Sunteți pe pagina 1din 285

IRVIN D.

YALOM
Problema Spinoza
Prolog
Spinoza m-a intrigat multă vreme, şi ani de zile mi-am dorit să scriu despre acest îndrăzneţ
gânditor din secolul al XVII-lea, atât de singur — fără o familie, fără o comunitate —, autor al
unor cărţi ce au schimbat lumea în profunzime. El a anticipat secularizarea, statul politic
liberal democratic, precum şi apariţia ştiinţelor naturale, deschizând astfel calea spre Iluminism.
Faptul că a fost excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi cenzurat de
către creştini pentru tot restul vieţii m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina
propriilor mele înclinaţii iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de înrudire cu Spinoza a fost
întărit de informaţia că Einstein, unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein vorbea
despre Dumnezeu, vorbea despre Dumnezeul lui Spinoza — un Dumnezeu pe de-a-ntregul
echivalent cu natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanţele, un Dumnezeu „care nu joacă
zaruri cu universul" — ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă, fără excepţie, respectă legile
ordonate ale naturii.

De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche şi Schopenhauer, despre viaţa şi filosofia


cărora am publicat două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru domeniul meu, al
psihiatriei şi psihoterapiei — de pildă că ideile, gândurile şi sentimentele sunt provocate de
experienţe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă, că înţelegerea duce la
transcendenţă — şi am dorit să-i comemorez contribuţiile printr-un roman de idei.

Dar cum să scrii despre un om care a avut o viaţă foarte contemplativă, marcată de atât de puţine
evenimente exterioare remarcabile? A fost extraordinar de retras, iar propria persoană nu
transpare în scrierile sale. Nu am avut la dispoziţie niciunul dintre materialele care de obicei se
pretează la a fi povestite — drame de familie, poveşti de dragoste, de gelozie, anecdote ieşite din
comun, certuri, ciorovăieli sau regăsiri. A purtat o corespondenţă bogată, dar, după moarte,
confraţii i-au urmat instrucţiunile şi au eliminat aproape toate comentariile personale din scrisori.
Nu, n-au prea existat drame exterioare în viaţa sa: majoritatea cercetătorilor îl privesc pe Spinoza
ca pe o persoană blândă şi placidă; sunt exegeţi care îi compară viaţa cu cea a sfinţilor creştini,
unii chiar cu a lui Isus.

Aşa că m-am hotărât să scriu un roman despre viaţa sa lăuntrică. Aici, expertiza personală m-ar fi
putut ajuta la istorisirea poveştii lui Spinoza. La urma urmei, a fost şi el om, aşadar trebuie să se
fi confruntat cu aceleaşi conflicte fundamentale omeneşti care ne-au tulburat atât pe mine, cât şi
pe numeroşii mei pacienţi cu care am lucrat de-a lungul deceniilor. Trebuie să fi avut o
reacţie emoţională puternică când a fost excomunicat de către comunitatea evreiască din
Amsterdam, la vârsta de douăzeci şi patru de ani — un edict ireversibil care poruncea ca toţi
evreii, inclusiv propria-i familie, să-l evite pentru totdeauna. Niciun evreu nu mai avea voie să-i
vorbească vreodată, să facă negoţ cu el, să-i citească scrierile sau să se apropie de el la o distanţă
mai mică de patru metri şi jumătate. Şi, desigur, nimeni nu trăieşte fără să aibă o viaţă lăuntrică
cu fantezii, vise, pasiuni şi dorinţă de iubire. Cam un sfert din principala lucrare a lui
Spinoza, Etica, este dedicat „depăşirii sclaviei afectelor." Ca psihiatru, eram convins că n-ar fi
putut scrie acest capitol dacă n-ar fi trecut printr-o luptă conştientă cu propriile afecte.
Şi totuşi, am fost blocat ani de zile, căci nu găseam povestea de care are nevoie un roman —
până când o vizită în Olanda, în urmă cu cinci ani, a schimbat totul. Venisem pentru nişte
prelegeri şi, ca parte a răsplăţii mele, am solicitat şi mi s-a acordat o „zi Spinoza". Secretarul
Asociaţiei Spinoza din Olanda, un proeminent filosof spinozist, a fost de acord să petreacă o zi
cu mine vizitând toate locurile importante legate de Spinoza: locuinţele sale, mormântul şi,
principala atracţie, Muzeul Spinoza din Rijnsburg. Acolo am avut revelaţia.

Am intrat în Muzeul Spinoza din Rijnsburg, aflat la 45 de minute de mers cu maşina din
Amsterdam, cu mari aşteptări, căutând — ce anume? Poate o întâlnire cu spiritul lui Spinoza.
Poate o poveste. Dar, intrând în muzeu, am fost de îndată dezamăgit. Mă îndoiam că acest
muzeu mic, sărăcăcios m-ar fi putut apropia de Spinoza. Singurele lucruri cu un vag caracter
personal erau cele 151 de volume din biblioteca lui Spinoza, aşa că m-am îndreptat imediat spre
ele. Gazdele mi-au permis accesul liber şi am luat una după alta aceste cărţi din secolul al XVII-
lea, mirosindu-le şi ţinându-le în mână, încântat să ating obiecte atinse cândva de mâinile lui
Spinoza.

Dar reveria mi-a fost imediat întreruptă de vocea gazdei:

— Desigur, Dr. Yalom, lucrurile lui — patul, îmbrăcămintea, încălţămintea, condeiele şi cărţile
— au fost scoase la licitaţie după moartea sa pentru plata cheltuielilor de înmormântare. Cărţile
au fost vândute şi împrăştiate în lumea largă, dar, din fericire, notarul a întocmit o listă completă
a acestor cărţi înainte de licitaţie şi, 200 de ani mai târziu, un filantrop evreu a pus laolaltă
majoritatea titlurilor, folosind aceleaşi ediţii, din aceiaşi ani şi publicate în aceleaşi oraşe. Aşadar,
noi o numim biblioteca lui Spinoza, dar de fapt este o copie. Degetele lui n-au atins niciodată
aceste cărţi.

M-am îndepărtat de bibliotecă şi am privit portretul de pe perete. Treptat am simţit cum mă


topesc în ochii aceia imenşi, trişti, ovali, cu pleoape groase, aproape ca o experienţă mistică —
lucru rar pentru mine. Dar apoi gazda mi-a spus:

— Poate nu ştiaţi, dar nu aşa arăta cu adevărat Spinoza. Aceasta e doar o reprezentare
imaginată de un artist, pe baza câtorva rânduri care-1 descriau. Dacă au existat desene cu
Spinoza făcute în timpul vieţii sale, ele nu au supravieţuit.

Poate o poveste despre eschivarea absolută, mi-am zis.

în timp ce examinam dispozitivul de şlefuit lentile din cea de-a doua încăpere — care, la fel, nu
era cel pe care îl folosise el, spunea plăcuţa din muzeu, ci unul similar — am auzit-o pe una
dintre gazdele mele din bibliotecă pomenind de nazişti.

Am revenit în bibliotecă.

— Poftim? Naziştii au fost aici? în acest muzeu?

— Da, la câteva luni după blitzkriegul din Olanda, trupele ERR au venit cu ditamai maşinile şi
au furat tot — cărţi, un bust şi un portret al lui Spinoza — tot. Le-au încărcat, apoi le-au sigilat şi
au expropriat muzeul.

— ERR? Ce înseamnă asta?

— Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg. Trupele de şoc ale liderului nazist Rosenberg — adică
Alfred Rosenberg, cel mai important ideolog nazist antisemit. El era responsabilul cu jaful în Cel
de-al Treilea Reich şi, sub comanda lui Rosenberg, trupele ERR au jefuit întreaga Europă — la
început, doar bunuri evreieşti, iar ulterior, pe măsură ce războiul a continuat, orice lucru de
valoare.

— Deci aceste cărţi i-au fost confiscate de două ori lui Spinoza? am întrebat. Vreţi să spuneţi
că aceste cărţi au trebuit achiziţionate din nou, ca biblioteca să fie refăcută pentru a doua oară?

— Nu, în mod miraculos, aceste cărţi au supravieţuit şi au fost aduse înapoi după război, cu
doar câteva exemplare lipsă.

— Uimitor! Există, totuşi, o poveste, m-am gândit. Dar de ce să-şi fi bătut Rosenberg capul cu
aceste cărţi? Ştiu că unele au o valoare modestă — fiind din secolul al XVII-lea şi chiar mai
vechi —, dar de ce n-au intrat pur şi simplu în Amsterdam Rijksmuseum să înşface
un Rembrandt care valorează de cincizeci de ori cât toată această colecţie?

— Nu, nu despre asta e vorba. N-a fost vorba despre bani. Trupele ERR aveau un interes
suspect pentru Spinoza. în raportul său oficial, ofiţerul lui Rosenberg, nazistul care s-a ocupat
efectiv de jefuirea bibliotecii, a scris o propoziţie semnificativă: „Conţine lucrări
timpurii valoroase de mare importanţă pentru cercetarea chestiunii Spinoza". Puteţi vedea
raportul pe internet, dacă doriţi, se află printre documentele oficiale de la Nürnberg.

Eram şocat. „O cercetare a «chestiunii Spinoza» făcută de nazişti? Nu înţeleg. Ce-a vrut să
spună? Ce însemna această chestiune Spinoza pentru nazişti?"

Ca la un semn, gazdele mele au ridicat din umeri şi şi-au întors palmele în sus.

Am insistat.

— Vreţi să spuneţi că din cauza acestei chestiuni Spinoza ei au protejat cărţile de aici şi nu le-
au ars, aşa cum au ars o parte atât de mare din Europa?

Ei au dat din cap aprobator.

— Şi unde a fost păstrată biblioteca în timpul războiului?

— Nimeni nu ştie. Cărţile pur şi simplu au dispărut timp de cinci ani şi au reapărut în 1946,
într-o mină de sare din Germania.

— O mină de sare? Uimitor! Am apucat una dintre cărţi — un exemplar al Iliadei din secolul al
XVII-lea — şi am spus, în timp ce-i mângâiam coperta: Deci această carte de poveşti antice are
propria-i poveste.
Gazdele m-au dus să văd şi restul casei. Venisem într-un moment prielnic — puţini vizitatori
văzuseră şi cealaltă jumătate a clădirii, întrucât fusese ocupată timp de secole de către o familie
de muncitori. Dar ultimul membru al familiei murise recent, iar Societatea Spinoza
achiziţionase urgent imobilul şi tocmai începea reconstrucţia pentru a-1 adăuga muzeului. M-am
plimbat printre resturile de moloz din modesta bucătărie şi din camera de zi şi am urcat apoi
scările înguste, abrupte, spre dormitorul mic, neinteresant. Am cercetat rapid camera simplă şi
am început să cobor, când am zărit o crăpătură îngustă, de 0,5 pe 0,5 metri într-un colţ al
tavanului.

— Ce e asta?

Bătrânul îngrijitor a urcat câteva scări pentru a vedea şi mi-a spus că era o trapă ce ducea la o
mansardă minusculă unde două evreice, o mamă vârstnică şi fiica ei, se ascunseseră de nazişti pe
toată durata războiului.

— Le-am hrănit şi le-am îngrijit.

Incredibil! Patru din cinci evrei olandezi fuseseră ucişi de către nazişti! însă la etaj, în casa lui
Spinoza, ascunse în pod, două evreice fuseseră îngrijite cum se cuvine pe toată durata războiului.
Iar la parter, micul Muzeu Spinoza fusese jefuit, sigilat şi expropriat de către un ofiţer din trupele
de şoc ale lui Rosenberg, care considera că biblioteca acestuia i-ar putea ajuta pe nazişti să
rezolve „chestiunea Spinoza". Dar ce însemna pentru ei această chestiune Spinoza? Mă întrebam
dacă nazistul Alfred Rosenberg nu îl căutase şi el pe Spinoza, prin metode proprii, din motive
personale. Intrasem în muzeu cu un mister şi îl părăseam cu două.

La scurt timp, am început să scriu.

Capitolul întâi
Capitolul doi
Capitolul trei
Capitolul patru
Capitolul cinci
Capitolul opt
Capitolul nouă
Capitolul zece
Capitolul cincisprezece
Capitolul şaisprezece
Capitolul optsprezece
Capitolul nouăsprezece
Capitolul douăzeci
Capitolul douăzeci şi doi
Capitolul douăzeci şi patru
Capitolul douăzeci şi şase
Capitolul douăzeci şi opt
Capitolul treizeci
Capitolul treizeci şi unu
Capitolul treizeci şi doi
Capitolul treizeci şi trei
Epilog
Adevăr sau ficţiune? Clarificări
Mulţumiri
Capitolul întâi
Amsterdam — aprilie 1656

în timp ce ultimele raze de lumină alunecă peste apele canalului Zwanenburgwal, Amsterdamul
îşi încetează activitatea. Vopsitorii îşi adună ţesăturile purpurii, puse la uscat pe malurile de
piatră ale canalului. Comercianţii coboară storurile şi trag obloanele dughenelor din piaţă. Câţiva
muncitori care se târăsc spre case se opresc pentru o gustare cu gin olandez la standurile cu
heringi de pe canal şi apoi îşi continuă drumul. Amsterdamul se mişcă încet: oraşul e în doliu,
încă în convalescenţă după ciuma care, cu doar câteva luni în urmă, a ucis unul din nouă
locuitori.

La câţiva metri de canal, pe Breestraat, la nr. 4, Rembrandt van Rijn, falit şi niţel afumat, aplică o
ultimă trăsătură de penel picturii sale Jacob binecuvântând pe fiii lui Iosif se semnează în colţul
din dreapta, jos, îşi azvârle paleta pe podea şi se întoarce pentru a coborî scara îngustă, spiralată.
Imobilul, care peste trei secole va deveni muzeu şi casă memorială, este, în această zi, martor
al ocării suferite de pictor. Casa roieşte de ofertanţi care aşteaptă ca toate bunurile artistului să fie
licitate. Dând morocănos la o parte mulţimea de gură-casă de pe scară, el iese pe uşa din faţă,
inhalează aerul sărat şi se îndreaptă poticnit spre taverna din colţ.

La Delft, 70 de kilometri spre sud, un alt artist îşi începe ascensiunea. Johannes Vermeer, în
vârstă de 25 de ani, îşi priveşte pentru ultima dată noua pictură, Codoaşa. îşi plimbă privirea de
la dreapta la stânga. Prima dată, prostituata într-o haină de un galben ţipător. în regulă, în regulă.
Galbenul luceşte precum lumina vie a soarelui. Şi grupul de oameni din jurul ei. Excelent —
oricare dintre ei ar putea să iasă din tablou şi să înceapă o conversaţie. Se apleacă pentru a
surprinde mai de aproape privirea micuţă, dar tăioasă a tânărului şmecher, cu pălărie de filfizon.
Vermeer dă din cap aprobator spre replica sa miniaturală. Satisfăcut la culme, se semnează cu o
înfloritură în colţul din dreapta, jos.

Revenind la Amsterdam, pe Breestraat, la doar două clădiri distanţă de pregătirile pentru licitaţia
de la domiciliul lui Rembrandt, un neguţător în vârstă de 23 de ani (născut cu numai câteva zile
înainte de Vermeer, pe care îl va admira, dar nu-1 va întâlni niciodată) se pregăteşte să-şi închidă
prăvălia de import-export. Pare prea delicat şi frumos pentru un neguţător. Trăsăturile sale sunt
perfecte, pielea sa măslinie fără pată, ochii săi întunecaţi, mari şi plini de viaţă.

Privi pentru ultima dată în jur: multe dintre rafturi sunt la fel de goale ca buzunarele lui. Piraţii
interceptaseră ultimul său transport din Bahia, şi nu avea nici cafea, nici zahăr sau cacao. Timp
de o generaţie, familia Spinoza condusese o prosperă afacere de import-export angro, dar acum
cei doi fraţi Spinoza, Gabriel şi Bento, trebuiau să se mulţumească cu o mică prăvălie de vânzare
cu amănuntul. Trăgând în piept aerul plin de praf, Bento Spinoza identifică, cu resemnare,
excrementele fetide de şobolan care însoţeau aroma de smochine uscate, stafide, ghim-bir
confiat, migdale şi năut şi aburii de vin acru spaniol. Ieşi din prăvălie şi îşi începu, ca în fiecare
zi, lupta cu lacătul ruginit ce fereca uşa de la intrare. O voce necunoscută, adresându-i-se într-o
portugheză pompoasă, îl făcu să tresară.
— Dumneata eşti Bento Spinoza?

Spinoza se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu doi străini, tineri şi obosiţi, care păreau să fi bătut
cale lungă. Unul era înalt, cu un cap masiv, zdravăn, aplecat înainte, parcă prea greu pentru a fi
ţinut drept. Avea haine de calitate, dar murdare şi şifonate. Celălalt, în haine ţărăneşti zdren-|ulte,
stătea în spatele tovarăşului său. Avea părul lung, Încâlcit, ochii negri, bărbia îndrăzneaţă şi un
nas viguros, lira foarte ţeapăn. Doar ochii i se mişcau, jucându-i în cap ca nişte mormoloci
înfricoşaţi.

Spinoza aprobă din cap precaut.

— Numele meu este Jacob Mendoza, spuse cel mai înalt. Trebuie să ne primeşti. Trebuie să-ţi
vorbim. Acesta e vărul meu, Franco Benitez, pe care tocmai l-am adus din Portugalia. Vărul
meu, şi Jacob îşi puse mâna pe umărul lui Franco, e într-o criză.

— Da, răspunse Spinoza. Şi?

— într-o criză profundă.

— Da. Şi de ce mă căutaţi pe mine?

— Ni s-a spus că tu eşti cel care ne poate oferi ajutor. Poate singurul.

— Ajutor?

— Franco şi-a pierdut credinţa. Se îndoieşte de tot. De toate ritualurile religioase. De


rugăciune. Chiar şi de prezenţa lui Dumnezeu. E înspăimântat tot timpul. Nu are somn. Vorbeşte
despre sinucidere.

— Şi cine v-a prostit să veniţi aici? Eu nu sunt decât un negustoraş care are o mică afacere. Şi
nu una foarte profitabilă, după cum vedeţi. Spinoza arătă spre fereastra prăfuită prin care se
vedeau rafturile pe jumătate goale. Rabinul Mortera e îndrumătorul nostru spiritual. La el trebuie
să mergeţi.

— Am ajuns ieri, şi azi-dimineaţă ne-am propus să facem întocmai. Dar proprietarul nostru, un
văr îndepărtat, a fost de altă părere. „Franco are nevoie de ajutor, nu de un judecător", a spus el.
Ne-a povestit că Rabinul Mortera e sever cu cei care se îndoiesc, că el consideră că pe toţi evreii
din Portugalia care s-au convertit la creştinism îi aşteaptă osânda veşnică, chiar dacă au fost siliţi
să aleagă între convertire şi moarte. „Rabinul Mortera nu îl va face pe Franco decât să se simtă şi
mai rău.

Mergeţi la Bento Spinoza. El e înţelept în astfel de probleme", aşa a zis.

— Ce vorbe sunt acestea? Eu sunt doar un simplu negustoraş...

— El susţine că dacă n-ai fi fost obligat să intri în afaceri din cauza morţii fratelui tău mai mare
şi a tatălui tău, ai fi fost următorul mare rabin al Amsterdamului.
— Trebuie să plec. Am o întâlnire.

— Mergi la slujba de Sabat de la sinagogă? Da? Şi noi. îl duc pe Franco, căci trebuie să revină
la credinţă. Putem merge cu tine?

— Nu, mă duc la un alt fel de întâlnire.

— Ce fel de întâlnire? întrebă Jacob, dar apoi imediat îşi înghiţi vorba. îmi pare rău. Nu-i
treaba mea. Eventual ne putem întâlni mâine? Eşti dispus să ne ajuţi în ziua de Sabat? E voie,
căci aceasta e o mitzvah, o poruncă. Avem nevoie de tine. Vărul meu este în pericol.

— Interesant. Spinoza clătină din cap. N-am mai auzit de o astfel de cerere. îmi pare rău, dar te
înşeli. Nu am nimic de oferit.

Franco, care privise în pământ cât vorbise Jacob, îşi ridică acum ochii şi vorbi pentru prima dată:

— îţi cer puţin, doar câteva vorbe cu tine. Poţi să refuzi tu un frate evreu? E datoria ta faţă de
un călător. Am fost silit să părăsesc Portugalia la fel cum tatăl tău şi familia ta au trebuit să fugă,
să scape de Inchiziţie.

— Dar ce pot eu să...

— Tatăl meu a fost ars pe rug cu numai un an în urmă. Crima sa? S-au găsit pagini din Tora
îngropate în grădina din spatele casei noastre. Fratele tatălui meu, tatăl lui Jacob, a fost ucis la
scurt timp după aceea. Am o întrebare. Gândeşte-te la această lume, în care un fiu trebuie
să miroasă carnea arsă a tatălui său. Unde este Dumnezeul care a creat o astfel de lume? De ce
îngăduie astfel de lucruri? Mă poţi învinui că întreb asta? Franco îl privi stăruitor în ochi pe
Spinoza câteva clipe şi apoi continuă:

Cu siguranţă că un om ce poartă numele de „binecuvântat", Bento în portugheză şi Baruch în


ebraică, nu va refuza să discute cu mine.

Spinoza aprobă solemn.

— Voi discuta cu tine, Franco. Mâine la prânz?

— La sinagogă? întrebă Franco.

— Nu, aici. Hai să ne întâlnim aici, la prăvălie. Va fi deschis.

— La prăvălie? Deschis? sări Jacob. Şi Sabatul?

— Fratele meu mai mic, Gabriel, reprezintă familia Spinoza la sinagogă.

— Dar în Tora cea sfântă, insistă Jacob, ignorându-1 pe Franco, care-1 trăgea de mânecă, scrie
că e voia lui Dumnezeu să nu lucrăm în ziua de Sabat, că trebuie să petrecem această zi sfântă
aducându-I rugăciuni şi ascultându-I poruncile.
Spinoza se întoarse şi vorbi încet, ca un profesor unui tânăr elev:

— Spune-mi, Iacob, crezi că Dumnezeu este atotputernic?

Jacob dădu din cap aprobator.

— Că Dumnezeu este perfect? Autosuficient?

Jacob fu iarăşi de acord.

— Atunci cu siguranţă vei fi de acord că, prin definiţie, o fiinţă perfectă şi suficientă nu are
nevoi, lipsuri, pofte, dorinţe. Nu-i aşa?

Jacob se gândi, ezită, iar apoi aprobă din cap prudent. Spinoza observă un început de zâmbet pe
chipul lui Franco.

— Atunci, continuă Spinoza, eu susţin că Dumnezeu nu are nicio dorinţă cu privire la cum, sau
chiar la dacă II slăvim. Permite-mi, aşadar, Jacob, să-l iubesc pe Dumnezeu în felul meu.

Franco făcu ochii mari. Se întoarse spre Jacob parcă pentru a spune:

— Ai văzut, ai văzut? Ăsta e omul pe care îl caut!


Capitolul doi
Reval, Estonia — 3 mai 1910

Ora: 16.00

Locul: O bancă de pe holul principal, în faţa biroului directorului Epstein de la Petri-Realschule

Pe bancă se frământă Alfred Rosenberg, în vârstă de şaisprezece ani, care nu e sigur de ce a fost
chemat în biroul directorului. Alfred are un trup vânjos, ochi de un albastru metalic şi un chip
germanic bine proporţionat; o şuviţă de păr castaniu atârnă tocmai în unghiul dorit deasupra
frunţii. Nu are cearcăne întunecate la ochi — ele vor apărea mai târziu. îşi ţine bărbia ridicată.
Poate că e sfidător, dar pumnii care se strâng şi se relaxează arată teamă.

El arată ca oricine şi, în acelaşi timp, ca nimeni altul. E aproape bărbat, cu o viaţă întreagă în
faţă. Peste opt ani, va pleca de la Reval la München şi va deveni un prolific jurnalist antibolşevic
şi antisemit. Peste nouă ani, va auzi un discurs impresionant la o întrunire a
Partidului Muncitoresc German, ţinut de o tânără speranţă, un veteran din Primul Război
Mondial pe nume Adolf Hitler, iar Alfred se va înscrie în partid la scurt timp după Hitler. Peste
20 de ani va pune jos stiloul şi va rânji triumfător terminând de scris ultima pagină a cărţii sale,
Mitul secolului XX. Menită să devină un bestseller şi să se vândă în milioane de exemplare,
aceasta va furniza o mare parte din fundamentul ideologic al partidului nazist şi va oferi o
justificare pentru nimicirea evreilor din Europa. Peste 30 de ani, trupele sale vor năvăli într-un
mic muzeu olandez din Rijnsburg şi vor confisca biblioteca personală a lui Spinoza cuprinzând
151 de volume. Iar peste 36 de ani, ochii săi încercănaţi vor părea uimiţi şi va răspunde dând din
cap „Nu" atunci când călăul american de la Nürnberg îl va întreba: „Aveţi ceva de spus?"

Tânărul Alfred auzi ecoul unor paşi care se apropiau pe coridor şi, zărindu-1 pe Herr Schăfer,
mentorul şi profesorul său de germană, sări în picioare pentru a-1 saluta. Herr Schăfer se
mulţumi să se încrunte şi să-şi încline discret capul când trecu pe lângă elev şi deschise
uşa directorului. Dar chiar înainte să intre, ezită, se întoarse spre Alfred şi, cu o voce nelipsită de
îngăduinţă, şopti:

— Rosenberg, m-ai dezamăgit, ne-ai dezamăgit pe toţi cu decizia ta neînţeleaptă din discursul
de aseară. Această decizie neînţeleaptă nu este anulată de faptul că ai fost ales reprezentantul
clasei. Chiar şi aşa, continui să cred că promiţi. Vei absolvi în numai câteva săptămâni. Nu
te prosti acum.

Discursul electoral din seara precedentă! A, deci asta era. Alfred se plesni cu palma peste frunte.
Desigur, de asta am fost chemat aici. Deşi aproape toţi cei 40 de colegi ai săi din ultimul an
fuseseră acolo — cei mai mulţi, germani din ţările baltice şi doar o mână de ruşi,
estonieni, polonezi şi evrei —, Alfred îşi îndreptase toate comentariile de campanie către
majoritatea germană şi le înflăcărase spiritele vorbind despre misiunea de păstrători ai
nobilei culturi germane. „Păstraţi pură rasa noastră", le spusese el. „Nu o slăbiţi prin uitarea
tradiţiilor noastre nobile, prin acceptarea ideilor inferioare, prin amestecul cu rasele inferioare."
Poate că ar fi trebuit să se oprească acolo. Dar se lăsase dus de val. Poate că mersese prea
departe.

Reveria îi fu întreruptă de deschiderea uşii zdrahonice, înaltă de trei metri, şi de vocea


răsunătoare a directorului Epstein:

— Herr Rosenberg, bitte, pofteşte.

Alfred intră şi îi văzu pe director şi pe profesorul său de germană aşezaţi în capul unei mese
lungi din lemn masiv, închis la culoare. Se simţea întotdeauna mic în prezenţa directorului
Epstein, care avea peste 1,80 m înălţime şi ale cărui ţinută impunătoare, ochii pătrunzători
şi barba bogată, bine îngrijită, întruchipau autoritatea.

Directorul Epstein îl invită pe Alfred să se aşeze pe un scaun din capul mesei. Acesta era vizibil
mai mic decât cele două scaune înalte de la celălalt capăt al mesei. Directorul nu pierdu vremea
şi intră în miezul problemei.

— Deci, Rosenberg, eu sunt de origine evreiască, nu-i aşa? Şi soţia mea este tot evreică, nu-i
aşa? Iar evreii sunt o rasă inferioară şi nu ar trebui să le predea germanilor? Şi, din câte înţeleg,
să nu fie în niciun caz ridicaţi la rangul de director?

Niciun răspuns. Alfred expiră, încercând să se facă cât mai mic în scaunul său, şi puse capul în
pământ.

— Rosenberg, am descris corect poziţia ta?

— Domnule... Ăăă, domnule, am vorbit fără să gândesc. Am făcut aceste observaţii doar la
modul general. Era un discurs electoral şi am vorbit în acest fel pentru că asta doreau ei să audă.

Cu colţul ochiului, Alfred îl văzu pe Herr Schăfer lăsându-se în scaun, scoţându-şi ochelarii şi
frecându-se la ochi.

— O, înţeleg. Ai vorbit la modul general? Dar acum iată-mă în faţa ta, nu în general, ci în
particular.

— Domnule, eu spun doar ceea ce cred toţi germanii. Că trebuie să ne apărăm rasa şi cultura.

— Iar eu şi evreii?

Alfred puse iar capul în pământ, tăcut. Ar fi vrut să privească pe fereastră, aflată la jumătatea
mesei, dar îl privi pe director, cu teamă.

— Da, desigur, nu poţi răspunde. Poate că limba nu-ţi va mai fi la fel de ascuţită dacă îţi voi
spune că descendenţa mea şi a soţiei mele e pur germană şi că strămoşii noştri au venit în zona
baltică în secolul al XIV-lea. Mai mult, suntem luterani practicanţi.
Alfred dădu încet din cap.

— Şi totuşi, ne-ai făcut pe mine şi pe soţia mea evrei, continuă directorul.

— Nu am spus asta. Am spus doar că au existat zvonuri...

— Zvonuri pe care le-ai răspândit bucuros, pentru propriul avantaj în alegeri. Şi spune-mi,
Rosenberg, pe ce fapte se bazează zvonurile? Sau vin de nicăieri?

— Fapte? Alfred clătină din cap. Aăă, poate numele dumneavoastră?

— Deci Epstein e un nume evreiesc? Toţi cei care se numesc Epstein sunt evrei, asta e? Sau
jumătate? Sau doar unii? Sau poate doar unul dintr-o mie? Ce arată investigaţiile tale ştiinţifice?

Niciun răspuns. Alfred clătină din cap.

— Vrei să spui că, în ciuda educaţiei ştiinţifice şi filosofice primite la şcoala noastră, nu te
gândeşti niciodată cum anume ştii ceea ce ştii? Nu este asta una dintre lecţiile fundamentale ale
Iluminismului? Te-am dezamăgit noi? Sau tu pe noi?

Alfred păru consternat. Herr Epstein bătu darabana cu degetele în masa cea lungă, apoi continuă:

— Şi numele tău, Rosenberg? Şi numele tău este un nume evreiesc?

— Sunt sigur că nu.

— Eu nu sunt atât de sigur. Dă-mi voie să-ţi spun câte ceva despre nume. în perioada
Iluminismului, în Germania... Directorul Epstein făcu o pauză şi apoi se răsti: Rosenberg, ştii
dumneata când şi ce anume a fost Iluminismul?

Aruncând o privire spre Herr Schăfer şi cu o voce rugătoare, Alfred răspunse sfios:

— A fost în secolul al XVIII-lea şi... şi a fost epoca... epoca raţiunii şi ştiinţei?

— Da, corect. Bun. Lecţiile lui Herr Schăfer n-au fost în van. Ulterior, în acelaşi secol, în
Germania au fost adoptate măsuri de transformare a evreilor în cetăţeni germani, iar aceştia au
fost obligaţi să aleagă şi să plătească pentru nume germane. în cazul în care refuzau să plătească,
puteau primi nume ridicole, precum Schmutzfinger sau Drecklecker. Majoritatea evreilor au
acceptat să plătească pentru un nume mai frumos sau mai elegant, poate de floare — cum ar fi
Rosenblum — sau nume asociate într-un fel cu natura, ca Greenbaum. Şi mai populare au fost
numele de castele. De exemplu, castelul Epstein avea conotaţii nobile şi aparţinuse unei mari
familii din Sfântul Imperiu Roman, iar numele acestuia a fost ales adesea de către evreii care
trăiau în vecinătatea lui în secolul al XVIII-lea. Unii evrei au plătit sume mai mici pentru nume
tradiţionale evreieşti, cum ar fi Levy sau Cohen. Acum, numele tău, Rosenberg, este, la rândul
său, un nume foarte vechi. Dar, de peste un veac, a renăscut. El a devenit un nume evreiesc
comun în patria noastră şi, te asigur că dacă vei face, când vei face, o excursie prin ţară, vei
vedea priviri şi zâmbete afectate şi vei auzi zvonuri despre strămoşii evrei din genealogia ta.
Spune-mi, Rosenberg, când se va întâmpla asta, ce le vei răspunde?

— Voi urma exemplul dumneavoastră, domnule, şi le voi vorbi despre originile mele.

— Am cercetat personal genealogia familiei mele până în urmă cu câteva secole. Dar
dumneata?

Alfred clătină din cap.

— Ştii să faci o astfel de cercetare?

încă o clătinare de cap.

— Atunci, unul dintre proiectele dumitale de cercetare pentru absolvire constă în a învăţa
detaliile cercetării genealogice şi apoi a face o cercetare a propriilor strămoşi.

— Unul dintre proiectele mele, domnule?

— Da, vor exista două proiecte, pentru a elimina orice dubiu cu privire la calificarea dumitale
de a absolvi, precum şi de a fi admis la Institutul Politehnic. După discuţia noastră de astăzi, Herr
Schăfer şi cu mine vom decide cu privire la încă un proiect edificator.

— Da, domnule. Alfred deveni tot mai conştient de precaritatea situaţiei în care se afla.

— Spune-mi, Rosenberg, continuă directorul Epstein, ştiai că la întrunirea de aseară au fost


prezenţi elevi evrei?

Alfred aprobă anemic. Directorul Epstein întrebă:

— Şi te-ai gândit la sentimentele şi la reacţia lor faţă de spusele tale cum că evreii ar fi
nevrednici de această şcoală?

— Cred că întâia mea datorie este faţă de Patrie şi faţă de protejarea purităţii măreţei noastre
rase ariene, forţa creatoare a tuturor civilizaţiilor.

— Rosenberg, alegerile s-au încheiat. Scuteşte-mă de discursuri. Răspunde-mi la întrebare. Te-


am întrebat despre sentimentele evreilor din public.

— Eu cred că, dacă nu suntem atenţi, rasa evreiască ne va doborî. Evreii sunt slabi. Sunt nişte
paraziţi. Inamicul veşnic. Rasa opusă valorilor şi culturii ariene.

Surprinşi de vehemenţa elevului, directorul Epstein şi Herr Schăfer schimbară priviri îngrijorate.
Directorul Epstein continuă.

— Se pare că vrei să eviţi întrebarea pe care ţi-am adresat-o. Să încerc altfel. Evreii sunt o rasă
slabă, parazitară, inferioară?

Alfred dădu aprobator din cap.


— Atunci spune-mi, Rosenberg, cum poate o astfel de rasă slabă să ameninţe atotputernica
noastră rasă ariană?

în timp ce Alfred încerca să formuleze un răspuns, Herr Epstein continuă:

— Spune-mi, Rosenberg, l-ai studiat pe Darwin la orele lui Herr Schăfer?

— Da, răspunse Alfred, la cursul de istorie al lui Herr Schăfer şi, de asemenea, la cursul de
biologie al lui Herr Werner.

— Şi ce ştii dumneata despre Darwin?

— Ştiu despre evoluţia speciilor şi selecţia naturală.

— A, da, cei mai adaptaţi supravieţuiesc — selecţia naturală. Desigur, ai citit cum se cuvine
Vechiul Testament la cursul de religie, nu-i aşa?

— Da, la cursul lui Herr Millier.

— Deci, Rosenberg, să luăm în considerare faptul că aproape toate popoarele şi culturile — şi


au fost cu zecile — descrise în Biblie au dispărut. Corect?

Alfred aprobă din cap.

— Poţi numi câteva dintre aceste popoare dispărute?

Lui Alfred i se puse un nod în gât:

— Fenicienii, moabiţii... şi edomiţii.

Alfred îl privi pe Herr Schăfer, care aprobă din cap.

— Excelent. Dar sunt toate moarte şi dispărute. Cu excepţia evreilor. Evreii au supravieţuit. Nu
ar susţine deci Darwin că evreii sunt cei mai adaptaţi dintre toţi? Mă urmăreşti?

Alfred îi răspunse cu viteza fulgerului:

— Dar nu prin propria lor forţă. Ei au fost paraziţi şi au tras în jos rasa ariană, împiedicând-o să
se adapteze şi mai bine. Ei supravieţuiesc doar sugându-ne puterea şi aurul şi bogăţia.

— Aha, deci nu joacă corect, spuse directorul Epstein. Sugerezi că există loc pentru echitate în
marele sistem al naturii. Cu alte cuvinte, animalul nobil, în lupta sa pentru supravieţuire, nu
trebuie să se folosească de camuflaj sau de vicleşuguri vânătoreşti? Ciudat, nu-mi amintesc
nimic în opera lui Darwin despre echitate.

Alfred, pus în încurcătură, tăcu.


— Ei bine, să lăsăm asta, zise directorul. Să ne gândim la alt aspect. Desigur, Rosenberg, vei fi
de acord că rasa evreiască a dat oameni de excepţie. Gândeşte-te la Domnul nostru Isus, care s-a
născut evreu.

Din nou, Alfred răspunse rapid:

— Am citit că Isus s-a născut în Galileea, nu în Iudeea, unde trăiau evreii. Chiar dacă unii
galileeni au ajuns, în cele din urmă, să practice iudaismul, ei n-aveau nicio picătură de sânge
israelit autentic.

— Poftim? Directorul Epstein îşi aruncă mâinile în aer şi se întoarse spre Herr Schăfer
întrebând: De unde-i vin ideile acestea, Herr Schăfer? Dacă ar fi fost adult, l-aş fi întrebat ce a
băut. Asta predai dumneata la cursul de istorie?

Herr Schăfer negă şi se întoarse spre Alfred.

— Cum ţi-au venit aceste idei? Spui că le-ai citit, dar nu la ora mea. Ce citeşti dumneata,
Rosenberg?

— O carte nobilă, domnule. Fundamentele secolului al XIX-lea.

Herr Schăfer se lovi peste frunte şi se prăbuşi în scaun.

— Ce-i asta? întrebă directorul Epstein.

— Cartea lui Houston Stewart Chamberlain, răspunse Herr Schăfer. E englez, acum e ginerele
lui Wagner. Scrie istorii închipuite, adică istorii pe care le inventează pe măsură ce le scrie.

Se întoarse înapoi spre Alfred.

— Cum ai dat peste cartea lui Chamberlain?

— Am citit o parte acasă la unchiul meu şi apoi am mers s-o cumpăr de la librăria de vizavi.
Nu o aveau, dar au comandat-o pentru mine. Citesc la ea de o lună.

— Cât entuziasm! Aş vrea să fi fost atât de entuziasmat de textele de la curs, spuse Herr
Schăfer, arătând spre rafturile cu cărţi legate în piele care căptuşeau peretele din biroul
directorului. Măcar de un singur text de la curs!

— Herr Schăfer, întrebă directorul, cunoaşteţi această lucrare, pe acest Chamberlain?

— în măsura în care îmi doresc să cunosc opera oricărui pseudoistoric. Este un popularizator al
lui Arthur Gobineau, rasistul francez ale cărui scrieri despre superioritatea fundamentală a rasei
ariene l-au influenţat pe Wagner. Atât Gobineau, cât şi Chamberlain fac afirmaţii extravagante
despre arienii care au condus măreţele civilizaţii greacă şi romană.

— Au fost cu adevărat măreţe! interveni brusc Alfred. Până când s-au amestecat cu rasele
inferioare — evreii, negrii, asiaticii otrăvitori. Apoi, toate aceste civilizaţii au decăzut.

Atât directorul Epstein, cât şi Herr Schăfer fură surprinşi că un elev îndrăzneşte să le întrerupă
conversaţia. Directorul îl privi pe Herr Schăfer ca şi cum ar fi fost responsabilitatea acestuia.

Herr Schăfer dădu vina pe elevul său:

— De-ar fi fost atât de activ şi în clasă! Se întoarse spre Alfred: De câte ori ţi-am spus asta,
Rosenberg? Păreai atât de puţin preocupat de educaţia ta. De câte ori n-am încercat să te provoc
să participi la lecturile noastre? Şi, dintr-odată, eşti înflăcărat de o carte. Ce să înţelegem de aici?

— Poate pentru că n-am mai citit nicio astfel de carte — o carte care spune adevărul despre
nobleţea rasei noastre, despre cum oamenii de ştiinţă au scris în mod eronat că istoria e progresul
omenirii, când adevărul e că rasa noastră a creat civilizaţia tuturor marilor imperii! Nu numai în
Grecia şi Roma, dar şi în Egipt, Persia, chiar şi în India. Toate aceste imperii s-au prăbuşit doar
când rasa noastră a fost otrăvită de rasele inferioare din jur.

Alfred îl privi pe director şi îi spuse cu tot respectul de care era capabil:

— Dacă îmi permiteţi, domnule, acesta este răspunsul la întrebarea dumneavoastră de mai
devreme. Acesta este motivul pentru care nu îmi fac griji cu privire la sentimentele rănite ale
câtorva elevi evrei sau ale slavilor, care sunt, de asemenea, inferiori, dar nu atât de
organizaţi precum evreii.

Directorul Epstein şi Herr Schăfer schimbară iarăşi priviri, acum, în sfârşit, conştienţi de
gravitatea problemei.

Acesta nu era un simplu adolescent pus pe farse sau Impulsiv.

Directorul Epstein spuse:

— Rosenberg, te rog, aşteaptă afară. Trebuie să discutăm între patru ochi.


Capitolul trei
Amsterdam — 1656

Pe Jodenbreestraat, la asfinţit, în ziua de Sabat, era plin de evrei. Cu toţii duceau câte o carte de
rugăciuni şi o punguţă de catifea conţinând un şal de rugăciune. Toţi evreii sefarzi din
Amsterdam se îndreptau spre sinagogă, cu excepţia unuia. După ce îşi închise prăvălia,
Bento stătu în prag, privi lung la şirul de confraţi evrei, trase cu putere aer în piept şi se aruncă în
mulţime, mergând în direcţia opusă. Evită privirile tuturor şi îşi şopti încurajări pentru a-şi linişti
conştiinţa. Nimeni nu observă, nimănui nu-i pasă. Ce contează e o conştiinţă bună, nu o reputaţie
proastă. Am făcut asta de multe ori. Dar inima care-i bătea cu putere era insensibilă la slabele
arme ale raţiunii. Apoi încercă să alunge lumea din afară, să se cufunde înăuntrul său şi să-şi
distragă atenţia minunându-se de acest ciudat duel al raţiunii şi emoţiei, un duel din care raţiunea
ieşea întotdeauna învinsă.

Când mulţimea se rări, el se putu plimba cu mai mare uşurinţă şi o luă la stânga pe strada
limitrofă Canalului Koningsgracht spre casa şi sala de clasă a lui Franciscus van den Enden,
profesor extraordinar de latină şi studii clasice.

