Naros Ilie, Cl XI C

CRONICĂ DE TEATRU
„Și din 10 n-a mai rămas niciunul”

O capodopera a Agathei Christie, regizată

de Ricard Reguant

Experiența e compromisa daca ai citit cartea

Per total, „Și din 10 n-a mai rămas niciunul” e o adaptare fidelă a
romanului polițist, montată cu profesionalism și cu respect pentru
viziunea autoarei. Teatrul Avangardia a produs un spectacol care
cinstește textul original, deși traducerea și adaptarea pierd pe drum
unele jocuri de cuvinte. Se puteau găsi soluții mai inspirate la capitolul
ăsta. N-ar fi stricat nici puțină varietate în scenografie – măcar un act
desfășurat în altă cameră, dacă exteriorul trebuia evitat. Cred că cel mai
bun mod de a urmări pe scenă „Și din 10 n-a mai rămas niciunul” e cu
mintea complet goală, fără să fi citit romanul Reginei Crimei și fără să fi urmărit în prealabil
vreuna dintre ecranizări. Doar așa poți rămâne mască la dezvăluirea ucigașului, iar
imprevizibilitatea acțiunii ți-ar solicita neuronii în fiecare minut. Altfel, dacă te prezinți la teatru
cu lecția învățată, nimic nu te mai poate impresiona. Apreciezi execuția, dar nu te bucuri de ea
cât ar trebui. Din punctul meu de vedere, experiența vizionării piesei nu se compară cu
lecturarea cărții, o capodoperă căreia chiar i se potrivește clișeul „nu poate fi lăsată din mână!”.
Nu se ridică nici la nivelul miniseriei TV din 2015, care are avantajul dinamismului vizual, grație
mișcărilor de cameră. Poate că e nedrept să compari lucrări din medii total diferite, dar le poți
clasa după impactul pe care-l are fiecare asupra ta. Piesa „Și din 10 n-a mai rămas niciunul” a
avut premiera națională în noiembrie 2018.

Decorul
Decorul rămâne neschimbat pe tot parcursul
reprezentației: o cameră simplă, amenajată cu
gust, în care găsim o canapea, două fotolii, un
bar, un șemineu, un geam și câteva uși. Nu ai
vreo clipă senzația că totul se petrece pe o
insulă. Deși prin dialog sunt presărate replici
despre vremea plăcută sau zgomotul valurilor, iar pescărușii se fac auziți prin difuzoare, nu
vedem peisajul exterior nici măcar pe un tapet. Fereastra dă într-un zid lila care nu spune
absolut nimic. Static și inexpresiv, cadrul închis ne transmite senzația de claustrofobie care îi
apasă pe cei zece condamnați. Absența cerului, a soarelui sau a plajei se traduce prin absența

1
Naros Ilie, Cl XI C

oricărei speranțe de a evada din capcana criminalului. Nimic la orizont. Peretele ăla din spatele
geamului poate părea o decizie creativă stupidă, dar – de fapt – accentuează izolarea
personajelor și le prevestește destinul negru. Pe hârtie sună genial, dar pe viu e posibil să-ți
inspire doar monotonie și să testeze răbdarea ochilor tăi. Compusă de catalanul Pep Sala,
muzica surprinde perfect atmosfera stranie a poveștii și te anunță din primele secunde că
urmează o serie de întâmplări macabre. Cântecul soldățeilor e recitat de o voce subțire, dulce,
care nu face decât să contrasteze cu versurile sadice și să învăluie sala într-o aură de neliniște.

Piesa de teatru a avut premiera la festivalul Borgio

Verezzi în 2016, devenind imediat un fenomen
cultural în Italia și Spania. Acum, spectacolul a ajuns și
pe scenele din România. În distribuție îi regăsim pe:
Cristi Iacob (în rolul alcoolicului doctor Armstrong),
Lia Bugnar (țâfnoasa Emily Brent), Claudiu Istodor
(detectivul William Blore), Tudor Istodor (căpitanul
Philip Lombard), Raluca Aprodu (secretara Vera
Claythorne), Andrei Mateiu (valetul Thomas Rogers),
Alexandru Conovaru (judecătorul Lawrence Wargrave), Camelia Pintilie (bucătăreasa Ethel
Rogers), Dani Ionescu (teribilistul Anthony Marston) și Ion Haiduc (generalul Mackenzie). Toți
actorii prestează impecabil, dar Claudiu Istodor acaparează scena printr-o energie uimitoare și o
expresivitate savuroasă. Gestica i se potrivește mănușă vocii colorate, pe care o vei recunoaște
din varianta dublată în română a desenului „Jack, piratul cel teribil”. Lui i se datorează
majoritatea chicotelilor din sală, deși umorul trăsnit al personajului întrece uneori măsura și
contrazice tonul grav al piesei.
Povestea piesei de teatru
Zece persoane se întâlnesc pe Insula
Soldatului, în Marea Britanie, la invitația
misterioșilor soți Owen. Pretextul e o
petrecere desfășurată de-a lungul unui
weekend în vila acestora, dar gazdele sunt de
negăsit. Tot vorbind între ei, oaspeții
descoperă că niciunul nu i-a cunoscut vreodată pe Oweni, iar situația devine tot mai bizară.
O poezie înrămată deasupra șemineului îi pune pe gânduri: versurile vorbesc despre zece
soldăței care mor pe rând, în diverse moduri caraghioase. Când invitații încep și ei să dispară
unul câte unul, devine evident că opera nu a fost afișată la întâmplare. Un maniac i-a strâns
laolaltă pentru a le expune cele mai întunecate secrete și a-i pedepsi pentru ele. Cea mai
tulburătoare parte e că asasinul trebuie să fie chiar unul dintre ei. Piesa de teatru, care
urmărește același sinopsis, e regizată de catalanul Ricard Reguant.

2
Naros Ilie, Cl XI C

Rătăciți printre cuvinte

Numele proprii englezești dau bătăi de cap unora
dintre actori, „Claythorne” fiind cel mai pocit
dintre toate. Nu din cauza pronunției incorecte a
„th”-ului, care într-adevăr e un sunet dificil de
reprodus, ci pentru că de multe ori se transformă
inexplicabil în „Clayton”. Și adaptarea textului în
română lasă de dorit. Spre exemplu, Agatha
Christie a gândit pseudonimul ucigașului, U.N.
Owen, ca o denaturare fonetică a cuvântului „unknown” (necunoscut). În română ni se spune
că, printr-un efort de imaginație, inițialele U.N. ar putea însemna „Un Necunoscut”. De unde
până unde?! Nici versurile poeziei nu oglindesc prea bine crimele. Ar trebui să interpretăm
strofa „Zece soldăței au mâncat la cină ouă; / Unul s-a-necat și au rămas doar nouă” ca
prezicând moartea prin otrăvire a unuia dintre personaje, deși cianura era în băutură și nimeni
nu a mâncat ouă. Măcar de-ar fi avut lichior de ouă în pahar, dar nu… Au avut o alta bautura.