1.

Dramatizare din ,,Elogiul mamei vitrege”, de Mario Vargas Llosa

Personaje:

Justiniana, fată în casă și servitoarea mamei vitrege

Alfonso, copil de in jur de 10 ani, geniu diabolic

(Adaptare)

Justiniana: Niciodată n-ai remușcări, Fonchito?

Alfonso: Remușcări? Și de ce, Justiniana?

Justiniana: Nu fă mutra asta de mâță blândă, Foncho. Eu nu sunt ea. Pe mine nu ma cumperi cu fețișoara
asta, nici nu mă amăgești. Spune-mi adevărul odată. Nu ai remușcări? Nici măcar una?

(Alfonso râde în hohote ca un copil – dar fără nicio urmă de bătaie de joc sau rea intenție).

Alfonso: Îți jur pe Dumnezeu că habar nu am despre ce-i vorba. (pauză) Sau îmi spui o ghicitoare ?
Justita ?

Justiniana: Bagă-te în pat odata, că te poți răci. N-am nicio pofta să am grijă de tine. (după ce copilul se
pune în pat): Îți vorbesc despre dona Lucrecia, drăcușorule, și știi foarte bine asta, nu te mai preface. Nu-
ți pare rău de ce-ai făcut?

Alfonso: Ah, despre ea era vorba (plictisit). De ce mi-ar părea rău? Dacă ar fi fost mama, mi-ar fi părut.
Sau poate era?

Justiniana: Ai brodit așa lucrurile încât tatăl tău s-o dea afară din casă ca pe un câine. Ai mințit-o mai întâi
pe ea, apoi pe el. Ai făcut în așa fel încât să se despartă, când erau așa de fericiți. Din vina ta, ea trebuie
că e acuma cea mai nefericită femeie din lume. Iar don Rigoberto, de când s-a despărțit de mama ta
vitregă, și el pare un suflet chinuit. Nu-ți dai seama cât a îmbătrânit în câteva zile? Nici asta nu te face să-
ți pară rău? Și a devenit un bisericos și un evlavios cum nu s-a pomenit. Bărbații devin așa când simt că
vor muri. Și totul din vina ta, banditule!

Alfonso: Dar eu n-am făcut nimic, Justita. Eu n-am mințiti pe nimeni niciodată și cu atât mai puțin pe
tata.
Justiniana: Ai mințit pe toată lumea, Fonchito. Și m-ai mințit și pe mine, bineînțeles. Când mă gândesc că
m-ai dus de nas cu povestea că te vei omorî pentru că dona Lucrecia nu te iubea…

Alfonso: Nu era minciună. Era adevărat, era chiar așa. Dacă mama mea vitregă m-ar fi tratat și mai
departe ca în zilele acelea, m-aș fi omorât. Îți jur că m-aș fi omorât, Justita.

Justiniana : Nu te jura în deșert, că Dumnezeu te poate pedepsi. Spune-mi măcar un lucru, Fonchito?

Alfonso: Ce, Justita?

Justiniana : Ai pus totul la cale de la bun început? Prefecătoria că o iubești atâta, că te-ai urcat pe acoperiș
și-ai pândit-o când făcea baie, scrisoarea de amenințare cu moartea. Ai făcut toate astea cu bună știință?
Numai ca ea să te îndrăgească și apoi să poți merge la tatăl tău s-o acuzi că te-a corupt?

Alfonso: Eu niciodată n-am spus că ea mă corupe, Justita! Asta ai născocit-o tu, nu mă trișa. Tata a spus
că mă corupe. Eu doar am scris compoziția aceea în care povesteam ce făceam. Adevărul, deci. N-am
mințit deloc, deci. N-am nicio vină că el a alungat-o. În cel mai bun caz, ce-a spus el era adevărat. Dacă
tata o spune, e adevărat. De ce-ți bați atâta capul cu asta? Ți-ar fi convenit mai mult să pleci și tu cu ea
decât să rămâi aici?

Justiniana: Trebuia să plec imediat, e drept. (pentru sine). Presimt că și pe mine mă pândește o primejdie
aici și dacă o singură clipă nu sunt atentă, o să cad și eu în cursa din care voi ieși mai rău decât acea mama
vitregă. Ăsta nu e un copil, ci o făptură mai vicleană și mai contorsionată decât toți bătrânii pe care îi
cunosc.

Alfonso: Ești supărată pe mine de ceva?

Justiniana: Nu, nu sunt. Nu citi mult, că mâine ai școală. Noapte bună.