Deşi întâlnirea cu Jacob şi Franco fusese remarcabilă, o întâlnire chiar mai memorabilă avusese
loc în prăvălia lui Spinoza cu câteva luni înainte, când Franciscus van den Enden îi trecuse
pentru prima dată pragul. Pe drum, Bento se amuza reamintindu-şi întâlnirea. Detaliile îi
rămăseseră în minte clare ca lumina zilei.

Era aproape seară, în ajunul Sabatului, şi un bărbat corpolent, înveşmântat elegant, între două
vârste, cu o ţinută de curtean intră în prăvălia sa pentru a cerceta mărfurile. Bento rra prea
absorbit să mâzgălească în jurnal pentru a observa apariţia clientului. în cele din urmă, van den
Enden tuşi politicos pentru a-şi face simţită prezenţa şi apoi remarcă într-o manieră fermă, dar
diplomată:

— Tinere, nu suntem prea ocupaţi pentru a servi un client, nu-i aşa?

Aruncând condeiul în mijlocul frazei, Bento sări în picioare.

— Prea ocupaţi? Dimpotrivă, domnule. Sunteţi primul client de azi. Vă rog, iertaţi-mi lipsa de
atenţie. Cu ce vă pot ajuta?

— Aş dori un litru de vin şi, poate, în funcţie de preţ, un kilogram din acele stafide uscate din
coşul de colo, cel mic.

în timp ce Bento puse o greutate de plumb pe un taler al cântarului şi cu o lingură uzată de lemn
adăugă stafide pe celălalt taler pentru a-l echilibra, van den Enden adăugă:

— Dar te-am întrerupt din scris. Ce experienţă reconfortantă şi neobişnuită — nu, mai mult
decât neobişnuită, permite-mi să spun singulară — e să intri într-o prăvălie şi să dai peste un
tânăr studios atât de absorbit de scris, că nu bagă de seamă clienţii. Ca profesor, am parte, în
general, de experienţa opusă. Dau peste elevi care nu scriu şi nu gândesc atunci când ar trebui s-o
facă.

— Afacerea merge prost, îi răspunse Bento. Aşa că stau cu orele, neavând nimic altceva de
făcut decât să gândesc şi să scriu.

Clientul arătă spre jurnalul lui Spinoza, încă deschis la pagina pe care scria.

— Dă-mi voie să risc o presupunere cu privire la ce anume scriai. Afacerea mergând prost, fără
îndoială îţi faci griji pentru soarta stocurilor. Notezi cheltuielile şi veniturile în jurnal, faci un
buget şi enumeri posibile soluţii? Am dreptate?

Bento, înroşindu-se, îşi întoarse jurnalul cu faţa în jos.

— Nu ai de ce te ascunde de mine, tinere. Sunt un maestru al spionajului şi ştiu să păstrez un


secret. Şi eu am gânduri interzise. Mai mult, sunt de meserie profesor de retorică şi mai mult ca
sigur ţi-aş putea îmbunătăţi stilul.

Spinoza îşi ridică jurnalul la vedere şi întrebă, cu o umbră de zâmbet:

— Cum staţi cu portugheza, domnule?

— Portugheza! M-ai prins, tinere. Olandeza, da. Franceza, engleza, germana, da. Da, latina şi
greaca. Da, chiar şi puţină spaniolă, precum şi o brumă de ebraică şi aramaică. Dar portugheză,
nu. Olandeza pe care o vorbeşti este excelentă. De ce nu scrii în limba olandeză? Cu siguranţă te-
ai născut aici!

— Da. Tatăl meu a emigrat din Portugalia pe când era copil. Deşi folosesc olandeza în relaţiile
comerciale, nu mă simt pe de-a-ntregul în largul meu cu olandeza scrisă. Uneori mai scriu în
spaniolă. Şi am studiat temeinic ebraica.

— Dintotdeauna am tânjit să citesc Scripturile în original. Din păcate, iezuiţii mi-au oferit doar
o instruire săracă în ebraică. Dar tot nu mi-ai spus despre ce scrii.

— Concluzia dumneavoastră că scriu despre bugete şi creşterea vânzărilor se bazează,


presupun, pe comentariul meu despre afacerea care merge prost. O deducţie rezonabilă, dar
în acest caz pe de-a-ntregul incorectă. Mintea mea arareori se opreşte asupra afacerilor şi
niciodată nu scriu despre asta.

— îmi mărturisesc greşeala. Dar înainte de a merge mai departe cu obiectul scrierilor tale,
îngăduie-mi, te rog, o mică digresiune — un comentariu pedagogic, un obicei de care cu greu mă
pot dezbăra. Modul în care ai folosit cuvântul „deducţie" este incorect. Procedeul prin care se
porneşte de la observaţii particulare pentru a trage o concluzie raţională, cu alte
cuvinte, raţionarea de jos în sus, către teorie, pornind de la observaţii individuale, se numeşte
inducţie, în timp ce deducţia porneşte de la o teorie apriorică şi derivă într-o serie de concluzii.
Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden
continuă:

— Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

— Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui

Bento îndreptată spre stradă.

— Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu
ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

— De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

— Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi
simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că
adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta gândesc şi mâzgălesc
eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento.

Acela fusese momentul — momentul cel mare. Lui Bento îi plăcuse acel moment, surpriza, noul
şi tot mai puternicul interes şi respect de pe faţa străinului. Şi ce mai străin! Un emisar al lumii
din afară, din măreaţa lume neevreiască. Evident, un om însemnat. îi fusese imposibil să
retrăiască acel moment doar o dată şi revăzuse scena pentru a doua oară şi, ulterior, câteodată,
pentru a treia şi a patra oară. Şi, de fiecare dată când o retrăia, ochii i se umpleau de lacrimi. Un
profesor, un elegant om de lume era interesat de el, luându-1 în serios, poate gândind: „Ce tânăr
extraordinar."

Bento se rupse cu greutate de momentul cel mare şi continuă cu amintirea primei lor întâlniri.

Clientul insistă:

— Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte. Vorbeşte-mi despre această „altă
parte".

— Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci e lăuntrică. Mintea e cea
care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea,
şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

— Cum te numeşti, tinere?


— Bento Spinoza. în ebraică mă numesc Baruch.

— Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus
van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui... hmm, de la cuvintele
latineşti spina şi spinosus, care înseamnă „spin", respectiv „spinos".

— D'espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin de spini.

— Genul ăsta de întrebări se poate dovedi spinos pentru nişte dascăli ortodocşi, doctrinari.
Buzele lui van den Enden se deschiseră într-un rânjet răutăcios. Spune-mi, tinere, ai fost
un ghimpe în coasta profesorilor tăi?

Bento schiţă la rându-i un zâmbet.

— Da, aşa s-a întâmplat mai demult. Dar acum m-am îndepărtat de profesorii mei. îmi limitez
ascuţimea spinilor la jurnalul meu. Tipul de întrebări pe care mi le pun nu e binevenit într-o
comunitate superstiţioasă.

— Superstiţia şi raţiunea n-au fost niciodată buni tovarăşi. Dar poate ar trebui să-ţi prezint nişte
oameni care gândesc la fel. Aici, de exemplu, e un om pe care ar trebui să-l întâlneşti. Van den
Enden băgă mâna în sacoşă şi scoase un volum vechi, pe care i-l dădu lui Bento. E vorba de
Aristotel, iar această carte cuprinde cercetările sale privind acest tip de întrebări. Şi el considera
că mintea şi încercarea de perfecţionare a puterilor raţiunii noastre e proiectul uman suprem şi
unic. Etica nico-mahică a lui Aristotel ar trebui să fie una dintre viitoarele tale lecţii.

Bento duse cartea la nas şi îi inhală aroma înainte de a-i deschide paginile.

— Am auzit de acest om şi doresc să-l cunosc. Dar nu pot conversa cu el. Nu cunosc greaca.

— Atunci şi greaca ar trebui să facă parte din educaţia ta. Asta după ce vei stăpâni latina,
desigur. Ce păcat că rabinii dumneavoastră cei învăţaţi îi cunosc atât de puţin pe
clasici. Orizontul lor e atât de îngust, încât uită adesea că şi neevreii se angajează în căutarea
înţelepciunii.

Bento îi răspunse instantaneu, revenind la evreitatea sa ca de fiecare dată când evreii erau atacaţi:

— Nu e adevărat. Atât rabinul Menassch, cât şi rabinul Mortera l-au citit pe Aristotel în
traducere latină. Iar Maimonide îl considera pe Aristotel cel mai mare dintre filosofi.

Van den Enden se apropie.

— Bine spus, tinere, bine spus. Cu acest răspuns tocmai ai trecut examenul meu de admitere. O
asemenea loialitate faţă de vechii profesori mă determină acum să-ţi adresez invitaţia oficială de
a studia la Academia mea. A venit timpul nu doar să fi auzit de Aristotel, ci să-l şi cunoşti. îl pot
traduce pe înţelesul tău laolaltă cu universul tovarăşilor săi, precum Socrate şi Platon şi mulţi
alţii.
— O, dar e problema taxei de şcolarizare. Aşa cum spuneam, afacerea merge prost.

— Vom ajunge la o înţelegere. în primul rând, vom vedea ce fel de profesor de ebraică eşti.
Fiica mea şi cu mine dorim să ne perfecţionăm ebraica. Şi mai putem găsi şi alte forme de
troc. Deocamdată, propun să adaugi un kilogram de migdale la vinul şi stafidele mele. Şi nu din
stafidele astea sfrijite — hai să le încercăm pe cele rotunjoare, de pe raftul de sus.

într-atât de captivantă fusese rememorarea începutului noii sale vieţi, încât Bento, pierdut în
reverie, merse cu câteva cvartale mai departe decât destinaţia sa. îşi veni în fire, se orientă rapid
şi refăcu drumul spre casa lui van den Enden, o clădire îngustă, cu patru etaje, care dădea spre
Singel. în timp ce urca la ultimul etaj, unde se ţineau cursurile, Bento, ca întotdeauna, se opri la
fiecare etaj pentru a trage cu ochiul la zonele locuite. Păru foarte puţin interesat de podeaua de
gresie cu model complicat mărginită de un rând de plăci de faianţă de Delft înfăţişând mori de
vânt, în albastru şi alb, de la primul cat.

La catul al doilea, aroma de varză acră şi curry iute îi reaminti că uitase, din nou, să ia prânzul
sau cina.

La catul al treilea, nu zăbovi pentru a admira harpa strălucitoare şi tapiseriile de pe pereţi, ci, ca
de obicei, savură numeroasele picturi în ulei care împodobeau toţi pereţii. Timp de câteva
minute, Bento privi un mic tablou cu o barcă aruncată pe uscat şi observă cu atenţie perspectiva
oferită de personajele de dimensiuni mari de pe mal şi de cele două personaje mai mici din barcă
— unul stând la proră, iar celălalt, şi mai mic, la pupă — în-tipărindu-şi-1 în memorie pentru a
face o copie în cărbune mai spre seară.

La catul al patrulea, fu întâmpinat de van den Enden şi de şase tineri elevi ai Academiei, unul
care studia latina şi cinci care trecuseră la greacă. Van den Enden începu seara, ca întotdeauna,
dictând un text în latină pe care elevii trebuiau să-l traducă fie în olandeză, fie în greacă. Sperând
să le insufle pasiunea pentru stăpânirea limbilor străine, van den Enden folosea texte menite să
amuze şi să fie interesante. Textul din ultimele trei săptămâni fusese din Ovidiu, iar în seara
aceea van den Enden citi o bucată din povestea lui Narcis.

Spre deosebire de ceilalţi elevi, Spinoza arătase un interes minim faţă de poveştile magice ale
metamorfozelor fantastice. în scurt timp fu evident că nu avea nevoie de distracţii. în schimb, era
pasionat de învăţătură şi avea o uluitoare aptitudine pentru lingvistică. Deşi van den Enden
intuise imediat că Bento urma să fie un elev extraordinar, continua să fie uluit de modul în care
tânărul înţelegea şi reţinea fiecare concept, fiecare consideraţie cu caracter general şi fiecare
particularitate gramaticală înainte ca explicaţiile să fi părăsit buzele profesorului său.

Corvoada cotidiană a exerciţiilor de latină era supravegheată de fiica lui van den Enden, Clara
Maria, o slă-bănoagă cu gâtul lung, în vârstă de treisprezece ani, cu un zâmbet seducător şi adusă
de spate. Clara era ea însăşi un copil-minune în domeniul limbilor străine şi îşi etala cu
neobrăzare această aptitudine în faţa celorlalţi elevi trecând de la un idiom la altul în timp ce ea
şi tatăl ei discutau despre lecţiile fiecărui elev din acea zi. La început, Bento fu şocat: una dintre
dogmele evreieşti pe care nu le contestase niciodată era inferioritatea femeilor — drepturi
inferioare şi intelect inferior. Deşi era uimit de Clara Maria, ajunse s-o considere o ciudăţenie,
un monstru, o excepţie de la regula potrivit căreia mintea femeii nu era egală cu cea a bărbatului.

Odată ce van den Enden părăsi încăperea în care se aflau cei cinci elevi care studiau greaca,
Clara Maria începu, cu o gravitate aproape comică pentru cei treisprezece ani ai săi, să facă
exerciţii de vocabular şi declinare cu Bento şi cu un elev german, Dirk Kerckrinck. Dirk
studia latina pregătindu-se să intre la şcoala de medicină din Hamburg. După exerciţiile de
vocabular, Clara Maria le ceru lui Bento şi lui Dirk să traducă în latină 0 poezie populară
olandeză de Jacob Cats despre comportamentul potrivit tinerelor necăsătorite, pe care ea o citi cu
voce tare într-o manieră fermecătoare. Fata zâmbi, se ridică şi făcu o reverenţă când Dirk, căruia
i se alătură repede şi Bento, îi aplaudă interpretarea.

Ultima parte a serii era întotdeauna punctul culminant pentru Bento. Toţi elevii se adunau în sala
cea mare de curs, singura cu ferestre, pentru a asculta discursul lui van den Enden despre
Antichitate. Subiectul din această seară era ideea greacă de democraţie, în opinia lui cea
mai bună formă de guvernare, chiar dacă — aici privi spre fiica sa, care participa la toate
prelegerile pe care le ţinea —, recunoştea el, „democraţia greacă excludea peste 50%
din populaţie, şi anume femeile şi sclavii." Apoi continuă: „Gândiţi-vă la poziţia paradoxală a
femeilor în drama greacă. Pe de o parte, grecoaicelor le era interzis să participe la spectacole,
sau, în secolele ulterioare, mai luminate, le era permis accesul în amfiteatre, dar numai în zonele
cu cea mai proastă vedere spre scenă. Pe de altă parte, gândiţi-vă la eroinele din drame —
femeile de fier care erau protagonistele celor mai mari tragedii ale lui Sofocle şi Euripide.
Permiteţi-mi să descriu pe scurt trei dintre personajele cele mai formidabile din
întreaga literatură: Antigona, Fedra şi Medeea."

După prezentare, în timpul căreia el îi ceru Clarei Maria să citească câteva dintre cele mai
puternice pasaje din Antigona în greacă şi în olandeză, van den Enden îl rugă pe Bento să mai
rămână câteva minute după plecarea celorlalţi.

— Vreau să discut cu tine despre câteva chestiuni, Bento. în primul rând, îţi aminteşti de oferta
pe care ţi-am făcut-o la prima noastră întâlnire, cea de la prăvălie? Propunerea mea de a-ţi
prezenta nişte gânditori înrudiţi? Bento dădu aprobator din cap, iar van den Enden continuă: Nu
am uitat de ea, şi voi începe să-mi îndeplinesc promisiunea. Ai făcut progrese admirabile cu
latina şi ne vom ocupa acum de limba lui Sofocle şi Homer. Săptămâna viitoare, Clara Maria va
începe să te înveţe alfabetul grecesc. Mai mult, am ales texte care ar trebui să te intereseze în
mod special. Vom lucra pe nişte pasaje din Aristotel şi Epicur care se referă tocmai la aspectele
faţă de care te-ai arătat interesat la prima noastră întâlnire.

— Vă referiţi la însemnările din jurnalul meu despre obiectivele pieritoare şi cele nepieritoare?

— întocmai. Ca un pas spre perfecţionarea latinei du-mi tale, îţi sugerez să începi să scrii în
această limbă.

Bento dădu din cap aprobator.


— Şi încă o chestiune, continuă van den Enden. Maria Clara şi cu mine suntem gata să ne
începem lecţiile de ebraică sub îndrumarea ta. Eşti dispus să îi dăm drumul săptămâna viitoare?

— Bucuros, a răspuns Bento. Mi-ar face mare plăcere şi, în plus, mi-ar permite să-mi achit
imensa datorie faţă de dumneavoastră.

— Atunci, poate e timpul să te gândeşti la nişte metode pedagogice. Ai vreo experienţă


pedagogică?

— Acum trei ani, rabinul Mortera m-a rugat să-l ajut să predea ebraica elevilor mai tineri. Mi-
am notat foarte multe idei despre complexitatea ebraicii şi sper ca, într-o /I, să scriu o gramatică a
limbii ebraice.

— Excelent. Fii convins că vei avea nişte elevi dornici ţl atenţi.

— Coincidenţa face, adăugă Bento, să fi primit o ciudată solicitare pedagogică în această după-
amiază. Doi bărbaţi cuprinşi de mâhnire m-au căutat acum câteva ore şi au încercat să mă
angajeze ca pe un soi de consilier. Bento începu să-i relateze detaliile întâlnirii cu Jacob şi
Franco.

Van den Enden îl ascultă cu atenţie şi, când Bento termină, îi spuse:

— Voi mai adăuga un cuvânt la tema ta de vocabular latin din seara aceasta. Te rog să scrii
caute. Poţi ghici sensul din spaniolul cautela.

— Da, „precauţie" — cuidado în limba portugheză. Dar de ce caute?

— în latină, te rog.

— Quad cur caute?

— Am un spion care mi-a spus că prietenii tăi evrei nu sunt încântaţi de faptul că studiezi cu
mine. Nu sunt încântaţi deloc. Şi nu sunt încântaţi că te îndepărtezi tot mai mult de comunitatea
ta. Caute, băiatul meu. Ai grijă să nu le oferi şi alte motive de nemulţumire. Nu
încredinţa niciunui străin gândurile şi îndoielile tale intime. Săptămâna viitoare vom vedea dacă
Epicur îţi poate oferi nişte sfaturi folositoare.
Capitolul patru
Estonia — 10 mai 1910

După plecarea lui Alfred, cei doi vechi prieteni se ridicară şi îşi dezmorţiră oasele în timp ce
secretara directorului Epstein puse pe masă o farfurie de ştrudele cu mere şi nuci. Se aşezară şi
mâncară tăcuţi în timp ce femeia le pregătea ceaiul.

— Aşadar, Hermann, oare aşa arată viitorul? întrebă directorul Epstein.

— Nu e un viitor pe care să-mi doresc să-l văd. Mă bucur de ceaiul fierbinte — prezenţa lui
mi-a dat fiori reci.

— Cât de îngrijoraţi ar trebui să fim cu privire la acest băiat, la influenţa sa asupra colegilor?

O umbră trecu — un elev traversă holul — şi Herr Schăfer se ridică pentru a închide uşa, care
fusese lăsată întredeschisă.

— Am fost mentorul lui de la început şi mi-a fost elev la mai multe cursuri. Ciudat, nu îl
cunosc deloc. După cum vezi, are ceva mecanic şi straniu. îi văd pe băieţi angajaţi în conversaţii
animate, dar Alfred nu li se alătură niciodată. El rămâne foarte retras.

— Cu greu am putea spune că a fost retras în aceste ultime minute, Hermann.

— A fost ceva cu totul inedit. Sunt şocat. Am văzut un alt Alfred Rosenberg. Lectura din
Chamberlain i-a dat curaj.

— Poate este şi o parte bună. Poate că alte cărţi îl vor înflăcăra într-un mod diferit. în general,
însă, spui că nu iubeşte cărţile?

— Ciudat, mi-e greu să răspund. Uneori cred că iubeşte ideea de carte, sau aura ei, sau poate
doar coperţile. De multe ori defilează prin şcoală cu un teanc de cărţi sub

braţ — Hauptman, Heine, Nietzsche, Hegel, Goethe. Câteodată atitudinea asta e aproape comică.
Este un mod de a ttt* făli cu intelectul său superior, de a se lăuda că preferă ( ărţile în locul
popularităţii. M-am îndoit de multe ori că le citeşte cu adevărat. Astăzi nu ştiu ce să mai cred.

— O asemenea pasiune pentru Chamberlain... remarcă directorul. A mai fost pasionat şi de alte
lucruri?

— Greu de spus. El şi-a ţinut mereu sentimentele în Irâu, dar îmi amintesc o scânteie de
entuziasm legată de preistoria locală. De câteva ori am luat mici grupuri de elevi pentru a
participa la săpăturile arheologice din partea de nord a bisericii Sf. Olai. Rosenberg s-a oferit
întotdeauna voluntar pentru astfel de expediţii. Cu ocazia unei expediţii, el a ajutat la
descoperirea unor unelte din Epoca de piatră şi a unei vetre preistorice şi a fost încântat.
— Ciudat, spuse directorul răsfoind dosarul lui Alfred. A ales să vină la şcoala noastră, şi nu la
un liceu unde ar fi putut să studieze clasicii şi să intre la Facultatea de I,itéré sau la Filosofie, care
par să fie interesele sale. De ce merge la Politehnică?

— Cred că din raţiuni financiare. Mama lui a murit pe când era mic, iar tatăl său suferă de
ftizie şi lucrează doar sporadic, ca funcţionar bancar. Noul profesor de artă, Herr Purvit, îl
consideră un desenator destul de bun şi îl încurajează să urmeze o carieră de arhitect.

— Deci se izolează de ceilalţi, spuse directorul închizând dosarul lui Alfred, şi totuşi a câştigat
alegerile. Nu n fost el şi preşedinte al clasei acum câţiva ani?

— Cred că asta nu prea are de-a face cu popularitatea. Elevii nu respectă această funcţie, iar
băieţii populari evită, în general, să fie preşedinţi de clasă din pricina sarcinilor pe care asta le
presupune şi a pregătirilor necesare pentru discursul de absolvire. Nu cred că băieţii îl iau în
serios pe Rosenberg. Nu l-am văzut niciodată în mijlocul unui grup sau glumind cu ceilalţi. Cel
mai adesea e ţinta băşcăliilor. E un singuratic, se plimbă mereu prin

Reval cu caietul său de schiţe. Aşa că nu m-aş îngrijora prea tare cu privire la răspândirea acestor
idei extremiste.

Directorul Epstein se ridică şi merse la fereastră. Afară se vedeau nişte foioase cu frunze abia
mijite, de primăvară, şi, în depărtare, clădiri albe, impunătoare, cu acoperişuri din cărămidă roşie.

— Spune-mi mai multe despre acest Chamberlain. Interesele mele livreşti sunt diferite. Cât e
de popular în Germania?

— Popularitatea sa creşte rapid. Alarmant de rapid. Cartea sa a fost publicată acum vreo zece
ani şi popularitatea ei continuă să crească. Am auzit că s-au vândut peste 100.000 de exemplare.

— Ai citit-o?

— Am început, dar m-am plictisit şi am frunzărit restul. Mulţi dintre prietenii mei au citit-o.
Istoricii de profesie îmi împărtăşesc reacţia — la fel şi biserica şi, bineînţeles, presa evreiască.
Cu toate acestea, numeroşi oameni de vază o laudă — Kaizerul Wilhelm, americanul
Theodore Roosevelt şi multe ziare străine importante i-au făcut recenzii pozitive, unele chiar
extatice. Chamberlain foloseşte un limbaj elevat şi pretinde că se adresează impulsurilor noastre
nobile. Dar eu cred că le încurajează pe cele mai josnice.

— Cum îţi explici popularitatea sa?

— Scrie convingător. Şi îi impresionează pe cei needucaţi. Pe fiecare pagină găseşti citate cu iz


de profunzime din Tertulian sau Sf. Augustin, sau poate din Platon sau vreun mistic indian din
secolul al VIII-lea. Dar aceasta e doar o erudiţie de faţadă. De fapt, el a cules pur şi simplu citate
fără nicio legătură, din toate timpurile, în sprijinul ideilor sale preconcepute. Popularitatea sa este
ajutată, fără doar şi poate, de recenta căsătorie cu fiica lui Wagner. Mulţi îl privesc drept
succesor al moştenirii rasiste a lui Wagner.
— încoronat de Wagner?

— Nu, ei nu s-au întâlnit niciodată. Wagner a murit înainte ca Chamberlain să-i curteze fiica.
Dar Cosima i-a dat binecuvântarea ei.

Directorul îşi mai turnă ceai.

— Ei bine, tânărul nostru Rosenberg pare atât de atras ile rasismul lui Chamberlain, încât ar
putea fi dificil să-l îndepărtăm de el. Dar, dacă stai să te gândeşti, care adolescent nepopular,
singuratic şi prostuţ nu ar toarce ile plăcere aflând că face parte dintr-o rasă superioară? C ă
strămoşii săi au întemeiat marile civilizaţii? In special un băiat care n-a avut o mamă care să-l
preţuiască, al cărui tată este pe moarte, al cărui frate mai mare este bolnăvicios, care...

— Ah, Karl, aud ecourile vizionarului tău, medicul vienez Freud, care scrie, de asemenea,
convingător şi face apel la clasici, nepierzând nicio ocazie de a veni cu un citat savuros între
dinţi.

— Mea culpa. Mărturisesc că ideile sale îmi par tot mai de bun-simţ. Spre exemplu, tocmai ai
spus că s-au vândut 100.000 de exemplare din cartea antisemită a lui Chamberlain. Din mulţimea
de cititori, câţi îl resping, aşa cum faci tu? Şi câţi sunt electrizaţi de el, ca Rosenberg? De ce
stârneşte aceeaşi carte o gamă atât de largă de reacţii? Trebuie să existe ceva, în fiecare cititor,
care vine în întâmpinarea cărţii. Viaţa sa, psihologia sa, imaginea sa despre sine. Trebuie să
existe ceva în străfundurile minţii — sau, după cum susţine acest Freud, în inconştient — care
face ca un anume cititor să se îndrăgostească de un anume scriitor.

— Un subiect plin de miez pentru discuţia de la următoarea noastră cină! între timp, bănuiesc
că bietul meu elev, Rosenberg, freamătă şi asudă afară. Ce ne facem cu el?

— Mda, am evitat subiectul. I-am promis teme şi trebuie să le găsim. Poate că exagerăm. Oare
nu e posibil să-i dăm o sarcină care ar putea exercita o influenţă pozitivă în cele numai câteva
săptămâni de care mai dispunem?

Văd la el atâta amărăciune, atâta ură pentru orice altceva decât fantasma „adevăratului german".
Cred că trebuie să-l îndepărtăm dinspre idei spre ceva concret, ceva ce poate fi atins.

— Sunt de acord. E mai greu să urăşti un individ decât o rasă, spuse Herr Schăfer.

— Am o idee. Ştiu un evreu de care ar trebui să-i pese. îl voi chema înapoi şi voi începe cu
asta.

Secretara directorului Epstein luă ceştile de ceai şi reveni cu Alfred, care îşi reluă locul în capul
mesei.

Herr Schăfer îşi umplu încet pipa, o aprinse, inhală, apoi expiră un nor de fum şi începu:

— Rosenberg, mai avem câteva întrebări. îţi cunosc sentimentele faţă de evrei în termeni
generali, rasiali, dar trebuie să fi întâlnit şi evrei de treabă. întâmplarea face să ştiu că noi doi am
avut acelaşi medic, Herr Apfelbaum. Am auzit că el te-a adus pe lume.

— Da, a spus Alfred. E doctorul meu de o viaţă.

— El mi-a fost şi prieten apropiat în toţi aceşti ani. Spune-mi, este el otrăvitor? E un parazit?
Nicio persoană din Reval nu e mai muncitoare. Când erai mic, am văzut cu ochii mei cum s-a
străduit zi şi noapte încercând să-ţi salveze mama de tuberculoză. Şi mi s-a spus că a plâns
la înmormântarea ei.

— Doctorul Apfelbaum este un om bun. întotdeauna ne tratează cum se cuvine. Şi întotdeauna


îl plătim, că veni vorba. Da, pot exista şi buni evrei. Ştiu asta. Nu vorbesc de rău persoana sa, ci
doar sămânţa evreiască. Este de netăgăduit că toţi evreii poartă seminţele unei rase pline de ură şi
că...

— Ah, din nou cuvintele astea, „pline de ură", interveni directorul Epstein încercând din greu
să se abţină. Am auzit multe despre ură, Rosenberg, dar nimic despre iubire. Nu uita că iubirea
este miezul mesajului lui Isus. Nu doar să-L iubeşti pe Dumnezeu, ci să-l iubeşti şi pe aproapele
tău ca pe tine însuţi. Nu vezi nicio contradicţie

Intre ceea ce citeşti la Chamberlain şi ceea ce auzi despre Iubirea creştină la biserică, în fiecare
săptămână?

— Domnule, eu nu mai merg la biserică în fiecare săptămână. Am încetat s-o mai fac.

— Ce părere are tatăl tău despre asta? Ce părere ar nvea Chamberlain?

— Tata spune că n-a pus piciorul într-o biserică în viaţa lui. Şi am citit că şi Chamberlain şi
Wagner susţin că învăţătura Bisericii mai degrabă ne slăbeşte, decât să ne întărească.

— Tu nu-L iubeşti pe Domnul nostru Isus?

Alfred făcu o pauză; vedea capcane peste tot. Era un teren periculos: directorul se declarase deja
luteran devotat. Era mai sigur să rămână la Chamberlain, şi Alfred se chinuia să-şi amintească
cuvintele din cartea acestuia.

— La fel ca Chamberlain, îl admir foarte mult pe Isus. Chamberlain îl numeşte un geniu moral.
El a avut multă putere şi curaj, dar, din păcate, învăţăturile sale au fost iudaizate de către Pavel,
care l-a transformat pe Isus într-un om suferind, umil. Toate bisericile creştine au tablouri sau
vitralii cu Isus răstignit. Nicăieri nu sunt imagini cu Isus puternic şi curajos — acel Isus care a
îndrăznit să se opună rabinilor corupţi, acel Isus care, de unul singur, i-a alungat pe vânzători din
templu!

— Deci Chamberlain îl vede pe Isus ca pe un leu, nu ca pe un mieluşel?

— Da, spuse Rosenberg, prinzând curaj. Chamberlain spune că a fost o tragedie că Isus a
apărut în locul şi momentul acela. Dacă Isus ar fi predicat pentru poporul germanic sau, să zicem,
pentru poporul indian, cuvintele sale ar fi avut o cu totul altă influenţă.
— Să revenim la întrebarea mea de mai devreme, spuse directorul şcolii, realizând că a luat-o
pe o cale greşită. Am de fapt o întrebare şi mai simplă: pe cine iubeşti tu? Cine este eroul tău?
Cel pe care îl admiri mai presus de toţi ceilalţi? în afară de acest Chamberlain, vreau să spun.

Alfred nu răspunse imediat. Deliberă mult timp înainte de a răspunde.

— Goethe.

Directorul Epstein şi Herr Schăfer se îndreptară puţin în scaunele lor.

— Interesantă alegere, Rosenberg, spuse directorul. E alegerea ta sau a lui Chamberlain?

— A amândurora. Şi cred că şi alegerea lui Herr Schăfer. El l-a lăudat pe Goethe în clasa
noastră mai mult ca pe oricine.

Alfred îl privi pe Herr Schăfer pentru confirmare, iar acesta dădu din cap aprobator.

— Şi, spune-mi, de ce Goethe? întrebă directorul.

— El este geniul german etern. Cel mai măreţ dintre germani. Un geniu al scrisului şi al ştiinţei
şi al artei şi filo-sofiei. Este un geniu în mai multe domenii decât oricine.

— Un răspuns excelent, spuse directorul Epstein, înflăcărându-se brusc. Şi cred că acum am


găsit proiectul de absolvire perfect pentru dumneata.

Cei doi profesori discutară în privat, şoptind încet. Directorul Epstein părăsi încăperea şi reveni
în scurt timp cu o carte voluminoasă. El şi Schăfer se aplecară asupra cărţii împreună şi o răsfoiră
câteva minute, cercetând textul. După ce directorul notă câteva numere de pagină, se întoarse
spre Alfred.

— Aceasta este tema dumitale. Trebuie să citeşti foarte atent două capitole — XIV şi XVI —
din autobiografia lui Goethe şi trebuie să notezi fiecare rând în care e vorba despre eroul său
personal, un om care a trăit cu mult timp în urmă, pe nume Spinoza. Cu siguranţă, te va
bucura acest proiect. Va fi o bucurie să citeşti o parte din autobiografia eroului tău. Goethe e
omul pe care îl iubeşti şi îmi imaginez că vei fi interesat să afli ce părere are despre omul pe care
el îl iubeşte şi admiră. Aşa este?

Alfred dădu din cap aprobator, cu prudenţă. Uimit de »l.irea de spirit bună a directorului, intui o
capcană.

— Aşadar, continuă directorul, să fie foarte clar în ce constă tema ta, Rosenberg. Trebuie să
citeşti capitolele XIV şi XVI din autobiografia lui Goethe şi să copiezi flecare propoziţie în care
scrie despre Benedict Spinoza. Trebuie să faci trei exemplare, unul pentru tine şi câte unul pentru
fiecare dintre noi. Dacă descoperim că ai scăpat vreun comentariu despre Spinoza în
însemnările Inie, va trebui să refaci întreaga temă până va fi corectă. Ne vedem în două
săptămâni pentru a-ţi citi tema scrisă pi pentru a discuta toate aspectele legate de tema
dumitale de lectură. E limpede?
încă o aprobare din cap.

— Domnule, pot să vă pun o întrebare? înainte, aţi npus două proiecte. Eu trebuie să fac o
cercetare genealogică, trebuie să citesc două capitole şi trebuie să scriu în Irei exemplare tema
despre Benedict Spinoza.

— întocmai, spuse directorul. Şi întrebarea dumitale?

— Domnule, nu sunt mai degrabă trei proiecte decât două?

— Rosenberg, interveni Herr Schăfer, — şi douăzeci de teme ar fi prea puţine. Să susţii că


directorul şcolii tale nu e potrivit să-şi ocupe funcţia pentru că e evreu este un motiv suficient de
exmatriculare în orice şcoală din Estonia sau din Germania.

— Da, domnule.

— Aşteaptă, Herr Schăfer, poate că băiatul are dreptate.

I ema legată de Goethe e atât de importantă, încât vreau s-o realizeze cu mare atenţie. Directorul
Epstein se întoarse spre Alfred: Eşti scutit de proiectul genealogic. Concentrează-te cu totul
asupra cuvintelor lui Goethe, întâlnirea noastră s-a încheiat. Ne vedem aici, peste exact două
săptămâni. La aceeaşi oră. Şi nu uita să-mi predai cu o zi înainte exemplarele temei scrise.
Capitolul cinci
Amsterdam — 1656

- Bună dimineaţa, Gabriel, spuse Bento auzind că fratele său se spală, pregătindu-se pentru slujba
de Sabat. Gabriel mormăi un răspuns, dar reintră în dormitor şi se aşeză greoi pe patul cu
baldachin pe care îl împărţeau. Patul, care ocupa cea mai mare parte din cameră, era singura lor
moştenire de familie.

Tatăl lor, Michael, îi lăsase toate bunurile familiei lui Bento, fiul cel mare, dar cele două surori
ale lpi Bento contestaseră testamentul tatălui lor, pe motiv că acesta alesese să nu fie un membru
devotat al comunităţii evreieşti. Deşi tribunalul evreiesc decisese în favoarea lui Bento, el uimise
pe toată lumea cedând imediat toate bunurile rudelor sale, păstrând pentru sine un singur lucru —
patul cu baldachin al părinţilor. După căsătoria celor două surori ale sale, el şi Gabriel
rămăseseră singuri în frumoasa casă albă cu trei caturi în care familia Spinoza stătuse cu chirie
zeci de ani. Casa lor dădea spre Hout-gracht, în apropierea celei mai aglomerate intersecţii
din cartierul evreiesc al Amsterdamului, la doar o clădire distanţă de mica sinagogă Beth Jacob şi
de sălile de clasă adiacente.

Bento şi Gabriel hotărâseră, plini de regret, să se mute. Odată ce surorile lor plecaseră, vechea
casă era prea mare şi bântuită de imagini ale celor morţi. Şi, de asemenea, prea costisitoare —
războiul dintre Olanda şi Anglia din 1652 şi raidurile piraţilor asupra navelor din
Brazilia fuseseră dezastruoase pentru afacerile comerciale ale familiei Spinoza, obligându-i pe
fraţi să închirieze o căsuţă la doar cinci minute de mers pe jos de la prăvălie.

Bento îi aruncă o privire lungă fratelui său. Când ( iiibriel era mic, oamenii îi spuneau adesea
„micul Bento" «lin pricină că aveau aceeaşi faţă lungă, ovală, aceiaşi ochi pătrunzători de
bufniţă, acelaşi nas proeminent. Acum Insă, adult în toată regula, Gabriel avea cu douăzeci
de kilograme mai mult decât fratele său mai mare, era mai Înalt cu cinci centimetri şi mult mai
puternic. Iar ochii săi iui mai păreau a privi în depărtare.

Fraţii stăteau tăcuţi unul lângă celălalt. De obicei, I lento preţuia tăcerea şi se simţea confortabil
luând masa eu Gabriel sau lucrând împreună în prăvălie fără să schimbe o vorbă. Dar de această
dată tăcerea era apăsătoare şl dădea naştere la gânduri negre. Bento se gândea la Kebeca, sora sa,
care fusese întotdeauna vorbăreaţă şi exuberantă. Acum şi ea îl trata cu tăcere şi îi evita
privirea ori de câte ori îl vedea.

Tăcuţi, de asemenea, erau şi toţi morţii, toţi cei care îşi tlăduseră ultima suflare legănaţi chiar de
acest pat: mama nu, Hanna, care murise în urmă cu şaptesprezece ani, când el avea numai şase
ani; fratele său mai mare, Isaac, cu şase ani în urmă; mama sa vitregă, Estera, cu trei ani în
urmă; tatăl şi sora sa, Miriam, cu doar doi ani în urmă. Dintre fraţii săi — acea gaşcă
zgomotoasă, plină de viaţă, care se jucase şi se certase şi se împăcase şi se întristase din pricina
mamei, ajungând, încetişor, să-şi iubească mama vitregă — mai rămăseseră doar Rebeca şi
Gabriel, care se îndepărtau cu repeziciune de el.
Aruncând o privire la faţa buhăită şi palidă a lui Gabriel, Bento rupse tăcerea.

— Iarăşi ai dormit prost, Gabriel? Te-am auzit zvâr-colindu-te.

— Da, iarăşi. Bento, cum să dorm? Nimic nu e bine acum. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Urăsc
problema pe care o avem. Uite, în dimineaţa asta mă gătesc pentru Sabat. Soarele străluceşte
pentru prima dată în această săptămână, deasupra se vede cerul albastru şi ar trebui să simt
bucurie, ca toată lumea, ca toţi vecinii noştri. în schimb, din pricina propriului meu frate... iartă-
mă, Bento, dar voi exploda dacă nu vorbesc. Din pricina ta viaţa mea e mizerabilă. Nu am nicio
bucurie mergând la sinagoga mea pentru a mă alătura poporului meu pentru a mă ruga
Dumnezeului meu.

— Mă întristează să aflu asta, Gabriel. îmi doresc să fii fericit.

— Cuvintele sunt una. Faptele, alta.

— Ce fapte?

— Ce fapte?! exclamă Gabriel. Şi când te gândeşti că atâta vreme, toată viaţa mea, mi-am
închipuit că ştii totul. Dacă altcineva mi-ar fi pus o astfel de întrebare, i-aş fi răspuns:
„Glumeşti", dar ştiu că tu nu glumeşti niciodată. Şi totuşi, cu siguranţă ştii la ce fapte mă refer.

Bento oftă.

— Ei bine, să începem cu respingerea obiceiurilor evreieşti şi cu respingerea comunităţii însăşi.


Şi apoi necinstirea Sabatului. Şi îndepărtarea de sinagogă şi faptul că nu ai donat, practic, nimic
anul acesta — la genul acesta de fapte mă refer.

Gabriel îl privi pe Bento, care rămase tăcut.

— Şi-ţi mai dau şi alte fapte, Bento. Nu mai departe de seara trecută ai refuzat cina de Sabat de
la Sarah de acasă. Ştii că am de gând să mă căsătoresc cu Sarah, şi totuşi nu contribui la
apropierea dintre cele două familii, ală-turându-te nouă de Sabat. îţi dai seama cum mă simt eu?
Sau sora noastră, Rebeca? Ce scuză putem oferi? Putem spune că fratele nostru preferă lecţiile de
latină cu iezuitul ăla?

— Gabriel, e mai bine pentru digestia tuturor să nu vin. Ştii asta. Ştii că tatăl lui Sarah este
superstiţios.

— Superstiţios?

— Adică dogmatic. Ai văzut că prezenţa mea îl provoacă la dispute religioase. Ai văzut că


orice răspuns al meu nu face decât să işte şi mai multă discordie, deci şi mal multă durere pentru
tine şi Rebeca. Absenţa mea âujoşte cauzei păcii, n-am nicio îndoială. Absenţa mea înseamnă
pace pentru tine şi Rebeca. Mă gândesc tot mai uluit la această ecuaţie.

Gabriel clătină din cap:


— Bento, îţi aminteşti că, pe când eram mic, uneori mă periam imaginându-mi că lumea va
dispărea când închid ochii? Tu mi-ai corectat gândirea. M-ai liniştit cu privire la realitate şi la
legile veşnice ale Naturii. Cu toate acestea, acum faci aceeaşi greşeală. îţi închipui că orice
controversă legată de Bento Spinoza dispare când nu este prezent? Seara trecută a fost dureroasă,
continuă Gabriel. Tatăl lui Sarah a început masa vorbind despre tine. S-a înfuriat din nou că ai
evitat tribunalul nostru local evreiesc şi că ţi-ai încredinţat procesul tribunalului civil olandez.
Nimeni, de când se ştie, a spus el, n-a insultat vreodată tribunalul rabinic în felul ăsta. Este
aproape un temei pentru excomunicare. Asta îţi doreşti? Un cherem? Bento, tatăl nostru e mort,
fratele nostru mai mare e mort. Tu eşti capul familiei. Cu toate acestea, ne insulţi pe toţi apelând
la tribunalul olandez. Şi momentul ales! Nu puteai, cel puţin, să aştepţi până după nuntă?

