DOROBĂȚ ANDRA-MĂRIUCA

Clasa AMG 1B

FEBRA
Definiţii:

Febra trebuie diferentiată de hipertermie.

Febra reprezintă creşterea temperaturii corporale consecutivă unei modificări la nivelul centrului
termoreglării (hipotalamus anterior).
Hipertermia defineşte situaţiile în care creşterea temperaturii nu mai este controlată de hipotalamus.

Temperatura normală este de cca 370C (axilar) şi este cu aproximativ 0,50C mai mare central (bucal şi
rectal).
- stare subfebrilă = 37 (37,5)-380C
- stare febrilă > 380C

Temperatura normală este menţinută în condiţiile variaţiilor temperaturii mediului inconjurator prin
capacitatea centrului termoreglării de la nivelul hipotalamusului de a menţine echilibrul între termogeneză
şi termoliză.
Neuronii din hipotalamus primesc 2 tipuri de semnale:
- unul de la nervii periferici (receptorii pentru cald sau rece)
- celălalt de la temperatura sângelui care irigă zona.
Pentru a creşte producţia de căldură se declanşează tremorul; pentru scăderea temperaturii acţionează
vasodilataţia şi transpiraţia care disipează căldura de la nivelul tegumentului.
Există o variaţie diurnă a temperaturii, cu valori minime dimineaţa între orele 3-6 şi maxime spre seară
între orele 18-21.

Substanţele care produc febra se numesc substanţe pirogene şi pot fi endogene sau exogene.
- pirogenii exogeni sunt reprezentaţi în principal de microorganisme şi de toxinele lor
- pirogenii endogeni sunt citokine produse de celulele gazdei, în principal de monocite şi macrofage
(PG, IL1,6, TNFα, IFN → oricare, dacă este administrată iv, determină apariţia de febră şi frisoane
în maxim 1 oră).

Mecanismul de producere a febrei: pirogenii exogeni (endotoxine bacteriene, alte proteine străine, anumite
medicamente şi substanţe chimice) vin în contact cu celulele organismului, în special monocite şi
macrofage, determinându-le pe acestea să elibereze citokine = pirogeni endogeni care acţionează la nivelul
celulelor centrilor nervoşi de control setându-i la o temperatură mai mare de reglare în special prin
intermediul PG.

Etiologia este multiplă, în ordinea frecvenţei fiind de menţionat:

1
 1. febra infecţioasă (eg infecţii bacteriene, virale, micotice, parazitare, localizate sau generalizate)
2. febra neoplazică (eg cancere viscerale, mai ales hepatic, renal şi pulmonar, hemopatii maligne,
limfoame)
3. febra de resorbţie (eg afecţiuni tisulare necrotice de tipul infarct miocardic, infarct pulmonar sau
hematoame extinse)
4. febra autoimună (eg boli de colagen, LES, miozite şi dermatomiozite, reumatismul inflamator,
febre alergice)
5. febra endocrină (eg hipertiroidie, criza addisoniană)
6. febra medicamentoasă (prin fenomene de idiosincrazie, alergice etc)
7. febra neurologică (eg boli neurologice cu interesarea hipotalamusului pot da febră centrală → rar)
8. febra factitia (factice, falsă → provocată de pacient) (eg psihonevroze, simulare, sdr Münchausen)

Consideraţii clinice:

În multe situaţii creşterea temperaturii poate ameliora supravieţuirea deoarece virulenţa şi creşterea unor
bacterii sunt afectate la temperaturi înalte; totuşi, febra determină şi multe efecte negative cum ar fi
creşterea consumului de O2 şi a necesităţilor calorice, accelerarea catabolismului muscular (prin IL1 şi
TNFα), scăderea acuităţii psihice, creşterea riscului convulsiv.
La nou-născuţi, vârstnici, pacienţi cu insuficienţă renală sau hepatică, la pacienţi aflaţi în tratament cronic
cu glucocorticoizi etc apare hipotermia ca semn de infecţie severă, aceste persoane nereusind să genereze
febra.
Febra poate fi de scurtă durată (cca 8-10 zile) sau de lunga durată (> 10 zile).

