PSIHOLOGIE SOCIALĂ Alin Gavreliuc

Stereotipurile sociale şi fenomenul disonanţei cognitive

 1. Stereotipul – definire, trăsături, funcţie socială

“Părintele” conceptului, W. Lippmann [1922], i-a conferit, prin asociere,

atributele termenului tehnic: din 1798 el reprezenta “turnarea plumbului într-o formă
destinată realizării [clişeului] tipografic”. Prin analogie, Lippmann dorea să sublinieze
rigiditatea concepţiilor noastre, modul structurat anticipativ de a privi grupurile
sociale. “Imagini suprasimplificate din mintea noastră”, acest ansamblu ordonează însă
“lectura realităţii”, ne ajută să “facem faţă” asaltului de informaţii dinspre mediul social.
Adevărat filtru ce se interpune între lumea concretă şi reprezentarea ei, stereotipurile
sunt încărcate cu o considerabilă tonalitate afectivă. Îşi află originea în societate şi au un
rol explicativ al naturii raporturilor dintre grupuri şi universul simbolic.

Etimologic, conceptul provine din limba greacă, reunind stereos = solid, fix cu
typos = caracter, constituind credinţe despre caracteristici psihologice şi
comportamentale ale unor categorii de indivizi, grupuri sociale (de sex, vîrstă, etnice,
religioase etc) fixate în imagini standardizate, stabile, “preconcepute”. Construcţia lor
nu se bazează pe observaţia directă, ci pe un fel de “apriorism cognitiv”, dobîndind
astfel o notă rutinieră, arbitrară, fără legătură directă cu ţintele sociale evaluate. Clişee
foarte influente, ele o “economie a gîndirii”, substituind opiniile formate prin observaţia
directă şi judecata critică cu scheme simplificate, prestabilite, dobîndite prin socializare
[C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993]. Stereotipurile reprezintă componenta emoţională a
atitudinilor individuale şi colective, în timp ce prejudecata reprezintă componenta lor
cognitivă, iar discriminarea componenta acţională a acestor atitudini în relaţiile dintre
indivizi şi grupurile sociale. În utilizarea curentă din ştiinţele sociale, stereotipul şi
prejudecata desemnează precumpănitor atitudinile nefavorabile faţă de anumite
categorii etnice sau rasiale, iar metodologia de investigare a stereotipurilor
instrumentalizează teoriile socializării, teoria grupurilor de referinţă, teoria conflictului
social în relaţiile interetnice, perspectiva influenţei sociale.

Psihologia socială se arată extrem de interesată în studierea streotipurilor,

întrucît orice acţiune din mediul social mobilizează un registru larg de inerţii mentale
declanşatoare de atitudini grupale, iar direcţionarea înspre zone maligne ale acţiunii
colective este, cel mai adesea, o expresie a “valorificării” clişeelor mentale ale maselor.
Investigarea acestei arii tematice se focalizează asupra modalităţilor percepţiei sociale,
asupra factorilor care modelează stereotipurile şi asupra tipurilor de percepţie şi
reprezintă una din cele mai moderne teorii asupra universului social şi politic
contemporan. Prin intermediul acestei direcţii se pun în evidenţă factorii subiectivi,
adesea iraţionali, care intervin în procesul de valorizare. Aşadar, putem defini
stereotipul ca o judecată de valoare pozitivă sau negativă cristalizată sub forma unei
convingeri. [„noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea” -
Lippmann]

Trăsăturile cel mai influente ale stereotipului sunt:

 Obiectul judecăţii îl formează anumite grupuri umane, rasiale, naţionale,
clasiale, profesionale ori politice şi / sau relaţiile între aceste grupuri;
 Are o intensă încărcătură emoţională [pozitivă sau negativă] de acceptare /
respingere. Această încărcătură emoţională face ca o gîndire bazată pe stereotipuri să
avantajeze producerea conflictelor;

1
PSIHOLOGIE SOCIALĂ Alin Gavreliuc

 Din punctul de vedere al veridicităţii sale, stereotipul este fie în discordanţă

totală cu faptele [caz rar], fie corespunde doar parţial faptelor [mult mai frecvent],
ceea ce îi conferă aparenţa unei depline veridicităţi;
 Este durabil şi rezistent la schimbare tocmai datorită independenţei sale faţă de
experienţă şi încărcăturii sale emoţionale.