— Gabriel, am explicat în repetate rânduri, dar nu m-ai auzit. Ascultă-mă iarăşi, ca să cunoşti
toate faptele. Şi, mai presus de toate, te rog încearcă să înţelegi că îmi iau în Ncrios
responsabilitatea faţă de tine şi Rebeca. Gândeşte-te la dilema mea. Tatăl nostru, binecuvântat fie
el, a fost nn om generos. Dar a comis o eroare de judecată garan-lând o poliţă deţinută de
cămătarul acela lacom, Duarte Kodriguez, pentru văduva Henriques, care era în doliu. Soţul ei,
Pedro, fusese o simplă cunoştinţă a tatălui nostru, din câte ştiu nici măcar n-a fost vreo rudă sau
vreun prieten apropiat. Niciunul dintre noi nu ne întâlniserăm vreodată cu el sau cu ea şi este un
mister de ce tatăl nostru n-a angajat să garanteze acea poliţă. Dar îl ştii pe tata — când vedea
oameni suferind, încerca să-i ajute din tot sufletul, fără să se gândească la consecinţe. Când
văduva şi singurul ei copil au murit anul trecut din pricina ciumei, lăsând datoria neplătită,
Duarte Rodriguez — evreul pios care şade la temelia, la bima sinagogii şi deţine deja jumătate
din casele de pe Jodenbreestraat — a încercat să ne transfere nouă pierderea, făcând presiuni
asupra tribunalului rabinic să oblige săraca familie Spinoza să plătească datoria unei persoane pe
care niciunul dintre noi nu o cunoscuse.

Bento făcu o pauză:

— Ştii asta, Gabriel? Nu-i aşa?

— Da, dar...

— Dă-mi voie să termin, Gabriel. E important să cunoşti toate faptele. S-ar putea ca într-o bună
zi tu să fii capul familiei. Aşadar, Rodriguez a dus cazul în faţa tribunalului evreiesc, un tribunal
care cuprinde numeroşi membri care caută să intre în graţiile lui Rodriguez, ca principal donator
al sinagogii. Spune-mi, Gabriel: ar fi îndrăznit să-l supere? Aproape imediat, tribunalul a decis că
familia Spinoza trebuie să-şi asume întreaga datorie. Şi este o datorie care va seca resursele
familiei noastre pentru tot restul vieţii. Şi mai rău, ei au mai decis că moştenirea lăsată nouă de
mama ar trebui să fie folosită pentru plata datoriei faţă de Rodriguez. Mă urmăreşti, Gabriel?

După ce fratele său aprobă reticent din cap, Bento continuă.

— Aşadar, acum trei luni am apelat la legea olandeză, deoarece este mult mai rezonabilă. în
primul rând, numele de Duarte Rodriguez nu are nicio putere asupra lor. Şi, potrivit legii
olandeze, capul familiei trebuie să aibă douăzeci şi cinci de ani pentru a fi responsabil pentru o
asemenea datorie. Având în vedere că nu am încă douăzeci şi cinci de ani, familia noastră se
poate salva. Nu trebuie să acceptăm datoriile făcute de tatăl nostru şi, mai mult, putem primi
banii pe care ni i-a lăsat mama. Şi, când spun asta, mă gândesc la tine şi la Rebeca — am de gând
să vă

IInu vouă întreaga mea parte. Eu nu am familie şi nu am n*Voie de bani. Şi încă un lucru,
continuă el. Cu privire In alegerea momentului. Deoarece ziua în care împlinesc douăzeci şi cinci
de ani cade înaintea nunţii tale, a trebuit

acţionez acum. Aşa că, spune-mi, nu vezi că acţionez în mod responsabil pentru familie? Nu
preţuieşti libertatea? Dacă eu nu fac nimic, vom fi robi întreaga viaţă. Asta l|l doreşti?

— Prefer să las asta în mâinile Domnului. Nu ai dreptul ni! conteşti legea comunităţii noastre
religioase. Iar cu privire la înrobire, o prefer ostracizării. în plus, tatăl lui Sarah a vorbit şi despre
altceva decât despre proces. Vrei Nil auzi ce a mai spus?

— Cred că îmi vei spune oricum.

— El a spus că originea „problemei Spinoza", după cum o numeşte el, poate fi găsită acum
mulţi ani, la impertinenţa din timpul pregătirii tale pentru bar mitzvah. I'!l şi-a amintit că rabinul
Mortera te prefera tuturor celorlalţi elevi. Că te vedea ca pe un posibil succesor al său. Şi atunci
ai numit povestea biblică cu Adam şi Eva o „fabulă". Tatăl lui Sarah a spus că, atunci când
rabinul te-a certat pentru tăgăduirea cuvântului lui Dumnezeu, ai răspuns: „Tora este confuză,
căci dacă Adam a fost primul om, cu cine, mai exact, s-a căsătorit fiul său, Cain?" Ai spus tu
asta, Bento? E adevărat că ai numit Tora „confuză"?

— Este adevărat că Tora îl numeşte pe Adam primul om. Şi e adevărat că spune că fiul
acestuia, Cain, s-a căsătorit. Cu siguranţă că avem dreptul să punem întrebarea care se impune:
dacă Adam a fost primul om, cum ar fi putut exista cineva cu care Cain să se
căsătorească? Această teorie — se numeşte chestiunea „preadamiţi-lor" — e discutată în studiile
biblice de peste o mie de ani. Deci, dacă mă întrebi dacă o consider o fabulă, trebuie să răspund
afirmativ — evident, povestea e doar o parabolă.

— Spui asta pentru că n-o înţelegi. Oare înţelepciunea ta o depăşeşte pe cea a lui Dumnezeu?
Nu ştii că există motive pentru care nu putem şti şi că trebuie să ne încredem în rabinii noştri
pentru a interpreta şi clarifica Scripturile?

— Această concluzie este extraordinar de convenabilă pentru rabini, Gabriel. De-a lungul
veacurilor, profesionişti într-ale religiei au căutat să fie singurii interpreţi ai misterelor. Le
convine de minune.

— Tatăl lui Sarah a spus că această insolenţă de a pune la îndoială Biblia şi pe liderii noştri
religioşi este jignitoare şi periculoasă nu numai pentru evrei, ci şi pentru comunitatea creştină.
Biblia este sacră şi pentru ei.

— Gabriel, crezi că ar trebui să renunţăm la logică, să renunţăm la dreptul nostru de a pune


întrebări?
— Eu nu contest dreptul tău personal la logică şi dreptul tău personal la contestarea legii
rabinice. Nu contest dreptul tău de a pune la îndoială sfinţenia Bibliei. De fapt, nu contest nici
măcar dreptul tău de a-1 mânia pe Dumnezeu. E treaba ta. Poate că e boala ta. Dar ne răneşti pe
mine şi pe sora ta refuzând să-ţi păstrezi părerile pentru tine.

— Gabriel, acea conversaţie despre Adam şi Eva pe care am purtat-o cu rabinul Mortera a avut
loc cu peste zece ani în urmă. După aceea, mi-am păstrat părerile pentru mine. Dar acum doi ani
am jurat să-mi trăiesc viaţa într-o manieră pioasă, care include faptul de a nu mai minţi niciodată.
Astfel, dacă mi se cere părerea, o voi oferi întocmai — şi de aceea am refuzat să iau cina cu tatăl
lui Sarah. Dar, mai presus de toate, Gabriel, aminteşte-ţi că noi suntem două suflete separate.
Ceilalţi nu te confundă cu mine. Ei nu te fac responsabil pentru aberaţiile fratelui tău mai în
vârstă.

Gabriel ieşi din cameră clătinând din cap şi mormăind:

— Fratele meu mai mare vorbeşte ca un copil.

CAPITOLUL ŞASE
Estonia — 1910

Trei zile mai târziu, Alfred, palid şi agitat, căuta să dlucute cu Herr Schăfer.

— Am o problemă, domnule, începu Alfred deschi-/ându-şi servieta şi scoţând autobiografia


lui Goethe, de 700 de pagini, cu mai multe bucăţele de hârtie rupte neglijent ieşind dintre pagini.
El deschise la primul semn de carte şi arătă spre text.

— Domnule, Goethe pomeneşte de Spinoza aici, în acest rând. Şi, apoi, din nou aici, câteva
rânduri mai jos. Dur există mai multe paragrafe unde numele nu apare (ti nu-mi dau seama dacă
este vorba despre el sau nu. De fapt, nu înţeleg mai nimic. E foarte greu. întoarse paginile şi
indică un alt paragraf: aici, la fel. Pomeneşte de Spinoza de două sau trei ori, apoi urmează patru
pagini tn care nu-1 pomeneşte. Din câte îmi dau seama, nu e clar ilucă vorbeşte despre Spinoza
sau nu. Mai vorbeşte şi despre cineva pe nume Jacobi. Şi asta se întâmplă în alte patru locuri.
Am înţeles Faust când l-am citit la ora dumneavoastră şi am înţeles Suferinţele tânărului
Werther, dar aici, in această carte, sunt pagini întregi pe care nu le înţeleg.

— E mult mai uşor să citeşti Chamberlain, nu-i aşa? Dar imediat Herr Schăfer îşi regretă
sarcasmul şi se grăbi să adauge, pe un ton blând: Ştiu că s-ar putea să nu pricepi toate cuvintele
lui Goethe, Rosenberg, dar trebuie Hă pricepi că aceasta nu este o lucrare cu o structură clară, ci
o serie de reflecţii asupra vieţii sale. Ai ţinut vreun jurnal scris sau ai scris despre viaţa ta?

Alfred dădu din cap aprobator.

— Acum câţiva ani, dar numai pentru câteva luni.

— Ei bine, gândeşte-te că acesta e un fel de jurnal. Goethe l-a scris în egală măsură pentru el şi
pentru cititori. Crede-mă, când vei creşte şi vei afla mai multe despre ideile lui Goethe, vei
înţelege şi aprecia mai mult cuvintele sale. Dă-mi cartea.

După ce parcurse paginile marcate de Alfred, Herr Schăfer spuse:

— Acum văd care e problema. întrebarea ta e legitimă şi va trebui să-ţi revizuiesc tema. Să
parcurgem aceste două capitole împreună. Cu capetele apropiate, Herr Schăfer şi Alfred se
concentrară asupra textului, iar Herr Schăfer notă pe un carneţel o serie de numere de pagină şi
de rând.

înmânându-i lui Alfred carneţelul, spuse:

— Iată ce trebuie să copiezi. Nu uita, trei exemplare scrise lizibil.. Dar există o problemă. Aici
sunt doar douăzeci sau douăzeci şi cinci de rânduri, o sarcină cu mult mai redusă decât cea pe
care domnul director ţi-o dăduse iniţial, ceea ce mă îndoiesc că îl va satisface. Deci trebuie să
mai faci ceva: să memorezi această versiune scurtată şi să o reciţi la întâlnirea noastră cu
domnul director Epstein. Cred că va considera asta acceptabil.

Câteva secunde mai târziu, observând o urmă de încruntare pe faţa lui Alfred, Herr Schăfer
adăugă:

— Alfred, chiar dacă nu-mi place cum te-ai schimbat — prostiile legate de superioritatea rasei
—, încă sunt de partea ta. în ultimii patru ani ai fost un elev bun şi ascultător — deşi, după cum
ţi-am spus de atâtea ori, ai fi putut fi mai sârguincios. Ar fi tragic să-ţi distrugi şansele de viitor
neabsolvind. Tăcu pentru câteva clipe aşteptând ca vorbele să-şi facă efectul. Pune tot sufletul în
acest proiect. Domnul director Epstein îţi va cere mai mult decât să copiezi şi să reciţi. El se
aşteaptă să înţelegi ce ai citit. Deci, concentrează-te, Rosenberg! Şi eu îmi doresc să te văd
absolvind.

— Mai trebuie să vă dau exemplarul meu înainte de-a face celelalte două exemplare?

Lui Herr Schăfer i se rupse inima la răspunsul mecanic al lui Alfred, dar spuse doar atât:

— Dacă respecţi instrucţiunile mele din carneţel, nu va fi necesar.

Pe când Alfred se îndepărta, Herr Schăfer îl chemă Înapoi.

— Rosenberg, acum un minut am făcut un efort şi ţi-am spus că ai fost un elev bun şi că îmi
doresc să te văd absolvind. N-ai niciun răspuns? în fond, am fost profesorul tău patru ani.

— Da, domnule.

— Da, domnule?

— Nu ştiu ce să spun.

— Bine, Alfred, poţi pleca.


Herr Schăfer îşi umplu servieta cu lucrările elevilor care aşteptau să fie citite, şi-l scoase pe
Alfred din minte şi, în schimb, se gândi la cei doi copii ai săi, la soţia sa, precum şi la cina cu
Spătzle şi verivorst pe care ea i-o promisese pentru acea seară.

Alfred plecă într-o stare de confuzie cu privire la tema sa. Oare înrăutăţise lucrurile? Sau
beneficiase de o scutire? La urma urmei, memorarea era ceva uşor pentru el. îi plăcea să
memoreze pasaje pentru spectacole de teatru şi discursuri.

Două săptămâni mai târziu, Alfred stătea la unul dintre capetele mesei celei lungi din biroul lui
Herr Epstein, aşteptând instrucţiuni de la directorul şcolii care, astăzi, arăta mai masiv şi mai
aprig ca niciodată. Herr Schăfer, mult mai mic, cu o faţă gravă, îi făcu semn lui Alfred să înceapă
să recite. Aruncând o ultimă privire asupra propriului exemplar al lucrării lui Goethe, Alfred se
ridică şi proclamă:

— Din autobiografia lui Goethe...

După care începu: „Mintea care a acţionat în mod decisiv asupra mea şi a avut o imensă influenţă
asupra întregului meu mod de gândire a fost Spinoza. După ce căutasem zadarnic în întreaga
lume un mijloc de a-mi cultiva ciudata natură, am ajuns, în cele din urmă, la Etica acestui om.
Am găsit aici un sedativ pentru pasiunile mele; părea să se deschidă pentru mine o
perspectivă largă şi liberă asupra lumii materiale şi muritoare."

— Deci, Rosenberg, îl întrerupse directorul. Ce a învăţat Goethe de la Spinoza?

— Ăăă, e vorba de etica sa?

— Nu, nu. Doamne Dumnezeule, n-ai înţeles că Etica este numele cărţii lui Spinoza? Ce spune
Goethe că a învăţat din cartea lui Spinoza? Ce crezi că înţelege el prin cuvintele „un sedativ
pentru pasiunile mele"?

— Ceva care l-a calmat?

— Da, şi asta. Dar continuă acum — ideea asta va reveni din nou în foarte scurt timp.

Alfred recită pentru sine o clipă, pentru a găsi locul unde rămăsese, şi începu:

— „Dar ce m-a atras în special la Spinoza a fost interesul său nemărginit care strălucea..."

— Dezinteresul, nu interesul, zbieră directorul Epstein, care urmărea pe text fiecare cuvânt
recitat. — „Dezinteres" înseamnă să nu fii ataşat emoţional.

Alfred dădu din cap aprobator şi continuă:

— „Dar ce m-a atras în special la Spinoza a fost dezinteresul său nemărginit care strălucea din
fiecare propoziţie. Această expresie minunată: «Cel care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu
trebuie să vrea ca Dumnezeu să-l iubească înapoi», cu toate premisele pe care se bazează şi toate
consecinţele care decurg de aici, mi-a acaparat întreaga putere de gândire."

— Acesta este un pasaj mai dificil, spuse directorul. I)t1-mi voie să-ţi explic. Goethe spune că
Spinoza l-a învăţat să-şi elibereze mintea de influenţa celorlalţi. Să îşi găsească propriile
sentimente şi concluzii şi apoi să acţioneze în conformitate cu ele. Cu alte cuvinte, iubirea tn
trebuie să fie nestăvilită şi nu influenţată de ideea Iubirii pe care o poţi obţine în schimb. Am
putea aplica această idee în cazul discursurilor electorale. Ar ţine Goethe un discurs doar pentru a
obţine admiraţia celorlalţi? Bineînţeles că nu! Şi nici nu ar spune ceea ce ar vrea alţii să-l audă
spunând. Ai înţeles? Ai prins ideea?

Alfred dădu din cap aprobator. Ceea ce înţelesese cu adevărat era că domnul director Epstein îl
antipatiza profund. Aşteptă până când directorul îi făcu semn să continue:

— „în plus, nu se poate nega faptul că cele mai apropiate uniuni iau naştere din lucruri opuse.
Calmul liniştitor al lui Spinoza se afla într-un puternic contrast cu activitatea mea zbuciumată.
Metoda sa matematică era opusul sentimentelor mele poetice. Modul său disciplinat ile gândire
m-a transformat în discipolul său pătimaş, în adoratorul său cel mai hotărât. Minte şi inimă,
înţelegere şi sentiment, s-au căutat reciproc cu o afinitate necesară şi astfel s-a produs uniunea
acestor naturi diferite."

— Ştii ce vrea să spună aici prin cele două naturi il i ferite, Rosenberg? întrebă directorul
Epstein.

— Cred că vrea să spună minte şi suflet?

— Exact. Şi care este Goethe şi care Spinoza?

Alfred părea nedumerit.

— Acesta nu este doar un exerciţiu de memorie, Rosenberg! Vreau să înţelegi aceste cuvinte.
Goethe este poet. Deci care e el, mintea sau inima?

— El este inima. Dar el avea şi o minte măreaţă.

— Ah, da. Acum înţeleg confuzia. Dar aici el spune că Spinoza îi oferă echilibrul care-i
permite să-şi împace pasiunea şi imaginaţia explozivă cu calmul şi raţiunea necesare. Şi de aceea
Goethe spune că e „adoratorul cel mai hotărât" al lui Spinoza. Ai înţeles?

— Da, domnule.

— Acum continuă.

Alfred ezită, cu semne de panică în ochi.

— Mi-am pierdut şirul. Nu mai ştiu unde am rămas.


— Te descurci bine, interveni Herr Schăfer, într-un efort de a-1 calma. Ştim că e greu să zici pe
de rost cu atâtea întreruperi. îţi poţi verifica notiţele ca să vezi unde ai rămas.

Alfred respiră adânc, îşi răsfoi scurt notiţele şi continuă:

— „Unii l-au crezut pe acest om ateu şi l-au considerat reprobabil, dar apoi au recunoscut şi că
era un om liniştit, gânditor, un bun cetăţean, o persoană simpatică. Deci criticii lui Spinoza par să
fi uitat cuvintele Evangheliei: «După roadele lor îi veţi cunoaşte», căci cum ar putea o viaţă
plăcută oamenilor şi lui Dumnezeu să ia naştere din principii corupte? încă îmi amintesc calmul
şi claritatea care m-au cuprins când am răsfoit pentru întâia dată paginile Eticii acelui om
remarcabil. Aşa că m-am grăbit din nou spre opera căreia îi eram atât de îndatorat, şi din nou
acelaşi suflu de pace a plutit deasupra mea. M-am abandonat lecturii şi mi-am spus, când m-am
privit pe mine însumi, că nu mai văzusem lumea atât de clar.

Alfred răsuflă greu după ce termină ultimul rând. Directorul îi făcu semn să şadă şi comentă:

— Recitarea dumitale a fost satisfăcătoare. Ai o memorie bună. Acum să vedem ce ai înţeles


din acest ultim fragment. Spune-mi, crede Goethe că Spinoza este ateu?

Alfred clătină din cap.

— Nu am auzit răspunsul dumitale.

— Nu, domnule. Alfred vorbi cu voce tare. Goethe nu credea că Spinoza era ateu. Dar alţii
credeau că era.

— Şi de ce nu era Goethe de acord cu ei?

— Din cauza eticii sale?

— Nu, nu. Ai uitat deja că Etica este numele cărţii lui Spinoza? Reluăm, de ce nu era Goethe
de acord cu criticii lui Spinoza?

Alfred fremătă şi rămase tăcut.

— Doamne, Dumnezeule, Rosenberg, uită-te la notiţe, «puse directorul.

Alfred cercetă paragraful final şi îndrăzni.

— Pentru că era bun şi ducea o viaţă plăcută lui Dumnezeu?

Exact. Cu alte cuvinte, nu contează ceea ce crezi sau Npui că ai crede, ci cum trăieşti. Acum,
Rosenberg, o ultima întrebare despre acest pasaj. Spune-ne din nou, ce n învăţat Goethe de la
Spinoza?

— El a spus că a primit un suflu de pace şi calm. De asemenea, a spus că a privit lumea mai
clar. Acestea au fost cele mai importante lucruri.
Exact. Ştim că marele Goethe a purtat un exemplar al Eticii lui Spinoza în buzunar timp de un
an. Imagi-nează-ţi - un an întreg! Şi nu numai Goethe, dar şi mulţi alţi mari germani. Lessing şi
Heine au vorbit despre o claritate şi o senzaţie de calm care i-a cuprins după citirea acestei cărţi.
Cine ştie, ar putea veni un moment în viaţa ta când şi tu vei avea nevoie de calmul şi claritatea
oferite de Etica lui Spinoza. Nu îţi voi cere să citeşti cartea asta acum. Eşti prea tânăr ca s-o
pricepi. Dar vreau să promiţi că, înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani, o vei citi. Sau
poate ar trebui să spun, s-o citeşti până vei atinge vârsta maturităţii depline. Am cuvântul tău de
bun german?

— Da, domnule, aveţi cuvântul meu.

Alfred ar fi promis că va citi întreaga enciclopedie în chineză, numai să scape de această


inchiziţie.

— Acum, să trecem la miezul acestei teme. Eşti pe deplin conştient de motivul pentru care ţi-
am dat această temă de lectură?

— Aăă, nu, domnule. Am crezut că doar pentru că am spus că îl admir pe Goethe mai mult
decât pe oricine altcineva.

— Cu siguranţă că şi de asta. Dar cu siguranţă ai înţeles care a fost adevăratul motiv?

Alfred părea mut.

— Te întreb ce înseamnă pentru tine faptul că omul pe care îl admiri mai mult decât pe oricine
altcineva îl admiră pe un evreu mai mult decât pe oricine altcineva?

— Pe un evreu?

— Nu ştiai că Spinoza era evreu?

Tăcere.

— Nu ai aflat nimic despre el în aceste ultime două săptămâni?

— Domnule, eu nu ştiu nimic despre acest Spinoza. Asta nu a făcut parte din proiectul meu.

— Şi aşa, slavă Domnului, ai evitat ocazia îngrozitoare de a învăţa ceva nou? Despre asta e
vorba, Rosenberg?

— Dă-mi voie să reformulez, interveni Herr Schăfer. Gândeşte-te la Goethe. Ce-ar fi făcut el în
această situaţie? Dacă lui Goethe i s-ar fi cerut să citească autobiografia unui necunoscut, ce ar fi
făcut Goethe?

— S-ar fi interesat cu privire la acea persoană.

— Exact. Acest lucru este important. Dacă admiri pe cineva, imită-1. Foloseşte-1 ca ghid.
— Vă mulţumesc, domnule.

— Să revenim la întrebarea mea, spuse directorul Epstein. Cum îţi explici admiraţia şi
recunoştinţa fără margini a lui Goethe faţă de un evreu?

— Goethe ştia că era evreu?

— Dumnezeule mare! Desigur că ştia.

— Dar, Rosenberg, spuse Herr Schăfer, care devenea, la rându-i, tot mai nerăbdător, gândeşte-
te la întrebare. Ce contează dacă ştia că Spinoza era evreu? Ce rost are să pui această întrebare?
Crezi că un om de statura lui Goethe — tu însuţi l-ai numit geniu universal — n-ar îmbrăţişa
nişte idei măreţe, indiferent de sursa lor?

Alfred era buimăcit. Niciodată nu mai fusese martorul unei asemenea desfăşurări de idei.
Directorul Epstein, pimftndu-şi mâna pe braţul lui Herr Schăfer pentru a-1 potoli, nu renunţă.

— Nu mi-ai răspuns încă la cea mai importantă între-cum se explică faptul că geniul universal
german e

rt|»tat într-o asemenea măsură de ideile unui membru al unei rase inferioare?

— Poate e vorba despre ce am răspuns şi în cazul domnului doctor Apfelbaum. Poate, graţie
unei mutaţii, I- posibil să existe şi un evreu bun, chiar dacă rasa este coruptă şi inferioară.

— Acesta nu este un răspuns acceptabil, spuse directorul. E una să vorbim despre un medic
care e de treabă pi tşi practică profesia aşa cum se cuvine şi alta să vorbim «Ntfel despre un
geniu care e posibil să fi schimbat cursul Utoriei. Şi mai sunt mulţi evrei al căror geniu e
binecunoscut. Gândeşte-te la ei. Dă-mi voie să ţi-i reamintesc pe cei de care ai auzit tu însuţi, dar
poate nu ştiai că au fost evrei. Herr Schăfer îmi spune că, în clasă, ai recitat din poeziile lui
Heinrich Heine. El mi-a mai spus că îţi place muzica şi îmi imaginez că ai ascultat compoziţii ale
lui ( iustav Mahler şi Felix Mendelssohn. Corect?

— Sunt evrei, domnule?

— Da, şi sigur ştii că Disraeli, marele prim-ministru al Angliei, era evreu.

— Nu ştiam, domnule.

— Da. Şi chiar acum, la Riga, se montează opera Poveştile lui Hoffmann compusă de Jacob
Offenbach, un alt membru al rasei evreieşti. Atâtea genii! Cum îţi explici?

— Nu pot răspunde la întrebarea aceasta. Va trebui să mă gândesc la asta. Vă rog, îmi permiteţi
să plec, domnule? Nu mă simt prea bine. Promit să mă gândesc la asta.

— Da, poţi pleca, spuse directorul. Şi îmi doresc foarte mult să te gândeşti. Gândirea este bună.
Gândeşte-te la discuţia noastră de astăzi. Gândeşte-te la Goethe şi la evreul Spinoza.
*

După plecarea lui Alfred, directorul Epstein şi Herr Schafer se priviră câteva momente înainte ca
directorul să vorbească.

— El spune că se va gândi, Hermann. Care sunt şansele s-o facă?

— Aproape nule, cred, spuse Herr Schăfer. Hai să-l trecem şi să scăpăm de el. Are o lipsă de
curiozitate care este, cel mai probabil, incurabilă. Oriunde ai săpa în mintea lui, dai peste un strat
de convingeri neîntemeiate.

— Sunt de acord. Nu am nicio îndoială că Goethe şi Spinoza se retrag rapid, chiar în acest
moment, din mintea sa şi nu-1 vor mai deranja niciodată. Cu toate acestea, mă simt uşurat de
ceea ce tocmai s-a întâmplat. Temerile mi s-au mai domolit. Acest tânăr nu are nici inteligenţa,
nici tăria de a provoca rău prin atragerea altora spre felul său de a gândi.

Capitolul şapte
Amsterdam — 1656

Bento privea pe fereastră, urmărindu-şi fratele care mergea spre sinagogă. Gabriel are dreptate;
chiar îi rănesc pe irl apropiaţi. Alegerile mele sunt îngrozitoare - fie mă fac mic, renunţând la
natura mea lăuntrică şi înfrânându-mi curiozitatea, fie îi rănesc pe cei apropiaţi. Descrierea făcută
de ( ia briei despre furia îndreptată spre Bento de la cina din /lua de Sabat îi aminti de
avertismentul părintesc al lui van den Enden despre pericolele tot mai mari cu care se confruntă
în comunitatea evreiască. Se gândi la strategii tic evitare a acestei capcane aproape o oră înainte
de a se ridica, a se îmbrăca, a-şi face o cafea şi a ieşi pe uşa din «pate, cu cana în mână, spre
prăvălia de import-export it familiei Spinoza.

Acolo şterse praful şi mătură gunoiul în stradă, apoi deşertă într-un coş un sac mare de smochine
uscate înmiresmate, tocmai venit din Spania. Şezând la locul său obişnuit de la fereastră, Bento
îşi sorbi cafeaua, ciuguli din smochine şi se concentră asupra fanteziilor care îi treceau prin
minte. în ultima vreme, practica o tehnică de meditaţie prin care se deconecta de la şirul
gândurilor »nle şi îşi privea mintea ca pe un teatru, iar pe el însuşi ca pe un membru al publicului
urmărind spectacolul care se joacă. Chipul lui Gabriel, plin de tristeţe şi confuzie, apăru de îndată
pe scenă, dar Bento învăţase cum să tragă cortina şi să treacă la actul următor. In curând se mate-
rializă van den Enden. Acesta lăudă progresele lui Bento la latină în timp ce-i strângea uşor
umărul într-un gest patern. Această atingere era o atingere plăcută. Dar, se gândi Bento, dacă
Rebeca şi, acum, Gabriel mă resping, cine mă va mai atinge vreodată?

Apoi mintea lui Bento zbură la o imagine cu el pre-dându-le ebraică profesorului său şi Clarei
Maria. Zâmbi imaginându-şi cum îi învăţa pe cei doi elevi, ca pe nişte copii, aleph, bet, gimmel,
şi zâmbi chiar mai larg la imaginea micuţei Clara Maria învăţându-1, la rându-i, literele greceşti
alfa, beta, gamma. El observă claritatea strălucitoare, aproape incandescentă, a imaginii Clarei
Maria — Clara Maria, slăbănoaga de treisprezece ani, cocoşată, feme-ia-copil al cărei zâmbet
neastâmpărat contrazicea pretenţia ei de a fi o profesoară adultă şi severă. Un gând răzleţ
se insinuă: dacă ar fi fost mai mare...

Pe la prânz, meditaţia îi fu întreruptă de agitaţia care se zărea pe fereastră. în depărtare îi văzu pe


Jacob şi pe Franco conversând în timp ce se îndreptau spre prăvălia sa. Bento îşi jurase să se
comporte într-o manieră pioasă şi ştia că nu era corect să-i privească pe alţii pe furiş, în special
pe unii care poate vorbeau despre el. Cu toate acestea, nu îşi putea lua privirea de la scena
ciudată care se desfăşura în faţa ochilor săi: Franco rămase trei sau patru paşi în spatele lui Jacob,
după care Jacob se întoarse, îl apucă de mână şi încercă să-l tragă. Franco se eliberă şi scutură
energic din cap. Jacob îi răspunse şi, după ce privi în jur pentru a se asigura că nu sunt martori,
îşi puse mâinile imense pe umerii lui Franco, îl scutură cu brutalitate şi îl împinse până ajunseră
la prăvălie.

Pentru o clipă, Bento se aplecă înainte cu privirea aţintită asupra acestei scene, dar în curând
intră din nou în starea meditativă şi se gândi la misterul purtării neobişnuite a celor doi. în câteva
minute fu scos din reverie de sunetul uşii prăvăliei deschizându-se şi de zgomotul de paşi
dinăuntru.

Sări în picioare, îi salută pe vizitatori şi le oferi două scaune în timp ce el se aşeză pe o ladă mare
cu smochine uscate.

— Veniţi de la slujba de Sabat?

■— Da, răspunse Jacob, unul dintre noi întremat, iar celălalt, mai agitat ca înainte.

— Interesant. Un eveniment identic care naşte două reacţii diferite. Care e explicaţia acestui
fenomen curios? întrebă Bento.

Jacob se grăbi să răspundă.

— Problema nu este atât de interesantă, iar explicaţia e evidentă. Spre deosebire de Franco,
care nu a beneficiat de o educaţie evreiască, eu am fost crescut în tradiţia ovreiască şi în limba
ebraică şi...

— Permite-mi să te întrerup, spuse Bento. Dar din capul locului explicaţia ta necesită o
explicaţie. Toţi copiii crescuţi în Portugalia, într-o familie de marrani, sunt lipsiţi tie educaţia
privind ebraica şi ritualul evreiesc. Asta îl Include şi pe tatăl meu, care a învăţat ebraica doar
după ce a părăsit Portugalia. El mi-a spus că, pe când era copil In Portugalia, orice familie care
şi-ar fi învăţat copiii limba ebraică sau tradiţia evreiască ar fi fost aspru pedepsită. De fapt, şi
Bento se întoarse spre Franco, nu am auzit chiar ieri despre un tată iubit ucis pentru că Inchiziţia
i-a găsit o Tora îngropată?

Franco, trecându-şi nervos degetele prin părul lung, nu spuse nimic, dar dădu uşor din cap.

Revenind la Jacob, Spinoza continuă:

— Deci, întrebarea mea, Jacob, este cum de cunoşti ebraica?


— Familia mea a intrat în rândurile noilor creştini cu Irei generaţii în urmă, spuse Jacob
repede, dar ei au rămas cripto-evrei, hotărâţi să păstreze vie credinţa. Tatăl meu m-a trimis la
Rotterdam să lucrez în comerţ la vârsta de unsprezece ani, iar în următorii opt ani am petrecut
fiecare noapte studiind ebraica cu unchiul meu, care era rabin. El m-a pregătit pentru bar
mitzvah-u\ de la sinagoga tlin Rotterdam şi apoi a continuat cu educaţia mea evreiască până la
moartea sa. Am petrecut cea mai mare parte din ultimii doisprezece ani la Rotterdam şi m-am
întors de curând în Portugalia doar pentru a-1 salva pe Franco.

— Şi tu, se întoarse Bento spre Franco, ai cărui ochi erau interesaţi doar de podeaua prost
măturată a prăvăliei familiei Spinoza, nu cunoşti ebraica?

Dar Jacob răspunse:

— Bineînţeles că nu. După cum tocmai ai spus, ebraica e interzisă în Portugalia. Noi toţi
suntem învăţaţi să citim Scripturile în latină.

— Deci, Franco, nu cunoşti ebraica?

încă o dată, Jacob interveni:

— în Portugalia, nimeni nu îndrăzneşte să predea ebraica. Nu doar că ar risca să fie ucis pe loc,
ci întreaga sa familie ar fi vânată. în acest moment, mama lui Franco şi două surori se ascund.

— Franco, spuse Bento aplecându-se pentru a-1 privi în ochi, Jacob e cel care răspunde în
locul tău. De ce nu răspunzi tu?

— El încearcă doar să mă ajute, răspunse Franco în şoaptă.

— Şi te ajută faptul că rămâi tăcut?

— Sunt prea supărat să mă încred în cuvintele mele, spuse Franco, vorbind mai tare. Jacob
spune adevărul, familia mea este în pericol şi, după cum a zis, nu am nicio pregătire evreiască în
afară de aleph, bet, gimmel, litere pe care mi le-a desenat el în nisip. Chiar şi pe acestea a trebuit
să le şteargă cu picioarele.

Bento se întoarse cu tot corpul spre Franco, evitându-1 în mod ostentativ pe Jacob.

— Şi tu consideri că, deşi el a fost întremat de slujbă, pe tine mai mult te-a agitat?

Franco dădu din cap aprobator.

— Iar motivele agitaţiei tale au fost...?

— Au fost îndoiala şi anumite sentimente. Franco îi aruncă pe furiş o privire lui Jacob.
Sentimente atât de puternice, că mi-e teamă să le descriu. Chiar şi ţie.
Ai încredere că-ţi voi înţelege sentimentele şi nu le voi judeca.

Franco privi în jos, cu capul tremurând.

Atâta teamă, continuă Bento. Voi încerca să te liniştesc. în primul rând, te rog, gândeşte-te dacă
teama li» este raţională.

Franco făcu o grimasă şi privi la Spinoza, nedumerit.

Să vedem dacă teama ta are sens. Să ne gândim la două lucruri: în primul rând, nu reprezint o
ameninţare. I|i promit că nu voi repeta nimănui cuvintele tale. Mai mult, şi eu mă îndoiesc de
multe lucruri. S-ar putea chiar *»V|i împărtăşesc unele sentimente. Şi, în al doilea rând, nu «xlltă
nici un pericol în Olanda; aici nu există nicio Inchiziţie. Nici în această prăvălie, nici în această
comunitate, nici în acest oraş, nici chiar în această ţară. Amsterdamul e Independent de Iberia de
mulţi ani. Ştii asta, nu-i aşa?

— Da, răspunse Franco încet.

— Şi, cu toate acestea, o parte din mintea ta, pe care n-o controlezi, continuă să se comporte ca
şi cum ar exista un pericol mare, iminent. Nu e remarcabil modul cum minţile noastre sunt
împărţite? Cum raţiunea, partea cea mai elevată a minţii noastre, e subjugată de emoţiile noastre?

Franco nu păru defel interesat de aceste evenimente remarcabile.

Bento ezită. Simţea deopotrivă o nerăbdare crescândă şi sentimentul că avea o misiune, aproape
o datorie. Dar turn să procedeze? Oare se aştepta la prea mult, prea » urând de la Franco? îşi
reaminti numeroase situaţii în care raţiunea nu reuşise să-i înăbuşe temerile. Se întâmplase chiar
seara trecută, pe când mergea împotriva mulţimii care se îndrepta spre slujba de Sabat de la
sinagogă.

în cele din urmă, decise să-şi folosească singura tehnică disponibilă şi, pe cel mai blând ton,
spuse:

— M-ai rugat să te ajut. Am fost de acord s-o fac. Dar dacă doreşti ajutorul meu, trebuie să ai
încredere în mine astăzi. Trebuie să mă ajuţi să te ajut. înţelegi?

— Da, răspunse Franco, oftând.

— Ei bine, atunci următorul pas este să-ţi exprimi temerile.

Franco clătină din cap:

— Nu pot. Sunt terifiante. Şi periculoase.

— Nu sunt prea terifiante ca să reziste în lumina raţiunii. Şi tocmai ţi-am arătat că nu sunt
periculoase dacă nu există motive să te temi. Curaj! Acum e momentul să le înfrunţi. Dacă nu, îţi
repet, şi aici Bento vorbi răspicat, nu are niciun rost să ne continuăm întâlnirea.
Franco respiră profund şi începu:

— Astăzi, la sinagogă, am auzit Scripturile cântate într-o limbă ciudată. Nu am înţeles nimic...

— Dar Franco, îl întrerupse Jacob, normal că n-ai înţeles nimic. De-atâtea ori ţi-am spus că
această problemă este temporară. Rabinul predă ebraica. Răbdare, răbdare.

— Şi tot de-atâtea ori, ripostă Franco, cu o furie care acum îi îneca vocea, ţi-am spus că e mai
mult decât limba. Ascultă-mă odată! E vorba de întreg spectacolul. La sinagogă, dimineaţă, am
privit în jur şi i-am văzut pe toţi cu tichiile lor fistichii brodate, cu şalurile lor de rugăciune cu
franjuri, albastre şi albe, cu capetele legănându-li-se înainte şi înapoi, ca nişte papagali la
farfurioara cu mei, cu ochii ridicaţi spre cer. I-am auzit, i-am văzut şi m-am gândit... nu, nu pot
spune la ce m-am gândit...

— Spune, Franco, a spus Jacob. Doar ieri mi-ai spus că acesta este învăţătorul pe care îl cauţi.

Franco închise ochii.

— M-am gândit: care e diferenţa dintre asta şi spectacolul — nu, voi fi sincer — prostia care se
petrecea la liturghia catolică la care noi, noii creştini, trebuia să participăm? După liturghie, când
eram copii, Jacob, îţi aminteşti cum obişnuiam să-i ridiculizăm pe catolici?

Klillculizam veşmintele ciudate ale preoţilor, nesfârşitele Imagini sângeroase cu răstignirea,


aplecările până la pământ ale sfinţilor, hostia şi vinul şi mâncatul trupului '•l băutul sângelui...
Vocea lui Franco crescu în intensitate: livrei sau catolici... nu există nicio diferenţă... E o
sminteală. E pură sminteală.

Jacob îşi puse tichia pe cap, îşi aşeză mâna pe ea şi, încet, începu să recite o rugăciune în ebraică.
Bento, la i Aiului său, era impresionat şi căuta cu atenţie cuvintele potrivite, cele mai liniştitoare.

— Să ai astfel de gânduri şi să crezi că eşti singurul. Să le simţi singur în îndoiala ta. Trebuie
să fie terifiant.

Franco îi dădea înainte:

— Mai e ceva, încă un gând îngrozitor. Mă tot gân-ilt'sc că pentru această sminteală tatăl meu
şi-a sacrificat viaţa. Pentru această sminteală ne-a pus pe toţi în pericol — pe mine, pe părinţii
lui, pe mama mea, pe fratele ţl surorile mele.

Jacob nu se mai putu abţine. Păşind mai aproape şi apropiindu-şi imensul cap de urechea lui
Franco, el spuse, lără asprime:

— Poate că tatăl ştie mai multe decât fiul.

Franco clătină din cap, deschise gura, dar apoi nu spuse nimic.

— Şi mai gândeşte-te, continuă Jacob, că aceste cuvinte lac ca moartea tatălui tău să-şi piardă
sensul. Asemenea gânduri fac ca moartea lui să fie irosită. A murit pentru i« păstra credinţa sacră
pentru tine.

Franco păru frânt şi îşi plecă capul.

Bento ştia că trebuie să intervină. Prima dată, se întoarse la Jacob şi spuse încet:

— Acum o clipă stăruiai ca Franco să spună ce îl frământă. Acum, când face ce i-ai cerut, oare
n-ar fi mai bine să-l încurajezi decât să-l reduci la tăcere?

Jacob făcu o jumătate de pas îndărăt. Bento continuă să i se adreseze lui Franco pe acelaşi ton
calm:

— Ce dilemă pentru tine, Franco: Jacob susţine că, dacă nu crezi nişte lucruri pe care le
consideri de necrezut, faci ca martiriul tatălui tău să fie zadarnic. Şi cine doreşte să-şi rănească
propriul tată? Atâtea obstacole în calea gândirii independente. Atâtea obstacole în calea
perfecţionării de sine prin folosirea capacităţii noastre, oferite de Dumnezeu, de a raţiona.

Jacob clătină din cap.

— Aşteaptă, aşteaptă... Ultima parte, cu capacitatea oferită de Dumnezeu de a raţiona... Eu nu


asta am spus. Răstălmăceşti lucrurile. Vorbeşti despre raţiune? îţi arăt eu raţiune. Foloseşte-ţi
bunul simţ! Deschide-ţi ochii! Vreau să faci o comparaţie! Uită-te la Franco. El suferă, plânge, se
umileşte, disperă. îl vezi?

Bento dădu din cap aprobator.

— Şi acum uită-te la mine. Sunt puternic. Iubesc viaţa. Am grijă de el. L-am salvat de
Inchiziţie. Mă sprijin pe credinţa mea şi pe acceptarea fraţilor mei evrei. Mă linişteşte gândul că
poporul nostru şi tradiţia noastră continuă. Compară-ne pe noi doi cu preţioasa ta raţiune şi
spune-mi, înţeleptule, ce zice raţiunea.