Alfonso: Justita?

Justiniana: Ce vrei?

Alfonso: Nu te supăra pe mine, te rog. Eu pe tine te iubesc mult. Dar tu în schimb mă urăști, nu-i așa,
Justita?

Justiniana: Nu te urăsc, prostuțule, cum să te urăsc?

Alfonso: Dacă e adevărat că nu mă urăști, dă-mi măcar un sărut de noapte bună.

Justiniana: Da, da, acuma lasă-te de năzbâtii și culca-te, Foncho. Ai făcut toate astea pentru dona Eloisa?
Pentru că n-ai vrut ca altcineva să ia locul mamei tale? Pentru că n-ai suporta ca altcineva să-i ia locul în
casă?

Alfonso: Am făcut-o pentru tine, Justita. Ca să plece de la noi și să rămânem singuri, tata, eu și cu tine.
Pentru că eu pe tine…

Justiniana: Taci din gură, copil blestemat !! Dumnezeule, Doamne, Dumnezeule… Doamne Dumnezeule…

(Servitoarea iese iar copilul râde iarași în hohote care nu par diabolice).

Dramatizare 2. ,,Mă numesc roșu”, de Orhan Pamuk

Personaje:

Șekure, o tanără mamă rămasă vaduvă ș recăsatorită

Negru: proaspătul ei soț, care fusese îndrăgostit de ea din copilărie

***Adaptare***

Șekure: Trezește-te! L-am visat pe tata. Mi-a spus ceva peste măsură de înfricoșător: tu l-ai omorât...

Negru: Nu eram oare împreună când a fost omorât tatăl tău?

Șekure: Asta știu și eu. Dar tu știai că tata va fi singur acasă.

Negru: Nu știam. Tu i-ai trimis pe copii cu slujitoarea Hayriye. Mai știau Hayriye, poate și Ester. Tu știi mai
bine decât mine cine altcineva știa.

Șekure: O voce dinăuntrul meu dă să-mi dezvăluie parcă uneori de ca a luat-o totul pe o pantă așa de rea
– să-mi spună taina acestei nefericiri. Ba chiar deschid gura, pentru ca vocea aceea să se audă, dar, la fel
ca în vis, din gâtlej nu-mi iese niciun sunet. Nici tu nu mai ești acel Negru bun și neprihănit pe care l-am
cunoscut în copilărie.

Negru: Și tatăl tău și tu l-ați izgonit pe acel Negru neprihănit.

Șekure: Dacă te-ai însurat cu mine ca să te răzbuni pe tata, să știi că ai făcut-o deja! Dar poate asta e și
pricina pentru care copiii nu te iubesc deloc.
Negru: Știu. Înainte de culcare, tu erai jos, când i-am auzit zicând, ca să aud eu, ,,Negru, Negru, pupă-mă
în fund!”

Șekure: Ar fi trebuit să-i bați. Dacă ridici mâna asupra lor, te omor!

Negru: Vâră-te aici în așternut. O să îngheți.

Șekure: Poate că n-am să mă bag niciodată în așternutul tău. Pe de altă parte, poate că amândoi am
săvârșit o greșeală, căsătorindu-ne. Se zice că nici cununia noastră n-ar fi pe potriva legii. Înainte de a
adormi, azi-noapte, am auzit sunetul pașilor lui Hasan. Nu uita că i-am auzit ani de zile sunetul pașilor, pe
vremea când locuiam cu răposatul meu bărbat. Copiii îl iubesc. Este însă nemilos. Are o sabie roșie,
păzește-te de ea!

Negru: Asta nu mă-nspăimântă.

Șekure: Dintre noi doi, tu ești și cel mai fericit, și cel mai trist. Eu mă încăpîțânez să nu fiu nefericită, să-mi
apăr copiii, în vreme ce tu te încăpățânezi să te convingi pe tine însuți. Și asta nu pentru că mă iubești pe
mine.

Negru: Nu ți-am destăinuit niciodată cât de mult te-am iubit și că m-am gândit mereu la tine... prin
caravanseraiuri pustii, prin munți golași, în nopți potopite de ninsoare...