Geneza stereotipului este de natură socială (“nu ne naştem cu stereotipuri”), iar

penetrarea sa în orizontul mental al unui individ sau altul se face cu ajutorul mediului
social şi a instituţiilor implicate în procesul de socializare (inclusiv politică). Cultura
are o înrîurire esenţială în acest proces de inoculare primară, clişeele mentale fiind
perpetuate deopotrivă prin tradiţiile culturale ale unei societăţi şi prin experienţa istorică
a unor generaţii.

Funcţia socială a stereotipului este de a păstra valorile şi standardele a căror

însuşire de către individ este privită de grup ca o premisă pentru integrarea sa în
comunitatea de referinţă. Stereotipul e “îmbrăcat” într-o anumită “haină lingvistică”
[expresii, denumiri “parolă”], care în anumite contexte servesc unui rol de recunoaştere
şi mobilizare în raporturile inter-grupale sau între individ şi grup.

Stereotipul filtrează informaţia şi o direcţionează conform dominantelor sale –

semnificativ este experimentul lui Allport, Postman (1947), în studiul lor despre
zvonuri:
 Unor subiecţi albi li se prezintă o „scenă” petrecută într-un metrou, în care se descrie o confruntare
dintre un negru bine îmbrăcat şi un alb de condiţie mai modestă care avea un briceag în mînă. Subiecţii
trebuie să transmită succesiv acest episod altor subiecţi albi. Cu cît creşte numărul de „verigi” al lanţului
informaţiei (numărul de subiecţi), deformările scenei iniţiale sunt tot mai pregnante. La „sfîrşitul lanţului”
descrierea acestei confruntări înfăţişează o altercaţie violentă între un om alb, bine îmbrăcat (şi deci, bine
situat pe scara socială) şi un „negru agresiv”, „barbar”, care avea un briceag în mînă. Astfel, stereotipul etnic
modelează construcţia povestirii.

De asemenea, stereotipurile se caracterizează printr-o mare stabilitate („se

perpetuează”) şi se autoconfirmă – sugestiv este experimentul lui Word, Zanna, Cooper
(1974) - a se vedea cursul de Psihologie socială din semestrul I (tema privitoare la
„autoconfirmarea profeţiilor”)
 Stadiul I – Subiecţii sunt o serie de intervievatori albi, care primesc la un „interviu” candidaţi
deopotrivă albi şi negri. „Candidaţii” sunt pregătiţi prealabil să se comporte identic, indiferent de apartenenţa
lor rasială. Se constată că „intervievatorii” manifestă un comportament non-verbal foarte diferit, în funcţie de
culoarea candidatului:
 mai distanţi, grăbiţi, reci, rigizi, inamicali faţă de negri (1);
 mai apropiaţi, interesaţi, politicoşi, înţelegători faţă de albi (2).
 Stadiul II – Subiecţii sunt acum „candidaţii” care sunt, toţi, albi. Aceştia sunt primiţi de persoane ce
au exersat cele două categorii de comportamente anterioare (1), (2). Se observă că subiecţii candidaţi se
încadrează în acelaşi stil de comportament ca şi intervievatorii, candidaţii trataţi mai impersonal obţinînd
performanţe mai scăzute, iar cei trataţi cu înţelegere reuşind performanţe superioare.
Concluzia studiului este că aşteptările stereotipe ale celui ce intervievează determină o atitudine ce
încurajează un tip de comportament al candidatului ce confirmă aşteptările „celuilalt mai puternic”.
Se poate pune în evidenţă circuitul social al autoconfirmării stereotipului:

AşteptărileX AY

confirmă
CY

2
PSIHOLOGIE SOCIALĂ Alin Gavreliuc

Statusul social X > Statusul socialY

 2. Fenomenul disonanţei cognitive

De ce gîndim stereotip? De ce opţiunile se pliază pe structuri stereotipale? De ce

ignorăm faptele care contrazic părerea fixată în stereotip? Un mecanism care intervine
precumpănitor în modelarea unor astfel de conduite îl constituie disonanţa cognitivă.
Fenomenul “controlului” gîndirii a fost pus în evidenţă de L. Festinger [A Theory of
Cognitive Dissonance, 1957] . Să-l rezumăm.