„Ideile false oferă un confort fals şi fragil", se gândi Bento. Dar îşi ţinu gura.

Jacob continuă pe un ton şi mai apăsat.

— Şi aplică asta şi în cazul tău, învăţatule. Ce suntem noi, ce eşti tu fără comunitatea noastră,
fără tradiţia noastră? Poţi trăi bătând pământul de unul singur? Aud că nu eşti însurat. Ce viaţă
poţi avea în absenţa oamenilor? Fără o familie? Fără Dumnezeu?

Bento, care obişnuia să evite conflictele, se simţi atins de invectivele lui Jacob.

Jacob se întoarse spre Franco şi îşi îmblânzi vocea.

— Te vei simţi sprijinit, ca mine, când vei şti cuvintele şi rugăciunile, când vei înţelege ce
înseamnă lucrurile acestea.
- Cu această afirmaţie sunt de acord, spuse Bento, Im urcând să-l împace pe Jacob, care îl privea
încruntat. Nedumerirea îţi accentuează starea de şoc, Franco. Orice mnano care părăseşte
Portugalia este dezorientat, trebuie »ă Kt' educat pentru a redeveni evreu, trebuie să înceapă • .1
un copil şi să înveţe aleph, bet, gimmel. Timp de trei ani I .un asistat pe rabin la cursurile de
ebraică pentru evreii mrrani şi te asigur că vei învăţa repede.

Nu, insistă Franco, aducând cu acel Franco în-. ăpăţânat pe care Bento îl văzuse pe fereastră.
Nici tu, Irtcob Mendoza, nici tu, Bento Spinoza, nu mă ascultaţi. Vă repet, nu e vorba de limbă.
Eu nu cunosc ebraica, dar a/l-dimineaţă, la sinagogă, pe toată durata slujbei, am Ultlt traducerea
spaniolă a Torei celei sfinte. E plină de minuni. Dumnezeu desparte apele Mării Roşii,
abate năpaste asupra egiptenilor, vorbeşte deghizat într-un rug aprins. De ce toate minunile se
întâmplă atunci, în epoca Torei? Spuneţi-mi, de ce s-a încheiat vremea miracolelor? Să fi adormit
măreţul, atotputernicul Dumnezeu? Unde **ra acel Dumnezeu când tatăl meu a fost ars pe rug?
Şi pentru ce motiv? Pentru protejarea cărţii sfinte a aceluiaşi Dumnezeu? N-a fost Dumnezeu
suficient de puternic pentru a-1 salva pe tatăl meu, care îl slăvea atât de mult? Ducă e aşa, cine
are nevoie de un astfel de Dumnezeu Nlub? Sau nu ştia Dumnezeu că tatăl meu îl slăvea? Dacă e
aşa, cine are nevoie de un astfel de Dumnezeu ignorant? A fost Dumnezeu suficient de puternic
pentru a-1 proteja, dar a ales să n-o facă? Dacă e aşa, cine are nevoie de un astfel de Dumnezeu
neiubitor? Tu, Bento Spinoza, care eşti numit „cel binecuvântat", îl cunoşti pe Dumnezeu, eşti un
învăţat. Explică-mi asta.

— De ce ţi-a fost teamă să vorbeşti? întrebă Bento. Ai pus nişte întrebări importante, întrebări
care i-au chinuit pe credincioşi de secole. Cred că problema provine dintr-o mare eroare
fundamentală, eroarea de a considera că Dumnezeu este o fiinţă vie, gânditoare, o fiinţă
având chipul şi asemănarea noastră, o fiinţă care gândeşte ca noi, o fiinţă care se gândeşte la noi.
Grecii antici au înţeles această eroare. Acum 2000 de ani, un înţelept pe nume Xenofan scria că
dacă boii, leii şi caii ar fi avut mâini cu care să sculpteze imagini, L-ar fi închipuit pe
Dumnezeu după propriile însuşiri şi I-ar fi dat un trup ca al lor. Eu cred că dacă triunghiurile ar
putea gândi, ele ar crea un Dumnezeu cu înfăţişarea şi atributele unui triunghi, iar cercurile ar
crea...

Iacob îl întrerupse înfuriat.

— Vorbeşti de parcă noi, evreii, n-am şti nimic despre natura lui Dumnezeu. Nu uita că noi
avem Tora, care conţine cuvintele Lui. Şi, Franco, să nu crezi că Dumnezeu e lipsit de putere. Nu
uita că evreii rezistă, că indiferent ce ni se face, noi rezistăm. Unde sunt toate popoarele dispărute
— fenicienii, moabiţii, edomiţii — şi atâtea altele ale căror nume nu le ştiu? Nu uita că noi
trebuie să ne ghidăm după legea pe care Dumnezeu însuşi le-a dat-o evreilor, ne-a dat-o nouă,
poporului Său ales.

Franco îi aruncă lui Spinoza o privire care parcă spunea: Vezi cu ce trebuie să mă lupt? şi se
întoarse spre Jacob:

— Toţi cred că Dumnezeu i-a ales — creştinii, musulmanii...

— Nu! Ce contează ce cred alţii? Ceea ce contează este ceea ce scrie în Biblie.
Jacob se întoarse spre Spinoza:

— Recunoaşte, Baruch, recunoaşte, învăţatule: nu spune cuvântul lui Dumnezeu că evreii sunt
poporul ales? Poţi nega asta?

— Am petrecut ani studiind această întrebare, Jacob, şi, dacă doreşti, îţi voi împărtăşi
rezultatele cercetărilor mele. Bento vorbea uşor, ca un profesor care i se adresează unui elev
curios. Pentru a-ţi răspunde la întrebările despre caracterul special al evreilor, trebuie să ne
întoarcem la sursă. Doriţi să mă însoţiţi în explorarea cuvintelor Torei? Am un exemplar la
numai câteva minute de aici.

Amândoi dădură din cap aprobator, schimbând priviri, I i ridicară pentru a-1 urma pe Bento, care
puse scaunele la loc cu grijă şi încuie uşa prăvăliei înainte de a-i însoţi la fl acasă.
Capitolul opt
Reval, Estonia — 1917-1918

Prezicerea directorului Epstein cum că inteligenţa şi curiozitatea limitate ale lui Rosenberg l-ar
face inofensiv se dovedi total greşită. Greşită fu şi prezicerea directorului potrivit căreia Goethe
şi Spinoza vor dispărea instantaneu din mintea lui Alfred. Dimpotrivă: Alfred Rosenberg n-
a reuşit niciodată să-şi scoată din minte imaginea marelui Goethe îngenunchind înainte evreului
Spinoza. Ori de câte ori se gândea la Goethe şi Spinoza (acum uniţi pe vecie), această nepotrivire
persista doar puţin, căci el o îndepărta cu orice mijloc avea la îndemână. Uneori, era convins de
argumentul lui Houston Stewart Chamberlain cum că Spinoza, la fel ca Isus, făcea parte din
cultura evreiască, dar nu avea nicio picătură de sânge evreiesc. Sau poate că evreul Spinoza
furase ideile unor gânditori arieni. Sau poate că Goethe fusese vrăjit, hipnotizat de conspiraţia
evreiască. De multe ori Alfred se gândise să studieze aceste idei în profunzime, la bibliotecă,
dar niciodată n-o făcuse. Gândirea, adevărata gândire, era o întreprindere grea, la fel ca mutarea
unor cufere grele prin pod. în schimb, Alfred deveni un maestru al reprimării. îşi distrase atenţia.
Se implică în multe activităţi, îndeosebi, el se convinse că puterea convingerilor
înlătură necesitatea întrebărilor.

Un german adevărat şi nobil îşi onorează promisiunile şi, având în vedere că se apropia ziua în
care urma să împlinească douăzeci şi unu de ani, Alfred îşi aminti de promisiunea făcută
directorului, de a citi Etica lui Spinoza. Vrând să se ţină de cuvânt, cumpără un exemplar la
mâna a doua şi purcese la citit doar pentru a fi întâmpinat, pe prima pagină, de o listă lungă de
definiţii de neînţeles:

I. Prin cauza sa înţeleg ceva a cărui esenţă îi include existenţa sau a cărui natură nu poate fi
concepută decât ca existenţă.

II. Lucrul care poate fi mărginit de un altul de aceeaşi natură cu el îl numesc finit în genul său.
Se zice, bunăoară, că un corp este finit pentru că totdeauna putem concepe un alt corp mai mare.
Astfel, o gândire este mărginită de altă gândire. Dar corpul nu este mărginit de gândire, nici
gândirea de corp.

III. Prin substanţă înţeleg ceea ce există în sine şi este înţeles prin sine însuşi; adică acel lucru
al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format.

IV. Prin atribut înţeleg ceea ce intelectul percepe în substanţă ca alcătuindu-i esenţa.

V. Prin mod înţeleg schimbările substanţei; cu alte cuvinte, ceva care se află în altceva, prin
care este conceput.

VI. Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate
de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită.1

Cine să înţeleagă aceste lucruri evreieşti? Alfred azvârli volumul în colţul celălalt al camerei. O
săptămână mai târziu el încercă din nou, sărind peste definiţii şi trecând la secţiunea următoare,
de axiome:

I. Toate câte sunt există sau în sine, sau în altceva.

II. Ceea ce nu poate fi conceput prin altceva trebuie sa fie conceput prin sine.

ipinoza, Baruch, Etica, traducere din limba latină, studiu introductiv pi note de Alexandru
Posescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

UT. Dată fiind o cauză determinată, rezultă cu necesitate un efect; şi, dimpotrivă, dacă nu este
dată nicio cauză determinată, este imposibil să rezulte un efect.

IV. Cunoaşterea efectului atârnă de cunoaşterea cauzei şi o include.

V. Lucrurile care nu au nimic comun între ele nu pot fi înţelese unele prin altele; cu alte
cuvinte, ideea unuia nu include ideea celuilalt.1

Lucrurile astea erau la fel de indescifrabile, şi cartea îşi luă din nou zborul. Mai târziu, răsfoi
secţiunea următoare, propoziţiile, de asemenea inaccesibile. în cele din urmă îşi dădu seama că
fiecare parte depindea în mod logic de definiţiile şi axiomele precedente şi că se chinuie în
zadar. Din când în când ridica volumul cel subţire, căuta portretul lui Spinoza de pe pagina de
titlu şi se trezea ţintuit de faţa ovală şi lungă şi de expresivii ochi evreieşti cu pleoape groase
(care se uitau fix la el indiferent cum rotea cartea). „Scapă de această carte blestemată, îşi spunea
el, vinde-o" (dar asta nu i-ar fi adus nimic, cartea fiind mult mai uzată după câteva călătorii prin
aer). „Sau dă-o pur şi simplu cadou. Sau arunc-o." Ştia că asta trebuia să facă, dar, ciudat, Alfred
nu se putea despărţi de Etica.

De ce? Ei bine, promisiunea, desigur, era un motiv, dar nu unul constrângător. Nu spusese
directorul că trebuie să fi un adult în toată puterea cuvântului pentru a înţelege Etica? Şi nu mai
avea el ani de studiu în faţă înainte de a deveni un adult în toată puterea cuvântului?

Nu, nu, nu promisiunea îl supăra, ci chestiunea Goethe. El îl adora pe Goethe. Iar Goethe îl adora
pe Spinoza. Alfred nu putea renunţa la cartea aceasta blestemată deoarece lui Goethe îi plăcuse
suficient pentru a o purta în buzunar timp de un an întreg. Aceste obscure nonsensuri evreieşti
calmaseră pasiunile nesupuse ale lui 1 lOt'lhe şi îl făcuseră să vadă lumea mai clar ca oricând. 1
um era posibil? Goethe văzuse în ea ceva ce el nu putea ilenluşi. Poate, într-o bună zi, va găsi
profesorul care să-l lămurească.

Tumultuoasele evenimente ale Primul Război Mondial I iui făcut în curând să-şi scoată din minte
această enigmă. I >upă ce absolvi Reval Oberschule şi îşi luă la revedere de In directorul Epstein,
Herr Schăfer şi de la profesorul său '•'*Herr Purvit, Alfred îşi începu studiile la Institutul I oii
tehnic din Riga, în Letonia, cam la 320 de kilometri de i iiNii sa din Reval. Dar în 1915, când
trupele germane .iinoninţau atât Estonia, cât şi Letonia, întregul Institut Politehnic fu mutat la
Moscova, unde Alfred locui până In 1918, când îşi predă ultimul proiect — planul arhitectural al
unui crematoriu — şi îşi primi diploma de arhitect pi Inginer.
Deşi avea o activitate academică de calitate, Alfred nu hi' simţise niciodată confortabil în meseria
de inginer, preferând, în schimb, să-şi petreacă timpul citind mito-logie şi ficţiune. Era fascinat
de poveştile din mitologia nordică din Edda, precum şi de romanele cu intrigă complicată ale lui
Dickens şi de monumentalele opere ale lui Tolstoi (pe care le citi în rusă). Cochetă cu filosofia,
părui rgând ideile esenţiale ale lui Kant, Schopenhauer, Piehte, Nietzsche şi Hegel şi, ca mai
înainte, preferă să ci-Icască dezinvolt lucrări filosofice în locuri publice vizibile.

în haosul Revoluţiei din 1917, Alfred fu îngrozit de priveliştea a sute de mii de protestatari
furibunzi ieşiţi In stradă care cereau răsturnarea regimului existent. El rt|unse să creadă, pe baza
cărţilor lui Chamberlain, că Kusia datorează totul influenţei ariene pe filieră vikingă,

I igii Hanseatice şi imigranţilor germani ca el. Prăbuşirea civilizaţiei ruse însemna un singur
lucru: temeliile nordice rrau răsturnate de rasele inferioare — mongoli, evrei, ’>lavi şi chinezi ,
iar sufletul Rusiei autentice se va pierde în curând. Aceasta urma să fie şi soarta Patriei sale?
Haosul rasial şi degradarea urmau să ajungă şi în Germania?

Vederea mulţimilor tot mai mari îi repugna. Bolşevicii erau animale având misiunea de a
distruge civilizaţia, îi studie pe liderii lor şi ajunse la convingerea că cel puţin 90% erau evrei.
începând din 1918, Alfred nu mai vorbi despre bolşevici: întotdeauna era vorba de
„bolşevicii evrei", iar acest dublu epitet urma să facă carieră în propaganda nazistă. După
absolvire, în 1918, Alfred fu încântat să urce în trenul care-1 ducea de-a curmezişul Rusiei înapoi
acasă, la Reval. în timp ce trenul pufăia îndreptându-se spre vest, el privea, zi după zi,
nesfârşita întindere a ruşilor. Uluit de acest spaţiu ah, spaţiul! —, se gândea la năzuinţa lui
Houston Smith Chamberlain spre tot mai mult Lebensraum pentru patrie. Aici, dincolo de
fereastra vagonului de clasa a doua, se afla acel Le-bensraum de care Germania avea nevoie cu
disperare, şi totuşi vastitatea Rusiei o făcea de necucerit cu excepţia cazului... a cazului în care o
armată de colaboratori ruşi urma să lupte alături de Patrie. Germenele unei noi idei încolţi: acest
spaţiu deschis, interzis — ce să faci cu el? De ce să nu-i pui acolo pe evrei, pe toţi evreii din
Europa?

Fluieratul trenului, scârţâitul şi ţipătul frânelor anunţară sosirea acasă. La Reval era la fel de frig
ca în toată Rusia. îşi îmbrăcă toate puloverele pe care le avea, îşi înnodă strâns eşarfa în jurul
gâtului şi, cu pungi în mână şi diploma în servietă, expirând nori de abur, parcurse străzile
familiare şi ajunse la casa copilăriei sale, locuinţa mătuşii Căcilie, sora tatălui său. Bătaia în uşă
fu primită cu strigăte de bucurie, zâmbete largi, cu strângerile bărbăteşti de mână şi îmbrăţişările
femeilor, şi fu introdus repede în bucătăria parfumată şi caldă pentru o cafea şi o bucată de
streusel, în timp ce un nepot mai tânăr fu trimis în fugă s-o aducă pe mătuşa Lydia, care locuia
la câteva case mai jos. în scurt timp, aceasta sosi încărcată cu mâncare pentru o cină festivă.

Acasă era întocmai cum îşi amintea, şi o astfel de persistenţă a trecutului îi oferi lui Alfred un
scurt răgaz din chinuitorul său sentiment de dezrădăcinare. Vederea camerei sale, practic
neschimbată după atâţia ani, îi aduse pe chip o expresie de bucurie copilărească. Se lăsă în
vechiul său scaun de lectură şi se bucură de priveliştea familiară a mătuşii sale bătând zgomotos
perna şi înfoind plapuma cu puf de pe patul său. Alfred examină camera: exista un covoraş de
rugăciune cărămiziu, de dimensiunea unei batiste, pe care, timp de câteva luni, cu ani în
urmă (când tatăl său cel antireligios nu-1 putea auzi), Alfred îşi spusese rugăciunile înainte de
culcare:

— Binecuvânteaz-o pe mama în ceruri, binecuvântea-/ă-1 pe tata şi însănătoşeşte-1 la loc şi


vindecă-1 pe fratele meu, Eugen, binecuvânteaz-o pe mătuşa Ericka, şi pe mătuşa Marlene, şi
binecuvântează întreaga noastră familie.

Acolo, pe perete, încă feroce şi puternic şi, din fericire pentru el, fără să cunoască succesele
modeste ale armatei germane, se afla un afiş imens cu Kaizerul Wilhelm. Iar pe raftul de sub afiş
erau soldăţeii săi din plumb înfăţişând războinici vikingi şi soldaţi romani, pe care acum îi
apucă tandru. Aplecându-se pentru a studia mica bibliotecă ticsită cu cărţile sale preferate, Alfred
se bucură să le vadă încă aranjate în aceeaşi ordine în care le lăsase cu atâţia ■ni în urmă -
preferata sa, Suferinţele tânărului Werther, prima, apoi David Copperfield, urmate de toate
celelalte, în ordinea descrescătoare a preferinţelor.

Alfred continuă să se simtă ca acasă în timpul cinei cu mă tuşile, unchii, nepoţii şi nepoatele sale.
Dar când toată lumea plecă şi se lăsă tăcerea, iar el se băgă sub plapuma iim puf, frământarea
obişnuită îi reveni. Acasă începea să pălească. Până şi imaginea celor două mătuşi, încă zâmbind,
făcând cu mâna şi dând din cap, se evaporă încet, lăsând în urmă doar întunericul rece. Unde era
acasă? Cărui loc îi aparţinea el?

A doua zi străbătu străzile oraşului Reval în căutare de feţe cunoscute, chiar dacă toţi tovarăşii de
joacă din copilărie crescuseră şi se risipiseră şi, în plus, ştia în adâncul inimii că era în căutarea
unor fantome — prietenii pe care îşi dorea să-i fi avut. Se îndreptă spre Oberschule, unde
holurile şi sălile de clasă deschise arătau deopotrivă familiare şi neprimitoare. Aşteptă în faţa
clasei profesorului de artă, Herr Purvit, care odinioară fusese atât de drăguţ cu el. Când sună
clopoţelul, intră pentru a vorbi cu fostul său profesor între ore. Herr Purvit cercetă faţa lui Alfred,
scoase un sunet de recunoaştere şi îl întrebă despre viaţa sa în termeni atât de generali, încât
Alfred, îndepărtându-se în timp ce elevii sosiţi pentru ora următoare se repezeau la locurile lor,
se îndoi că fusese recunoscut cu adevărat. Apoi căută în zadar clasa lui Herr Schăfer, dar observă
clasa lui Herr Epstein, care nu mai era director, ci iarăşi profesor de istorie, şi trecu rapid de ea,
întorcându-şi faţa. Nu dorea să fie întrebat dacă îşi respectase promisiunea legată de Spinoza sau
să afle că promisiunea lui Alfred Rosenberg se evaporase de mult din mintea lui Herr Epstein.

Din nou afară, se îndreptă spre piaţa centrală, unde văzu cartierul general al armatei germane şi
luă, impulsiv, o decizie care i-ar fi putut schimba întreaga viaţă. El îi spuse ofiţerului de serviciu,
în limba germană, că dorea să se înroleze şi fu îndrumat către sergentul Goldberg, o figură
greoaie, cu un nas mare, mustaţă stufoasă, şi pe a cărui faţă scria, mare, „evreu". Fără a-şi ridica
nasul din hârtiile sale, sergentul îl ascultă într-o doară pe Alfred şi apoi îi respinse morocănos
cererea.

— Suntem în război. Armata germană este pentru germani, nu pentru cetăţenii ţărilor combatante
ocupate.

Neconsolat şi deranjat de manierele sergentului, Alfred se réfugié într-o berărie aflată la câteva
case depărtare, comandă o halbă şi se aşeză în capul unei mese lungi. Ridicând halba pentru a lua
prima înghiţitură, observă un

I Ivii care se uita fix la el. Ochii li se întâlniră pentru o i llpă, iar străinul îşi ridică halba dând din
cap spre Alfred. Acesta, ezitând, făcu la fel, apoi îşi retrase privirea. După i âteva minute, când se
uită din nou, văzu că străinul, înalt, zvelt, atractiv, cu un craniu lung, german, şi ochi île un
albastru intens, încă îl fixa. în cele din urmă, omul w ridică şi, cu halba în mână, se îndreptă spre
Alfred ţii se prezentă.

Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit.


Capitolul nouă
Amsterdam — 1656

Bento îi conduse pe Jacob şi Franco la casa pe care o împărţea cu Gabriel şi îi invită în camera sa
de studiu, trecând înainte printr-o mică sufragerie a cărei amenajare trăda lipsa unei mâini
femeieşti — doar o bancă şi un scaun din lemn neşlefuit, o mătură de paie în colţ şi un şemineu
cu nişte foaie. Camera de studiu a lui Bento presupunea o masă de scris cioplită grosolan, un
scaun înalt şi un scaun şubred de lemn. Trei dintre schiţele sale în cărbune înfăţişând scene de pe
canalele Amsterdamului atârnau pe perete deasupra a două rafturi îndoite sub greutatea unei
duzini de cărţi bine legate. Jacob merse imediat la raft pentru a citi titlurile cărţilor, dar Bento
le făcu semn lui şi lui Franco să se aşeze, în timp ce aduse în grabă un alt scaun din camera
alăturată.

- Acum, la muncă, spuse el, apucând exemplarul uzat al Bibliei în ebraică, pe care o trânti în
mijlocul mesei şi o deschise în aşa fel încât Jacob şi Franco s-o poată vedea. Brusc se răzgândi şi
se opri, lăsând paginile să se închidă.

_ îmi voi respecta promisiunea de a vă arăta exact

ceea ce Tora noastră spune sau nu spune despre faptul că evreii simt poporul ales. Dar aş prefera
să încep cu principalele concluzii rezultate în urma anilor de studiu biblic.

Cu încuviinţarea lui Jacob şi a lui Franco, Bento începu.

— Mesajul central despre Dumnezeu al Bibliei, cred eu, e faptul că El este perfect, complet şi
posedă înţelepciune absolută. Dumnezeu este totul, şi din Sine El a creat lumea şi tot ce este în
ea. Sunteţi de acord?

Franco dădu din cap repede, aprobator. Jacob chibzui, îşi împinse înainte buza de jos, îşi
deschise pumnul drept pentru a-şi arăta palma şi dădu din cap lent, prudent.

— De vreme ce Dumnezeu, prin definiţie, este perfect pl nu are nevoi, rezultă că El nu a creat
lumea pentru Sine, li pentru noi.

El primi încuviinţarea lui Franco şi privirea dezorientată şl palmele ridicate ale lui Jacob, care
spuneau: „Ce legătură are?"

Bento continuă calm:

— Şi, din moment ce El ne-a creat din propria Sa sub-Nlanţă, scopul Lui pentru noi toţi —
care, repet, suntem parte a substanţei lui Dumnezeu — este să găsim fericire şl binecuvântare.

Jacob dădu din cap aprobând din toată inima, de parcă ar fi auzit în cele din urmă ceva cu care
putea fi de acord.
— Da, l-am auzit pe unchiul meu vorbind despre scânteia dumnezeiască din noi toţi.

— Exact. Unchiul tău şi cu mine suntem perfect de acord, spuse Spinoza şi, observând o
încruntare uşoară pe faţa lui Jacob, se hotărî să se abţină de la astfel de remarci în viitor — Jacob
era prea inteligent şi suspicios pentru a putea fi luat de sus.

Deschise Biblia şi căută în paginile ei.

— Iată, să începem cu nişte versete din Psalmi. Bento începu să citească încet în ebraică
urmărind cu degetul flecare cuvânt pe care îl traducea în portugheză pentru Franco. După numai
câteva minute, Jacob interveni, scuturând din cap şi zise:

— Nu, nu, nu.

— Ce nu? întrebă Bento. Nu-ţi place traducerea mea? Te asigur că...

— Nu e vorba de cuvintele tale, îl întrerupse Jacob. E vorba de felul în care o faci. Ca evreu,
sunt ofensat de felul în care foloseşti cartea noastră sfântă. Nu o săruţi nüu cinsteşti. Practic, ai
aruncat-o pe masă, arăţi cu degetul murdar. Şi citeşti fără a psalmodia, fără nicio
inflexiune. Citeşti cu aceeaşi voce cu care ai citi un contract de cumpărare a unor stafide. Acest
tip de lectură îl ofensează pe Dumnezeu.

— îl ofensează pe Dumnezeu? Jacob, te implor să urmezi calea raţiunii. Nu am fost noi de


acord că Dumnezeu este complet, că nu are nevoi şi nu este o fiinţă ca noi? Ar putea fi ofensat un
astfel de Dumnezeu de lucruri atât de mărunte precum stilul meu de a citi?

Jacob clătină din cap în tăcere, în timp ce Franco dădu din cap aprobator şi se apropie cu scaunul
de Bento.

Bento continuă să citească cu voce tare psalmii în ebraică şi să-i traducă în portugheză pentru
Franco:

— „Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările." Apoi sări mai
departe, în acelaşi psalm, şi citi: „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El." Crede-
mă, spuse el, pot găsi o mulţime de asemenea pasaje care atestă în mod clar că Dumnezeu le-a
acordat tuturor oamenilor acelaşi intelect şi le-a plămădit inimile la fel.

Bento îşi îndreptă atenţia spre Jacob, care clătină din nou din cap.

— Nu eşti de acord cu traducerea mea, Jacob? Te asigur că scrie „tuturor", nu scrie „tuturor
evreilor".

— Nu pot să nu fiu de acord: cuvintele sunt cuvinte. Biblia spune ce spune. Dar Biblia are
multe cuvinte şi există numeroase interpretări ale unor oameni evlavioşi. Ignori sau oare nu
cunoşti iscusitele comentarii ale lui Rashi şi Abarbanel?

Bento rămase impasibil.


— Am crescut cu comentarii şi cu comentarii la comentarii. Le-am citit din zori şi până-n
seară. Am petrecut ani studiind cărţile sfinte şi, după cum tu însuţi mi-ai spus, mulţi oameni din
comunitatea noastră mă respectă ca pe un învăţat. Acum câţiva ani am apucat-o pe propria mea
cale, am devenit un maestru în ebraica veche şi în aramaică, am lăsat la o parte comentariile
altora şi am studiat efectiv cuvintele Bibliei, cu alţi ochi. Pentru a înţelege cu adevărat cuvintele
Bibliei trebuie să cunoşti limbajul din vechime şi să-l citeşti într-un spirit nou, nestingherit.
Vreau să citim şi să înţelegem exact cuvintele Bibliei, nu ceea ce a crezut că înţelege nu ştiu ce
rabin, nu nişte metafore închipuite pe care învăţaţii pretind că le văd şi nu vreun mesaj secret pe
care cabaliştii îl văd în anumite succesiuni de cuvinte şi valori numerice ale literelor. Vreau să
mă întorc şi să citesc ceea ce spune, de lapt, Biblia. Aceasta este metoda mea. Doriţi să continui?

Franco răspunse pe loc:

— Da, te rog să spui mai departe.

Dar Jacob ezită. Agitaţia lui era evidentă, căci de îndată ce îl auzise pe Bento accentuând acel
„tuturor", realizase Încotro se îndreaptă argumentaţia lui Bento — simţise capcana dinainte. El
încercă o manevră preventivă:

— Nu mi-ai răspuns încă la întrebarea simplă şi presantă: „Negi că evreii sunt poporul ales?"

— Jacob, tu pui întrebările greşite. Evident, nu m-am făcut suficient înţeles. Eu doresc să pun
sub semnul întrebării întreaga ta atitudine faţă de autoritate. Nu e vorba că eu o neg sau că un
rabin sau un învăţat o aprobă. Să nu privim în sus spre o autoritate superioară, ci mai bine
să privim la cuvintele cărţii noastre sfinte, care ne spun că adevărata noastră fericire şi
binecuvântare constau exclusiv în a ne bucura de ceea ce este bun. Biblia nu ne Npune să ne
mândrim că doar noi, evreii, suntem binecuvântaţi sau că noi ne bucurăm mai mult pentru că
alţii nu cunosc adevărata fericire.

Jacob nu dădu semne că ar fi convins, aşa că Bento Încercă o altă tactică.

— Daţi-mi voie să vă dau un exemplu chiar din experienţa noastră de astăzi. Mai devreme, la
prăvălie, am aflat că Franco nu cunoaşte ebraica. E adevărat?

— Da.

Atunci spune-mi: trebuie să mă bucur, prin urmare, că ştiu mai bine ebraica decât el? Oare
ignoranţa lui în

privinţa ebraicii mă face mai învăţat decât eram acum o oră? Bucuria dată de superioritatea faţă
de alţii nu este binecuvântată. Este puerilă sau răutăcioasă. Nu-i aşa?

Jacob îşi dezvălui scepticismul ridicând din umeri, dar Bento se simţi înviorat. împovărat de anii
de tăcere impusă, el se bucura acum de posibilitatea de a expune cu voce tare multe dintre
argumentele construite de el. I se adresă lui Jacob:

— Cu siguranţă vei fi de acord că binecuvântarea constă în iubire. Este mesajul suprem, central
al întregii Scripturi — şi al Noului Testament creştin. Trebuie să facem o distincţie între ceea ce
Biblia spune şi ceea ce profesioniştii din domeniul religiei susţin că ar spune. Prea des rabinii şi
preoţii îşi promovează propriul interes prin interpretări părtinitoare, interpretări care pretind
că sunt singurele care deţin cheia adevărului.

Cu colţul ochiului Bento îi văzu pe Jacob şi pe Franco schimbând uluiţi priviri; cu toate acestea,
el continuă:

— Aici, priviţi, în acest paragraf din Regi 3:12. Spinoza deschise Biblia într-un loc marcat cu
un fir roşu. Ascultaţi cuvintele pe care Dumnezeu i le spune lui Solomon: „Nimeni nu va fi atât
de înţelept ca tine în timpul care va veni". Gândiţi-vă acum, un moment, la cele spuse
de Dumnezeu celui mai înţelept om din lume. în mod vădit aceasta este o dovadă că, iată,
cuvintele Torei nu pot fi luate literal. Acestea trebuie înţelese în contextul vremurilor...

— Context? îl întrerupse Franco.

— Mă refer la limbajul şi la evenimentele istorice ale acelui moment. Nu putem înţelege Biblia
din perspectiva limbajului de astăzi: trebuie s-o citim cunoscând convenţiile de limbaj ale
momentului în care a fost scrisă şi compilată, adică acum circa 2000 de ani.

— Poftim? exclamă Jacob. Moise a scris Tora, primele cinci cărţi, cu peste 2000 de ani în
urmă!

— Acesta este un subiect care necesită o discuţie mai amplă. Voi reveni la el în câteva minute.
Deocamdată, voi continua cu Solomon. Ideea mea este că vorbele adresate de Dumnezeu lui
Solomon sunt pur şi simplu o expresie utilizată pentru a exprima o înţelepciune mare, fără
pereche, şi are menirea de a spori fericirea lui Solomon. îţi închipui că Dumnezeu se aştepta ca
Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, să se bucure că ceilalţi vor fi întotdeauna mai puţin
inteligenţi decât el? Desigur că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, Şi-ar fi dorit ca toată lumea să fie
înzestrată cu aceleaşi facultăţi.

Jacob protestă:.

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. Tu alegi câteva cuvinte sau fraze, dar ignori faptul clar că
suntem aleşi de I îumnezeu. Cartea Sfântă spune asta în repetate rânduri.

— Iată, să vedem la Iov, spuse Bento, cu totul netulburat. El dădu paginile la Iov 28 şi citi:
„Toţi oamenii trebuie să evite răul şi să facă binele". în astfel de pasaje, continuă Bento, este clar
că Dumnezeu avea în vedere întreaga rasă umană. Şi apoi să nu uităm că Iov nu era evreu, şi
totuşi, dintre toţi oamenii, el era cel mai plăcut lui Dumnezeu. Aşa scrie aici — citeşte şi tu.

Jacob refuză să se uite.

— Poate că Biblia conţine şi cuvintele astea. Dar există mii de cuvinte care spun altceva. Noi,
evreii, suntem diferiţi, şi tu ştii asta. Franco tocmai a scăpat de Inchiziţie. Spune-mi, Bento, când
au avut evreii Inchiziţie? Ceilalţi îi ucid pe evrei. I-am ucis noi vreodată pe ceilalţi?
Bento întoarse calm paginile, de această dată la Iosua 10:37 şi citi: „L-au luat şi l-au trecut prin
ascuţişul săbiei, pe el, pe împăratul lui, toate cetăţile care ţineau de el şi pe toţi cei ce se aflau în
el; Iosua n-a lăsat pe niciunul să scape, cum făcuse cu Eglonul, şi l-a nimicit cu
desăvârşire împreună cu toţi cei ce se aflau în el." Sau Iosua 11:11, despre oraşul Haţor, continuă
Bento: „Au trecut prin ascuţişul săbiei şi au nimicit cu desăvârşire pe toţi cei ce se găseau în el:
n-a rămas nimic din ce avea suflare de viaţă şi a pus foc Haţorului." Sau aici, din nou,
Samuel 18:6-7: „Pe când veneau ei, la întoarcerea lui David de la omorârea filisteanului, femeile
au ieşit din toate cetăţile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând şi jucând, în sunetul
timpanelor şi lăutelor şi scoţând strigăte de bucurie. Femeile care cântau îşi răspundeau unele
altora, şi ziceau: Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii." Din păcate, există multe
dovezi în Tora că, atunci când israeliţii au avut puterea, au fost la fel de cruzi şi nemiloşi ca orice
alt popor. Ei nu au fost superiori din punct de vedere moral, mai drepţi sau mai inteligenţi decât
alte popoare din vechime. Ei au fost superiori doar prin aceea că au avut o societate bine
ordonată şi un guvernământ superior care le-a permis să reziste foarte mult timp. Dar acest vechi
popor ebraic a încetat de mult să mai existe, iar de atunci el s-a aflat pe picior de egalitate cu
celelalte popoare. Nu văd nimic în Tora care să sugereze că evreii ar fi superiori altor popoare.
Dumnezeu le oferă harul în egală măsură tuturor.

Cu neîncrederea întipărită pe chip, Jacob spuse:

— Susţii că nu există nimic care să-i deosebească pe evrei de celelalte neamuri?

— Exact, dar nu eu spun asta, ci Sfânta Scriptură.

— Cum te poţi numi „Baruch" şi să vorbeşti astfel? Negi faptul că Dumnezeu i-a ales pe evrei,
că i-a favorizat, că i-a ajutat pe evrei, că a aşteptat mult de la ei?

— Iarăşi, Jacob, gândeşte-te ce spui. îţi reamintesc: fiinţele umane aleg, favorizează, ajută,
valorizează, aşteaptă. Dar Dumnezeu? Să aibă Dumnezeu aceste atribute umane? Aminteşte-ţi ce
spuneam despre eroarea de a-ţi imagina că Dumnezeu e făcut după chipul şi asemănarea noastră.
Aminteşte-ţi ce spuneam despre triunghiuri şi despre un Dumnezeu triunghiular.

— Cu adevărat am fost făcuţi după chipul Său, spuse Jacob.

— Vezi Geneza. Dă-mi voie să-ţi arăt cuvintele... Bento recită din memorie: „Şi a zis
Dumnezeu: «Să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării,
păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a
făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi
femeie."

— Exact, Baruch, acestea sunt cuvintele, spuse Jacob. Dacă şi evlavia ţi-ar fi la fel ca
memoria... Dacă acestea «unt cuvintele lui Dumnezeu, cine eşti tu să pui sub semnul întrebării că
suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui?

— Jacob, foloseşte mintea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Nu putem lua asemenea cuvinte literal.
Acestea sunt metafore. Chiar crezi că noi, muritorii, unii dintre noi Nurzi sau cocoşaţi sau
constipaţi sau nenorociţi, suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Gân-diţi-vă la
cei ca mama mea, care au murit la tinereţe, la cei născuţi orbi sau diformi sau nebuni, la cei cu
retard mintal, la scrofuloşi, la cei ai căror plămâni cedează şi care scuipă sânge, la avari sau la
criminali — sunt şi ei creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu are o
mentalitate ca a noastră şi doreşte să fie flatat şi devine gelos şi răzbunător dacă nu ne
supunem regulilor Lui? Ar putea fi prezente într-o fiinţă perfectă asemenea gânduri defectuoase,
bolnave? Acesta este doar modul în care vorbeau cei care au scris Biblia.

— Cei care au scris Biblia? Vorbeşti cu dispreţ de Moise şi Iosua, de profeţi şi judecători?
Negi că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu? Glasul lui Jacob creştea în intensitate cu fiecare
propoziţie iar Franco, care era atent la fiecare cuvânt rostit de Bento, îi puse mâna pe braţ ca să-l
potolească.

— Nu dispreţuiesc pe nimeni, spuse Bento. Concluzia asta e doar în capul tău. Dar susţin că
ideile şi cuvintele bibliei sunt produse ale minţii umane, ale oamenilor care au scris aceste pasaje
şi şi-au imaginat — nu, mai bine spus şi-au dorit — ca ei să semene cu Dumnezeu, să fi
fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

— Deci negi faptul că Dumnezeu vorbeşte prin glasurile profeţilor?

— E evident că toate cuvintele din Biblie despre care se spune că sunt „cuvintele lui
Dumnezeu" sunt doar produse ale imaginaţiei diverşilor profeţi.

— Imaginaţie! Imaginaţie spui? Jacob îşi duse mâna la gura deschisă cu groază, în timp ce
Franco încercă să-şi înăbuşe un zâmbet.

Bento ştia că fiecare vorbă a sa îl şochează pe Jacob, dar nu se putu abţine. Se simţi bucuros să
rupă tăcerea şi să exprime cu voce tare toate ideile la care meditase în secret sau le împărtăşise
rabinului doar într-o formă puternic voalată. Avertismentul lui van den Enden „caute, caute" îi
veni în minte, dar de data aceasta el ignoră raţiunea şi se aruncă cu capul înainte.

— Da, evident că e vorba de imaginaţie, Jacob, şi nu mai fi atât de şocat: ştim asta chiar din
cuvintele Torei. Cu colţul ochiului, Bento remarcă zâmbetul lui Franco. Continuă: Aici, Jacob,
citeşte asta împreună cu mine, în Deuteronom 34:10: „în Israel nu s-a mai ridicat proroc
ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă." Acum, Jacob, gândeşte-te ce înseamnă
asta. Ştii, desigur, că Tora ne spune că nici chiar Moise nu L-a văzut pe Domnul la faţă, nu-i aşa?

Jacob dădu din cap aprobator.

— Da, aşa spune Tora.

— Deci, Jacob, dacă eliminăm vederea, asta trebuie să însemne că Moise a auzit adevărata
voce a lui Dumnezeu şi că niciun profet de după Moise nu I-a auzit adevărata voce.

Jacob nu răspunse nimic.

— Explică-mi, spuse Franco, care urmărise cu atenţie fiecare cuvânt al lui Bento. Dacă
niciunul dintre ceilalţi profeţi n-a auzit vocea lui Dumnezeu, atunci care este nursa profeţiilor?

Salutând participarea lui Franco, Bento răspunse Imediat:

— Eu cred că profeţii au fost oameni dotaţi cu o imaginaţie neobişnuit de vie, dar nu neapărat
cu o raţiune foarte dezvoltată.

— Aşadar, Bento, spuse Franco, crezi că profeţiile miraculoase nu sunt nimic altceva decât idei
imaginate de profeţi?

— Exact.

Franco continuă:

— E ca şi cum n-ar exista nimic supranatural. Tu faci nA pară că totul este explicabil.

— Asta este întocmai ceea ce cred. Totul, şi prin asta vreau să spun totul, are o cauză naturală.

— Pentru mine, spuse Jacob, care-1 privise plin de ură pe Bento în timp ce acesta vorbise
despre profeţi, există lucruri cunoscute numai lui Dumnezeu, lucruri făcute numai de voia lui
Dumnezeu.

— Eu cred că, cu cât ştim mai multe, cu atât mai puţine vor fi lucrurile cunoscute numai lui
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cu cât e mai mare ignoranţa noastră, cu atât îi atribuim mai multe lui
Dumnezeu.

— Cum îndrăzneşti să...

— Jacob, îl întrerupse Bento. Să ne amintim de ce ne-am întâlnit noi trei. Aţi venit la mine
deoarece Franco se afla într-o criză spirituală şi avea nevoie de ajutor. Nu eu v-am căutat — de
fapt, v-am sfătuit să-l întâlniţi mai bine pe rabin. Ai spus că rabinul doar l-ar face pe Franco să se
simtă mai rău. îţi aminteşti?

— Da, este adevărat, spuse Jacob.

— Atunci la ce slujeşte să intrăm într-o astfel de dispută? Există, de fapt, o singură întrebare
importantă. Bento se întoarse spre Franco: Spune-mi, ţi-am fost de ajutor? Ţi-a fost de ajutor
ceva din ce-am spus?

— Tot ce-ai spus mi-a oferit consolare, spuse Franco, îmi face bine la suflet. îmi pierdeam
minţile iar gândirea ta clară, modul în care nu iei nicio idee de bună, nu seamănă... nu seamănă
cu nimic din ce am mai auzit vreodată. Simt mânia lui Jacob şi îmi cer scuze pentru el, dar pentru
mine... da, pe mine m-ai ajutat.

— în acest caz, spuse Jacob deodată, ridicându-se în picioare, am dobândit lucrul pentru care
am venit şi ne-am încheiat treburile aici. Franco păru şocat şi rămase aşezat, dar Jacob îl apucă
de cot şi îl împinse spre uşă.
— Mulţumesc, Bento, spuse Franco, stând în cadrul uşii. Spune-mi, te rog, mai eşti disponibil
şi pentru alte întâlniri?

