mila, Spiritul de jert fă şi de sacră
dăruire, dragoste de ţară şi lumină din lumina lui Dumnezeu, toate
calităţile, fără de care omul nu se poate considera „om" şi viaţa nu
este viaţă, copiii le caută ca pe un izvor de mîngîiere, ele întărire în
viaţa părinţilor lor. Şi dacă nu-1 găsesc, se tulbură, se „întărită"
grozav, după cum am văzut că s-a exprimat, Sfîntul Apostol Pavel. Se
simt deodată străini, cu sufletul pustiit, dezrădăcinaţi, ca nişte nori
rătăcitori, fără apă, purtaţi de vînturi (Iuda. 1, 12—13).
,,Nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri...", zice, ca un mare
pedagog, Sfîntul Apostol Pavel, să nu înţelegem, nici să nu
interpretăm însă prea simplist acest cuvînt. Acest cn-vînt nu
înseamnă, aşa cum şi-ar închipui cineva, că vrea să spună: să nu-i
irităm, să nu-i enervăm pe copiii noştri. Cuvîn-

tul Sfîntului Apostol Pavel înseamnă mai mult. „Nu-i întări-taţi" la

mînie pe fiii voştri, însemnează: nu-i decepţionaţi, nu-i smintiţi, nu-i
tulburaţi, nu le stricaţi sufletele prin faptele voastre, prin vorbele
voastre, prin rătăcirile voastre, prin gîndurile voastre.
Orice copil se întărită la mînie, se tulbură cînd părinţii lui îl
mustră, pentru greşelile pe care le-a făcut, în timp ce oamenii
maturi, educatorii sau părinţii, săvîrşesc aceleaşi greşeli, nu oferă
fiilor lor, ucenicilor lor un model vrednic de urmat şi nici imaginea
unei vieţi, pe care să o poată admira şi urma.
Puterea exemplului este deosebit de mare. De aceia şi Sfîntul
Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „fii pildă pentiu credincioşi, în
vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie" (I Timotei 4,
12), iar lui Tit îi cere: ,,tntru foaie ara-tă-tc pe tine pildă de fapte
bune" (Tit 2, 7).
Copiii au mai multă nevoie de modele, decît de critici, — spunea
un gînditor din trecut.
(Jouberl, scriitor francez, 1754—1824).
Pilda cea mai bună pentru copii este mai ales dragostea şi
înţelegerea dintre părinţi. De aceia vrajba şi scîrba dintre soţii care
au copii este un păcat deosebit de mare. Această vrajbă, în primul
rînd îi striveşte pe copii.
Orice divorţ e un păcat grav. E o dovadă de slăbiciune şi de
laşitate. Căsătoria este o instituţie sfîntă, ce merită ori-cît de mari
sacrificii s-ar cere să fie apărată şi păstrată. Dar răspunderea şi
păcatul divorţului devine infinit mai mare, cînd cei doi soţi au şi
copii.
Copiii cei mai nefericiţi din lume sînt aceia care au ră mas fără
părinţi. Copiii pot rămîne orfani prin moartea unui părinte sau prin
moartea ambilor părinţi, dar ei rămîn cu inima curată, cu sufletul
18
sănătos şi tare, pentru că se gîndesc că au avut părinţi vrednici,
cinstiţi şi buni. Părinţi respectaţi

de toată lumea, care le-au lăsat moştenire un nume fără pa-tă\

Aceşti orfani cresc demn, luminoşi, sub privirea plină de dragoste
şi respect a tuturor oamenilor.
Dar copiii care rămîn fără părinţi, pentru că părinţii lor s-au
învrăjbit şi s-au despărţit sînt copiii cei mai nefericiţi, copii cu
suflet strivit, cu inima rănită adînc, cu gîndul pătat. Dragostea,
respectul şi încrederea în părinţi au pierdut-o. Aceasta este
comoara cea mai scumpă şi mai sfîntă pentru un copil, pe care el
nu o mai are.
Dacă un bărbat sau o femeie s-ar gîndi bine la acest lu cru, la
sufletul, la viaţa copiilor lor, la neagra nefericire a odraslelor lor,
nici odată nici un motiv nu i-ar putea despărţi. Ci cu sfinţenie şi
cu o răbdare sfîntă şi-ar purta jugul căs niciei.
Lovitura cea mai mare pe care un om o poate da copii lor lui,
lovitură ce este mai dureroasă decît moartea, este divorţul.
Un om cu suflet sănătos, un creştin care are inimă, nu este în
stare să-şi lovească şi să-şi chinuiască aşa de crunt copiii,
părăsindu-i.
In faţa copiilor noştri noi nu avem alt mijloc mai pu ternic, mai
luminos, mai bun, mai frumos de a-i salva din toa te prăpăstiile,
decît propriul nostru chip, propria noastră viaţă.
Exemplul viu al părinţilor, al educatorilor, al generaţiei mature
din jurul lor, este mijlocul hotărîtor pentru formarea
lor.
Biserica noastră, credincioasă fiind învăţăturii lui Iisus
Hristos, ne cere să acordăm mai mult respect copiilor noştri, mai
multă dragoste, mai mult timp, din timpul nostru ori-cît ar fi de
preţios.

† Justinian Chira
ARHIEPISCOPUL MARAMUREŞULUI ŞI
SĂTMARULUI

19