Șekure: Dacă nu mi-ai fi destăinuit aceste lucruri, i-aș fi trezit pe copii și m-aș fi întors în casa fostului meu
bărbat. Uneori mi se pare că fostul meu bărbat se poate întoarce în orice clipă. Nu mă tem să stau cu tine
în aceeași cameră, la miez de noapte, ca să nu dea copiii peste noi, dar mă tem că, de îndată ce ne vom
îmbrățișa, o să înceapă el să bată la ușa aia...și totuși n-am să ies din încăperea asta până ce nu am să fiu
pe delin convinsă că nu ești amestecat în moartea tatei. (scurtă pauză) Te uiți la noi de sus. După ce te-ai
însurat cu mine, ai devenit trufaș. De fapt, ți-era milă de noi pentru că bărbatul meu nu s-a mai întors
acasă, iar acum ți-e milă pentru că a fost ucis tata.

Negru: Șekure Hanam, ...știi și dumneata că toate astea nu sunt adevărate. Aș face orice pentru dumneata.

Șekure: Atunci, scoală-te din așternut și așteaptă și tu ca mine, în picioare.

Negru: Nu pot așa, în cămașă de noapte.

Șekure: Înainte de uciderea tatei, veneai aici în casă peste măsură de spășit. Acum însă parcă nici tu nu
crezi în ceea ce spui și dorești ca noi, la rândul nostru, să știm că nu crezi, chiar atunci când îmi spui ,,Șekure
Hanam”.
Negru: Culcă-te aici și fii soția mea.

Șekure: Cum or să-l dibuiască pe ticălosul care l-a ucis pe tata? Dacă aflarea șui durează peste măsură, nu
e drept să locuiesc în casa asta, cu tine.

Negru: Mulțumită lui Ester și ție, Maestrul Osman și-a îndreptat toată atenția asupra cailor desenați.

Șekure: Maestrul Osman era dușmanul de moarte al tatei. Acum, bietul tata vede de acolo, de sus, că este
nevoie tocmai de el pentru a-l afla pe ucigașul lui, și suferă.

(Negru sare brusc din pat spre ea și îi stinge lumânarea din mână; se face beznă).

Negru (în șoaptă): Tatăl tău nu ne mai poate vedea acum. Suntem singuri. Spune-mi, Șekure: m-ai făcut
să simt, de îndată ce m-am întors aici, după doisprezece ani, că m-ai putea iubi, că în sufletul tău s-ar putea
găsi un loc și pentru mine. Apoi ne-am căsătorit. De când ne-am luat însă, te ferești să mă dezmierzi.

Șekure: (în șoaptă) M-am măritat cu tine de nevoie. Dacă ar fi fost să te iubesc, te-aș fi iubit în copilărie.

Negru: Spune-mi, frumoasa mea din întuneric: i-ai urmărit și îi cunoști pe toți miniaturiștii care se perindau
prin casa voastră. Care dintre ei este, după tine, ucigașul?

Șekure: Nu știu...mi-e frig... și nu izbutesc să uit de mine însămi, după cum mă gândesc și la sfeșnicul pe
care îl țin acum în mână, și la tata care ne privește, la copiii care dorm duși în așternut...E cineva în casă!

2. Dramatizare din Haruki Murakami, ,,Kafka pe malul marii”

Personaje: duduia Mimi, o pisicuță manierata și foarte bine educată

Nakata: un nene un pic mai prostuț dar care are capacitatea de a vorbi cu pisicile

(Adaptare)

****

Duduia Mimi: Mă scuzați, dar spuneați că vă numiți Nakata?

Nakata: Da, sunt Nakata. Bună ziua!

Duduia Mimi: Bună ziua! Din păcate astăzi a fost înnourat încă de dimineață, dar se pare că nu va ploua.
Nakata: Ar fi bine să nu plouă.

Duduia Mimi: Puteți să îmi spuneți Mimi. Este Mimi din La Bohème. Știți, aria, Mi chiamano Mimi.

Nakata: Aha.

Duduia Mimi: Este o operă de Puccini. Știți, stăpânul meu este înnebunit după operă. Aș vrea să v-o pot
cânta, dar, din nefercire, nu am pic de talent.

Nakata: Mă bucur să vă cunosc, duduie Mimi.

Duduia Mimi: Și eu, domnule Nakata.

Nakata: Locuiți în apropiere?

Duduia Mimi: Da, în clădirea cu etaj de acolo, la familia Tanabe. Priviți, la poartă este un BMW 530 crem.

Nakata: Aha.