— Eu sunt întotdeauna disponibil pentru o discuţie raţională — vino, pur şi simplu, pe la


prăvălie. Apoi se întoarse spre Jacob: Dar nu sunt disponibil pentru o dispută care exclude
raţiunea.

Odată ce casa lui Bento nu se mai zări, Jacob zâmbi larg, îl cuprinse cu braţul pe Franco şi îl
apucă de umăr:

— Avem tot ce ne trebuie acum. Am lucrat bine împreună. Ţi-ai jucat bine rolul — aproape
prea bine, dacă e să fiu sincer, dar n-am de gând să discut despre asta, pentru că ne-am încheiat
treaba. Să vedem ce avem: evreii nu sunt aleşii lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic diferiţi de alte
popoare. Dumnezeu nu are sentimente legate de noi. Profeţii şi-au imaginat, pur şi simplu,
lucruri. Sfintele Scripturi nu sunt sfinte, ci în întregime produse de oameni. Cuvântul lui
Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu simt inexistente. Geneza şi restul Torei sunt fabulaţii sau
metafore. Rabinii, chiar şi cei mai învăţaţi, nu posedă o cunoaştere aparte, ci acţionează doar în
propriul interes.

Franco clătină din cap.

— Nu avem tot ce ne trebuie, nu încă. Vreau să-l întâlnesc din nou.

— Tocmai ţi-am înşirat toate grozăviile sale: cuvintele lui sunt erezie pură. Asta ne-a cerut
unchiul Duarte, iar noi am făcut întocmai. Dovada este copleşitoare: Bento Spinoza nu este un
evreu; el este un antievreu.

— Nu, repetă Franco, nu avem suficient. Trebuie să aud mai mult. Eu nu depun mărturie până
nu am mai mult.

— Avem mai mult decât suficient. Familia ta este în pericol. Am făcut o înţelegere cu unchiul
Duarte — şi nimeni nu se retrage dintr-o înţelegere cu el. Este tocmai ce a încercat să facă
nebunul de Spinoza: să-l păcălească prin ocolirea tribunalului evreiesc. Doar datorită
relaţiilor unchiului, a mitei oferite de unchiul şi a corăbiei sale nu ne mai ascundem într-o peşteră
din Portugalia. Şi în doar două săptămâni, corabia sa merge înapoi după mama şi sora ta şi după
sora mea. Vrei ca ele să fie ucise, ca taţii noştri? Dacă nu mergi cu mine la sinagogă şi nu
depui mărturie în faţa comitetului de conducere, tu vei fi cel care le aprinde rugul.

— Nu sunt un prost şi n-am de gând să mă las mânat ca o oaie, spuse Franco. Avem timp şi am
nevoie de mai multe informaţii înainte de a depune mărturie în faţa comitetului de la sinagogă. O
zi în plus nu mai contează, şi tu ştii asta. Şi, mai mult, unchiul e obligat să aibă grijă de familia
lui chiar dacă noi nu facem nimic.

— Unchiul face ce pofteşte. îl ştiu mai bine ca tine. îşi urmează doar propriile reguli şi nu este
o fire generoasă. Nu vreau să-l mai vizitez pe acest Spinoza. El ne calomniază întregul popor.
— Omul e mai inteligent decât toată comunitatea la un loc. Iar dacă tu nu vrei să mergi, voi
vorbi cu el singur.

— Nu, dacă mergi tu, merg şi eu. Nu te voi lăsa să mergi singur. Omul e prea convingător. Eu
însumi mă simt neliniştit. Dacă mergi singur, următorul lucru va fi un cherem pentru tine, nu
doar pentru el. Şi, observând nedumerirea lui Franco, Jacob adăugă: Cherem
înseamnă excomunicare — încă un cuvânt ebraic pe care ai face bine să-l înveţi.
Capitolul zece
Reval, Estonia — noiembrie 1918

— Guten Tag, spuse străinul, întinzând mâna, mă numesc Friedrich Pfister. Vă ştiu de undeva?
îmi păreţi cunoscut.

— Rosenberg, Alfred Rosenberg. Am crescut aici. Tocmai m-am întors de la Moscova. Am


absolvit Politehnica cu doar o săptămână în urmă.

— Rosenberg? Ah, da, da, asta era. Dumneata eşti fratele mai mic al lui Eugen. Văd că ai ochii
lui. Pot să mă aşez aici?

— Desigur.

Friedrich puse halba pe masă şi se aşeză cu faţa spre Alfred.

— Fratele dumitale şi cu mine am fost cei mai buni prieteni şi încă păstrăm legătura. Te-am
văzut de mai multe ori la voi acasă — chiar te-am cărat în spate. Eşti cu cât — cu şase, şapte ani
mai tânăr decât Eugen?

— Cu şase. îmi păreţi cunoscut, dar nu-mi prea amintesc de dumneavoastră. Nu ştiu de ce, dar
am puţine amintiri din prima parte a vieţii mele — s-au şters. Ştiţi, aveam doar nouă sau zece ani
când Eugen a plecat să studieze la Bruxelles. L-am văzut rar de atunci. Spuneţi că păstraţi
legătura?

— Da, acum nici două săptămâni am luat cina la Zürich.

— La Zürich? A părăsit Bruxellesul?

— Acum vreo şase luni. Ftizia i-a recidivat şi a venit în Elveţia pentru o cură de odihnă. Eu
studiam la Zürich şi l-am vizitat acolo, la sanatoriu. Va fi externat peste două săptămâni şi apoi
se va muta la Berlin pentru a urma un curs bancar avansat. întâmplarea face ca eu să mă mut la
Berlin pentru studii în câteva săptămâni, nşa că ne vom întâlni des acolo. Nu ştii nimic din
toate acestea?

— Nu, am mers pe căi separate. N-am fost niciodată prea apropiaţi, iar acum am cam pierdut
legătura.

— Da, Eugen a pomenit asta — cu nostalgie, mi s-a părut. Ştiu că mama voastră a murit când
erai mic... bănuiesc cât de greu a fost pentru amândoi... şi îmi amintesc că tatăl vostru a murit şi
el tânăr, de ftizie?

— Da, avea doar patruzeci şi patru de ani. Asta se întâmpla când aveam unsprezece ani.
Spuneţi-mi, Herr Pfister...
— Friedrich, te rog. Fratele unui prieten este şi prietenul meu. Deci, acum suntem Friedrich şi
Alfred, bine?

Alfred dădu din cap aprobator.

— Alfred, ce voiai să mă întrebi acum un minut?

— Mă întreb dacă Eugen a pomenit vreodată de mine?

— La ultima noastră întâlnire, nu. Nu ne mai văzuserăm de vreo trei ani şi aveam multe de
povestit. Dar mi-a vorbit despre tine de mai multe ori în trecut.

Alfred ezită şi apoi izbucni:

— îmi poţi spune tot ce a spus despre mine?

— Tot? Voi încerca, dar mai întâi dă-mi voie să fac o observaţie: pe de-o parte îmi spui, franc,
că tu şi fratele tău nu aţi fost apropiaţi şi păreţi să nu fi făcut niciun efort de a lua legătura. Cu
toate acestea, azi pari dornic — aş spune flămând — de ştiri. E puţin paradoxal. Asta mă face să
mă întreb dacă nu eşti într-un fel de căutare a sinelui şi a trecutului tău?

Alfred tresări; era surprins de acurateţea întrebării.

— Da, e adevărat. Sunt uimit că ai observat. Zilele astea sunt... ei bine, nu ştiu cum s-o spun...
haotice. Am văzut mulţimi furioase la Moscova savurând anarhia. Acum ea mătură Europa de
Est, întreaga Europă. Valuri de oameni dezrădăcinaţi. Iar eu sunt tulburat laolaltă cu ei, poate mai
pierdut decât alţii... separat de tot.

— Aşadar cauţi o ancoră în trecut — tânjeşti după trecutul neschimbător. Pot să înţeleg asta.
Dă-mi voie să mă gândesc la comentariile lui Eugen despre tine. Lasă-mă un minut, permite-mi
să mă concentrez, şi voi căuta imaginile pentru a le scoate la suprafaţă.

Friedrich îşi închise ochii, dar după câteva clipe îi redeschise.

— Există un obstacol — propriile amintiri despre tine par să se interfereze. Prima dată lasă-mă
să le spun pe acestea, şi apoi voi extrage comentariile lui Eugen. In regulă?

— Da, e bine, murmură Alfred. Dar nu era tocmai bine. Dimpotrivă, această întreagă
conversaţie era ciudată la culme: fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Friedrich era neobişnuit şi
neaşteptat. Chiar şi aşa, avea încredere în acest om care-1 cunoscuse în copilărie. Friedrich îi
aducea aminte de „acasă".

închizând ochii din nou, Friedrich începu să vorbească cu o voce absentă:

— Luptă cu pernele... am încercat, dar tu nu voiai... Nu te-am putut convinge să te joci. Serios,
atât de serios. Ordine, ordine... jucării, cărţi, soldaţi de jucărie, totul foarte ordonat... iubeai
soldăţeii de jucărie... un băieţel extrem de serios... te-am plimbat în spinare de câteva ori... Cred
că ţi-a plăcut... dar întotdeauna săreai jos repede... distracţia nu era bună?... casa părea rece... fără
mamă... tatăl îndepărtat, deprimat... tu şi Eugen nu vorbeaţi niciodată... unde erau prietenii tăi?...
n-am văzut niciodată prieteni la voi acasă... erai plin de teamă... fugeai în camera ta, închideai
uşa, întotdeauna fugeai la cărţile tale...

Friedrich se opri, deschise ochii, luă o înghiţitură bună de bere şi îl privi pe Alfred.

— Asta e tot ce iese din banca de amintiri despre tine — poate că alte amintiri vor ieşi la
suprafaţă mai târziu. Asta îţi doreai, Alfred? Vreau să fiu sigur. Vreau să-i dau fratele celui mai
bun prieten ce-şi doreşte şi ce are nevoie.

Alfred dădu din cap aprobator şi îşi întoarse rapid capul, conştient de uimirea sa: nu mai auzise
pe nimeni să vorbească aşa. Deşi cuvintele lui Friedrich erau în germană, limba lui era o limbă
străină.

— Atunci voi continua şi voi extrage comentariile lui Eugen despre tine. Friedrich îşi închise
încă o dată ochii şi peste un minut vorbi din nou pe acelaşi ton ciudat, îndepărtat: Eugen,
vorbeşte-mi despre Alfred. Friedrich împrumută o altă voce, o voce care voia, probabil, să
fie vocea lui Eugen: Ah... fratele meu timid, fricos, un minunat artist... a moştenit tot talentul din
familie... îmi plăceau desenele sale cu Revalul... portul şi toate navele ancorate, castelul teutonic
cu turnul său semeţ... erau nişte desene desăvârşite chiar şi pentru un adult, iar el avea doar zece
ani. Frăţiorul meu... mereu cu nasul în cărţi... bietul Alfred... un singuratic... atât de temător
cu alţi copii... nepopular... băieţii îşi băteau joc de el şi îi spuneau „filosoful"... n-a prea avut
parte de iubire — mama moartă, tata pe moarte, mătuşile noastre bune la suflet, dar întotdeauna
ocupate cu propriile familii... ar fi trebuit să fac mai mult pentru el, dar era atât de greu de ajuns
la el... şi eu însumi trăiam doar cu resturi.

Friedrich îşi deschise ochii, clipi o dată sau de două ori şi apoi, revenind la vocea sa normală,
spuse:

— Asta e ceea ce îmi amintesc. A, da, şi mai e ceva, Alfred... ceva ce mi-e greu să spun...
Eugen te învinuia pentru moartea mamei tale.

— Mă învinuia pe mine? Pe mine? Aveam doar câteva săptămâni.

— Când cineva moare, de multe ori căutăm ceva sau pe cineva pe care să dăm vina.

— Nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Adică Eugen chiar a spus asta? Nu are sens.

— Credem adesea lucruri care nu au sens. Bineînţeles că nu din cauza ta a murit, dar îmi
imaginez că Eugen crede că dacă mama lui n-ar fi rămas gravidă cu tine, ar fi în viaţă acum. Dar,
Alfred, asta e doar bănuiala mea. Nu-mi amintesc exact cuvintele lui, tot ce ştiu e că a avut un
resentiment faţă de tine pe care el însuşi l-a etichetat drept iraţional.

Alfred, cenuşiu la faţă, rămase tăcut timp de câteva minute. Friedrich îl privi, mai sorbi din bere
şi spuse încet:
— Mi-e teamă că poate am spus prea mult. Dar când un prieten mi-o cere, încerc să-i dau tot ce
pot.

— Iar acesta e un lucru bun. Meticulozitate, onestitate — virtuţi germane bune, nobile. Te
felicit, Friedrich. Şi atât de multe lucruri adevărate. Trebuie să recunosc că uneori m-am întrebat
de ce Eugen nu a făcut mai multe pentru mine. Şi porecla aia răutăcioasă... „Micul filosof" — cât
de des am auzit-o de la ceilalţi băieţi! Cred că m-a influenţat foarte mult şi mi-am pregătit
răzbunarea pe ei toţi devenind, totuşi, un filosof.

— La Politehnică? Cum este posibil?

— Nu chiar un filosof cu diplomă — diploma mea este de inginerie şi arhitectură, dar


adevărata mea casă a fost filosofia, şi chiar la Politehnică am găsit profesori învăţaţi care mi-au
ghidat lecturile private. Mai mult ca orice, am ajuns să venerez claritatea germană a gândirii. E
singura mea religie. Cu toate acestea, acum, în acest moment, mă zbat într-o confuzie. De fapt,
sunt aproape ameţit. Poate că am doar nevoie de timp pentru a asimila tot ce mi-ai spus.

— Alfred, cred că pot explica ceea ce simţi. Am trecut şi eu prin asta şi am văzut-o la alţii. Tu
nu răspunzi la amintirile pe care ţi le-am împărtăşit. E vorba de altceva. Aş putea explica mai
bine într-o manieră filosofică. Şi eu am avut parte de o formare filosofică temeinică şi e o plăcere
să vorbesc cu cineva cu o înclinaţie similară.

— Ar fi o plăcere şi pentru mine. Ani de zile am fost înconjurat de ingineri şi tânjesc după o
conversaţie filosofică.

— Bine, în regulă. Dă-mi voie să încep astfel: îţi aminteşti şocul şi neîncrederea faţă de
revelaţia lui Kant potrivit căreia realitatea exterioară nu este aşa cum o percepem în mod normal
— cu alte cuvinte, că noi constituim natura realităţii exterioare în virtutea propriilor noastre
constructe mentale interioare? Eşti bine familiarizat cu Kant, îmi imaginez?

— Da, sunt familiarizat. Dar ce relevanţă are pentru starea mea actuală de spirit?

— Ei bine, ce vreau să spun este că, brusc, lumea ta, şi mă refer acum la lumea ta interioară,
constituită într-o foarte mare măsură din experienţele tale trecute, nu este aşa cum credeai. Sau,
altfel spus, permite-mi să folosesc un termen al lui Husserl şi să spun că noema ta a explodat.

— Husserl? Eu evit pseudofilosofii evrei. Şi ce este o noemă?

— Te sfătuiesc, Alfred, să nu-1 respingi pe Edmund Husserl — e unul dintre cei mai buni.
Termenul său de noema se referă la lucrul aşa cum îl experimentăm noi, la lucrul aşa cum e
structurat de noi. De exemplu, gândeşte-te la ideea de clădire. Apoi imaginează-ţi că te rezemi de
o clădire şi descoperi că această clădire nu este solidă şi că treci prin ea. în acel moment, noema
ta despre clădire explodează — deodată, Lebenswelt-ul tău, lumea vieţii, nu este aşa cum îl
credeai.

— îţi respect sfatul. Dar te rog explică-mi — înţeleg ideea de structură pe care o aplicăm lumii,
dar sunt totuşi nedumerit cu privire la relevanţa în cazul lui Eugen şi al meu.

— Ce vreau să spun este că perspectiva ta cu privire la relaţia de o viaţă pe care ai avut-o cu


fratele tău este, ca s-o spun pe şleau, modificată. Te-ai gândit la el într-un fel şi, deodată, trecutul
se schimbă, doar un pic, şi afli acum că uneori te privea cu resentiment — chiar dacă, desigur,
resentimentul era iraţional şi nedrept.

— Deci vrei să spui că mă simt ameţit pentru că terenul solid al trecutului meu s-a schimbat?

— întocmai. Foarte bine spus, Alfred. Mintea ta este supraîncărcată deoarece e în totalitate
preocupată de reconstituirea trecutului şi nu are capacitatea de a-şi mai îndeplini sarcinile
obişnuite — cum ar fi, să aibă grijă de echilibrul tău.

Alfred dădu din cap aprobator:

— Friedrich, această conversaţie a fost uluitoare. îmi dai mult de gândit. Dar permite-mi să
subliniez că o parte din aceste ameţeli au precedat discuţia noastră.

Friedrich aştepta calm, fără să-l întrerupă. Părea să ştie să aştepte.

Alfred ezită:

— De obicei, nu împărtăşesc atâtea. De fapt, nici nu vorbesc cu alţii despre mine, dar tu ai ceva
foarte... cum să zic... ceva de încredere, care îmbie la vorbă.

— Ei bine, într-un fel fac parte din familie. Şi, bineînţeles, ştii că nu-ţi poţi face noi prieteni
vechi.

— Nu-ţi poţi face noi prieteni vechi... Alfred se gândi un moment, apoi zâmbi: înţeleg. Foarte
inteligent. Ei bine, mi-am început ziua simţindu-mă înstrăinat — ieri abia ce-am sosit de la
Moscova. Sunt singur acum. Am fost căsătorit pentru scurt timp — soţia mea avea ftizie, iar tatăl
ei a internat-o într-un sanatoriu din Elveţia în urmă cu câteva săptămâni. Dar e mai mult decât
ftizia: familia ei bogată nu m-a acceptat din cauza sărăciei mele şi sunt sigur că foarte scurta
noastră căsătorie s-a încheiat. Am petrecut puţin timp împreună şi chiar am încetat să ne mai
scriem. Alfred luă în grabă o gură de bere, după care continuă: Când am ajuns ieri aici, mătuşile,
unchii, nepoatele şi nepoţii mei păreau bucuroşi să mă vadă, iar primirea lor m-a făcut să mă simt
bine. Simţeam că mi-am găsit locul. Dar nu pentru mult timp. Când m-am trezit azi dimineaţă,
m-am simţit iar înstrăinat, fără casă, şi m-am plimbat prin oraş căutând... oare ce? Cred că o
casă, prieteni, chiar şi chipuri familiare. Cu toate astea, am văzut numai străini. Nici măcar la
Realschule n-am întâlnit pe nimeni cunoscut, cu excepţia profesorului meu preferat, profesorul
de desen, care doar s-a făcut că mă recunoaşte. Şi apoi, acum mai puţin de o oră, a venit lovitura
finală. Am decis să merg în locul căruia îi aparţin cu adevărat, să încetez să trăiesc în exil, să mă
reconectez la rasa mea şi să revin în Patrie. Cu gândul de a mă alătura armatei germane, m-am
dus la centrul militar german de peste drum. Acolo, sergentul responsabil cu înrolarea, un evreu
pe nume Goldberg, m-a alungat ca pe un gândac. M-a gonit spunând că armata germană e pentru
germani, nu pentru cetăţenii ţărilor combatante.
Friedrich dădu din cap înţelegător.

— Poate că lovitura finală a fost o binecuvântare. Poate că ai fost norocos să obţii o amânare, o
scutire de la o moarte fără sens, în noroi, în tranşee.

— Ai spus că eram un copil ciudat de serios. Cred că încă sunt aşa. De exemplu, îl iau în serios
pe Kant: consider că este un imperativ moral să mă înrolez. Ce s-ar alege de lumea noastră dacă
toată lumea ar abandona Patria grav rănită? Când Patria cheamă, fiii ei trebuie să răspundă.

— E ciudat, nu-i aşa, spuse Friedrich, că noi, germanii baltici, suntem mult mai germani decât
germanii. Poate că noi toţi, germanii strămutaţi, avem acea năzuinţă puternică pe care o descriai
— spre un „acasă" căruia să-i aparţinem cu adevărat. Noi, germanii baltici, suntem în plină
maladie a dezrădăcinării. O simt cel mai acut în acest moment, deoarece tatăl meu a murit la
începutul săptămânii. De aceea mă aflu la Reval. Acum nici eu nu mai ştiu cărui loc îi aparţin.
Bunicii mei materni sunt elveţieni, şi totuşi nu aparţin nici acelui loc.

— Condoleanţele mele, spuse Alfred.

— Mulţumesc. Din mai multe puncte de vedere, mie mi-a fost mai uşor decât ţie: tatăl meu
avea aproape optzeci de ani şi m-am bucurat de prezenţa lui, în putere, întreaga mea viaţă. Iar
mama este încă în viaţă. Mi-am petrecut timpul ajutând-o să se mute la sora ei. De fapt, am lăsat-
o aţipită şi trebuie să mă întorc la ea în scurt timp. Dar, înainte de a pleca, vreau să spun că eu
cred că problema lui „acasă" este una fundamentală şi urgentă pentru tine. Mai pot rămâne puţin
dacă doreşti s-o cercetezi mai aprofundat.

— Nu ştiu cum s-o explorez. De fapt, capacitatea ta de a vorbi despre lucruri extrem de
personale cu o asemenea uşurinţă mă uimeşte. N-am mai auzit pe nimeni exprimân-du-şi ideile
lăuntrice atât de deschis ca tine.

— Vrei să te ajut s-o faci şi tu?

— Cum adică?

— Adică să te ajut să identifici şi să înţelegi sentimentele tale despre acasă.

Alfred păru reticent, dar, după o înghiţitură lentă şi lungă din berea sa letonă, fu de acord.

— încearcă asta. Fă ce am făcut şi eu când am scormonit prin amintirile despre tine când erai
mic. Iată sugestia mea: gândeşte-te la expresia „nu svrnt acasă" şi spune-ţi-o de mai multe ori:
„nu sunt acasă", „nu sunt acasă", „nu sunt acasă".

Buzele lui Alfred rostiră în tăcere cuvintele un minut sau două, apoi clătină din cap.

— Nu-mi vine nimic. Mintea mea este în grevă.

— Mintea nu intră în grevă; ea lucrează întotdeauna, dar adesea ceva ne blochează accesul
către ea. De obicei, e vorba de conştiinţa de sine. în acest caz, îmi imaginez că este conştientă de
mine. încearcă din nou. îţi sugerez să închizi ochii şi să nu te gândeşti la mine, să nu te gândeşti
la ce voi crede despre tine, să nu te gândeşti la cum aş putea judeca ce spui. Aminteşte-ţi că
încerc să te ajut şi aminteşte-ţi că ai cuvântul meu că această

conversaţie va rămâne doar între noi. Nu i-o voi împărtăşi nici măcar lui Eugen. Acum închide
ochii, lasă să-ţi vină în minte gândurile legate de faptul că nu eşti acasă şi apoi dă-le glas. Doar
spune ce-ţi trece prin minte — nu trebuie să aibă sens.

Alfred închise din nou ochii, dar nu-i veni niciun cuvânt.

— Nu te prea aud. Mai tare, mai tare puţin, te rog.

încetişor, Alfred începu să vorbească.

— Nu sunt acasă. Nicăieri. Nici cu mătuşa Căcilie, nici cu mătuşa Lydia... nu există un loc al
meu, nici la şcoală, nici cu alţi băieţi, nici cu familia soţiei mele, nici în arhitectură, nici în
inginerie, nici în Estonia, nici în Rusia... Mama Rusie, ce glumă bună...

— Bine, bine, continuă, îl îndemnă Friedrich.

— Mereu în afară, privind înăuntru, mereu dorind să le arăt cine sunt... Alfred tăcu, deschise
ochii. Altceva nu-mi vine...

— Ai spus că vrei să le arăţi. Cui să-i arăţi, Alfred?

— Tuturor celor care şi-au bătut joc de mine. Celor din cartier, de la Realschule, de la
Politehnică, de peste tot.

— Şi cum le vei arăta cine eşti, Alfred? Rămâi în starea aceasta relaxată. Nu trebuie să aibă
sens.

— Nu ştiu. Cumva, îi voi face să mă observe.

— Dacă te vor observa, vei fi acasă, aşadar?

— Acasă nu există. Asta încerci să-mi spui?

— Nu am un plan prestabilit, dar acum am o idee. Este doar o presupunere, dar mă întreb dacă
poţi fi vreodată acasă oriunde, pentru că acasă nu este un loc — este o stare de spirit. Să fii cu
adevărat acasă înseamnă să te simţi acasă în propria-ţi piele. Şi, Alfred, eu nu cred că te
simţi acasă în pielea ta. Poate că nu te-ai simţit niciodată. Poate că ai căutat acest „acasă" în locul
greşit toată viaţa.

Alfred rămase ca fulgerat. Faţa îi căzu. îl ţintui cu privirea pe Friedrich.

— Cuvintele tale m-au lovit drept în inimă. Cum de ştii astfel de lucruri, astfel de lucruri
miraculoase? Ai spus că eşti filosof. De acolo îţi vin ideile? Trebuie să citesc această filosofie.
— Sunt un amator. întocmai ca tine, mi-ar fi plăcut să-mi petrec viaţa în mijlocul filosofiei, dar
trebuie să-mi câştig existenţa. Am urmat medicina la Zürich şi am învăţat multe despre cum să-i
ajut pe alţii să vorbească despre lucruri dificile. Iar acum — Friedrich se ridică de pe scaun —
trebuie să te părăsesc. Mama mă aşteaptă şi poimâine trebuie să mă întorc la Zürich.

— Ce păcat. A fost o experienţă revelatoare şi simt că suntem de-abia la început. Nu mai avem
timp pentru o continuare înainte de a părăsi Revalul?

— Ar mai fi doar mâine. De obicei mama se odihneşte după-amiaza. Poate la aceeaşi oră? Ne
întâlnim aici?

Alfred îşi înfrână pornirea şi dorinţa de a striga entuziasmat: „Da, da!" în schimb, îşi plecă sfios
capul şi spuse pe un ton adecvat:

— Aştept cu nerăbdare.

Capitolul unsprezece
Amsterdam — 1656

La întâlnirea de la van den Enden din seara următoare, lecţia de latină a Clarei Maria fu
întreruptă de tatăl ei. Acesta se înclină reverenţios în faţa fiicei sale şi spuse:

— Iartă-mă pentru deranj, domnişoară van den Enden, dar trebuie să discut cu domnul
Spinoza. întorcându-se spre Bento, zise: Te rog să vii în camera mare într-o oră şi să te alături
clasei de greacă, unde vom discuta câteva texte de Aristotel şi Epicur. Chiar dacă greaca ta este
încă rudimentară, aceşti doi domni au ceva important să-ţi spună. Apoi i se adresă lui Dirk: Ştiu
că ai un interes redus faţă de limba greacă din moment ce, în mod ruşinos, aceasta nu mai este o
cerinţă pentru facultatea de medicină, dar poate vei găsi utile unele aspecte ale discuţiei când vei
lucra cu pacienţii, în viitor.

Van den Enden se înclină din nou reverenţios în faţa fiicei sale.

— Iar acum, domnişoară, te voi lăsa să continui lecţia de latină.

Clara Maria continuă să citească scurte pasaje din Cicero, pe care Bento şi Dirk le traduseră pe
rând în olandeză. De mai multe ori ea bătu cu rigla în masă pentru a-i atrage atenţia distratului de
Bento care, în loc să-l urmărească pe Cicero, era cu totul prins de mişcarea încântătoare a buzelor
Clarei Maria când pronunţa m-urile şi p-urile din multa, pater, puer şi, mai ales, din praestan-
tissimum.

— Unde ţi-e concentrarea astăzi, Bento Spinoza? spuse Clara Maria, încercând din greu să-şi
strâmbe chipul plăcut, oval, al unei fete de treisprezece ani, pentru a se încrunta fioros.

— îmi pare rău, pentru un moment am căzut pe gânduri, domnişoară van den Enden.
— Fără îndoială, te gândeai la prelegerea de greacă a tatălui meu?

— Fără îndoială, se prefăcu Bento, care se gândise mult mai mult la fiică decât la tată. De
asemenea, continua să fie bântuit de cuvintele pline de furie rostite de Jacob cu câteva ore mai
devreme, prevestindu-i un destin singuratic, izolat. Jacob era încăpăţânat, încuiat la minte
şi greşea în multe privinţe, dar aici avea dreptate: Bento ştia că nu putea avea nici soţie, nici
familie, nici comunitate. Raţiunea îi spusese că libertatea trebuie să fie obiectivul său şi că
încercarea de a se elibera de constrângerile comunităţii de evrei superstiţioşi ar fi caraghioasă
dacă avea de gând doar să le schimbe cu cătuşele unei soţii şi ale unei familii. Libertatea era
unicul său obiectiv, libertatea de a crede, de a analiza, de a transcrie gândurile furtunoase care-i
treceau prin cap. Dar era greu, of, atât de greu, să-şi distragă atenţia de la minunatele buze ale
Clarei Maria.

Van den Enden îşi începu discursul de la ora de greacă exclamând:

— Eudaimonia. Să examinăm cele două rădăcini: ew? îşi făcu mâna pâlnie la ureche şi aşteptă.
Elevii spuseră timid „bun", „normal", „plăcut". Van den Enden dădu din cap aprobator şi repetă
exerciţiul cu daimon, primind ca răspuns un cor mai hotărât de răspunsuri: „spirit",
„demon", „zeitate minoră."

— Da, da şi da. Toate sunt corecte, dar, în combinaţie cu eu, sensul se apropie de „noroc" şi,
prin urmare, eudaimonia înseamnă, de obicei, „bunăstare", „fericire" sau „înfloritor". Sunt aceşti
trei termeni sinonimi? La prima vedere aşa par, dar, de fapt, nenumăraţi filosofi au discutat
diferitele nuanţe. Este eudaimonia o stare de spirit? Un mod de viaţă? Fără să aştepte un răspuns,
van den Enden adăugă: Sau este pură plăcere? Să fie legată de conceptul de arete, care
înseamnă...? Făcându-şi mâinile pâlnie la urechi, aşteptă până când doi elevi răspunseră simultan
„virtute".

— Da, exact, şi mulţi filosofi antici greci includ virtutea în conceptul de eudaimonia, ridicând-o
astfel, probabil, de la starea subiectivă de plăcere la un nivel superior: viaţa virtuoasă, morală,
dezirabilă. Socrate avea sentimente puternice legate de asta. Amintiţi-vă lectura din Apărarea lui
Platon de săptămâna trecută, în care el îl abordează pe un atenian şi ridică problema lui arete
vorbind astfel... In acel moment, van den Enden luă o postură teatrală şi recită din Platon în
greacă, şi apoi, încet, traduse textul în latină pentru Dirk şi Bento: „Nu ţi-e ruşine de dorinţa ta de
a poseda cât mai multă avere, reputaţie, onoruri, când nici nu-ţi pasă şi nici nu te gândeşti la
înţelepciune sau adevăr sau la cea mai bună stare posibilă a sufletului tău?" Acum, vă amintiţi că
lucrările timpurii ale lui Platon reflectă ideile profesorului său, Socrate, în timp ce în opera sa
ulterioară, cum ar fi Republica, vedem apariţia propriilor idei ale lui Platon, punând accentul pe
standardele absolute ale dreptăţii şi altor virtuţi de pe tărâmul metafizicii. Care este ideea lui
Platon despre scopul nostru fundamental în viaţă? Acesta este atingerea celei mai înalte forme de
cunoaştere şi asta, în opinia sa, e ideea de „bine", de la care îşi obţin valoarea toate celelalte.
Doar ulterior, spune Platon, suntem capabili să ajungem la eudaimonia — în opinia sa, o stare de
armonie a sufletului. Permiteţi-mi să repet această expresie: „armonie a sufletului". Merită
reţinută; vă poate fi de folos în viaţă. Acum, să ne ocupăm de următorul mare filosof, Aristotel,
care a studiat cu Platon, probabil, douăzeci de ani. Douăzeci de ani. Nu uitaţi asta, aceia dintre
voi care s-au plâns că programa mea e prea dură şi de lungă durată. în anumite părţi din Etica
nicomahică, pe care le veţi citi săptămâna asta, veţi vedea că şi Aristotel avea nişte convingeri
puternice despre ce înseamnă viaţa bună. El era sigur că aceasta nu constă în plăcerea senzuală
ori în faimă sau avere. Care susţinea Aristotel că ar fi scopul nostru în viaţă? El credea că este
realizarea funcţiei noastre specifice celei mai intime. „Ce anume ne deosebeşte de alte forme de
viaţă?", întreabă el. Vă pun şi eu această întrebare.

Niciun răspuns din clasă. în cele din urmă, un elev spuse:

— Noi putem râde, iar celelalte animale nu pot, stârnind râsetele câtorva colegi.

Altul:

— Ne deplasăm pe două picioare.

— Râsul şi picioarele, doar atâta puteţi? exclamă van den Enden. Astfel de răspunsuri prosteşti
duc în derizoriu această discuţie. Gândiţi-vă! Care este atributul major ce ne deosebeşte de
formele de viaţă inferioare? Brusc, se întoarse spre Bento: îţi pun ţie această întrebare,
Bento Spinoza.

Fără a reflecta defel, Bento spuse:

— Cred că e vorba de capacitatea noastră singulară de a raţiona.

— întocmai. Şi, prin urmare, Aristotel susţinea că cea mai fericită persoană este cea care
realizează în cea mai mare măsură tocmai această funcţie.

— Deci, cea mai înaltă şi mai nimerită strădanie este de a deveni filosof? întrebă Alphonse, cel
mai inteligent elev din clasa de greacă, care se simţea descumpănit de răspunsul rapid al lui
Bento. Nu sună ca o autojustificare când tocmai un filosof face o asemenea afirmaţie?

— Aşa este, Alphonse, şi nu eşti primul gânditor care trage această concluzie. Iar această
observaţie ne oferă prilejul trecerii la Epicur, un alt gânditor grec important care avea idei radical
diferite despre eudaimonia şi despre misiunea filosofului. Când vom citi din Epicur peste
două săptămâni, veţi vedea că şi acesta a vorbit despre viaţa bună, dar a folosit un cu totul alt
cuvânt. El vorbeşte mult despre ataraxia, care s-ar traduce prin... Van den Enden îşi făcu iar
mâinile pâlnie.

Alphonse strigă instantaneu „linişte", şi imediat alţii adăugară „calm" şi „pace a minţii."

— Da, da şi da, spuse van den Enden, în mod evident tot mai mulţumit de performanţa clasei.
Pentru Epicur, ataraxia era singura fericire. Şi cum o putem obţine? Nu prin armonia sufletească
a lui Platon, nici prin realizarea raţiunii lui Aristotel, ci, pur şi simplu, prin eliminarea grijii sau
anxietăţii. Dacă Epicur v-ar vorbi în acest moment, el v-ar îndemna să vă simplificaţi viaţa. Iată
ce v-ar spune dacă s-ar afla astăzi, aici. Van den Enden îşi drese glasul şi vorbi pe un ton
colocvial: „Băieţi, nevoile voastre sunt puţine, sunt uşor de atins şi orice suferinţă necesară poate
fi uşor tolerată. Nu vă complicaţi viaţa cu scopuri triviale precum bogăţia şi faima: ele sunt
inamicul ata-raxiei. Faima, de exemplu, constă în opiniile celorlalţi şi ne cere să ne trăim viaţa
aşa cum îşi doresc ceilalţi. Pentru a obţine şi a păstra faima, trebuie să ne placă ceea ce le place
celorlalţi şi să evităm tot ce evită aceştia. Aşadar, celebritatea sau viaţa politică? Fugiţi de aşa
ceva. Iar bogăţia? Evitaţi-o! Este o capcană. Cu cât dobândim mai mult, cu atât ne dorim mai
mult şi cu atât suntem mai trişti când dorinţa nu ne este îndeplinită. Băieţi, ascultaţi la mine: dacă
vă doriţi fericirea, nu vă risipiţi viaţa luptând pentru ceva de care nu aveţi, de fapt, nevoie."
Acum, continuă van den Enden reluându-şi vocea obişnuită, observaţi diferenţa dintre Epicur şi
predecesorii săi. Epicur crede că binele cel mai mare este obţinerea ataraxiei prin eliberarea de
îngrijorări. Comentarii, întrebări? A, da, domnul Spinoza. O întrebare?

— Epicur ne propune doar o abordare negativă? Adică el spune că eliminarea suferinţei este
suficientă şi că omul lipsit de griji exterioare este perfect, bun, fericit? Nu există atribute pozitive
la care trebuie să năzuim?

— Excelentă întrebare. Şi textele pe care le-am ales vor pune în lumină răspunsul lui. Din
fericire, domnule Spinoza, nu va trebui să aştepţi să-ţi perfecţionezi greaca, întrucât poţi citi
ideile lui Epicur transcrise în latină de poetul roman Lucreţiu, care a trăit cu vreo două sute
de ani mai târziu. Voi selecta paginile potrivite pentru tine când va fi timpul. Astăzi am dorit
doar să discut ideea centrală care-1 deosebeşte de ceilalţi: faptul că viaţa bună constă în
eliminarea îngrijorării. Dar chiar şi o lectură superficială vă va arăta că Epicur este mult mai
complex. El încurajează cunoaşterea, prietenia şi viaţa virtuoasă, temperată. Da, Dirk, ai o
întrebare? Se pare că elevii mei de la latină sunt mai curioşi cu privire la greci decât cei din clasa
de greacă.

— La Hamburg, spuse Dirk, ştiu o tavernă care se numeşte „Desfătarea epicuriană". Aşadar,
vinul bun şi berea sunt o parte a acestei vieţi bune?

— Aşteptam întrebarea asta — eram sigur că va apărea. Mulţi oameni folosesc în mod eronat
numele lui Epicur pentru a se referi la mâncare sau vin de calitate. Dacă ar afla asta, Epicur ar fi
uimit. Cred că această ciudată eroare provine din materialismul său strict. El credea că nu există
viaţă după moarte şi că, întrucât prezenta viaţă este tot ce există, trebuie să căutăm fericirea
pământească. Dar să nu faceţi greşeala de a trage concluzia că Epicur insinua că ar trebui să ne
petrecem viaţa desfătându-ne în activităţi senzuale sau desfrânate. Nici vorbă — el a trăit şi
a pledat în favoarea unei vieţi ascetice. Repet: a crezut că putem maximiza cel mai bine plăcerea
prin minimizarea durerii. Una dintre concluziile sale majore a fost că frica de moarte reprezintă o
sursă majoră de suferinţă, şi şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând metode filosofice pentru
diminuarea fricii de moarte. Alte întrebări, vă rog.

— Pomeneşte el ceva despre activităţile în serviciul celorlalţi şi despre comunitate sau iubire?
întrebă Dirk.

— O solicitare demnă de un viitor medic. Vei găsi interesant faptul că el se considera un


filosof-medic, ocupându-se de afecţiunile sufletului la fel cum un medic se ocupă de afecţiunile
trupului. El a spus cândva că o filosofie incapabilă să vindece sufletul are tot atâta valoare ca o
medicină incapabilă să vindece trupul. Am menţionat deja unele dintre afecţiunile sufletului
care provin din căutarea faimei, a puterii, a bogăţiei şi a poftelor sexuale, dar acestea erau doar
secundare. Behemotul îngrijorărilor, care întemeiază şi hrăneşte toate celelalte griji, este frica de
moarte şi de viaţa de după moarte. De fapt, unul dintre primele principii din „catehismul" pe care
elevii săi trebuiau să-l înveţe era că suntem muritori, că nu există viaţă după moarte şi, prin
urmare, nu avem de ce să ne temem de zei după moarte. Vei mai citi despre asta la Lucreţiu,
foarte curând, Dirk. Ei, dar am uitat restul întrebării tale...

— în primul rând, spuse Dirk, trebuie să recunosc că nu ştiu cuvântul Behemot.

— Bună întrebare. Cine cunoaşte acest cuvânt?

Doar Bento ridică mâna.

— Domnule Spinoza, spune-ne.

— Fiară îngrozitoare, spuse Bento. Din ebraicul b'hëmâh care apare în Geneza şi în Iov.

— în Iov, aha. Nici eu nu ştiam asta. Mulţumesc. Acum, să revenim la întrebarea ta, Dirk.

— întrebam despre iubire şi despre serviciile aduse comunităţii.

— Din câte ştiu, Epicur nu a fost căsătorit, dar vedea căsătoria şi familia ca potrivită pentru
unii — cei care sunt pregătiţi pentru această responsabilitate. Dar dezaproba cu înverşunare
iubirea pătimaşă iraţională care-1 înrobeşte pe cel îndrăgostit şi, în cele din urmă, duce la o mai
mare durere decât plăcere. El spune că, odată ce pasiunea senzuală este consumată, îndrăgostitul
e încercat de plictiseală sau de gelozie, sau de ambele. Dar punea mare preţ pe iubirea superioară,
iubirea prietenească, care ne provoacă o stare de fericire. E interesant de ştiut că era foarte
deschis şi îi trata în mod egal pe toţi oamenii: şcoala sa de la Atena era singura care primea atât
femei, cât şi

sclavi. Dar întrebarea dumitale despre servicii, Dirk, e foarte bună. Poziţia sa era că trebuie să
trăim o viaţă liniştită, izolată, să evităm responsabilităţile publice, ocuparea de funcţii sau orice
alt tip de preocupare ce ne-ar putea ameninţa ataraxia.

— N-am auzit nimic despre religie, spuse un elev catolic, Edward, al cărui unchi fusese
episcop de Anvers. Am auzit despre dragostea pentru prieteni, dar nimic despre dragostea pentru
Dumnezeu sau despre rolul lui Dumnezeu în concepţia sa despre fericire.

— Ai atins un punct important, Edward. Epicur este şocant pentru cititorii de azi, deoarece
concepţia sa despre fericire acordă foarte puţină atenţie divinului. El credea că fericirea emană
doar din mintea noastră şi nu acorda importanţă relaţiei noastră cu orice lucru supranatural.

— Vreţi să spuneţi, întrebă Edward, că el nega existenţa lui Dumnezeu?

— Vrei să spui a zeilor, la plural? Aminteşte-ţi de perioada de care vorbim, Edward. Suntem în
secolul al IV-lea î.H. şi cultura greacă, ca toate culturile timpurii, cu excepţia celei iudaice, era
politeistă, răspunse van den Enden.
Edward dădu din cap aprobator şi reformulă întrebarea:

— Nega Epicur divinul?

