Sunteți pe pagina 1din 1

Tudor Arghezi - ARS POETICA

Scrisori unei fetiţe

(„Adevărul literar şi artistic”, nr. 367, 18 dec. 1927)

[…]

Cînd am pornit să scriu, acum 30 de ani, nu o făceam ca să satisfac vreodată pe altcineva decît
personagiul simţului meu de ordine şi simetrie, trebuie să mărturisesc, nesatisfăcut. […] (p. 97)

M-a nemulţumit în ceasul cînd am pornit să mă ţin de cuvinte, ca de nişte funigei, şi să zbor cu ele, toată
literatura ce se făcea şi care se făcuse, inexpresivă, moale, cu aderenţe mucilaginoase. Îmi venise, nu ştiu
de ce, nevoie de-a întări cuvintele şi de a îngropa în fiecare din ele o alică de plumb, în jurul căreia să
basculeze fix, ca figurinele de celuloid. Observasem că buruienile mele vulgare din fereastră nu mă
plictisesc niciodată, că mi se păreau proaspete şi noi în iecare zi, ca şi cîinii şi mîţele cu care trăiam, pe
cînd cărţile mele cele mai bune şi rezistente mă cam scîrbeau. Oare cuvintele nu puteau fi noi ca pisicile
şi ca iarba din ghiveci? Această obsesie idioată nu m-a părăsit. Şi am umblat peste tot locul cu un gol şi
cu o nevoie de a-l împlini. Să mă păzească Dumnezeu, nu am căutat să fac literatură, dar am căutat
cuvintele care sar şi frazele care umblă, de sine stătătoare. Nu ştiu, am sentimentul că încă nu le-am găsit
şi probabil că nu le voi mai găsi. Însă căutînd cuvinte săritoare şi găsind puţine, am înlocuit natura lor
printr-o natură de adaos şi m-am [p. 99] apucat să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări. Jucăria e
de altfel lesnicioasă de fasonat : constrîngi cuvîntul să fie strivit între un arc şi un capac şi cînd vrei să
sară cuvîntul dai drumul la capac şi cînd vrei să stea încordat pui capacul la loc şi închizi cîrligul. Atîta
tot.

Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav şi jocul devine şi mai ridicul cînd voi
mărturisi că-l făceam cu convingere şi gravitate. […] Cuvintele potrivite, au găsit că se petrece ceva
neobişnuit în interiorul cuvintelor şi al stihurilor.Unii au crezut că surprind în ele o realitate care era o
realitate a lor, alţii cu naivităţi complicate au crezut că descoperă mimici şi îngustimi, pe care eu nu le
prevăzusem : sîrme strîmbe pe dindărătul păpuşilor, greşeli de vopsea. Cîteodată, şi destul de des, am
strîmbat resorturile, într-adins, ca să le văd cum sar ele strîmbe, şi am lipit o pensulă cu chinoroz pe nasul
cuvîntului care mă necăjea. Faptul adevărat este că am răscolit cuvinte cu cuvintele mele potrivite şi ele
au dat de lucru belferilor loviţi de neputinţa de a se juca. În jucăriile mele am pus pe lîngă resorturi şi cîte
o băşică, şi cîteodată cîte cinci, şase, şapte, opt băşici care ţipă odată toate, sau treptat, după cum se
întîmplă să le strîngi. Cîte un cuvînt fuge ca o găină şi deodată se oreşte-n [p.100] drum şi se întoarce
cocoş. Cîte un alt cuvînt răcneşte ca ologii în tîrguri şi te supără şi te pomeneşti ridicîndu-se din carul care
duce ologul, o voce cu tonuri adînci – şi iar te superi pentru că nu înţelegi. Însă eu, care m-am jucat, ştiu
şi mi-am făcut socoteli, că vîr într-o pagină de versuri, ca într-o colivie cu sîrmele paralelelucruri şi
vieţuitoare care trebuie să se bată unele cu altele, să se extermine şi să se întovărăşească rar, la cîte un
ceas de universală hodină.

N-am făcut altceva nimic, m-am jucat. […]

Şi, desigur, la bancul meu cu menghină mică, m-am nărăvit. Pe lîngă cuvintele care sar m-au interesat tot
atît cuvintele care se înţepenesc, care stau de tot, îngropate mult în pămînt şi ridicate mult în văzduh ;
cuvintele stîncoase. Cînd nu le-am găsit am luat cuvinte de celelalte şi le-am bătut cu un cui lung [p. 101]
înlăuntru şi le-am lăsat aşa, şi acest cui e un cui care nu mai iese. Nu sînt vinovat. M-am jucat. [...]