Duduia Mimi: Domnule Nakata, eu sunt o pisică independentă, retrasă din fire și nu îmi place să mă
amestec în treburile altora, dar adevărul este că baiatul acesta, pe care îl numiți motanul Kawamura și cu
care ați vorbit mai devreme, nu este prea isteț. Când era mic, bietul de el a fost lovit cu bicicleta de un
copil din vecini și s-a izbit cu capul în colțul unui zid de beton. De atunci nu mai poate vorbi coerent. Prin
urmare, oricaât de răbdător ați vorbi cu el, nu cred că vă poate fi de folos. Vă urmăream mai devreme și
nu am putut să nu observ ce se întâmpla. Știu că este îndrăzneț din partea mea, dar m-am simțiti obligată
să intervin.

Nakata: Nu vă rog, nu trebuie să vă preocupe acest lucru. Primesc cu recunoștință sfatul

dumneavoastră, duduie Mimi. Nakata este la fel de încet la minte ca domnul motan Kawamura și, dacă
oamenii nu l-ar ajuta, nu ar reuși să se descurce. Părerea dumneavoastră este cât se poate de
binevenită.

Duduia Mimi: Așadar căutați o pisică pierdută. Să știți că nu trăgeam cu urechea, eu moțăiam aici mai
devreme și s-a întâmplat să-mi ajungă la urechi conversația d-voastră. Goma se numește pisicuța pe care-
o căutați?

Nakata: Întocmai. Iar domnul motan Kawamura a spus mai devreme că a văzut-o, dar mai departe
Nakata nu a înțeles nimic și este foarte amărât.
Duduia Mimi: Dacă doriți, aș putea discuta eu cu băiatul ăsta. Mă gândesc că două pisici se înțeleg mai
ușor, iar eu m-am obișnuit întrucâtva cu felul lui bizar de a vorbi. Aflu eu ce trebuie de la el, apoi vă explic
și dumneavoastră. Ce spuneți?

Nakata: M-ar ajuta enorm dacă ați face asta pentru mine.

Duduia Mimi: (către motanul Kawamura) Ascultă bine, idiotule! Cotoi împuțit ce ești. (vorbește cu motanul
un timp, apoi către Nakata). Băiatul asta trebuie pus la punct de la început, altfel nu ajungi nicăieri. Altfel
își pierde concentrarea și vorbește dinc e în ce mai incoerent. Știu că nu este vina lui că a ajuns așa și imi
este milă de el, dar ce să-i faci!

Nakata: Da...

Duduia Mimi: (după un timp, după ce a terminat de vorbit cu motanul): Ajunge, hai, pleacă! (către Nakata).
Am înțeles în mare cum stau lucrurile.

Nakata: Vă mulțumesc din suflet.

Duduia Mimi: Baiatul ăsta...motanul Kawamura, spune că a văzut-o de cîteva ori pe Goma într-un desiș,
puțin mai jos de aici. Este vorba de un teren viran pe care urmează să se construiască. Terenul a fost
năpădit de iarbă, oameni nu mai calcă pe acolo și a devenit un loc bun de hoinăreală pentru pisicile
vagaboande de prin zonă. Eu nu am prea mulți cunoscuți și mi-e teamă să nu iau purici, așa că nu prea
merg pe acolo. Știți și dumneavoastră ce pacoste sunt puricii. Foarte greu se mai scapă de ei, exact ca de
un obicei prost!

Nakata: Așa este.

Duduia Mimi: Mi-a spus că pisica semăna cu cea din fotografie. Avea blana pătată, era tânără, frumoasă,
și purta la gât o zgardă antipurici. Era foarte timidă și nu prea vorbea bine. Le-a fost clar tuturor că e o
pisică crescută în casă, neștiutoare, care s-a rătăcit.

Nakata: Ați aflat cumva când se întâmpla acest lucru?

Duduia Mimi: Ultima dată a văzut-o acum trei, patru zile, când a plouat. Atunci a fost ultima oară. Zicea
că nici pisicile din zonă nu au mai văzut-o. El e un netot, dar am insistat foarte mult și cred că, în mare, așa
stau lucrurile.

Nakata: Vă mulțumesc din tot sufletul!

Duduia Mimi: Pentru puțin. De regulă stau de vorbă doar cu mâțele astea blege din vecini și mă irită lipsa
de subiecte comune. Prin urmare, când am ocazia să mai discut cu persoane de bun simț, îmi lărgesc
orizonturile.

Nakata: Aha. Apropo, Nakata nu înțelege prea bine, macroul despre care tot vorbea domnul motan
Kawamura, era chiar macroul, peștele?

Duduia Mimi: Ah, da, băiatul acela are un vocabular foarte limitat.