— Nu, era îndrăzneţ, dar nu nesăbuit. S-a născut cam la şaizeci de ani după ce Socrate a fost
executat pentru erezie şi ştia că lipsa de credinţă în zei era dăunătore pentru sănătate. A
îmbrăţişat o poziţie mai sigură şi a susţinut că zeii existau, că trăiau fericiţi pe Muntele Olimp,
dar că nu se preocupau defel de existenţa oamenilor.

— Dar ce fel de Dumnezeu este acesta? Cum îşi poate imagina cineva că Dumnezeu nu şi-ar
dori ca noi să trăim conform planului Său? întrebă Edward. Este de neînchipuit că un Dumnezeu
care şi-a sacrificat propriul fiu pentru noi n-ar vrea să trăim o viaţă cucernică.

— Există multe concepte de zei, inventate de multe culturi, interveni Bento.

— Dar ştiu cu cea mai mare certitudine că Cristos, Domnul nostru, ne iubeşte şi are un loc
pentru noi în inima lui, şi un plan pentru noi, spuse Edward, privind în sus.

— Puterea unei convingeri nu are nicio legătură cu veridicitatea ei, ripostă Bento. Orice zeu îşi
are credincioşii săi convinşi şi aprigi.

— Domnilor, domnilor, interveni van den Enden, să amânăm această discuţie până după ce
citim şi stăpânim textele. Dar, permite-mi să-ţi spun, Edward, că Epicur nu a fost nerespectuos cu
zeii: i-a încorporat în viziunea sa despre ataraxie şi ne-a cerut să păstrăm zeii aproape de inimile
noastre prin imitarea şi folosirea lor ca modele pentru o viaţă de fericire şi linişte. Mai mult,
pentru evitarea tulburării, şi spunând asta van den Enden îi aruncă o privire lui Bento, el le
recomandă cu tărie adepţilor săi să participe cu seninătate la toate activităţile
comunităţii, inclusiv la ceremoniile religioase.

Edward nu renunţă:

— Dar să te rogi pur şi simplu pentru a evita tulburarea pare o grijă făţarnică.

— Mulţi au exprimat această opinie, Edward, şi totuşi Epicur mai scrie că trebuie să onorăm
zeii ca pe nişte fiinţe perfecte. Mai mult, obţinem o plăcere estetică prin contemplarea existenţei
lor perfecte. S-a făcut târziu, domnilor. Acestea sunt nişte întrebări excelente şi le vom discuta pe
măsură ce parcurgem opera sa.

Ziua se încheie cu Bento şi profesorii săi făcând schimb de roluri. El susţinu o lecţie de ebraică
de o jumătate de oră pentru tată şi fiică, după care van den Enden îl rugă să mai rămână puţin
pentru o discuţie particulară.

— îţi aminteşti discuţia de la prima noastră întâlnire?

— Mi-o amintesc perfect şi, într-adevăr, mi-aţi prezentat nişte companioni cu idei
asemănătoare.
— Fără îndoială, ai observat că unele dintre observaţiile lui Epicur sunt foarte potrivite pentru
poziţia dificilă pe care o ai în comunitatea ta.

— Chiar mă întrebam dacă unele dintre comentariile sale cu privire la participarea senină la
ceremoniile religioase ale comunităţii nu-mi erau adresate mie.

— întocmai. Şi şi-au atins ţinta?

— Aproape, dar au fost atât de ponderate de contradicţii interne, încât au dat greş.

— Cum aşa?

— Eu nu-mi pot imagina liniştea crescută din solul ipocriziei.

— Te referi, presupun, la sfatul lui Epicur de a face orice e necesar pentru a te integra într-o
comunitate, inclusiv participarea la rugăciunea publică.

— Da, eu numesc asta ipocrizie. Chiar şi Edward a răspuns la asta. Cum poţi avea armonie
interioară dacă nu eşti sincer cu tine însuţi?

— Chiar doream să-ţi vorbesc despre Edward. Ce crezi despre părerea lui legată de discuţia
noastră şi despre tine?

Surprins de această întrebare, Bento făcu o pauză.

— Nu ştiu ce să răspund.

— încearcă.

— Ei bine, nu-i place de mine. E supărat, cred. Poate ameninţat.

— Da, ai presupus corect. Extrem de previzibil, aş spune. Acum spune-mi altceva. Asta îţi
doreşti?

Bento clătină din cap.

— Şi ar considera Epicur că ai acţionat într-un mod care să ducă la o viaţă mai bună?

— Trebuie să recunosc că nu. în acel moment, pe de altă parte, am crezut că acţionez cu


înţelepciune abţi-nându-mă de la alte afirmaţii.

— Cum ar fi?

— Faptul că Dumnezeu nu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa — noi L-am făcut după
chipul nostru. Ne imaginăm că El este o fiinţă ca noi, că ascultă rugăciunile noastre murmurate şi
îi pasă de ce ne dorim...

— Doamne, Dumnezeule! Dacă asta erai gata să spui, îţi înţeleg punctul de vedere. Să spunem,
atunci, că ai acţionat nechibzuit, dar nu în totalitate prosteşte. Edward e un catolic fervent.
Unchiul său a fost episcop catolic. Să ne aşteptăm să renunţe la convingerile sale pe baza câtorva
comentarii, chiar dacă raţionale, e ceva foarte iraţional şi, probabil, periculos. Amsterdamul are
reputaţia de a fi oraşul cel mai tolerant din Europa în acest moment. Dar ţine minte sensul
cuvântului „tolerant" — înseamnă că noi toţi trebuie să fim toleranţi cu convingerile celorlalţi,
chiar dacă le considerăm iraţionale.

— Din ce în ce mai mult, spuse Bento, cred că dacă cineva trăieşte printre oameni cu
convingeri foarte diferite, nu se poate adapta la ele fără să se schimbe semnificativ.

— Acum încep să înţeleg raportul neliniştit al spionului meu cu privire la poziţia ta în


comunitatea evreiască. îţi exprimi toate ideile în faţa altor evrei?

— Acum un an am decis să fiu întotdeauna sincer...

— Ah, îi tăie vorba van den Enden, acum văd de ce afacerile merg atât de rău. Un om de
afaceri care spune adevărul este un oximoron.

Bento clătină din cap.

— Oximoron?

— Vine din greacă: oxys înseamnă ascuţit, mor os înseamnă prostesc. Prin urmare, cuvântul
oximoron trimite la un paradox intern. Gândeşte-te ce i-ar spune un comerciant sincer clientului
său: „Te rog să cumperi aceste stafide — mi-ai face o mare favoare. Sunt de acum câţiva
ani, sunt uscate şi trebuie să scap de ele înainte ca transportul de stafide suculente să sosească
săptămâna viitoare."

Nevăzând nicio urmă de zâmbet pe chipul lui Bento, van den Enden îşi reaminti ceva ce
observase deja: Bento Spinoza nu avea simţul umorului. Reveni:

— Dar nu doresc să tratez cu uşurinţă lucrurile serioase pe care mi le spui.

— M-aţi întrebat despre discreţia mea în sânul comunităţii. Mi-am păstrat opiniile pentru mine,
cu excepţia fratelui meu şi a celor doi străini din Portugalia care mi-au cerut sfatul. De fapt, i-am
întâlnit acum câteva ore şi, în încercarea de a-1 ajuta pe cel care susţine că e într-o criză
spirituală, mi-am exprimat pe şleau opiniile despre convingerile superstiţioase. Am făcut o
lectură critică a Bibliei ebraice cu cei doi vizitatori. De când mi-am uşurat sufletul în faţa lor, am
trăit ceea ce dumneavoastră aţi numit „armonie internă".

— Pari să te fi înfrânat multă vreme.

— Nu suficient pentru familie sau pentru rabinul meu, care este foarte nemulţumit de mine.
Tânjesc după o comunitate care nu este sclava falselor convingeri.

— Poţi căuta în întreaga lume şi nu vei găsi o comunitate nesuperstiţioasă. Atâta timp cât
există ignoranţă, va exista apelul la superstiţie. Risipirea ignoranţei este singura soluţie. Acesta e
motivul pentru care predau.

— Mă tem că este o bătălie pierdută, replică Bento. Ignoranţa şi credinţele superstiţioase se


răspândesc ca focul şi cred că liderii religioşi alimentează acest foc pentru a-şi asigura poziţiile.

— Cuvintele acestea sunt periculoase. Sunt cuvinte a căror înţelepciune îţi depăşeşte vârsta. îţi
repet că discreţia e necesară pentru a face parte din orice comunitate.

— Sunt convins că trebuie să fiu liber. Dacă o astfel de comunitate nu este de găsit, atunci
poate că trebuie să trăiesc în afara unei comunităţi.

— Gândeşte-te la ce ţi-am spus despre caute. Dacă nu eşti prudent, este posibil ca dorinţele tale
şi, probabil, temerile tale, să se adeverească.

— Cred că am depăşit faza de „probabil". Simt că lucrurile s-au pus deja în mişcare, replică
Bento.

Capitolul doisprezece
Estonia — 1918

La o zi după prima lor întâlnire, Alfred ajunse la berărie mai devreme şi stătu cu privirea aţintită
spre intrare până îl zări pe Friedrich. Sări în picioare ca să-l întâmpine.

— Friedrich, mă bucur să te văd. Mulţumesc că ţi-ai făcut timp pentru mine.

După ce îşi luară berea de pe tejghea, se aşezară din nou la aceeaşi masă liniştită din colţ. Alfred
se hotărâse să nu fie el iarăşi în centrul întregii conversaţii şi întrebă repede:

— Cum mai sunteţi tu şi mama ta?

— Mama e încă în stare de şoc, încă încearcă să înţeleagă că tatăl meu nu mai este. Uneori pare
să uite că a murit. De două ori a crezut că l-a zărit într-o mulţime de oameni de afară. Iar negarea
din vise, Alfred — e extraordinar! Când s-a trezit azi-dimineaţă, mi-a spus că i s-a părut
îngrozitor să-şi deschidă ochii: era atât de fericită plimbându-se şi discutând cu tata în visul ei,
încât gândul că trebuie să se trezească la o realitate în care acesta e tot mort îi producea greaţă.

— în ce mă priveşte pe mine, continuă Friedrich, eu lupt pe două fronturi, la fel ca armata


germană. Nu doar că trebuie să mă confrunt cu realitatea morţii sale, ci trebuie, în scurtul interval
cât sunt aici, s-o ajut pe mama. Şi asta e complicat.

— în ce fel complicat? întrebă Alfred.

— Pentru a ajuta pe cineva, cred că trebuie să intri în lumea lui. Dar ori de câte ori încerc să fac
asta cu mama, gândul îmi zboară şi, într-o clipă sau două, mă gândesc brusc la ceva cu totul
diferit. Cu puţin timp în urmă mama plângea şi, pe când o luam în braţe pentru a o consola, am
observat că mă gândeam la întâlnirea cu tine, de astăzi. Pentru moment, m-am simţit vinovat.
Apoi mi-am reamintit că nu sunt decât un simplu om şi că oamenii au o pornire înnăscută de a-şi
abate, protectiv, atenţia. M-am gândit de ce nu pot rămâne concentrat pe moartea tatălui meu.
Cred că motivul este că mă pune în faţa propriei mele morţi, iar această perspectivă este pur şi
simplu prea înfricoşătoare. Nu mă pot gândi la nicio altă explicaţie. Tu ce părere ai? Friedrich se
opri, se întoarse şi îl fixă pe Alfred.

— Nu ştiu ce să zic despre asta, dar concluzia ta pare plauzibilă. Şi eu evit să mă gândesc
serios la moarte. întotdeauna detestam când tata insista să mă ducă la mormântul mamei.

Friedrich rămase tăcut până când fu sigur că Alfred nu intenţiona să continue şi spuse:

— Ei bine, Alfred, acesta a fost un răspuns foarte lung la întrebarea ta politicoasă despre cum
mai suntem, dar, după cum vezi, îmi place să observ şi să discut despre toate aceste operaţiuni
ale minţii mele. Răspunsul meu a fost cumva mai detaliat decât te aşteptai sau îţi doreai?

— A fost un răspuns mai lung decât mă aşteptam, dar a fost autentic, a fost profund şi a fost
sincer. Admir felul în care eviţi superficialitatea şi cât de mult eşti de dispus să-ţi împărtăşeşti
gândurile atât de onest şi nestingherit.

— La rândul tău, Alfred, ai sondat adânc în tine însuţi la sfârşitul conversaţiei de ieri. Ceva
efecte ulterioare?

— Mărturisesc că am fost neliniştit: încă încerc să înţeleg conversaţia noastră.

— Care parte nu e clară?

— Nu mă refer la claritatea ideilor, ci la senzaţia ciudată pe care am avut-o vorbind cu tine.


Vreau să spun că am vorbit doar puţin — cât? poate trei sferturi de oră? Şi totuşi am descoperit
atâtea şi m-am simţit atât de implicat, atât de ciudat de... apropiat. Ca şi cum te-aş fi ştiut de o
viaţă.

— Şi e un sentiment neconfortabil?

— E confuz. A fost bine, căci mi-a îndulcit izolarea, sentimentul de a nu fi acasă. Dar a fost
neconfortabil din cauza ciudăţeniei extreme a conversaţiei de ieri — după cum îţi tot spun, n-am
mai avut niciodată o discuţie atât de intimă, nici nu m-am mai încrezut într-un străin atât de
repede.

— Dar nu sunt un străin, graţie lui Eugen. Sau, să zicem, sunt un străin familiar, care a avut
acces la încăperile casei copilăriei tale.

— M-am gândit mult la tine de ieri, Friedrich. Dar a apărut o problemă şi mă întreb dacă îmi
permiţi o întrebare personală...

— Desigur, cum să nu. Nu e nevoie să întrebi — îmi plac întrebările personale.


— Când te-am întrebat cum ai dobândit asemenea abilităţi de a vorbi şi a explora mintea, mi-ai
răspuns că asta se datorează formării tale medicale. Dar m-am gândit la toţi medicii pe care i-am
cunoscut şi la niciunul, la nici măcar unul, nu am găsit urme ale pasionantei tale metode. Cu ei,
totul e o afacere — câteva întrebări sumare, niciodată o anchetă personală, apoi o scurtă
zmângăleală a unei misterioase reţete în latină, urmată de clasicul „următorul pacient, vă rog".
Tu cum de eşti atât de diferit?

— Nu am fost complet sincer, Alfred, replică Friedrich privindu-1 în ochi cu directeţea sa


obişnuită. Este adevărat că sunt medic, dar ţi-am ascuns ceva — am absolvit şi studii de
psihiatrie, şi această experienţă mi-a format maniera de a gândi şi a vorbi.

— Pare un lucru atât de... atât de inofensiv. De ce atâtea eforturi de a-1 ascunde?

— în zilele noastre, tot mai mulţi oameni devin nervoşi, se îndepărtează şi încearcă să mă evite
când aud că sunt psihiatru. Au impresia stupidă că psihiatrii le pot citi mintea şi le pot afla toate
secretele ruşinoase.

Alfred dădu din cap aprobator.

— Ei bine, poate nu e atât de stupidă. Ieri a fost ca şi cum mi-ai fi citit gândurile.

— Nu, nu, nu. Dar învăţ să-mi citesc propria minte şi, în virtutea acestei experienţe, pot servi
drept ghid pentru ca tu să-ţi citeşti gândurile. Aceasta e principala direcţie novatoare din
domeniul meu.

— Trebuie să mărturisesc că eşti primul psihiatru pe care l-am întâlnit vreodată. Nu ştiu nimic
despre meseria ta.

— Ei bine, timp de secole, psihiatrii au fost în primul rând diagnosticieni şi îngrijitori ai


pacienţilor psihotici spitalizaţi, aproape întotdeauna incurabili, dar toate astea s-au schimbat în
ultimul deceniu. Schimbarea a început cu Sigmund Freud din Viena, care a inventat un
tratament prin discuţii numit psihanaliză, ce ne permite să-i ajutăm pe pacienţi să-şi depăşească
problemele psihologice. Astăzi putem trata maladii precum anxietatea sau mâhnirea netratabilă
provocată de ceva ce poartă numele de isterie — o boală în care pacientul are simptome fizice cu
o cauză psihică, precum paralizia sau chiar orbirea. Profesorii mei de la Zürich, Cari Jung şi
Eugen Bleuler, au fost pionieri în acest domeniu. Sunt intrigat de această abordare şi în curând
voi începe studiul avansat al psihanalizei la Berlin cu Karl Abraham, un profesor foarte apreciat.

— Am auzit câte ceva despre psihanaliză. Am auzit vorbindu-se despre ea ca despre o nouă
intrigă evreiască. Toţi profesorii tăi sunt evrei?

— Jung sau Bleuler cu siguranţă nu.

— Dar, Friedrich, de ce să te implici într-un domeniu evreiesc?

— Acesta va fi un domeniu evreiesc dacă noi, germanii, nu ne implicăm în el. Sau, cu alte
cuvinte: e prea valoros pentru a fi lăsat pe mâna evreilor.
— Dar de ce te contaminezi? De ce să devii elevul unor evrei?

— Este un domeniu ştiinţific. Uite, Alfred, gândeşte-te la exemplul unui alt om de ştiinţă,
evreul german Albert Einstein. Toate Europa vorbeşte despre el — opera sa va schimba pentru
totdeauna chipul fizicii. Nu poţi vorbi de fizica modernă ca despre o fizică evreiască. Ştiinţa
este ştiinţă. La facultatea de medicină, unul dintre profesorii mei de anatomie era un evreu
elveţian — nu mi-a predat anatomia evreiască. Şi dacă marele William Harvey ar fi evreu, ai
continua să crezi în circulaţia sângelui, nu-i aşa? Dacă Kepler ar fi fost evreu, ai continua să crezi
că pământul se învârte în jurul soarelui? Ştiinţa este ştiinţă, indiferent de cel care face
descoperirile.

— E altceva în cazul evreilor, interveni Alfred. Ei corup, monopolizează, vlăguiesc toate


domeniile. Să luăm politica. I-am văzut eu însumi pe evreii bolşevici subminând întregul guvern
rus. Am văzut anarhia de pe străzile Moscovei. Să luăm băncile. Cunoşti rolul
familiei Rothschild în acest război: ei trag sforile şi întreaga Europă dansează. Să luăm teatrul.
Odată ce preiau conducerea, ei le permit numai evreilor să lucreze.

— Alfred, toţi adorăm să-i detestăm pe evrei, dar tu o faci cu o asemenea... o asemenea
intensitate. Şi asta revine atât de des în scurtele noastre conversaţii. Să vedem... Am avut
încercarea de a te înrola, cu sergentul evreu, şi Husserl, Freud, bolşevicii. Ce-ai zice să
întreprindem o cercetare filosofică legată de această intensitate?

— Cum adică?

— Unul dintre lucrurile care îmi plac la psihiatrie este că, spre deosebire de orice alt domeniu
al medicinii, se apropie de filosofie. La fel ca filosofii, noi, psihiatrii, ne bazăm pe cercetarea
logică. Nu numai că ajutăm pacienţii să identifice şi să-şi exprime sentimentele, ci ne întrebăm şi
de ce — care este sursa lor? De ce apar anumite complexe? Uneori cred că domeniul nostru a
fost iniţiat cu adevărat de către Spinoza, care credea că totul, chiar şi emoţia şi gândirea, are o
cauză ce poate fi descoperită printr-o investigaţie adecvată.

Observând uimirea de pe faţa lui Alfred, Friedrich continuă.

— Pari nedumerit. Voi încerca să fiu mai clar. Gân-deşte-te la scurta noastră incursiune în
obsesia ta — sentimentul că nicăieri nu eşti acasă. Ieri, în doar câteva minute de discuţii
informale, am descoperit mai multe surse ale sentimentului de dezrădăcinare. Gândeşte-te
la acestea — era vorba de absenţa mamei tale şi de tatăl tău bolnav şi distant. Apoi ai vorbit
despre faptul că ai ales domeniul academic greşit, iar acum despre lipsa ta de respect de sine,
care are drept rezultat faptul că nu te simţi confortabil în propria-ţi piele — aşa e? Mă urmăreşti?

Alfred dădu din cap aprobator.

— Acum, imaginează-ţi cât de departe am ajunge dacă am avea multe, multe ore, timp de
câteva săptămâni, pentru a explora mai temeinic aceste surse. înţelegi?
— Da, înţeleg.

— Despre asta e vorba în domeniul meu. Şi ceea ce sugeram mai devreme este faptul că până
şi ura ta deosebit de puternică faţă de evrei trebuie să aibă rădăcini psihologice sau filosofice.

Retrăgându-se uşor, Alfred spuse:

— Aici nu mai suntem de acord. Prefer să spun că am norocul de a fi suficient de luminat


pentru a înţelege pericolele pe care evreul le reprezintă pentru rasa noastră şi pagubele pe care le-
a adus marilor civilizaţii din trecut.

— Te rog să înţelegi, Alfred, că nu sunt în dezacord cu concluziile tale. Ambii avem aceste
sentimente faţă de evrei. Ideea mea este doar că tu le simţi atât de acut şi cu o pasiune atât de
extraordinară. Iar iubirea de filosofie, pe care noi doi o împărtăşim, spune că putem
examina baza logică a tuturor gândurilor şi credinţelor. Nu-i aşa?

— Nu, nu pot fi de acord cu tine, Friedrich. Nu te pot urmări. Pare aproape obscen să supui
nişte concluzii atât de evidente unei cercetări filosofice. E ca şi cum ai analiza de ce crezi că
cerul este albastru sau de ce îţi place berea ori zahărul.

— A, da, Alfred, poate ai dreptate. El îşi reaminti că Bleuler îl admonestase în câteva rânduri:
„Tinere, psihanaliza nu este un berbec: nu ajunge să lovim încontinuu până când egourile
epuizate îşi ridică zdrenţuitele steaguri albe în semn de predare. Răbdare, răbdare. Câştigă
încrederea pacientului. Analizează şi înţelege împotrivirea — mai devreme sau mai târziu,
împotrivirea va dispărea, iar calea spre adevăr se va deschide." Friedrich ştia că ar trebui să
abandoneze acest subiect. Dar impetuosul său demon lăuntric care dorea să ştie nu putea fi
potolit.

— Dă-mi voie să mai spun un singur lucru, Alfred. Să ne gândim la exemplul fratelui tău,
Eugen. Eşti de acord că este foarte inteligent, că a crescut exact în aceeaşi cultură ca şi tine, are
aceiaşi factori ereditari, acelaşi mediu, a fost înconjurat de aceleaşi rude, şi totuşi el nu pune atâta
patimă în chestiunea evreiască. Nu este îmbătat de germanitate şi preferă să considere Belgia ca
fiind adevărata sa casă. Fascinantă enigmă. Fraţi provenind din acelaşi mediu, dar cu puncte de
vedere atât de diferite.

— Mediile noastre au fost similare, dar nu identice. De pildă, Eugen nu a avut ghinionul meu
de a da peste un director de şcoală iubitor de evrei la Realschule.

— Poftim? Directorul Peterson? E imposibil. L-am cunoscut bine când eram la liceu.

— Nu, nu Peterson. în ultimul meu an acolo, Peterson şi-a luat un an sabatic şi a fost înlocuit
de Flerr Epstein.

— Stai aşa, Alfred... tocmai încep să-mi amintesc că Eugen mi-a povestit despre tine şi Flerr
Epstein şi despre nişte probleme serioase pe care le-ai avut chiar înainte de absolvire. Ce s-a
întâmplat mai exact?
Alfred îi spuse lui Friedrich întreaga poveste — despre discursul său antisemit, despre furia lui
Epstein, despre cum fusese fascinat de Chamberlain, despre tema de a citi comentariile lui
Goethe despre Spinoza şi despre promisiunea sa de a citi Spinoza.

— Ce mai poveste, Alfred. Aş dori să văd acele capitole din autobiografia lui Goethe. Promite-
mi că mi le vei arăta într-o zi. Şi mai spune-mi ceva: ţi-ai ţinut promisiunea de a-1 citi pe
Spinoza?

— Am încercat în repetate rânduri, dar degeaba. Erau nişte prostii greu de înţeles. Iar definiţiile
şi axiomele de neînţeles de la începutul cărţii s-au dovedit de netrecut.

— Aha, ai început cu Etica. O mare greşeală. E o lucrare dificil de citit fără un ghid. Trebuia să
fi început cu ceva mai simplu, cu Tratatul teologico-politic. Spinoza este un model de gândire
logică. L-am introdus în panteonul meu alături de Socrate, Aristotel şi Kant. într-o bună zi
va trebui să ne întâlnim din nou, în Patrie şi, dacă doreşti, te voi ajuta să citeşti Etica.

— După cum îţi poţi imagina, am sentimente împărţite despre lectura operei acestui evreu. Cu
toate astea, marele Goethe îl venera şi i-am promis domnului director că-1 voi citi. Deci m-ai
putea ajuta să-l înţeleg pe Spinoza? Oferta ta este plină de bunătate. Chiar ispititoare. Voi încerca
să fac ca drumurile noastre să se întâlnească în Germania şi aştept cu nerăbdare să învăţ despre
Spinoza de la tine.

— Alfred, trebuie să mă întorc la mama şi, după cum ştii, mâine plec în Elveţia. Dar doresc să-
ţi spun un singur lucru înainte de a ne despărţi. Sunt prins într-un soi de dilemă. Pe de o parte,
îmi pasă de tine şi îţi doresc doar binele, dar, pe de altă parte, sunt împovărat cu nişte informaţii
care te vor răni, dar, cred eu, te vor conduce în cele din urmă la nişte adevăruri despre tine.

— Cum pot eu, ca filosof, să refuz căutarea adevărului?

— Nu mă aşteptam la un răspuns mai puţin nobil de la tine, Alfred. Ce trebuie să-ţi spun este
că fratele tău, de-a lungul anilor şi chiar în ultima lună, a petrecut multe ore cu mine discutând
despre faptul că bunica mamei sale — străbunica ta — era evreică. Mi-a spus că odată a vizitat-o
în Rusia şi că ea, chiar dacă s-a convertit la creştinism în copilărie, şi-a recunoscut rădăcinile
evreieşti.

Alfred privi tăcut în depărtare.

— Alfred?

— Resping asta. E vorba de un zvon injurios care a circulat mult timp şi îmi displace că-1
răspândeşti. Eu îl resping. Tatăl meu îl respinge. Mătuşile, surorile mamei mele îl resping.
Fratele meu este un neghiob confuz! Faţa lui Alfred era inundată de furie. Refuzând să
întâlnească privirea lui Friedrich, adăugă: Nu-mi dau seama de ce Eugen îmbrăţişează această
minciună, de ce le-o spune altora şi de ce mi-o spui tu mie.

— Te rog, Alfred. Friedrich îşi coborî vocea aproape de şoaptă. în primul rând, dă-mi voie să te
asigur că nu îl răspândesc. Eşti singura persoană căreia i-am menţionat acest lucru şi aşa va
rămâne. Ai cuvântul meu, cuvântul meu de german. Cu privire la motivul pentru care ţi-am spus
asta — hai să-l lămurim. Ţi-am spus că am o dilemă: să-ţi spun asta părea ceva dureros, şi totuşi
să nu-ţi spun părea şi mai rău. Cum să pretind că sunt prietenul tău şi să nu-ţi spun? Fratele tău
mi-a spus asta şi părea relevant pentru discuţia noastră. Prietenii adevăraţi, ca să nu mai vorbim
de colegii într-ale filosofiei, pot şi trebuie să vorbească despre orice. E mare ranchiuna ta faţă de
mine?

— Sunt uimit că mă întrebi asta.

Friedrich îşi aminti de perioada în care era supervizat de Bleuler, care îl sfătuise în repetate
rânduri:

— Nu trebuie să spui tot ce gândeşti, doctore Pfister. Terapia nu este un loc în care să te simţi
mai bine prin eliberarea de gânduri supărătoare. învaţă să le ţii pentru tine. învaţă să fii un
vehicul pentru gândurile scăpate de sub control. Sincronizarea este totul. Se întoarse la
Alfred: Atunci, poate că am greşit şi ar fi trebuit să păstrez asta pentru mine. Trebuie să învăţ că
există lucruri care e mai bine să rămâne nespuse. Iartă-mă, Alfred. Ţi-am spus asta din prietenie,
din convingerea că pasiunea ta neînfrânată se poate dovedi, în cele din urmă, autodistructivă.
Uite cât de aproape ai fost să te exmatriculeze de la Realschule. Educaţia ta viitoare, diploma ta,
viitorul luminos pe care-1 aveai în faţă ar fi fost sacrificate. Doream să te ajut ca astfel de
evenimente să nu se mai întâmple în viitor.

Alfred părea departe de a fi convins.

— Dă-mi voie să reflectez la asta. Şi acum, ştiu că trebuie să pleci.

Scoţând o foaie de hârtie pliată din buzunarul cămăşii şi dându-i-o lui Alfred, Friedrich spuse:

— Dacă vrei să mă revezi din orice pricină — o continuare a vreunui subiect din discuţia
noastră, să te ajut cu lectura din Spinoza, orice — aceasta este adresa mea actuală din Zürich şi
informaţiile de contact din Berlin, unde voi ajunge peste trei luni. Alfred, sper sincer să ne mai
întâlnim. Auf Wiedersehen.

Alfred rămase posomorât 15 minute. îşi goli halba şi se ridică să plece. Desfăcu foaia lăsată de
Friedrich, se uită la adresele scrise acolo, apoi o rupse în bucăţi şi le aruncă pe podea,
îndreptându-se spre ieşirea din berărie. însă, chiar înainte să ajungă la ieşire, se opri, se răzgândi,
se întoarse la masă şi se aplecă pentru a recupera bucăţelele de hârtie rupte.

Capitolul treisprezece
Amsterdam — 1656

în dimineaţa următoare, pe la ora 10, fraţii Spinoza trebăluiau de zor prin prăvălie; Bento mătura,
iar Gabriel deschidea un coş cu smochine uscate abia primit. Fură întrerupţi de Franco şi Jacob,
care apărură în pragul uşii. Cei doi oaspeţi rămaseră acolo, ezitând, până când Franco îşi făcu
curaj:

— Dacă invitaţia mai este valabilă, am dori să continuăm discuţia de ieri. Te rog, noi suntem
disponibili oricând îţi convine.

— Mă bucur, spuse Bento, dar întorcându-se către Jacob, îl întrebă: Şi tu îţi doreşti asta, Jacob?

— îmi doresc doar ce e mai bine pentru Franco.

Bento se gândi puţin la acest răspuns şi zise:

— Aşteptaţi un minut, vă rog, şi apoi, după o discuţie în şoaptă cu fratele său în spatele
prăvăliei, reveni: Vă stau la dispoziţie acum. Vreţi să mergem la mine şi să continuăm studiul
Scripturilor?

Biblia masivă era pe masă, iar scaunele pregătite, de parcă Bento i-ar fi aşteptat.

— De unde să începem? Am abordat multe probleme ultima dată.

— Urma să vorbeşti despre faptul că nu Moise a scris Tora, spuse Jacob, pe un ton mai liniştit,
mai conciliant decât în ziua precedentă.

— Am studiat problema mai mulţi ani şi cred că o lectură atentă şi deschisă la minte a cărţilor
lui Moise oferă dovezi intrinseci că Moise nu ar fi avut cum să fie autorul.

— Dovezi intrinseci? Explică-mi şi mie, spuse Franco.

— Există neconcordanţe în povestea lui Moise; unele părţi ale Torei contrazic alte părţi şi
numeroase pasaje nu stau în picioare în faţa logicii. Vă voi oferi cîteva exemple şi voi începe cu
unul evident, pe care l-au remarcat şi alţii înaintea mea. Tora nu descrie doar felul în care a
murit Moise şi a fost îngropat şi cele treizeci de zile de doliu ale evreilor, ci îl compară cu toţi
profeţii care i-au urmat, şi afirmă că el i-a depăşit pe toţi. E limpede că un om nu poate scrie
despre ce se întâmplă cu el după moartea sa şi nici nu se poate compara pe sine cu alţi profeţi
încă nenăscuţi. Deci e sigur că o parte a Torei e imposibil să fi fost scrisă de el. Nu-i aşa?

Franco dădu din cap aprobator. Jacob ridică din umeri.

— Sau aici. Bento deschise Biblia la o pagină marcată cu un fir de aţă şi indică un pasaj din
Geneza 22. Vedeţi, aici muntele Moria e numit muntele lui Dumnezeu. Iar istoricii ne spun că a
dobândit acest nume după construirea Templului, la multe secole după moartea lui Moise.
Priveşte acest pasaj, Jacob: Moise spune clar că, la un moment dat, Dumnezeu va alege un loc
căruia îi va da acest nume. Deci se spune un lucru şi, apoi, opusul lui. Vezi contradicţia internă,
Franco?

Franco şi Jacob dădură din cap aprobator.

— Pot să vă mai dau un exemplu? întrebă Bento, încă tulburat de izbucnirile temperamentale
ale lui Jacob de la ultima întâlnire.

Confruntările erau întotdeauna neplăcute pentru el, dar, în acelaşi timp, era încântat să-şi
împărtăşească, în sfârşit, ideile în faţa unui public. Se potoli; ştia ce are de făcut — un discurs
temperat şi prezentarea unor dovezi de netăgăduit:

— Evreii din vremea lui Moise ştiau indiscutabil ce teritorii aparţineau seminţiei lui Iuda, dar
cu siguranţă nu le cunoşteau sub numele de Argob sau Ţinutul giganţilor, cum este numit în
Biblie. Cu alte cuvinte, Tora foloseşte nume care nu au apărut decât la multe secole după Moise.

Văzând că amândoi dau din cap aprobator, Bento continuă:

— La fel şi în Geneză. Să ne gândim la acest pasaj. Bento dădu pagina la un alt loc marcat cu
un fir roşu şi citi pasajul în ebraică, pentru Jacob: „şi neamul canaaniţilor era atunci în ţară".
Pasajul acesta n-ar fi putut fi scris de Moise, deoarece canaaniţii au fost alungaţi după
moartea lui Moise. El trebuie să fi fost scris de altcineva care privea înapoi spre acel moment,
cineva care ştia despre alungarea canaaniţilor.

După ce primi încuviinţarea publicului său, Bento continuă:

— Iată o altă problemă evidentă. Se presupune că Moise e autorul, şi totuşi nu numai că textul
vorbeşte despre Moise la persoana a treia, ci şi oferă multe detalii cu privire la acesta; de
exemplu, „Moise a vorbit cu Dumnezeu", „Moise era cel mai supus dintre oameni" şi pasajul pe
care l-am citat ieri, „Domnul a vorbit cu Moise faţă în faţă". La asta mă refer când spun că sunt
neconcordanţe. Tora este ticsită de ele, prin urmare e limpede ca bună ziua că anumite cărţi ale
lui Moise nu ar fi putut fi scrise de Moise şi este iraţional să continuăm să susţinem că Moise a
fost autorul. îmi urmăriţi argumentaţia?

Din nou, Franco şi Jacob dădură din cap aprobator.

— Acelaşi lucru se poate spune şi despre Cartea judecătorilor. N-ai cum să crezi că fiecare
judecător a scris cartea care îi poartă numele. Felul în care cele câteva cărţi se leagă unele de
celelalte sugerează că toate au acelaşi autor.

— Dacă este aşa, atunci cine a scris-o şi când? întrebă Jacob.

— Datarea e înlesnită de informaţii precum aceasta... Spinoza dădu la o pagină din Regi pentru
ca Jacob să poată citi: „în zilele acelea nu era rege." înţelegi, Jacob? Asta înseamnă că acest pasaj
trebuie să fi fost scris după încoronarea unui rege. Bănuiala mea este că un principal scriitor-
compilator al Cărţii regilor a fost Ibn Ezra.

— Cine este acesta? întrebă Jacob.

— Era scrib şi preot şi a trăit în secolul al V-lea î.H. A fost cel care a condus 5.000 de evrei
exilaţi din Babilon înapoi în oraşul lor, Ierusalim.

— Şi când a fost compilată întreaga Biblie? întrebă Franco.


— Cred că putem fi siguri că înainte de macabei — adică, în jurul anului 200 î.H. — nu exista
o culegere oficială a cărţilor sacre numite Biblia. Aceasta pare să fi fost compilată dintr-o
multitudine de documente de către farisei în momentul refacerii Templului. Aşa că vă rog să nu
uitaţi că ceea ce e sfânt şi ceea ce nu e sfânt reprezintă doar părerile adunate la un loc ale unor
rabini şi scribi foarte omeneşti, unii dintre ei foarte serioşi, binecuvântaţi, în timp ce alţii e
posibil să fi lucrat pentru propriul lor statut personal, luptând cu parveniţii din congregaţia
lor, fiind chinuiţi de foame, gândindu-se la cină şi făcându-şi griji cu privire la soţiile şi copiii
lor. Biblia e făcută de mâna omului. Nu există nicio altă explicaţie posibilă pentru numeroasele
inconsecvenţe. Nicio persoană raţională nu şi-ar putea imagina că un autor divin omniscient ar fi
scris deliberat cu scopul de a se contrazice singur.

Jacob, părând încurcat, încercă o eschivă.

— Nu neapărat. Nu există învăţaţi cabalişti care sugerează că Tora conţine erori deliberate care
cuprind multe secrete ascunse şi că Dumnezeu a ferit de la denaturare fiecare cuvânt, ba chiar
fiecare literă a Bibliei?

Bento dădu din cap aprobator.

— Am studiat cabaliştii şi cred că ei vor să consacre faptul că simt singurii care posedă tainele
lui Dumnezeu. Nu găsesc nimic în scrierile lor care să aibă aerul unui secret divin, ci numai nişte
elucubraţii copilăreşti. Vreau ca noi să examinăm cuvintele Torei în sine, nu interpretarea unor
indivizi neserioşi.

După o scurtă tăcere, Bento întrebă:

— Vă e clar ce cred eu despre autorul Scripturilor?

— Da, răspunse Jacob. Poate ar trebui să trecem la alte subiecte. De exemplu, te-aş ruga să
răspunzi la întrebarea lui Franco despre miracole. El întreba de ce Biblia este plină de ele, şi
totuşi nimeni nu le-a mai văzut de atunci. Spune-ne ce crezi tu despre miracole.

— Minunile există numai ca urmare a ignoranţei omului. Odinioară, orice întâmplare care nu
putea fi explicată prin cauze naturale era considerată un miracol şi cu cât era mai mare ignoranţa
maselor cu privire la lucrările naturii, cu atât mai mare era numărul de minuni.

— Dar există minuni mari, care au fost văzute de mulţimi de oameni: Moise despărţind Marea
Roşie, soarele care nu mai apunea pentru Iosua.

— „Văzute de mulţimi" este doar o figură de stil, un mod de a încerca să susţii veridicitatea
unor evenimente de necrezut. în cazul miracolelor, sunt de părere că, cu cât e mai mare mulţimea
care pretinde să-i fi fost martoră, cu atât este mai puţin credibil evenimentul.

— Atunci cum poţi explica evenimentele neobişnuite care s-au întâmplat exact la momentul
potrivit, când poporul evreu era în pericol?

— Voi începe prin a vă aminti că sunt milioane de momente potrivite în care miracolele nu se
produc, când cei mai pioşi şi mai drepţi oameni sunt într-un mare pericol, strigă după ajutor şi li
se răspunde doar prin tăcere. Franco, ai vorbit despre asta la prima noastră întâlnire, când ai
întrebat unde au fost miracolele când tatăl tău era ars pe rug. E adevărat?

— Da, încuviinţă Franco încet, privind la Jacob. Am spus-o şi o spun din nou — unde au fost
miracolele când evreii portughezi erau în pericol? De ce tăcea Dumnezeu?

— Astfel de întrebări trebuie puse, îl încurajă Bento. Permite-mi să mai spun câte ceva despre
miracole. Nu trebuie să uităm că există întotdeauna şi fenomene naturale, care sunt omise în
raportarea miracolelor. De exemplu, în Exodul se spune: „Şi şi-a întins Moise mâna peste mare şi
apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui faraon...", dar, ulterior, în
cântarea lui Moise, aflăm şi alte lucruri: „Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta şi marea i-a acoperit".
Cu alte cuvinte, unele descrieri omit cauzele naturale, şi anume, vânturile. Astfel, vedem că
Scripturile narează faptele în ordinea care are cea mai mare putere de a-i împinge pe oameni, în
special pe cei needucaţi, spre credinţă.

— Şi soarele care s-a oprit pentru marea victorie a lui Iosua? Şi asta a fost o invenţie? întrebă
Jacob, încercând să rămână calm.

— Acest miracol e printre cele mai nesigure. în primul rând, amintiţi-vă că cei din vechime
credeau că soarele se mişcă şi că Pământul stă pe loc. Ştim acum că Pământul e cel care se
învârte în jurul Soarelui. Această eroare este o dovadă că în spatele scrierii Bibliei stă omul. Mai
mult, felul miracolului avea la bază motivaţii politice. Nu era zeul soarelui venerat de către
duşmanii lui Iosua? Prin urmare, miracolul este un mesaj trâmbiţând că Dumnezeul evreilor era
mai puternic decât Dumnezeul neevreilor.

— Este o explicaţie minunată, spuse Franco.

— Să nu crezi tot ce auzi, Franco, spuse Jacob. Deci, Bento, întrebă el, aceasta este întreaga
explicaţie a miracolului luiIosua?

— Doar o parte. Restul explicaţiei constă în particularităţile lingvistice ale vremurilor. Multe
aşa-zise miracole sunt doar figuri de stil. Aşa vorbeau şi scriau oamenii pe atunci. Ce a vrut să
spună, probabil, cel care a scris cartea lui Iosua când afirma că soarele s-a oprit era pur şi
simplu faptul că ziua bătăliei părea lungă. Când Biblia afirmă că Dumnezeu a împietrit inima
faraonului, asta înseamnă doar că faraonul era încăpăţânat. Când se spune că Dumnezeu a
despicat stâncile pentru evrei şi apa a ţâşnit, asta înseamnă pur şi simplu că evrei au găsit
izvoarele şi şi-au stins setea. în Scripturi, aproape tot ce era neobişnuit a fost atribuit unui act al
lui Dumnezeu. Chiar şi copacii de dimensiuni neobişnuite sunt numiţi copacii lui Dumnezeu.

— Şi ce spui de miracolul evreilor rămaşi în viaţă când celelalte popoare au pierit? întrebă
Jacob

— Nu văd nimic miraculos aici, nimic care să nu poată fi explicat prin cauze naturale. Evreii
au supravieţuit după ce au fost trimişi în exil deoarece au refuzat întotdeauna să se amestece cu
alte culturi. Ei au rămas separaţi în virtutea riturilor complexe, a regulilor alimentare stricte şi a
semnului tăierii împrejur, pe care îl respectă cu sfinţenie. Astfel, ei au supravieţuit, dar cu un
preţ: încăpăţânata lor separare le-a atras ura universală.