Starea febrilă cuprinde:

1. perioada de invazie – în care temperatura creşte brusc (se asociază cu frisonul ca mecanism de
creştere a termogenezei musculare) sau progresiv
2. perioada de stare
3. perioada de efervescenţă – în care temperatura scade brusc („în criză”) sau treptat („în liză”); se
asociază transpiraţiile profuze ca mecanism de creştere a termolizei
De obicei, creşterea temperaturii nu este un element izolat, febra aparând într-o asociere de semne şi
simptome şi alcătuind sindromul febril.
Manifestările clinice ale sindromului febril includ frisonul, transpiraţia, precum şi simptome generale:
- frisonul = perceput ca o senzaţie de frig intens, se manifestă sub forma contracţiilor musculare
intense continue, însoţite de vasoconsticţie cutanată şi paloare; când este foarte intens = frison
solemn (rigor) care reprezintă un frison profund, însoţit de piloerecţie → apare de obicei în
infecţiile severe.
- transpiraţia apare prin activarea mecanismelor de pierdere a căldurii şi are ca efect scăderea
temperaturii.
- simptome generale:
*stare generală de rău cu dureri musculare, osoase, articulare = curbatură
*cefalee febrilă, adeseori cu caracter pulsatil, datorată vasodilataţiei febrile
*manifestări neuropsihice cum ar fi modificările statusului mental (insomnie, iritabilitate, alterarea
stării de conştienţă cu apariţia stărilor confuzionale, delir, halucinaţii) şi convulsiile (febra poate
precipita convulsiile la pacientul epileptic)
*pot apare şi tulburări digestive: anorexie, greaţă etc
*pot apare şi tulburări cardiovasculare: tahicardii şi tahiaritmii

2
 *febra poate reactiva virusuri latente de tipul virusului herpetic → herpes nazo-labial

Monitorizarea temperaturii şi obţinerea curbei febrile presupune cel puţin 2 termometrizări pe zi,
respectiv dimineaţa şi seara.
Tipuri de febră:
1. febra continuă, susţinută, „în platou” – este febra în care creşterea temperaturii este persistentă şi
variaţiile zilnice ale temperaturii nu depăşesc 10C (diferenţele dintre valorile maxime şi minime
sunt < 10C); (eg pneumonie, erizipel, febră tifoidă)
2. febra remitentă, „în fierăstrău” – este febra în care variaţiile zilnice ale temperaturii sunt mai mari
de 10C, fără a se ajunge însă la valori normale, febra fiind mai mare seara (diferenţele dintre
valorile maxime şi minime sunt > 10C, valorile minime rămânând în domeniul febrei); (eg
supuraţii, bronhopneumonia, TBC)
3. febra intermitentă – este febra în care există variaţii mari, cu revenire la valori normale între
episoadele febrile (există perioade de 2-3 zile de febră, întrerupte de perioade afebrile de 1-2 zile;
diferenţele dintre valorile maxime şi minime sunt mari, valorile minime ajungând în domeniul
normalului); această febră poate fi sistematizată, revenind la un număr fix de zile (eg malaria) sau
nesistematizată (eg neoplazii, infecţii urinare, angiocolite etc)
4. febra hectică – este o variantă de febră intermitentă cu variaţii zilnice mai mari de 30C (diferenţele
dintre valorile maxime şi minime sunt > 30C); (eg septicemii, TBC cavitară)
5. febra inversă – este febra în care există valori termice mai mari dimineaţa (eg TBC severă)
6. febra recurentă – este febra caracterizată prin mai multe episoade febrile separate prin perioade de
afebrilitate; (eg viroze, spirochetoze – episoadele febrile survin la 6-7 zile)
7. febra „în dromader” – este o variantă de febră recurentă cu 2 episoade, primul ca valori mai mari
şi cu o perioadă de normalizare intermediară scurtă (cca 24-48 ore); (eg viroze respiratorii)
8. febra ondulantă – este febra caracterizată prin perioade febrile prelungite cu ascensiune şi scădere
progresive, separate prin perioade de afebrilitate, urmate de repetarea ciclului; (eg caracteristică
pentru boala Hodgkin → febra Pel-Ebstein = perioade febrile de 3-10 zile urmate de perioade
afebrile de 3-10 zile, dar şi în alte limfoame, endocardite, bruceloză)
9. febra neregulată – este febra cu curbă nesistematizabilă; (eg supuraţii, stări septice)

Paraclinic

- modificările umorale corelate cu febra sunt numeroase:

*cresc reactanţii de fază acută ai inflamaţiei – proteina C reactivă, fibrinogen, VSH, α2-globuline
*HLG arată nivelul leucocitelor şi formula leucocitară (limfocite – limfocitoza (eg TBC, febra tifoidă),
neutrofile – neutrofilia (eg infecţii bacteriene), neutropenia (eg infecţii virale, LES, boli infiltrative ale
măduvei osoase), eozinofile – eozinofilia (eg reacţii de hipersensibilitate la medicamente, boala Hodgkin,
unele infecţii cu metazoare), monocite – monocitoza (eg TBC, febra tifoidă, bruceloză, limfoame))
*biochimia ar trebui să includă nivelul electroliţilor, glicemiei, ureei şi creatininei, testelor hepatice, CK
- hemoculturi
- examen de urină şi scaun
- examenul oricărei acumulări anormale de fluide (pleural, peritoneal, articular); (frotiuri, culturi)
- examen spută
- examen LCR
- radiografia toracică (examinare de rutină)

3
4