 „Existenţa disonanţei este psihologic inconfortabilă, din această cauză ea va motiva persoana în
încercarea de a reduce disonanţa pentru a atinge consonanţa (…). Tot încercînd să reducă disonanţa prezentă,
persoana va evita în mod activ situaţiile şi informaţia care ar putea să amplifice diisonanţa” [Festinger, 1957]

importanţa X nr. de cogniţii disonante

Rata disonanţei: Rd = ----------------------------------------------------------------------------
importanţa X nr. de cogniţii consonante şi disonante

Disonanţa cognitivă desemnează, aşadar, “indispoziţia psihică datorată faptului

partajării între două sau mai multe idei contradictorii”. Avînd nevoie de coerenţă logică
şi armonie afectivă, individul încearcă să depăşească contradicţia dintre elementele de
cunoaştere percepute care creează o tensiune cognitivă şi o angoasă psihică, de unde şi
nevoia de a reduce disonanţa. Acest fenomen personal sau interpersonal dizarmonic este
trăit ca o stare confuză, tensională, ca disconfort psihic, generînd nevoia diminuării şi
evitării sale, antrenînd persoana sau grupul în modificarea respectivelor elemente
cognitive şi afective, a atitudinilor, comportamentului şi aceasta prin interacţiuni
psihosociale cu sens compensator. Disonanţa cognitivă are deopotrivă surse individuale
– consecinţă a deciziei luate, a unei tentaţii, a unui efort sau fapt comis – şi
interpersonale, efect al anticipării eronate a mediului social, al dezacordului cu altă
persoană, al conformării publice forţate (de către grup) a individului. Anticiparea
apariţiei surselor posibile de disonanţă permite evitarea acesteia şi, totodată, elaborarea
unor modalităţi de reducere a ei sau chiar de convertire în factor motivaţional al unor
comportamente valoroase (autoclarificări, căutări laborioase, finalizate cu “instituirea
consonanţei”, interacţiuni psihosociale de genul confruntării principiale de opinii,
argumentarea ponderată a propriilor opinii, emitere şi recepţionare efectivă a aprobării
sociale, persuadarea altora sau apel la alţii pentru cristalizarea propriilor convingeri,
cooperarea în luarea unor decizii).
Rezumînd, tendinţa de a reduce disonanţa se manifestă prin parcurgerea
următoarelor “procedee perverse”:
 Încercarea de a reconcilia “piesele de informaţie” prin suprimarea sau uitarea
informaţiei contrariante;
 Explorarea unor informaţii noi, consonante, chiar dacă nu sunt adevărate;
 Activarea agresivităţii şi respingerea, pe temeiul “falsităţii” lor, a tuturor
informaţiilor care contrazic “opiniile autentice”.

Disonanţa cognitivă nu e un mecanism universal – depinde de apartenenţa socială,

manifestîndu-se mai intens la „indivizii fără rădăcini” (Clémence), şi este tipic „claselor
medii” [v. experimentul „jucăria interzisă” – Ostfeld, Katz (1969), Clémence (1990)]

Acest fenomen, cum s-a subliniat, nu e strict individual, ci se petece în cadrul mai
larg social. Ideologiile (şi pe această cale mentalităţile) devin “ghizi” pentru o percepţie
selectivă a informaţiei. Treptat, se creează adevărate grile de percepţie prin care se

3
PSIHOLOGIE SOCIALĂ Alin Gavreliuc

cultivă mai mult sau mai puţin conştient o “inapetenţă sau chiar alergie faţă de anumite
valori şi anumite atitudini politice”. Sursele percepţiei sociale nu pot fi reduse, însă,
numai la ideologii, ele pot fi identificate în următoarele cîmpuri sociale:
 Experienţa socială a diverselor grupuri. Oricît de limitată ar fi, experienţa socială
a unui individ cuprinde:
 viaţa comunitară (de la mediul familial pînă la instituţiile
administrative);
 viaţa civică;
 relaţiile cu autorităţile (de la cele informale la cele
formale, instituţionalizate);
 influenţa evenimentelor curente;
 universul de aşteptare, speranţele şi proiectele sale;
 relaţia cu trecutul şi cu o anumită memorie socială
moştenită;
 efectele diferitelor tipuri de socializare
 Modelele de autoritate – modelele instituţionale caracteristice unei societăţi, care
ghidează comportamentul şi gîndirea cetăţenilor;
 Ideologiile existente – ansamblul “metanaraţiunilor” ce coagulează “construcţia
sensului acţiunii politice globale”.