Bento se întrerupse şi, văzând feţele şocate ale lui Franco şi Jacob, spuse:

— Poate vă voi provoca o indigestie servindu-vă astăzi prea multe lucruri dificil de înghiţit?

— Nu-ţi face griji pentru mine, Bento Spinoza, spuse Jacob. Cu siguranţă ştii că a asculta nu
este acelaşi lucru cu a înghiţi.

— Poate mă înşel, dar cred că ai dat din cap aprobator de cel puţin trei ori la cuvintele mele.
Am dreptate?

— Cea mai mare parte din ce aud e aroganţă. Tu crezi că ştii mai multe decât nenumărate
generaţii de rabini, mai multe decât Rashi, Gersonide, mai mult decât Maimonide.

— Cu toate astea, ai aprobat.

— Când arăţi dovezi, când arăţi două afirmaţii din Geneză care se contrazic reciproc, asta nu
pot nega. Dar, chiar şi aşa, sunt convins că există explicaţii mai presus de cunoştinţele tale. Sunt
convins că tu, nu Tora, eşti cel care greşeşte.

— Nu te contrazici? Pe de o parte, respecţi dovezile şi, în acelaşi timp, rămâi convins de ceva
cu privire la care nu există nicio dovadă. Bento se întoarse spre Franco. Şi tu? Ai fost neobişnuit
de tăcut. Indigestia e de vină?

— Nu, nu e indigestia, Baruch — te superi dacă-ţi spun pe numele evreiesc, şi nu pe cel


portughez? îl prefer pe acesta. Nu ştiu de ce. Poate pentru că nu semeni cu niciun portughez pe
care l-am întâlnit vreodată. Nu mi-ai provocat o indigestie, ba chiar opusul. Care ar fi ăsta?
Alinare, cred. Pentru trup. Şi alinare pentru suflet.

— îmi amintesc ce speriat erai la prima noastră întâlnire. Ai riscat mult împărtăşindu-ne reacţia
faţă de ritualuri, deopotrivă la sinagogă şi la catedrală. Te-ai referit la ambele ca fiind o
sminteală. îţi aminteşti?

— Cum aş putea uita? Dar să ştiu că nu sunt singur, să ştiu că alţii — mai ales tu — au aceleaşi
reacţii... e un dar care mă ajută să nu-mi pierd minţile.

— Franco, răspunsul tău îmi dă curaj să merg mai departe şi să-ţi spun mai multe despre ritual.
Am ajuns la concluzia că ritualurile comunităţii noastre nu au nimic de-a face cu legea divină, nu
au nimic de-a face cu binecuvântarea, virtutea şi iubirea, ci cu liniştea civică şi cu perpetuarea
autorităţii rabinice...

— încă o dată — îl întrerupse Jacob, ridicând vocea —, mergi prea departe. Nu există nicio
limită a aroganţei tale? Şi un copil de şcoală ştie că Scripturile ne învaţă că respectarea
ritualurilor este legea lui Dumnezeu.
— Aici nu suntem de acord. Din nou, Jacob, nu-ţi cer să mă crezi. Fac apel la raţiunea ta şi îţi
cer pur şi simplu să priveşti cuvintele Cărţii Sfinte cu ochii tăi. Simt multe locuri în Tora care ne
spun să ne urmăm inima şi să nu luăm prea în serios ritualul. Isaia, de pildă, care ne învaţă foarte
clar că legea divină semnifică un mod de viaţă autentică, nu o viaţă de respectare a ritualurilor.
Isaia ne spune direct să renunţăm la sacrificii şi la sărbători şi rezumă întreaga lege divină cu
aceste cuvinte simple... Bento deschise Biblia la o pagină marcată din Isaia şi citi: „încetaţi să
mai faceţi răul! învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit."

— Deci vrei să spui că legea rabinică nu este legea Torei? întrebă Franco.

— Ce vreau să spun este că Tora conţine două tipuri de legi: avem legea morală şi legile
concepute pentru a ţine Israelul laolaltă, ca o teocraţie separată de vecinii săi. Din păcate, fariseii,
în ignoranţa lor, nu au reuşit să înţeleagă diferenţa şi au crezut că respectarea legilor
statului însemna suma totală a moralităţii, când, de fapt, astfel de legi urmăreau doar bunăstarea
comunităţii. Ele nu erau menite să-i înveţe pe evrei, ci să-i menţină sub control. Există o
diferenţă fundamentală între ceea ce îşi propune fiecare dintre cele două tipuri de lege:
respectarea legii rituale duce doar la linişte civică, în timp ce respectarea legii divine sau morale
duce la fericire.

— Oare am auzit bine? făcu Jacob. îl sfătuieşti pe Franco să nu ţină seama de legea rituală? Să
nu meargă la sinagogă, să nu se roage, să nu respecte regulile alimentare iudaice?

— M-ai înţeles greşit, spuse Bento, inspirându-se din recent însuşitele informaţii despre
punctele de vedere ale lui Epicur. Nu neg importanţa liniştii civice, dar o deosebesc de adevărata
binecuvântare. Bento se întoarse spre Franco: Dacă îţi iubeşti comunitatea, dacă doreşti să
faci parte din ea, dacă doreşti să-ţi întemeiezi o familie aici, dacă doreşti să trăieşti printre ai tăi,
atunci trebuie să participi aşa cum se cuvine la activităţile comunităţii, inclusiv la sărbătorile
religioase. Apoi, întorcându-se spre Jacob, întrebă: Am fost suficient de clar?

— înţeleg că ar trebui să respectăm legea rituală numai de dragul aparenţelor şi că oricum nu


are o prea mare importanţă, deoarece singurul lucru care contează e cealaltă lege, cea divină, pe
care încă nu ai definit-o, spuse Jacob.

— Prin lege divină înţeleg cel mai mare bine, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi a iubirii.

cu-

— Ăsta e un răspuns vag. Ce este „adevărata noaştere"?

— Adevărata cunoaştere înseamnă perfecţionarea intelectului nostru, care ne permite să-l


cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Comunităţile evreieşti au pedepse pentru cei care nu respectă
legea rituală: adunarea şi rabinul te critică în public sau, în cazuri extreme, te paşte
surghiunul sau cherem-ul. Există o pedeapsă pentru nerespectarea legii divine? Da, dar nu este o
pedeapsă specială; este absenţa binelui. îmi plac cuvintele lui Solomon, când spune: „Atunci vei
înţelege dreptatea, judecata, nepărtinirea, toate căile care duc la bine, căci înţelepciunea va veni
în inima ta şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău."
Jacob clătină din cap.

— Aceste fraze pompoase nu ascund faptul că tu negi legea iudaică fundamentală. Maimonide
însuşi spune că cei care urmează poruncile Torei sunt recompensaţi de Dumnezeu cu beatitudine
şi linişte în lumea de apoi. Cu urechile mele l-am auzit pe rabinul Mortera afirmând apăsat că
oricine neagă divinitatea Torei nu va avea parte de viaţa veşnică alături de Dumnezeu.

— Iar eu spun că expresiile lui — „lumea de apoi" şi „viaţa veşnică alături de Dumnezeu" —
sunt cuvinte omeneşti, nu divine. Mai mult, aceste cuvinte nu se găsesc în Tora; ele sunt expresii
ale rabinilor care scriu comentarii despre comentarii.

— Deci înţeleg că negi existenţa lumii de apoi? insistă Jacob.

— Lumea de apoi, viaţa veşnică, viaţa de apoi binecuvântată — repet, toate aceste expresii sunt
invenţii ale rabinilor.

— Negi că cei neprihăniţi vor găsi bucurie veşnică şi comuniunea cu Dumnezeu, pe când cei
răi vor fi ocărâţi şi condamnaţi la chinuri veşnice?

— Este împotriva raţiunii să credem că noi, aşa cum suntem astăzi, vom trăi după moarte.
Corpul şi mintea sunt două aspecte ale aceleiaşi persoane. Mintea nu persistă după ce corpul
moare.

— Dar ştim că trupul va învia! spuse Jacob cu voce tare, acum vizibil agitat. Toţi rabinii ne
învaţă asta. Maimonide a spus asta clar. Este unul dintre cele treisprezece articole de credinţă din
iudaism. Acesta este temeiul credinţei noastre.

— Jacob, probabil sunt un slab îndrumător. Credeam că am explicat pe larg imposibilitatea


unor astfel de lucruri, dar acum rătăceşti din nou pe tărâmul miracolelor. Din nou, îţi reamintesc
că toate acestea sunt opinii ale oamenilor; ele nu au nimic de-a face cu legile Naturii şi nimic nu
se poate întâmpla împotriva legilor fixe ale Naturii. Natura, care este infinită şi veşnică şi
cuprinde toate substanţele din univers, acţionează potrivit unor legi ordonate care nu pot fi
înlocuite prin mijloace supranaturale. Un corp putrezit, devenit ţărână, nu poate fi recompus. în
Geneză se spune asta foarte clar: „în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei
întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce."

— Asta înseamnă că nu-mi voi revedea niciodată tatăl martir? întrebă Franco.

— Şi eu, la fel ca tine, tânjesc să-l revăd pe binecuvântatul meu tată. Dar legile naturii sunt aşa
cum sunt. Franco, îţi împărtăşesc dorinţa şi, pe când eram copil, şi eu credeam că întreg timpul se
va sfârşi şi, într-o bună zi, după moarte, ne vom reîntâlni, eu, tata şi mama, chiar dacă eram
atât de mic când a murit ea, că de-abia mi-o amintesc. Şi, desigur, ei s-ar fi reîntâlnit cu părinţii
lor, şi tot aşa, la infinit. Dar acum, continuă Bento cu o voce moale, ca de profesor, am renunţat
la aceste speranţe copilăreşti şi le-am înlocuit cu certitudinea că îl port pe tata mereu în mine —
faţa lui, dragostea lui, înţelepciunea lui — şi în felul acesta m-am reîntâlnit deja cu el. Reuniunea
cea binecuvântată trebuie să aibă loc în această viaţă, pentru că viaţa asta e tot ce avem. Nu
există binecuvântare veşnică în lumea de apoi, deoarece nu există nicio lume de apoi. Scopul
nostru, şi cred că asta ne învaţă Tora, este de a atinge binecuvântarea în această viaţă, acum,
trăind întru iubire şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Evlavia adevărată constă în dreptate, caritate şi
dragostea faţă de aproapele.

Jacob se ridică şi dădu supărat scaunul la o parte.

— Destul! Am auzit destule erezii pentru o zi. Destule pentru o viaţă. Plecăm. Să mergem,
Franco.

în timp ce Jacob îl apuca pe Franco de braţ, Bento spuse:

— Nu, nu încă. Jacob, mai este o întrebare importantă pe care, spre surprinderea mea, ai uitat s-
o pui.

Jacob lăsă braţul lui Franco şi privi reticent spre Bento.

— Ce întrebare?

— V-am spus că Natura este eternă, veşnică şi cuprinde toate substanţele.

— Da? Faţa lui Jacob era cutată şi nedumerită. Care e întrebarea?

— Şi n-am spus eu că Dumnezeu este veşnic, infinit şi cuprinde toate substanţele?

Jacob dădu din cap aprobator, uluit peste măsură.

— Spui că ai ascultat, spui că ai auzit destul, dar încă nu mi-ai pus întrebarea fundamentală.

— Ce întrebare fundamentală?

— Dacă Dumnezeu şi natura au proprietăţi identice, atunci care este diferenţa dintre Dumnezeu
şi Natură?

— Bine, spuse Jacob. Te întreb acum: care este diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură?

— Iar eu vă ofer răspunsul pe care îl cunoaşteţi deja: nu există nicio diferenţă. Dumnezeu este
Natura. Natura este Dumnezeu.

Jacob şi Franco îl priviră pe Bento, apoi, fără niciun alt cuvânt, Jacob îl smulse pe Franco şi îl
târî în stradă.

După ce se îndepărtară, Jacob îşi puse braţul în jurul lui Franco şi îl strânse.

— Bun, bun, Franco, am scos tocmai ce aveam nevoie de la el. Şi tu credeai că e un înţelept? E
un prost!

Franco se smulse din îmbrăţişarea lui Jacob.


— Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. E posibil ca tu să fii prost dacă-1 consideri un
prost.

Capitolul paisprezece
München — 1918-1919

Caracterul înseamnă destin. Noul val de gândire psihanalitică îmbrăţişat de Friedrich împărtăşea
părerea lui Spinoza că viitorul este determinat de ceea ce s-a petrecut înainte, de structura noastră
fizică şi psihologică — pasiunile, temerile, obiectivele noastre; de temperamentul nostru, de
iubirea de sine, de poziţiile noastre faţă de ceilalţi.

Dar să ne gândim la Alfred Rosenberg: un filosof ratat, pretenţios, rece, antipatic, căruia îi lipsea
curiozitatea faţă de propria persoană şi, în ciuda unei imagini deformate despre sine, făcea umbră
pământului cu o îngâmfare superioară. Ar fi putut Friedrich sau orice observator al naturii umane
să prezică ascensiunea meteorică a lui Alfred Rosenberg? Nu. Caracterul, singur, este insuficient
pentru profeţii. Există un alt ingredient fundamental, imprevizibil. Cum să-i spunem? Noroc?
Şansă? întâmplarea de a te afla la locul potrivit, în momentul potrivit?

Momentul potrivit? Noiembrie 1918. Războiul era pe sfârşite, iar Germania, cu ochii în lacrimi şi
descumpănită de înfrângere, era cuprinsă de haos, în aşteptarea unui salvator. Iar locul potrivit?
Oraşul München. Alfred Rosenberg se va îndrepta în curând spre locul fatidic, ale cărui
alei lăturalnice şi berării populare pregăteau un spectacol grandios şi aşteptau doar sosirea
sinistrei distribuţii.

Alfred mai rămase câteva săptămâni la Reval, stră-duindu-se să se întreţină predând cursuri de
artă la şcoli de limbă germană. La un moment dat, fu uimit de câştigarea unui premiu modest
pentru două dintre desenele sale — primii şi singurii bani pe care arta urma să i-i aducă. în seara
următoare, într-o stare de spirit festivă, dădu peste un miting în oraş şi asistă extaziat la o
dezbatere despre viitorul Estoniei. Dintr-odată, ca în transă, se duse glonţ în partea din faţă a sălii
şi ţinu un scurt discurs pătimaş despre pericolele bolşevismului evreiesc care se conturau în ţara
vecină, Rusia. A fost el deranjat când proprietarul evreu al unui mare depozit l-a întrerupt şi a
condus un grup mare de evrei spre ieşire, protestând? Deloc. Buzele lui Alfred schiţară un
zâmbet cu subînţeles, fiind pe deplin convins că purificarea publicului fusese benefică. Nu le
dorea răul acelor evrei. Spera că le va fi cald şi bine în casele lor. Tot ce voia era să-i vadă
plecaţi din Reval. încetişor, încolţiră seminţele unei idei măreţe: plecaţi nu doar din Reval, nu
doar din Estonia, ci plecaţi din întreaga Europă. Patria urma să fie în siguranţă, să fie prosperă,
când toţi evreii vor fi părăsit Europa.

Zi după zi, hotărârea de a emigra în Germania era tot mai puternică; nu mai dorea să locuiască
într-o ţară periferică insignifiantă. Estonia, acum golită de germani, se îndrepta spre un viitor
instabil ca ţară independentă lipsită de putere sau, şi mai rău, spre cucerirea imediată de către
bolşevicii evrei ruşi. Dar cum să plece? Drumurile care ieşeau din Estonia erau închise, toate
trenurile fuseseră rechiziţionate de către armată pentru trupele demoralizate care se întorceau în
Germania. Captiv şi lipsit de direcţii, Alfred fu vizitat pentru prima dată de îngerul său norocos.
Aflat în cafeneaua muncitorească unde cina adesea, Alfred Rosenberg îşi sorbea berea şi mânca
un cârnat citind Fraţii Karamazov. Citea în rusă, dar avea un exemplar în germană deschis pe
masă şi se oprea din când în când pentru a evalua acurateţea traducerii. Curând, enervat de
veselia zgomotoasă de la o masă alăturată, se ridică pentru a căuta un colţişor mai liniştit. în timp
ce cerceta cafeneaua, surprinse o conversaţie în limba germană la cealaltă masă.

— Da, da, plec din Reval, spunea un brutar de vârstă mijlocie cu un şorţ alb, plin de făină, care
se chinuia să cuprindă un burdihan enorm. Acesta zâmbi larg în timp ce deschidea o sticlă de
rachiu pentru a sărbători cu cei trei tovarăşi ai săi, turnă un pahar, îl ridică deasupra capului şi
toastă în cinstea lor: Beau pentru a-mi lua rămas bun de la voi, dragii mei prieteni, şi sper să
ne întâlnim în Patrie. O dată în viaţă am făcut ceva inteligent — inteligent pentru un brutar.
Ducându-şi un deget la tâmplă şi apoi bătându-se pe burtă, continuă: I-am dus comandantului
militar două pâini germane făcute chiar de mine şi cel mai bun ştrudel cu mere şi stafide,
fierbinţi, atunci scoase din cuptor. Aghiotantul său a încercat să pară fioros şi să mi le ia,
spunând că i le va livra el comandantului, dar l-am privit în ochi şi i-am promis că-i voi aduce
mai târziu un ştrudel pe care l-am lăsat la copt. în plus, i-am spus că însuşi comandantul mi-a
cerut să-i fac livrarea personal — asta am inventat pe loc. Apoi am pătruns în biroul
comandantului, i-am arătat ploconul şi l-am implorat să mă lase să merg la Berlin. „N-o să-mi
fie bine odată ce armata va pleca. Estonienii mă vor trata ca pe un colaborator, deoarece fac o
pâine germană bună şi produse de patiserie pentru trupe. Priviţi aici, la această pâine grea şi
crocantă. Mirosiţi-o. Gustaţi-o!", aşa i-am zis. Am rupt o bucată şi i-am băgat-o în gură. El a
mestecat şi ochii i s-au luminat încântaţi. „Mirosiţi şi ştrudelul", i-am spus eu ţinându-i-1 sub
nas. A inhalat de câteva ori aburii ce ieşeau din ştrudel. Cât ai zice peşte, era picat în transă: ochii
i se roteau în cercuri şi începuse să se clatine pe picioare. „Ia, gura mare, să gustaţi aici o
bucăţică de rai." Şi-a căscat gura. Ca o pasăre-mamă, i-am dat bucăţele de ştrudel, alegându-le pe
acelea cu cele mai multe stafide, şi el a început să geamă încântat mestecând de zor. „Da, da, da",
a zis şi, fără niciun alt cuvânt, a ordonat să mi se facă de urgenţă un permis pentru Germania.
Aşa că urc în tren mâine-dimineaţă, iar voi, prietenii mei, sunteţi invitaţi să gustaţi din bunătatea
care se rumeneşte în cuptorul meu chiar acum.

Alfred rumegă la cele auzite timp de trei zile şi apoi se trezi într-o dimineaţă hotărât să imite
îndrăzneala brutarului. Sosind la comandamentul militar cu trei dintre cele mai bune desene ale
sale înfăţişând Revalul, el, la fel ca brutarul, îi spuse aghiotantului că dorea să-i ofere acest dar
direct comandantului. împotrivirea aghiotantului se evaporă rapid când Alfred îi oferi drept
cadou unul dintre desene. Condus în biroului comandantului, artistul îi arătă desenele şi comentă:

— Aceasta este o mică amintire a timpului petrecut de dumneavoastră în Reval. I-am învăţat pe
germani să deseneze, şi acum nu-mi doresc altceva decât să-i învăţ pe berlinezi meşteşugul meu.
Comandantul studie lucrările, scoţându-şi înainte buza de jos, în semn de apreciere a desenelor.
Când Alfred îi povesti despre discursul său de la mitingul din oraş şi despre plecarea evreilor
din public, comandantul se aprinse şi mai tare şi remarcă el însuşi că tânărul s-ar putea să nu fie
în siguranţă în Estonia după evacuarea militară germană, aşa că îi oferi ultimul loc într-un tren
spre Berlin care pleca la miezul nopţii chiar în acea seară.

Acasă! în sfârşit, în drum spre casă, spre Patrie! O casă pe care n-o cunoscuse niciodată. Acest
gând compensa tot disconfortul fizic al celor câteva zile ale călătoriei, cu trenul îngheţat, spre
Berlin. Odată ajuns, exuberanţa îi fu atenuată de vederea deprimantei parade militare de pe Unter
den Linden a armatei germane învinse care revenea acasă. Berlinul, îşi dădu seama repede
Alfred, nu era pe placul său şi se simţi mai singur ca niciodată. El nu vorbi cu nimeni în afară de
cei de la punctul de primire a imigranţilor unde se cază, dar ascultă, avid de
conversaţii. „München" era pe buzele tuturor. Acolo erau artiştii de avangardă, la fel şi grupurile
politice antisemite, Münchenul era locul de întâlnire al agitatorilor radicali ruşi, Albii
antibolşevici. Chemarea Münchenului era irezistibilă şi, convins că viitorul său se afla acolo,
într-o săptămână Alfred făcu autostopul cu un camion de vite spre München.

Fondurile sale fiind pe terminate, prânzea şi cina gratuit la centrul pentru emigranţi din
München, care oferea mâncare decentă, dar impunea condiţia umilitoare de a-ţi aduce propria
lingură. Münchenul era deschis, plin de soare, plin de viaţă, ticsit cu galerii şi artişti stradali. Spre
întristarea lui Rosenberg, examină acuarelele artiştilor străzii — lucrările acestora erau mult mai
bune decât ale lui, iar ei nu vindeau. Uneori, era cuprins de îngrijorare: cum avea să trăiască?
Unde o să găsească de lucru? Dar, în general, rămânea relaxat; încrezător în faptul că se afla la
locul potrivit, ştia că, mai devreme sau mai târziu, viitorul îi va fi dezvăluit. în timp ce aştepta, îşi
petrecu zilele în galerii de artă şi biblioteci, citind tot ce găsea despre istoria şi literatura evreilor
şi începu redactarea planului unei cărţi, Urma evreului.

Iarăşi şi iarăşi, numele lui Spinoza apărea în lecturile sale despre istoria evreilor. Chiar dacă
părăsise Revalul cu toate bunurile într-o singură valiză, încă păstra exemplarul din Etica lui
Spinoza, dar, reamintindu-şi sfatul lui Friedrich, nu mai încercă s-o citească. în schimb, îşi
trecu numele pe lista de aşteptare a bibliotecii pentru o altă carte a lui Spinoza, Tratatul
teologico-politic.

în timp ce se plimba pe străzile din München încercând fără succes să vândă nişte desene,
norocul îl lovi încă o dată, când zări o clădire pe care se afla o pancartă: Edith Schrenk: Lecţii de
dans. Edith Schrenk — cunoştea acest nume. Cu ani în urmă, fosta sa soţie, Hilda, studiase
cu Edith dansul în aceeaşi clasă, la Moscova. Deşi era o fire timidă şi nu vorbise cu Edith decât o
dată sau de două ori, tânjea după o faţă cunoscută şi bătu încetişor la uşa ei. Edith, îmbrăcată într-
o rochie neagră, cu un elegant fular în jurul gâtului, îl salută cu căldură, îl pofti să şadă, îi oferi
cafea şi se interesă de Hilda, care îi fusese dintotdeauna simpatică. Pe durata unei lungi
conversaţii, Alfred îi descrise incertitudinea sa cu privire la viitor, interesul faţă de chestiunea
evreiască şi experienţa trăită în timpul revoluţiei ruse. Când îi pomeni că scrie o lucrare despre
pericolele bolşevismului evreiesc, Edith îşi puse mâna peste a sa.

— O, dar, Alfred, trebuie să-i faci o vizită prietenului meu Dietrich Eckart, redactor-şef al
săptămânalului Auf gut deutsch. El are puncte de vedere similare şi ar putea fi interesat de
observaţiile tale cu privire la Revoluţia din Rusia. Iată adresa lui. Nu uita să pomeneşti numele
meu când îl vezi.

Numaidecât, Alfred ieşi şi se îndreptă spre o întâlnire care urma să-i schimbe viaţa. în drum spre
biroul lui Eckart, căută Auf gut deutsch la două chioşcuri, dar i se spuse că s-a vândut. în timp ce
urca spre biroul lui Eckart de la etajul al treilea, îşi aminti avertismentul lui Friedrich cum că
acţiunile impulsive, fanatice l-ar putea dezavantaja. Aruncând însă la gunoi acel sfat, deschise
uşa, i se prezentă lui Dietrich Eckart, pomeni numele lui Edith şi izbucni impulsiv:

— Aveţi nevoie de un luptător împotriva Ierusalimului? Sunt dedicat şi voi lupta până la
moarte.
Capitolul cincisprezece
Amsterdam — iulie 1656

Două zile mai târziu, chiar când Bento şi Gabriel deschideau prăvălia, un băiat cu o yarmulke pe
cap veni în fugă la ei, se opri să-şi tragă suflarea şi spuse:

— Bento, rabinul vrea să-ţi vorbească. Chiar acum. Te aşteaptă la sinagogă.

Bento nu era surprins: aştepta această convocare. Nu se grăbi, puse mătura deoparte, îşi bău
ultima înghiţitură de cafea din ceaşcă, îi făcu un semn de rămas bun lui Gabriel şi îl urmă în
tăcere pe băiat la sinagogă. Vizibil îngrijorat, Gabriel ieşi şi îi urmări pe cei doi îndepăr-tându-se.

în biroul său de la etajul al doilea al sinagogii, rabinul Saul Levi Mortera, îmbrăcat ca un prosper
olandez burghez, cu pantaloni din păr de cămilă, jachetă şi pantofi de piele cu catarame din
argint, bătea nervos cu pana în birou, aşteptându-1 pe Baruch Spinoza. Un bărbat
înalt, impunător, de şaizeci de ani, cu un nas ascuţit, ochi înfricoşători, buze aspre şi o bărbiţă
gri, tunsă îngrijit, rabinul Mortera avea multe calităţi — era un savant respectat, un prolific autor,
un războinic intelectual de temut, un supravieţuitor al luptelor înverşunate cu rabini concurenţi,
un apărător elegant al caracterului sacru al Torei — dar nu era un om răbdător. Trecuseră
aproape treizeci de minute de când îşi trimisese mesagerul, un băiat care studia pentru bar
mitzvah, să-l aducă pe rebelul său fost elev.

Saul Mortera prezida maiestuos peste comunitatea evreiască din Amsterdam de 37 de ani. în
1619, fusese numit pentru prima data rabin la Beth Iacob, una dintre cele trei mici sinagogi
sefarde din oraş. Când congregaţia sa a fuzionat cu Neve Shalom şi Beth Israel în 1639, Saul

Mortera a fost ales dintre mai mulţi candidaţi să preia postul de rabin-şef al noii Sinagogi
Talmud Tora. Un bastion puternic al legii iudaice tradiţionale, el îşi protejase zeci de ani la rând
comunitatea de scepticismul şi laicismul valului de imigranţi portughezi, dintre care mulţi
fuseseră siliţi să se convertească la creştinism şi puţini avuseseră parte de o educaţie tradiţională
evreiască. Obosise — îndoctrinarea adulţilor cu vechile obiceiuri e muncă grea. El aprecia pe
deplin lecţia pe care toţi învăţătorii religioşi o înţeleg în cele din urmă: este esenţial să-i prinzi pe
elevi când sunt foarte mici.

Educator neobosit, crease o programă cuprinzătoare, angajase mulţi profesori, dăduse el însuşi
ore zilnice de ebraică, de Tora, de Talmud pentru elevii mai mari şi se duelase la nesfârşit cu alţi
rabini pentru a-şi susţine propriile interpretări ale legilor Torei. Una dintre cele mai aprige lupte
avusese loc cu paisprezece ani în urmă cu asistentul şi rivalul său, rabinul Isaac Aboab de
Fonseca, cu privire la disputa dacă păcătoşii evrei nepocăiţi, chiar şi evreii siliţi sub ameninţarea
pedepsei cu moartea de Inchiziţie să se convertească la creştinism, vor trăi veşnic în viaţa de
apoi. Rabinul Aboab, care, la fel ca mulţi membri ai congregaţiei, avea membrii convertiţi ai
familiei rămaşi în Portugalia, susţinea că un evreu rămâne un evreu şi că toţi evreii vor pătrunde
în cele din urmă în lumea binecuvântată ce va să vină. Sângele evreiesc stăruia, susţinea acesta,
şi nu putea fi îndepărtat de nimic, nici măcar de convertirea la o altă religie. în mod paradoxal, îşi
fundamenta afirmaţia pe ideile reginei Isabella a Spaniei, marele inamic al evreilor, care
recunoscuse caracterul de neşters al sângelui evreiesc când instituise Estatutos de Limpieza de
Sangre, legile rasiale care îi împiedicau pe „noii creştini" — adică pe evreii convertiţi —
să ocupe posturi civice şi militare importante.

Poziţia de forţă a rabinului Mortera se potrivea cu fizicul său — fermă, intransigentă, polemică
— şi el insista că toţi evreii nepocăiţi care au încălcat legea evreiască vor fi alungaţi pentru
totdeauna din binecuvântata lume de apoi şi ar putea avea parte de pedeapsa veşnică. Legea era
lege şi nu existau excepţii, nici chiar pentru evreii care cedaseră sub ameninţarea cu moartea din
partea Inchiziţiei portugheze şi spaniole. Toţi evreii necircumcişi sau care încălcaseră regulile
alimentare ori nu respectaseră Sabatul sau oricare dintre miriadele de legi religioase erau
condamnaţi pe vecie.

Declaraţia neiertătoare a lui Mortera i-a înfuriat pe evreii din Amsterdam, care aveau rude
convertite ce încă mai trăiau în Portugalia şi în Spania, dar el nu a renunţat. Atât de aprinsă şi
iscătoare de vrajbă a fost dezbaterea care a urmat, încât bătrânii de la sinagogă au scris o
petiţie rabinatului din Veneţia pentru a interveni şi a oferi o interpretare definitivă a legii. Rabinii
veneţieni au acceptat fără tragere de inimă şi au ascultat argumentele delegaţilor, rostite adesea
pe un ton aspru, pentru fiecare parte a problematicei controverse. Timp de două ore, aceştia şi-au
cumpănit răspunsul. Spiritele s-au încins. Cina a întârziat, şi în cele din urmă s-a ajuns la
decizia unanimă de a nu se lua nicio decizie: ei nu voiau să participe la această spinoasă
controversă şi hotărâră că problema trebuie rezolvată de către congregaţia din Amsterdam.

Dar comunitatea din Amsterdam nu putu ajunge la o rezoluţie şi, pentru a preveni o schismă
ireparabilă, trimise o a doua delegaţie de urgenţă la Veneţia, cerând chiar mai ferm o intervenţie
din afară. în cele din urmă, rabinatul veneţian ajunse la o decizie şi sprijini punctul de vedere al
lui Saul Mortera (care, de altfel, fusese educat în ieşiva de la Veneţia). Delegaţia care aducea
decizia rabinică a revenit în grabă la Amsterdam şi, patru săptămâni mai târziu, mai mulţi
membri ai congregaţiei îşi luau posomorâţi rămas bun în port de la descurajatul rabin Aboab şi
de la familia sa, în timp ce bunurile le erau încărcate pe o navă spre Brazilia, unde urma să-şi
asume datoriile rabinice în îndepărtatul oraş de coastă Recife. Din acel moment, niciun rabin din
Amsterdam nu-1 va mai provoca vreodată pe rabinul Mortera.

Astăzi, Saul Mortera se confrunta cu o criză dureroasă şi mult mai personală. Mai-marii
comunităţii se întruniseră la sinagogă cu o seară înainte, ajunseseră la o decizie cu privire la
chestiunea Spinoza şi îi încredinţaseră rabinului sarcina de a-i comunica lui Baruch
excomunicarea — ce urma să aibă loc la sinagoga Talmud Tora peste două zile. Timp de
patruzeci de ani, tatăl lui Baruch, Michael Spinoza, fusese unul dintre cei mai apropiaţi prieteni
şi susţinători ai lui Saul Mortera. Numele lui Michael apăruse pe actul fiduciar pentru achiziţia
iniţială a sinagogii Beth Jacob şi, de-a lungul anilor, acesta sprijinise cu generozitate fondul
sinagogii (din care se plătea salariul rabinului), precum şi alte acţiuni de caritate de la
sinagogă, în tot acest timp, Michael nu a ratat aproape nicio reuniune a Coroanei Legii, grupul de
studiu pentru adulţi al rabinului Mortera, care se întâlnea acasă la rabin, şi, de nenumărate ori,
Michael, uneori însoţit de copilul-minune Baruch, fiul său, mâncase la masa lui, laolaltă cu
patruzeci de alte persoane. în plus, Michael, precum şi fratele mai mare al lui Michael, Avraam,
slujiseră adesea în calitate de parnas, membrii consiliului de conducere, autoritatea supremă de
guvernare a sinagogii.

Dar acum rabinul era căzut pe gânduri. Astăzi, în orice minut... Şi unde era Baruch? El trebuia
să-i spună fiului dragului său prieten despre nenorocirea care-1 aştepta. Saul Mortera rostise
rugăciunile la circumcizia lui Baruch, supraveghease evoluţia sa fără cusur de la bar mitzvah şi îl
privise crescând de-a lungul anilor. Ce talente extraordinare avea acest băiat, ce talente
nemaipomenite! Absorbea informaţia ca un burete. Toate cursurile de instruire păreau atât de
banale pentru el, încât profesorii îi dădeau pentru studiu texte avansate, în timp ce restul clasei
se lupta cu temele obişnuite. Uneori, rabinul Mortera era îngrijorat de faptul că invidia celorlalţi
elevi ar putea face ca Baruch să fie duşmănit. Asta nu s-a întâmplat niciodată: abilităţile sale erau
atât de evidente, atât de neobişnuite, încât era foarte stimat şi îndrăgit de ceilalţi elevi, care
de multe ori preferau să-l consulte pe el decât pe profesori pentru ajutor cu privire la unele
probleme spinoase de traducere sau interpretare. Rabinul Mortera îşi amintea că şi el fusese
cucerit de Baruch şi de multe ori îi ceruse lui Michael să-l aducă pe Baruch la cină, pentru a
încânta vreun oaspete celebru. Dar acum, oftă Saul Mortera, perioada de aur a lui Baruch, de la
patru la paisprezece ani, trecuse de mult. Băiatul se schimbase, luând-o pe o cale greşită; acum
întreaga comunitate se confrunta cu pericolul copilului-minune care se transforma într-un
monstru gata să îşi devoreze propriii semeni.

Pe scară se auzeau paşi. Baruch se apropia. Rabinul Mortera rămase aşezat, iar când tânărul
apăru în uşă, nu se întoarse să-l salute, ci îi arătă un scaun scund şi incomod de lângă birou
spunându-i tăios:

— Stai acolo. Am nişte veşti catastrofale pentru tine, veşti care îţi vor schimba viaţa pentru
totdeauna.

Vorbise într-o portugheză uşor poticnită, dar acceptabilă. Deşi rabinul Mortera era de origine
aşkenaz, nu sefard, şi deşi se născuse şi fusese educat în Italia, se căsătorise cu o evreică marrano
şi învăţase portugheza suficient de bine pentru a putea ţine sute de predici de Sabat într-o
congregaţie care era, în principal, de origine portugheză.

Baruch îi răspunse netulburat:

— Fără îndoială, ceea ce s-a întâmplat e că parnassim-ul a decis să mă excomunice şi v-a


însărcinat să rostiţi cherem-ul în cadrul unei ceremonii publice la sinagogă cât mai degrabă.

— Eşti la fel de insolent ca întotdeauna, văd. Ar fi trebuit să mă obişnuiesc până acum, dar
continui să fiu uimit de transformarea unui copil înţelept într-un adult nesăbuit. Presupunerile
tale sunt corecte, Baruch, tocmai asta am fost însărcinat să fac. Mâine vei fi pus, într-adevăr, sub
cherem şi vei fi excomunicat pentru totdeauna din această comunitate. Dar obiectez la folosirea
neglijentă a verbului „s-a întâmplat". Să nu-ţi închipui că acest cherem e doar ceva ce ţi s-a
întâmplat. Nu, tu însuţi ai adus cherem-ul asupră-ţi, prin acţiunile tale.

Baruch deschise gura pentru a răspunde, dar rabinul continuă grăbit:


— Cu toate acestea, s-ar putea să nu fie totul pierdut. Eu sunt un om loial, iar îndelungata mea
prietenie cu binecuvântatul tău tată mă obligă să fac tot ce-mi stă în putere pentru a-ţi oferi
protecţie şi îndrumare. Ceea ce vreau este ca, în acest moment, pur şi simplu să stai şi să mă
asculţi. îţi sunt profesor de la vârsta de cinci ani şi nu eşti prea bătrân pentru a mai primi lecţii.
Vreau să-ţi predau o lecţie de istorie. Să mergem înapoi în timp, începu Saul Mortera cu o voce
de predicator. în Spania antică, ţara strămoşilor tăi. Ştii că evreii au venit pentru prima dată în
Spania, probabil, acum o mie de ani şi au trăit în pace cu maurii şi creştinii timp de secole, în
ciuda faptului că evreii erau întâmpinaţi cu ostilitate în alte părţi?

Baruch aprobă din cap obosit, dându-şi ochii peste cap. Rabinul Mortera observă gestul, dar nu-1
luă în seamă.

— în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, am fost alungaţi pe rând din toate ţările, prima dată din
Anglia, sub acuzaţia calomniatoare că facem matzo din sângele copiilor neevreilor; apoi ne-a
alungat Franţa, apoi oraşele din Germania, Italia şi Sicilia — de fapt, întreaga Europă de Vest —
cu excepţia Spaniei, unde La Convivencia rezista, iar evreii, creştinii şi maurii trăiau paşnic
laolaltă. Dar recucerirea treptată a Spaniei din mâinile maurilor a însemnat sfârşitul acestei epoci
de aur. Şi ştii cum s-a încheiat La Convivencia în 1391?

— Da, ştiu despre expulzări şi despre pogromurile din Castilia şi Aragon din 1391. Ştiu toate
astea. Şi dumneavoastră ştiţi că le ştiu. De ce îmi spuneţi asta acum?

— Ştiu că tu crezi că ştii. Dar există cunoaşterea şi adevărata cunoaştere, cunoaşterea din
inimă, iar tu nu ai ajuns încă la acest stadiu. Tot ce îţi cer acum este să asculţi. Nimic altceva.
Totul va deveni clar cu timpul. Ce a fost cu adevărat diferit în 1391, continuă rabinul, a fost
faptul că, după pogrom, evreii, pentru prima dată în istorie, au început să se convertească la
creştinism — şi să se convertească în masă, cu miile, cu zecile de mii. Evreii spanioli au
renunţat. Au fost slabi. Ei au decis că Tora noastră — cuvântul nemijlocit al lui Dumnezeu — şi
moştenirea noastră de 3.000 de ani nu meritau preţul hărţuirii neîncetate. Aceste convertiri
masive ale evreilor au avut o semnificaţie care a schimbat lumea; niciodată în istorie noi, evreii,
nu renunţaserăm la credinţa noastră. Compară asta cu răspunsul evreilor din 1096. Cunoşti
această dată? Ştii la ce mă refer, Baruch?

— Fără îndoială că vă referiţi la evreii măcelăriţi în pogromurile din timpul cruciadelor —


pogromul din Mainz, din 1096.

— Din Mainz şi din întreaga Ţară a Rinului. Da, măcelăriţi, şi ştii cine i-a condus pe ucigaşi?
Călugării! Ori de câte ori evreii sunt sacrificaţi, slujitorii crucii se află în fruntea haitei. Da, acei
evrei minunaţi din Mainz, acei martiri magnifici, au ales moartea în locul convertirii — mulţi şi-
au oferit grumazul asasinilor şi mulţi şi-au măcelărit propriile familii ca să nu le lase pângărite
de săbiile neevreilor. Au preferat moartea decât convertirea.

Baruch îl privi neîncrezător.

— Şi dumneavoastră salutaţi acest gest? Credeţi că e vrednic de laudă să-ţi închei propria
existenţă şi, că veni vorba, să-ţi măcelăreşti copiii pentru a...
— Baruch, mai ai multe de învăţat dacă consideri că nicio cauză nu merită să renunţi la
nesemnificativa ta viaţă, dar avem prea puţin timp pentru a te educa în astfel de probleme acum.
Astăzi nu te afli aici pentru a-ţi arăta insolenţa. Este suficient timp pentru asta mai
târziu. Indiferent dacă îţi dai seama sau nu, eşti la cea mai mare răscruce din viaţa ta şi încerc să
te ajut să alegi calea cea bună. Vreau să asculţi cu atenţie şi în tăcere povestea mea despre cum
întreaga noastră civilizaţie evreiască este acum în pericol.

Bento îşi ridică uşor capul, expiră încet şi observă că vocea puternică a rabinului, care cândva îl
îngrozea, azi nu-1 mai speria aproape deloc.

Rabinul Mortera trase adânc aer în piept şi continuă:

— Secolul al XV-lea a continuat cu zeci de mii de noi convertiri în Spania, inclusiv printre
membrii familiei tale. Dar pofta de sânge a Bisericii Catolice nu fusese încă satisfăcută. Ei au
susţinut că cei convertiţi nu erau chiar creştini, că unii încă nutreau sentimente evreieşti, şi
au decis să trimită inchizitori care să adulmece tot ce era evreiesc. Se întreba: „Ce aţi făcut vineri
şi sâmbătă?", „Aprindeţi lumânări?", „în ce zi schimbaţi aşternutu-rile?", „Ce reţetă de supă
folosiţi?" Şi dacă inchizitorii găseau cele mai mici urme de trăsături evreieşti, obiceiuri evreieşti
sau bucătărie evreiască, bunii preoţi îi ardeau de vii pe rug. Dar nici atunci nu au fost convinşi de
ne-prihănirea convertiţilor. Orice urmă de evreitate trebuia ştearsă. Ei nu doreau ca ochii
convertiţilor să cadă pe vreun evreu practicant autentic, de teamă să nu le readucă aminte de
vechile obiceiuri, aşa că în 1492 au expulzat toţi evreii, absolut pe toţi, din Spania. Mulţi dintre
ei, inclusiv strămoşii tăi, au mers în Portugalia, dar s-au bucurat doar de un scurt răgaz acolo.
Cinci ani mai târziu, regele Portugaliei a hotărât ca toţi evreii să aleagă între convertire şi
expulzare. Şi, încă o dată, zeci de mii au ales convertirea şi au fost pierduţi pentru credinţa
noastră. Acesta a fost punctul cel mai de jos al iudaismului din istorie, atât de jos, încât mulţi
oameni, iar eu mă număr printre ei, cred că venirea lui Mesia este iminentă. îţi aminteşti că ţi-
am împrumutat marea trilogie mesianică a lui Isaac Abrabanel care susţinea tocmai acest lucru?