Nakata: Vocabular?

Duduia Mimi: Nu știe prea multe cuvinte. Mâncarea lui preferată este macroul. Crede că cel mai rafinat
lucru din lume este macroul, Plătică, calcan, somon...nici măcar nu știe că există și asemenea delicatese.

Nakata (tușind jenat): Drept să vă spun, și lui Nakata îi place foarte mult macroul. Desigur, îmi place și
țiparul.

Duduia Mimi: Țiparul este și favoritul meu. Bine, nu pot să spun că pot mânca așa ceva oricând. În orice
caz, ce voia să spună băiatul acela, era că la puțin timp după ce pisicile au început să se adune pe terenul
vacant, în zonă și-a făcut apariția un om rău, care le vânează. Se pare că le ademenește cu ceva de
mâncare, le prinde și le bagă într-un sac. Este o metodă foarte iscusită, iar o pisică flămândă și neștiutoare
cade ușor în capcană. A prins chiar și câteva din pisicile vagaboande, care sunt extrem de precaute. Nimic
nu este mai cumplit pentru o pisică decât să fie băgată într-un sac.

Nakata: Aha. Dar oare ce face cu dânsele după ce le prinde?

Duduia Mimi: Asta nu știu. În anumite părți ale lumii se mănâncă pisici, dar, din fericire, în Japonia nu
există acest obicei. Altă variantă la care mă mai pot gândi ar fi folosirea lor la experimente științifice. Sunt
foarte multe tipuri de experimente făcute pe pisici. Am chiar o prietenă care a fost folosită într-un studiu
psihologic la Universitatea din Tokio. Prea multe variante nu ne mai rămân, poate doar persoanele
anormale cărora le place să tortureze pisici. De exemplu, le prind și le taie coada cu foarfeca.

Nakata: Și ce fac după ce le-o taie?

Duduia Mimi: Nimic, doar vor să le chinuie. Asta îi distreaza. Sunt destui oameni urâți la suflet pe lume.

Nakata: Atunci este posibil ca un astfel de om urât la suflet s-o fi prins pe pisicuța Goma?
Duduia Mimi: Da. Nici nu vreau să mă gândesc sau să-mi imaginez una ca asta, dar nu pot spune că n-ar fi
posibil. Domnule Nakata, eu nu sunt venită pe lume de foarte mult timp, dar am văzut multe lucruri
înfiorătoare. Majoritatea oamenilor au impresia că pisicile își petrec toată ziua moțăind, fără nicio treabă,
în deplină relaxare, dar viața noastră nu este atât de idilică. Pisicile sunt niște făpturi neajutorate, fragile
și umile. Nu au carapacea broaștelor țestoase și nici aripile păsărilor. Nu se pot furișa pe sub pământ
precum cârtițele și nici nu-și pot schimba culoarea precum cameleonii. Eu am avut norocul să fiu primită
în sânul familiei Tanabe, copiii lor mă îndrăgesc și eu duc o viață fără neajunsuri. De aceea știu că viața
pisicilor fără stăpân trebuie să fie cumplit de grea.

Nakata: Duduie Mimi, sunteți foarte deșteaptă.

Duduia Mimi (rușinată): Nu, nu, nici vorbă. Îmi petrec mai tot timpul zăcând în fața televizorului și așa am
ajuns să aflu o mulțime de fleacuri. Dumneavoastră vă uitați la televizor, domnule Nakata?

Nakata: Nu, Nakata nu se uită la televizor. Toată lumea vorbește foarte repede și nu reușesc să-i
urmăresc. Sunt încet la minte, nu știu să citesc și nu înțeleg prea bine ce e televizor. Uneori mai ascult
radioul, dar și acolo se vorbește rapid și obosesc. Îmi place mult mai mult să ies din casă, să stau la aer
și să mai discut cu pisicile.

Duduia Mimi: Asta așa este.

Nakata: Vă mulțumesc din suflet. Dacă nu ați fi avut amabilitatea de a-mi vorbi, cred că aș fi fost și acum
împotmolit în discuția despre macrou. Vă sunt foarte recunoscător.

Duduia Mimi: Mă bucur că v-am putut fi de ajutor. Domnule Nakata, trăim într-o lume foarte violentă și
nimeni nu poate scăpa de această violență. Vă rog să nu uitați acest lucru. Nu puteți fi niciodată prea
precaut. Este valabil atât pentru oameni, cât și pentru pisici.

Nakata: Voi ține minte acest lucru.