 3. Stereotipurile şi gîndirea dogmatică

Cercetătorii problemei perpetuării stereotipurilor se focalizează asupra stabilirii

relaţiilor dintre stereotipuri şi ideologii şi insistă asupra mecanismului de elaborare a
gîndirii dogmatice. [G. Colţescu, 1995] “Gîndirea dogmatică este cea bazată
preponderent pe stereotipii”, afirma sociologul Adam Schaff [1991], acea gîndire ce
constituie o adevărată “ferecare a minţii”. O sarcină esenţială pentru analistul social şi
politic ar fi construirea de tehnici pentru înlăturarea stereotipurilor din “cît mai multe
minţi posibile”, demersul psiho-sociologic avînd un rol hotărîtor într-o astfel de
“iluminare” . Cele mai adecvate tehnici sunt, în opinia lui Schaff, analiza logică a
limbajului, din care ar trebui să rezulte utilizarea corectă a principalelor concepte din
care se structurează explicaţia vieţii sociale: “Utilizarea corectă a conceptelor nu e
doar o problemă de semantică, ci şi de desferecare a minţii, deci de vindecare de
dogmatism”.
K. Deutsch, preluînd tema propusă de Schaff, va stabili o întemeiată opoziţie între
“politica dogmei” şi “politica descoperirii”. Dacă politica dogmei îşi revendică
“abilitatea” de a evita costurile implicate de modificarea vechilor idei sau de acceptarea
unor idei înnoitoare, ea favorizează înrobirea reflecţiei unei apărări oarbe a “credinţelor
şi iluziilor îndrăgite, politica fiind bazată pe supoziţia că nici o informaţie nouă nu este
dezirabilă.” Sugerînd o depăşire a acestei determinări subterane, Deutsch adaugă:
“Acest tip de putere nu aparţine doar puterii, ea aparţine tuturor grupurilor care, deşi
solicită schimbarea, o fac în numele propriilor lor stereotipii, fără sensibilitate la
schimbarea condiţiilor lumii”. Astfel, factorul critic prin care poate fi depistată politica
dogmei devine atitudinea faţă de învăţare: “Politica descoperirii începe cu propoziţia:
[Deşi noi ştim cîte ceva despre noi înşine, despre lumea în care trăim, noi nu ştim tot ce
este de ştiut. Avem nevoie de cunoaştere suplimentară şi o căutăm în mod activ.
Procesul politic, real sau gîndit, este un mijloc de obţinere de noi cunoştinţe şi odată ce
le obţinem avem tăria să acţionăm conform lor, în ciuda preţului ce-l avem de plătit.
Cum stilul de gîndire şi de acţiune care caută mereu se prelungeşte în comportament,

4
PSIHOLOGIE SOCIALĂ Alin Gavreliuc

politica noastră poate fi mai puţin dogmatică şi mai mult orientată spre descoperire şi
chiar spre sacrificiu personal].”
Favorizînd această deschidere, analistul social se cuvine să izoleze mesajele
stereotipe şi să se “traducă” semnificaţia lor interesată, nu doar reziduală. Căci cine
stăpîneşte stereotipiile masei, poate, alimentînd iluzia libertăţii “celor mulţi”, să o
subjuge deloc inocent, înspre satisfacerea propriilor interese. Este aspectul acţional al
stereotipurilor, iar miza dezvăluirii lor e cea mai pregnantă în această zonă. Doar astfel
se poate spera într-o angajare socială conştientă şi responsabilă. Ne vom preocupa, în
cursul următor, chiar de operaţionalizarea gîndirii stereotipe în mesajele din medii şi
vom încerca să identificăm cîteva strategii posibile de “dezintoxicare” în faţa
persuasiunii perverse.