— îmi amintesc că Abrabanel nu aduce niciun argument raţional pentru care evreii trebuie să
se afle în punctul cel mai de jos pentru ca acest eveniment mitic să se petreacă. Şi nu oferă nicio
explicaţie pentru faptul că un Dumnezeu atotputernic nu e în stare să-şi protejeze poporul ales şi
a permis ca ei să ajungă în acel punct, nici pentru...

— Linişte. Azi doar asculţi, Baruch, strigă rabinul. O dată în viaţă, poate pentru ultima dată, fă
întocmai ce îţi spun. Când te întreb ceva, răspunde cu da sau nu. Mai am să-ţi spun doar câteva
lucruri. Vorbeam despre punctul cel mai de jos din istoria evreilor. Unde ar fi putut să caute
adăpost evreii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea? Unde, în lumea asta, exista un adăpost sigur?
Unii au mers spre est, în Imperiul Otoman, sau la Livorno, în Italia, care i-au tolerat datorită
preţioasei lor reţele comerciale internaţionale. Iar apoi, după 1579, când provinciile nordice din
Ţările de Jos şi-au proclamat independenţa faţă de Spania catolică, unii evrei au ajuns aici, la
Amsterdam. Cum ne-au întâmpinat olandezii? Ca niciun alt popor din lume. Ei au fost în
întregime toleranţi cu privire la confesiunea noastră. Nimeni nu ne-a întrebat despre
principiile noastre religioase. Ei erau calvinişti, dar le-au acordat tuturor dreptul de a se închina
în maniera proprie — cu excepţia catolicilor. Faţă de ei nu prea exista toleranţă. Dar asta nu e
treaba noastră. Nu numai că n-am fost hărţuiţi aici, ci am fost bineveniţi, deoarece Ţările de
Jos doreau să devină un important centru comercial şi ştiau că comercianţii marrani ar putea ajuta
la construirea acestui sistem comercial. Curând au sosit noi şi noi imigranţi din Portugalia,
bucurându-se de o toleranţă nemaiîntâlnită altundeva de secole. Şi au mai venit şi alţi evrei:
valuri de evrei aşkenazi săraci s-au revărsat din Germania şi din Europa de Est pentru a scăpa de
violenţa nebună cu care erau trataţi acolo. Desigur, acestor evrei aşkenazi le lipsea cultura
evreilor sefarzi: nu aveau educaţie, nici competenţe, şi cei mai mulţi au devenit comercianţi
ambulanţi, negustori de haine vechi şi proprietari de prăvălii, dar totuşi i-am primit bine şi le-am
oferit ajutor. Ştiai că tatăl tău făcea donaţii regulate şi generoase în cutia milei din sinagoga
noastră pentru aşkenazi?

Baruch, rămânând tăcut, dădu din cap afirmativ.

— Şi apoi, continuă rabinul Mortera, după câţiva ani, autorităţile din Amsterdam, consultându-
se cu marele jurist Grotius, au recunoscut oficial dreptul nostru de a trăi în Amsterdam. La
început am fost discreţi şi ne-am păstrat vechiul obicei de a rămâne în umbră. Astfel, nu ne-am
marcat cele patru sinagogi pe dinafară, ci ne-am ţinut serviciile religioase în clădiri care semănau
cu nişte locuinţe particulare. Numai după mulţi ani fără hărţuire am înţeles cu adevărat că ne
putem practica credinţa pe faţă şi putem fi siguri că statul ne protejează vieţile şi bunurile. Noi,
evreii din Amsterdam, am avut norocul extraordinar de a trăi în singurul loc din întreaga lume
unde evreii pot fi liberi. înţelegi asta — singurul loc din întreaga lume?

Baruch se foi stânjenit pe scaunul său de lemn şi dădu superficial din cap.

— Răbdare, ai răbdare, Baruch. Mai ascultă-mă doar puţin — mă voi apropia acum de
chestiuni extrem de relevante pentru tine. Remarcabila noastră libertate e însoţită de anumite
obligaţii pe care consiliul oraşului Amsterdam le-a declarat explicit. Fără îndoială, ştii care sunt
aceste obligaţii.

— Să nu defăimăm credinţa creştină şi să nu încercăm să convertim sau să ne căsătorim cu


creştini, răspunse Baruch.

— E mai mult de atât. Memoria ta este prodigioasă, dar nu îţi aminteşti celelalte obligaţii. De
ce? Poate pentru că nu-ţi convin. Permite-mi să ţi le reamintesc. Grotius a mai decretat că toţi
evreii în vârstă de peste paisprezece ani trebuie să-şi declare credinţa în Dumnezeu,
Moise, profeţi, în viaţa de apoi, şi că autorităţile noastre religioase şi civile trebuie să garanteze,
cu riscul de a ne pierde libertatea, că niciunul dintre membrii congregaţiei noastre nu spune sau
face ceva care ar contesta sau submina vreun aspect al dogmei religioase creştine. Rabinul
Mortera făcu o pauză şi îl ameninţă cu degetul, vorbind încet şi apăsat: Dă-mi voie să subliniez
acest ultim aspect pentru tine, Baruch — este un punct esenţial pe care trebuie să-l înţelegi.
Ateismul sau neglijarea legii şi autorităţii religioase — fie ele evreieşti sau creştine — sunt
interzise în mod expres. Dacă le dovedim autorităţilor civile olandeze că nu ne putem guverna
singuri, atunci ne vom pierde libertatea cea preţioasă şi vom fi supuşi din nou autorităţilor
creştine.

Rabinul Mortera se opri din nou.


— Mi-am încheiat lecţia de istorie. Principala mea speranţă este că vei înţelege că suntem încă
un popor aparte, că, deşi avem azi unele libertăţi limitate, nu putem fi niciodată pe deplin
autonomi. Nici măcar azi nu ne este uşor să ne întreţinem ca oameni liberi, deoarece foarte
multe profesii ne sunt inaccesibile. Nu uita asta, Baruch, când contempli ideea unei vieţi în afara
acestei comunităţi. E posibil să alegi să mori de foame.

Baruch vru să răspundă, dar rabinul îl reduse la tăcere ameninţându-1 cu arătătorul de la mâna
dreaptă.

— Mai este un punct pe care vreau să-l subliniez. Astăzi este atacată însăşi fundaţia culturii
noastre religioase. Valurile de imigranţi care continuă să curgă din Portugalia constau în evrei
lipsiţi de educaţie evreiască. Lor li s-a interzis să înveţe ebraica; au fost siliţi să înveţe dogmele şi
practicile catolice ca nişte catolici. Ei se află între două lumi, cu o credinţă şubredă deopotrivă
în dogmele catolice şi în credinţele evreieşti. Misiunea mea este să-i recuperez, să-i aduc înapoi
acasă, înapoi la rădăcinile lor evreieşti. Comunitatea noastră este prosperă şi în plină dezvoltare:
deja producem cărturari, poeţi, dramaturgi, cabalişti, medici şi tipografi. Suntem în pragul unei
renaşteri măreţe şi tu ai putea juca un rol important. învăţătura ta, mintea ageră şi însuşirile tale
de profesor ar putea fi de mare ajutor. Dacă ai preda alături de mine, dacă mi-ai prelua munca
atunci când nu voi mai fi, ai îndeplini visele tatălui tău în ceea ce te priveşte — dar şi pe ale
mele.

Uimit, Baruch îl privi în ochi pe rabin.

— Cum adică să lucrez alături de dumneavoastră? Cuvintele astea mă bagă în ceaţă. Nu uitaţi
că eu sunt negustor şi sunt sub cherem.

— Cherem-ul este în aşteptare. El nu intră în vigoare până când nu îl rostesc în mod public la
sinagogă. Da, parnassim-ul deţine autoritatea supremă, dar am o mare influenţă asupra lor. Doi
marrani tocmai sosiţi aici, Franco Benitez şi Jacob Mendoza, au depus mărturie, o
mărturie extrem de nefavorabilă, ieri în faţa parnassim-ului. Ei au declarat că tu crezi că
Dumnezeu nu este nimic altceva decât Natura şi că nu există o lume de apoi. Da, mărturia a fost
nefavorabilă, dar, fie vorba între noi, eu nu dau crezare mărturiilor lor şi ştiu că ţi-au răstălmăcit
cuvintele. Sunt nepoţii lui Duarte Rodriguez, care e furios pe tine pentru că ai apelat la justiţia
olandeză pentru a evita datoria faţă de el şi sunt convins că le-a poruncit să mintă. Şi, crede-mă,
nu sunt singurul care crede asta.

— Nu au minţit, rabinule.

— Baruch, vino-ţi în fire. Te ştiu de când te-ai născut şi mai ştiu că, din când în când, ca orice
alt om, poţi avea idei nesăbuite. Te implor: studiază cu mine; dă-mi voie să-ţi purific mintea.
Acum ascultă-mă. îţi voi face o ofertă pe care nu i-aş face-o nimănui altcuiva din lump Sunt
convins că îţi pot acorda o pensie pe viaţă, care îţi va permite să abandonezi pentru totdeauna
activitatea de comerciant pentru a duce o viaţă de savant. Mă asculţi? îţi ofer darul unei burse pe
viaţă, o viaţă de lectură şi gândire. Poţi avea chiar gânduri interzise în timp ce cauţi argumente
pro şi contra în învăţătura rabinică. Gândeşte-te la această ofertă: o viaţă de libertate totală.
Există o singură condiţie: tăcerea. Trebuie să accepţi să păstrezi pentru tine toate gândurile care
sunt dăunătoare poporului nostru.

Baruch împietri, gânditor. După o lungă pauză, rabinul întrebă:

— Ce spui, Baruch? Acum, când e timpul să vorbeşti, tu taci.

— De nenumărate ori, răspunse Baruch pe un ton calm, tata mi-a vorbit despre prietenia cu
dumneavoastră şi despre marele respect pe care vi-1 purta. Mi-a spus şi despre părerea
dumneavoastră foarte bună despre mintea mea — „o inteligenţă fără limite", acestea erau
cuvintele pe care vi le atribuia. Chiar asta aţi spus? V-a citat corect?

— Acestea au fost cuvintele mele.

— Cred că lumea şi tot ce cuprinde ea funcţionează potrivit legii naturale şi că eu îmi pot folosi
inteligenţa, cu condiţia s-o întrebuinţez într-un mod raţional, pentru a descoperi natura lui
Dumnezeu şi a realităţii şi calea spre o viaţă binecuvântată. V-am mai spus asta, nu-i aşa?

Rabinul Mortera îşi lăsă capul în mâini şi dădu din cap aprobator.

— Şi totuşi, astăzi îmi sugeraţi să-mi petrec viaţa confirmând sau infirmându-mi punctele de
vedere prin consultarea învăţăturii rabinice. Aceasta nu este şi nu va fi calea mea. Autoritatea
rabinică nu se bazează pe puritatea adevărului. Ea se sprijină doar pe opiniile exprimate de
generaţii de cărturari superstiţioşi, cărturari care credeau ca pământul este plat, că soarele se
învârte în jurul lui şi că un om pe nume Adam a apărut de nicăieri şi a dat naştere neamului
omenesc.

— Negi natura divină a Genezei?

— Negaţi dovezile care arată că au existat civilizaţii cu mult înaintea lui Israel? în China? în
Egipt?

— Asta e o blasfemie. Nu-ţi dai seama că îţi pui în pericol locul din lumea de apoi?

— Nu există dovezi raţionale ale existenţei unei lumi de apoi.

Rabinul Mortera păru lovit în moalele capului.

— E exact ce susţineau nepoţii lui Duarte Rodriguez că ai fi spus. Credeam că mint din
porunca unchiului lor.

— Cred că nu m-aţi auzit sau nu aţi vrut să mă auziţi când v-am spus mai devreme că nu au
minţit.

— Şi celelalte acuzaţii? Cum că ai nega natura divină a Torei, că Moise nu a scris Tora, că
Dumnezeu există numai din perspectivă filosofică şi că legea rituală nu este sacră?

— Nepoţii nu au minţit, rabinule.


Rabinul Mortera se încruntă la Baruch, căci chinul i se transforma în mânie.

— Oricare dintre aceste acuzaţii e pricină suficientă pentru cherem; împreună, ele merită cel
mai dur cherem rostit vreodată.

— Aţi fost profesorul meu de ebraică şi m-aţi învăţat carte. Permiteţi-mi să vă recompensez
scriindu-mi chiar eu cheremul. Cândva mi-aţi arătat câteva dintre cele mai brutale cherem-uri
rostite de comunitatea veneţiană şi mi le amintesc la perfecţie.

— Ţi-am mai spus că vei avea timp suficient pentru a fi obraznic. Văd că ai început deja.
Rabinul Mortera făcu o pauză pentru a-şi aduna gândurile, după care strigă: Tu vrei să mă omori.
Vrei să-mi distrugi toată munca. Ştii că opera vieţii mele a constituit-o rolul esenţial al vieţii
de apoi în gândirea şi cultura evreiască. Cunoşti cartea mea, Supravieţuirea sufletului, pe care ţi-
am înmânat-o la ceremonia ta de bar mitzvah. Cunoşti polemica mea cu rabinul Aboab pe
această temă şi victoria mea?

— Da, desigur.

— Nu iei lucrurile prea-n serios. Ai idee ce implică asta? Dacă aş fi pierdut acea polemică,
dacă s-ar fi decretat că toţi evreii au un statut egal în lumea de apoi şi că virtutea nu va fi
răsplătită, iar fărădelegea nu va fi pedepsită... nu vezi repercusiunile asupra comunităţii? Dacă au
un loc asigurat în lumea de apoi, atunci la ce bun să se reconvertească la iudaism? Dacă
fărădelegea n-ar fi pedepsită, îţi poţi imagina cum ne-ar privi calviniştii? Cât ar dura libertatea
noastră? Crezi că eu mă joc? Gândeşte-te la implicaţii.

— Da, marea polemică — cuvintele dumneavoastră tocmai au demonstrat că n-a fost o


polemică legată de vreun adevăr spiritual. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care rabinatul
veneţian a fost încurcat. Amândoi aţi susţinut versiuni diferite ale vieţii de apoi din motive care
nu au nimic de-a face cu realitatea vieţii de apoi. încercaţi să controlaţi populaţia prin puterea
fricii şi a speranţei — armele tradiţionale ale liderilor religioşi de-a lungul istoriei. Voi,
autorităţile rabinice de peste tot, pretindeţi că deţineţi cheile de la viaţa de apoi şi folosiţi aceste
chei pentru a avea control politic. Rabi Aboab, pe de altă parte, a luat poziţie pentru a potoli
suferinţa enoriaşilor săi care doreau să-şi ajute rudele convertite. Aceasta nu a fost o dispută
spirituală. A fost o polemică politică deghizată într-una religioasă. Niciunul nu aţi oferit vreo
dovadă a existenţei lumii de apoi, fie bazată pe raţiune, fie măcar pe cuvintele Torei. Eu vă
asigur că în Tora nu se găseşte aşa ceva şi dumneavoastră ştiţi asta.

— E evident că n-ai reţinut ce ţi-am spus despre responsabilitatea mea faţă de Dumnezeu şi de
continuitatea poporului nostru, spuse rabinul Mortera.

— O mare parte din acţiunile liderilor religioşi are prea puţin de-a face cu Dumnezeu, răspunse
Baruch. Anul trecut aţi supus cherem-uhii un bărbat care a cumpărat carne de la un măcelar
kosher aşkenaz, nu de la un măcelar sefard. Credeţi că asta l-a deranjat pe Dumnezeu?

— A fost un cherem scurt, plin de tâlc, vizavi de importanţa coeziunii comunităţii.


— Iar luna trecută am aflat că i-aţi spus unei femei venite dintr-o sătuc unde nu exista un brutar
evreu că poate cumpăra pâine de la un brutar neevreu cu condiţia să arunce o aşchie de lemn în
cuptorul brutarului, participând astfel la procesul de coacere.

— A venit la mine supărată şi a plecat de la mine uşurată şi fericită.

— A plecat mult mai confuză ca înainte, chiar mai incapabilă să gândească singură şi să-şi
dezvolte facultăţile raţionale. E tocmai ce spuneam: autorităţile religioase de toate felurile
încearcă să împiedice dezvoltarea facultăţilor noastre raţionale.

— Dacă îţi închipui că poporul nostru poate supravieţui fără control şi autoritate, eşti un prost.

— Cred că liderii religioşi îşi pierd propria direcţie spirituală prin amestecul în afacerile
statului politic. Autoritatea şi consilierea dumneavoastră ar trebui să se limiteze la sfaturi despre
evlavia lăuntrică.

— Afacerile statului politic? Nu ai înţeles ce s-a întâmplat în Spania şi Portugalia?

— Chiar asta spun: ele sunt state religioase. Religia şi statul trebuie separate. Cel mai bun
conducător cu putinţă ar fi un conducător ales liber, cu puterile limitate de către un consiliu ales
independent şi care ar acţiona pentru pacea şi siguranţa publică şi pentru bunăstarea socială.

— Baruch, tocmai ai reuşit să mă convingi că vei trăi izolat şi că viitorul tău va cuprinde nu
numai blasfemia, ci şi trădarea. Pleacă.

în timp ce asculta paşii lui Baruch coborând scările, rabinul Mortera privi în sus şi murmură:

— Michael, prietene, am făcut tot ce am putut pentru fiul tău. Am prea multe alte suflete de
apărat.
Capitolul şaisprezece
München — 1919

Imaginaţi-vă scena: un tânăr imigrant îmbrăcat sărăcăcios, fără slujbă, nepublicat, cu o lingură de
supă în buzunarul cămăşii, dă buzna în biroul unui binecunoscut ziarist, poet, politician şi strigă:

— Aveţi nevoie de un luptător împotriva Ierusalimului?

Cu siguranţă un început de rău augur pentru un interviu de angajare! Orice redactor-şef


responsabil, binecrescut, sofisticat l-ar fi respins rapid pe intrus ca fiind pueril, bizar şi, posibil,
periculos. Dar nu — ne aflăm în 1919, la München, iar Dietrich Eckart a fost intrigat
de frumoasele cuvinte ale tânărului.

— Măi să fie! Tinere războinic, ia să-ţi văd armele!

— Mintea mea este arcul meu, iar cuvintele mele sunt... Scoţând din buzunar un creion şi
fluturându-1, Alfred exclamă: Cuvintele mele sunt săgeţile!

— Frumos spus, tinere războinic. Povesteşte-mi despre faptele tale, despre atacurile tale
împotriva Ierusalimului.

Alfred, tremurând de emoţie, îşi povesti isprăvile împotriva Ierusalimului: învăţarea aproape pe
de rost a cărţii lui Houston Stewart Chamberlain, discursul său electoral antisemit de la vârsta de
şaisprezece ani, confruntarea cu directorul Epstein, suspectat de a fi evreu (de unde omise partea
cu Spinoza), repulsia faţă de revoluţia iudeo-bolşevică, recentul şi vibrantul său discurs anti-
evreiesc de la întrunirea din Reval, planul de a scrie, în calitate de martor ocular, despre revolta
iudeo-bolşevică, cercetarea sa istorică despre ameninţarea reprezentată de sângele evreiesc.

— Un excelent început. Dar numai un început. în continuare, va trebui să inspectez calibrul


armelor tale. în douăzeci şi patru de ore adu-mi un text de 1.000 de cuvinte despre povestea ta ca
martor ocular al revoluţiei bolşevice, şi vom vedea dacă merită publicat.

Alfred nu se grăbi să plece. Se uită din nou la Dietrich Eckart, un bărbat impozant, ras în cap, cu
ochelari cu ramă întunecată care protejau nişte ochi albaştri, un nas scurt, cărnos, şi o bărbie
masivă, destul de brutală.

— Douăzeci şi patru de ore, tinere. Apucă-te de treabă.

Alfred privi în jur, în mod evident reticent la ideea de

a părăsi biroul lui Eckart. Apoi, timid, întrebă:

— Există un birou, un colţişor şi nişte hârtie pe care le-aş putea folosi? Am la dispoziţie numai
biblioteca publică, care acum e ticsită cu refugiaţi analfabeţi care încearcă să se încălzească.
Dietrich Eckart îi făcu un semn secretarei.

— Condu-1 pe acest aspirant în biroul din spate. Şi dă-i nişte foi de hârtie şi o cheie. Apoi îi
spuse lui Alfred: Este prost încălzit, dar liniştit, şi are o intrare separată, aşa că poţi lucra peste
noapte, dacă e necesar. Auf Wiedersehen, până mâine la exact aceeaşi oră.

Dietrich Eckart îşi puse picioarele pe birou, stinse ţigara în scrumieră şi se lăsă pe spate, în
scaun, pentru a trage un pui de somn. Deşi avea doar puţin peste cincizeci de ani, nu avusese
grijă de corpul său şi carnea îi atârna greu. Născut într-o familie înstărită, ca fiu al unui notar şi
avocat regal, îşi pierduse mama în copilărie, tatăl câţiva ani mai târziu şi, către sfârşitul
adolescenţei, dusese o viaţă boemă, marcată de consumul de droguri, care, în curând, cauzase
risipirea averii lăsate de tatăl său. După o serie de implicări ratate în arte şi mişcări politice
radicale şi un an de medicină, căzu pradă unei dependenţe grave de morfină, care necesită
spitalizarea psihiatrică timp de câteva luni. Apoi deveni dramaturg, dar niciuna dintre piesele sale
nu văzu luminile rampei. Pe deplin convins de meritele sale literare, îi învinui pentru eşecul său
pe evrei, care, credea el, controlau teatrele germane şi fuseseră ofensaţi de opiniile sale politice.
Dorinţa sa de răzbunare dădu naştere unei cariere ca antisemit profesionist: renăscut ca jurnalist,
lansă Aufgut deutsch, cea mai recentă dintr-o serie de publicaţii destinate combaterii
puterii evreilor. în 1919 momentul era propice, stilul său gazetăresc convingător şi, în curând,
ziarul său deveni o lectură obligatorie pentru cei interesaţi de nefastele maşinaţiuni evreieşti.

Deşi sănătatea lui Dietrich era şubredă şi energia scăzută, setea lui de schimbare era imensă, şi
aştepta nerăbdător sosirea salvatorului Germaniei — un bărbat cu o extraordinară forţă şi
carismă, care să ducă Germania spre gloria pe drept meritată. îşi dădu seama imediat că acest
tânăr chipeş, Rosenberg, nu era acel bărbat: dorinţa patetică a lui Rosenberg de a fi aprobat
răzbătea mult prea uşor din înfăţişarea sa obraznică. Dar era posibil să aibă un rol în pregătirea
terenului pentru cel care urma să vină.

A doua zi, Alfred era în biroul lui Eckart, încrucişân-du-şi nervos picioarele, în timp ce-1 privea
pe redactor cum îi citea textul de o mie de cuvinte.

Eckart îşi scoase ochelarii şi îl privi pe Alfred.

— Pentru un licenţiat în arhitectură care n-a mai scris niciodată astfel de texte, aş spune că textul
nu este lipsit de promisiuni. Este adevărat că nu există nici măcar o frază corectă gramatical, dar,
în ciuda acestui aspect neplăcut, articolul tău are o oarecare forţă. Există tensiune, există
inteligenţă şi complexitate şi există chiar câteva, nu suficiente, imagini. Te anunţ că virginitatea
ta jurnalistică a luat sfârşit. Voi publica acest articol. Dar mai e ceva: fiecare propoziţie ţipă după
ajutor. Trage-ţi scaunul aici, Alfred, şi vom analiza textul rând cu rând.

Alfred îşi trase nerăbdător scaunul lângă Eckart.

— Iată prima lecţie de jurnalism, continuă Eckart. Sarcina scriitorului este de a comunica. Din
păcate, multe dintre propoziţiile tale nu sunt conştiente de acest dicton simplu şi încearcă, în
schimb, să ascundă sau să dea de înţeles că autorul ştie mult mai multe decât alege să spună. La
gunoi cu toate aceste propoziţii. Uite, aici, aici şi aici. Creionul roşu al lui Dietrich Eckart începu
să corecteze şi, astfel, începu şi ucenicia lui Alfred Rosenberg.

Articolul revizuit al lui Alfred fu publicat ca parte a unei serii, „Evreii dintre noi şi din afară", şi
el scrise în curând mai multe mărturii despre haosul bolşevic, fiecare dovedind treptat
îmbunătăţiri stilistice. în câteva săptămâni, Rosenberg se regăsea pe statul de plată ca asistent al
lui Eckart, iar în câteva luni Eckart fu atât de mulţumit, încât îi ceru lui Alfred să-i scrie prefaţa
la Groparul Rusiei, carte în care descria detaliat modul în care evreii subminaseră regimul ţarist
rus.

Au fost zile fericite pentru Alfred şi până la sfârşitul vieţii se va lumina de plăcere reamintindu-şi
cum lucrase cot la cot cu Eckart şi îl însoţise cu taxiul când distri-buiseră în tot Münchenul
pamfletul învăpăiat al lui Eckart, Către toţi muncitorii. Alfred avea, în sfârşit, o casă, un tată, un
scop.

încurajat de Eckart, îşi finaliză cercetările istorice cu privire la evrei şi, după un an, îşi publică
prima carte, Urma evreului în vremuri schimbătoare. Aceasta conţinea seminţele a ceea ce aveau
să devină temele majore ale antisemitismului nazist: evreul ca sursă a materialismului distructiv,
a anarhiei şi a comunismului, pericolele francmasoneriei evreieşti, visele ticăloase ale filosofilor
evrei, de la Ezra şi Ezechiel, la Marx şi Troţki şi, mai presus de toate, ameninţarea la adresa
civilizaţiei superioare pe care o reprezenta contaminarea cu sânge evreiesc.

Sub tutela lui Eckart, Alfred deveni mult mai conştient că muncitorul german, oprimat de
presiunile financiare evreieşti, era pus la jug şi legat de mâini şi de picioare şi de ideologia
creştină. Eckart ajunse să se bizuiască pe Alfred pentru a-i oferi un context istoric nu doar cu
privire la antisemitism, ci, punând dezvoltarea iezuitismului pe seama iudaismului talmudic, şi
pentru puternice sentimente anticreştine.

Eckart îşi lua tânărul protejat la mitinguri politice radicale, îl prezenta unor influente figuri
politice şi, în scurt timp, sponsoriză intrarea lui Alfred în Societatea Thule şi îl însoţi la prima
întrunire a acestei auguste societăţi secrete.

La întrunirea Societăţii Thule, Eckart, după ce-1 prezentă pe Alfred mai multor membri, îl lăsă
singur pentru a discuta în particular cu câţiva colegi. Alfred îl căuta din priviri. Era o lume nouă
— nu o berărie, ci o sală de reuniune în magnificul hotel Cele patru anotimpuri din München. Nu
mai fusese niciodată într-o astfel de încăpere. Testă grosimea covorului roşu de sub pantofii
săi uzaţi şi privi în sus spre plafonul bogat ornamentat care înfăţişa nori înfoiaţi şi heruvimi
bucălaţi. Nu se vedea bere nicăieri, aşa că merse la masa centrală şi îşi luă un pahar de vin dulce
german. Privind la ceilalţi membri, în jur de 150, în mod evident bărbaţi influenţi, bine
îmbrăcaţi şi bine hrăniţi, Alfred se ruşină de costumul său, cumpărat de la un magazin cu haine la
mâna a doua.

Conştient de faptul că era, evident, cel mai sărac şi mai jerpelit din încăpere, încercă din răsputeri
să se amestece printre colegi şi chiar să se impună, referindu-se la el însuşi, ori de câte ori era
posibil, ca la un filosof-scrutor. Când era singur, exersa o nouă expresie facială care consta într-o
mică încreţire a buzelor însoţită de o uşoară aprobare din cap şi o coborâre a pleoapelor, prin care
spera să transmită mesajul: „Da, ştiu exact ce vrei să spui, nu doar că ştiu, dar ştiu mai multe
decât crezi." Ulterior, în aceeaşi seară, îşi verifică expresia în oglinda din toaleta bărbaţilor şi fu
mulţumit. în curând, acest zâmbet superior îi va deveni specific.

— Bună! Dumneata eşti invitatul lui Dietrich Eckart? îl întrebă un bărbat cu o expresie
serioasă, cu o faţă lungă, mustaţă şi ochelari cu ramă neagră. Sunt Anton Drexler, fac parte din
comitetul de primire.

— Da, Rosenberg, Alfred Rosenberg. Sunt scriitor şi filosof la Aufgut deutsch şi, da, sunt
invitatul lui Dietrich Eckart.

— Mi-a spus lucruri bune despre dumneata. E prima vizită şi probabil ai întrebări. Ce ţi-aş
putea spune despre organizaţia noastră?

— Multe. în primul rând, mă interesează numele, „Thule".

— Pentru a-ţi răspunde, trebuie să-ţi spun că de fapt numele nostru iniţial era „Grupul de studiu
al Antichităţii germane". Există credinţa că Thule a fost o regiune, acum dispărută, aflată
probabil în vecinătatea Islandei sau a Groenlandei, considerată patria originară a rasei ariene.

— Thule... Cunosc bine istoria arienilor de la Houston Stewart Chamberlain şi nu îmi amintesc
nimic despre Thule.

— A, Chamberlain este istoric, şi unul dintre cei mai buni, dar asta datează dinainte de
Chamberlain şi de preistorie. E vorba de un tărâm mitologic. Organizaţia noastră doreşte să-i
omagieze pe nobilii noştri strămoşi pe care îi cunoaştem doar graţie istoriei orale.

— Aşadar, toţi aceşti oameni impresionanţi s-au întâlnit aici, în seara aceasta, datorită
interesului lor pentru mit, pentru istoria antică? Nu comentez — de fapt, cred că e admirabil să
vezi un asemenea calm şi devotament ştiinţific în vremuri atât de nesigure, în care Germania
se află pe un butoi cu pulbere.

— întrunirea nu a început încă, Herr Rosenberg. Vei vedea în curând de ce Societatea Thule
respectă atât de mult articolele dumitale din Aufgut deutsch. Da, da, suntem foarte interesaţi de
istoria antică. Dar suntem şi mai interesaţi de istoria noastră postbelică, o istorie în curs
de desfăşurare, despre care copiii şi nepoţii noştri vor învăţa într-o bună zi.

Discursurile publice îl înviorară pe Alfred. Vorbitori succesivi avertizară despre pericolul grav cu
care se confruntă Germania din partea bolşevicilor şi a evreilor. Toţi vorbitorii au subliniat
nevoia presantă de acţiune. Spre sfârşitul serii, Eckart, ameţit de la vinul german care
curgea neîncetat, îşi puse mâna pe umărul lui Alfred şi exclamă:

— Sunt vremuri interesante, nu, Rosenberg? Şi vor fi şi mai interesante. Scrierea de ştiri,
schimbarea de atitudini, cârmirea opiniei publice — toate sunt fapte nobile. Cine poate nega
asta? Dar să fii subiect de ştire, da, să fii subiect de ştire — în asta constă adevărata glorie!
Alături de noi, vei fi, Alfred. Vei vedea, vei vedea. Crede-mă, ştiu ce va urma.

Ceva important plutea în aer. Alfred simţea asta acut şi, prea agitat pentru a dormi, continuă să
bată străzile din München timp o oră după despărţirea de Eckart. Reamintindu-şi de sfatul pentru
eliberarea tensiunii al noului său prieten Friedrich Pfister, inhală pe nas adânc şi rapid, îşi ţinu
respiraţia câteva secunde şi apoi expiră lent pe gură. După doar câteva cicluri se simţi mai bine şi
fu surprins de eficacitatea unei manevre atât de simple. Fără îndoială, Friedrich era un mic
vrăjitor. Nu îi plăcuse turnura care o luase conversaţia lor despre o posibilă linie evreiască în
familia bunicii sale, dar, cu toate acestea, se simţea bine gândindu-se la Friedrich. îşi dori ca
drumurile lor să se întâlnească din nou. Se va asigura ca acest lucru să se întâmple.

La întoarcerea acasă găsi un bileţel pe podea, introdus prin fanta destinată corespondenţei; pe el
scria: „Biblioteca publică din München va reţine Tratatul teologico-politic de B. Spinoza pentru
dumneavoastră timp de o săptămână, la recepţie." Alfred îl citi de câteva ori. Cât de ciudat
de reconfortantă era această fragilă notiţă de la bibliotecă, care găsise calea pe străzile
zbuciumate, periculoase, ale Münchenului spre micul său apartament.

Capitolul şaptesprezece

Amsterdam — 1656

Bento rătăci pe străzile din Vlooyenburg, cartierul din Amsterdam unde locuiau majoritatea
evreilor sefarzi, privind în jos cu atenţie. Se uită îndelung la fiecare bucăţică din drum, de parcă
ar fi vrut s-o reţină, să şi-o poată reaminti în viitor, chiar dacă vocea raţiunii îi şoptea că toate vor
dispărea şi viaţa trebuie trăită în prezent.

La întoarcerea lui Bento în prăvălie, Gabriel, panicat, aruncă mătura şi se repezi la el.

— Bento, unde ai fost? Ai vorbit cu rabinul până acum?

— Am avut o discuţie lungă, neprietenoasă, şi apoi m-am plimbat prin oraş încercând să mă
liniştesc. îţi voi povesti tot ce s-a întâmplat, dar vreau să fie şi Rebeca aici.

— Nu va veni, Bento. Acum nu doar ea e furioasă pe tine, ci şi soţul ei e pornit. De când


Samuel şi-a încheiat studiile rabinice anul trecut, e tot mai ferm. Acum i-a interzis Rebecăi să te
mai întâlnească.

— Va veni dacă-i spui cât de gravă e situaţia. Bento îl cuprinse pe Gabriel de umeri cu ambele
mâini şi îl privi în ochi: Ştiu că va veni. Invocă amintirea familiei noastre binecuvântate.
Aminteşte-i că suntem singurii rămaşi în viaţă. Va veni dacă-i spui că aceasta va fi ultima
discuţie pe care o vom avea vreodată.

Gabriel era vizibil îngrijorat.

— Ce s-a întâmplat? Mă sperii, Bento.

— Te rog, Gabriel. Nu pot povesti de două ori — e prea greu. Te rog, adu-o pe Rebeca. O să
găseşti o cale. E ultimul lucru pe care ţi-1 cer.

Gabriel îşi smulse şorţul, îl aruncă pe tejgheaua din spate şi părăsi în fugă prăvălia. Reveni în
douăzeci de minute cu o Rebecă ursuză, pe care o ţâra după el. Incapabilă să refuze rugămintea
lui Gabriel — în fond, ea era cea care îl crescuse pe Bento trei ani, între moartea mamei
lor, Hanna, şi recăsătorirea tatălui lor cu Estera —, Rebeca tremura de nervi când intră în
prăvălie. îl salută pe Bento dând din cap cu răceală şi îşi apropie palmele.

— Ei bine?

Bento, care deja pusese un anunţ pe uşă în portugheză şi olandeză cum că prăvălia se va
redeschide în scurt timp, răspunse:

— Să mergem acasă, unde putem vorbi nestingheriţi.

Odată ajunşi acasă, Bento închise uşa din faţă şi le făcu

semn lui Gabriel şi Rebecăi să se aşeze în timp ce el rămase în picioare, plimbându-se.

— Oricât aş dori ca asta să fie o chestiune privată, ştiu că nu este. Gabriel mi-a spus clar că
problemele mele afectează întreaga familie. Mă tem că ce vă voi spune vă va şoca. E greu, dar
trebuie să vă spun tot. Vreau ca nimeni, dar nimeni din comunitate să nu ştie mai multe decât voi
despre ce se va întâmpla.

Bento făcu o pauză. Captase întreaga atenţie a fratelui şi a surorii sale, care şedeau împietriţi.
Bento oftă adânc.

— Voi trece direct la subiect. în dimineaţa aceasta, rabinul Mortera mi-a spus că parnassim-ul
s-a întrunit şi că un cherem e iminent. Voi fi excomunicat mâine.

— Un cherem? exclamară simultan Gabriel şi Rebeca. Amândoi aveau o paloare cadaverică.

— Nu poate fi oprit? întrebă Rebeca. Rabinul Mortera nu te va ajuta? A fost cel mai bun
prieten al tatălui nostru!

— Am discutat cu rabinul Mortera timp de o oră şi mi-a spus că nu mai depinde de el —


parnassim-ul este ales de comunitate şi deţine toate puterea. Nu are de ales şi trebuie să le
respecte porunca. Dar apoi mi-a spus că e de acord cu decizia lor. Bento ezită înainte de a
continua: Nu vreau să vă ascund nimic. Privindu-şi în ochi sora şi fratele, el recunoscu: Mi-a
spus că ar mai fi o şansă. A zis că dacă îmi schimb toate punctele de vedere, dacă îmi retrag
vorbele în mod public şi anunţ că de acum voi îmbrăţişa toate cele treisprezece articole de
credinţă ale lui Maimonide, el va insista din toate puterile ca par-nassim-ul să se răzgândească în
privinţa cherem-ului. De fapt — şi nu simt sigur că doreşte ca acest lucru să fie cunoscut,
deoarece mi l-a spus în şoaptă — mi-a oferit o pensie pe viaţă din fondurile sinagogii dacă jur să-
mi dedic viaţa studierii respectuoase şi discrete a Torei şi a Talmudului.

— Şi? Rebeca îl privi pe Bento drept în ochi.


— Şi... Bento privi în podea. Am refuzat. Pentru mine, libertatea nu are preţ.

Prostule! Gândeşte-te ce faci. Vocea Rebecăi era ascuţită. Pentru numele lui Dumnezeu, frate,
ce-i cu tine? Ţi-ai pierdut minţile? Ea se aplecă înainte ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană din
cameră.

— Rebeca... Bento se străduia să aibă o voce calmă. Aceasta este ultima, dar ultima dată când
suntem împreună. Cherem-ul înseamnă un exil absolut. Vă va fi interzis să vorbiţi cu mine sau să
mă contactaţi în vreun fel, pentru totdeauna. Pentru totdeauna. Gândiţi-vă cum ne vom simţi dacă
ultima noastră întâlnire va fi încrâncenată şi lipsită de iubire.

Gabriel, prea agitat pentru a rămâne aşezat, se ridică şi începu să se plimbe.

— Bento, de ce tot spui „ultima"? Ultima dată când te vedem, ultima rugăminte, ultima
întâlnire? Cât durează cherem-uY? Când se va termina? Am auzit de cherem-uri de o zi sau de
cherem-uri de o săptămână.

Bento înghiţi în sec şi se uită în ochii fratelui şi surorii sale.

— Acest cherem va fi diferit. Ştiu ce înseamnă un cherem, şi dacă îl vor face ca la carte, acest
cherem nu se va termina niciodată. Va fi pe viaţă şi va fi ireversibil.

— în toarce-te la rabin, spuse Rebeca. Acceptă-i oferta, Bento, te rog. Cu toţii facem greşeli
când suntem tineri.

Revino la noi. Slăveşte-1 pe Dumnezeu. Fii evreul care eşti. Fii fiul tatălui tău. Rabinul Mortera
te va plăti pe durata întregii tale vieţi. Ai posibilitatea să citeşti, să studiezi, să faci tot ce vrei, să
gândeşti ce vrei. Dar ţine-le numai pentru tine. Acceptă-i oferta, Bento. Nu vezi că de
dragul tatălui nostru el te plăteşte să nu te sinucizi?

_Te rog, spuse Gabriel luând mâna lui Bento, acceptă-i oferta. Alege un nou început.

— M-ar plăti pentru ceva ce nu pot face. Intenţionez să continui să caut adevărul şi să-mi dedic
viaţa cunoaşterii lui Dumnezeu, iar oferta rabinului îmi cere să trăiesc în necinste şi astfel să-l
necinstesc pe Dumnezeu. Nu pot face asta. Nu voi urma nicio altă putere de pe pământ
cu excepţia propriei mele conştiinţe.

Rebeca începu să plângă. îşi puse mâinile pe după cap

şi se legănă spunând:

— Nu te înţeleg, nu te înţeleg, nu te înţeleg.

Bento merse la ea şi îi puse palma pe umăr. Ea i-o îndepărtă, apoi îşi ridică deznădăjduită capul
şi se întoarse spre Gabriel.

— Tu erai prea mic, dar îmi amintesc, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, cum binecuvântatul
nostru tată se lăuda că rabinul Mortera îl numise pe Bento cel mai bun elev pe care l-a avut
vreodată. îl privi apoi pe Bento cu lacrimile curgându-i pe faţă: Cel mai inteligent şi mai
profund, spunea. Cum s-a mai luminat tatăl nostru când a auzit că ai putea fi următorul mare
cărturar, poate următorul Gersonide. Că vei scrie cel mai bun comentariu al Torei din secolul al
XVII-lea! Rabinul a crezut în tine. Spunea că mintea ta reţine totul şi că niciunul dintre bătrânii
de la sinagogă nu ţi-ar face faţă într-o dezbatere. Şi totuşi acum, în ciuda acestui fapt, în ciuda
darurilor lăsate de Dumnezeu, uite ce-ai făcut. Cum ai putut da cu piciorul la tot? Rebeca luă
batista pe care i-o întinse Gabriel.

Aplecându-se pentru a o privi fix în ochi, Bento spuse:

— Rebeca, te rog, încearcă să înţelegi. Poate nu acum, dar poate cândva vei înţelege aceste
cuvinte: am apucat-o pe calea mea datorită darurilor mele, nu în ciuda lor. Pricepi? Datorită
darurilor mele, nu în ciuda lor.

— Nu, nu înţeleg, şi nu te voi înţelege niciodată, chiar dacă te ştiu de când te-ai născut, chiar
dacă noi trei am dormit în acelaşi pat atâţia ani după moartea mamei.

— îmi amintesc, spuse Gabriel. îmi amintesc că dormeam împreună şi că ne citeai poveşti din
Biblie, Bento. Şi că le-ai învăţat în secret pe Rebeca şi Miriam să citească, îmi amintesc când ai
spus că e atât de nedrept ca fetele să nu înveţe să citească.

— I-am povestit asta soţului meu, spuse Rebeca. Lui îi spun tot: i-am spus cum ne-ai învăţat şi
ne-ai citit şi că puneai totul sub semnul întrebării, toate minunile . Şi cum obişnuiai să fugi la tata
pentru a-1 întreba „Tată, tată, asta s-a întâmplat cu adevărat?" îmi amintesc că ne-ai citit despre
Noe şi despre potop şi l-ai întrebat pe tata cum putea fi Dumnezeu atât de crud. Ai întrebat: „De
ce i-a lăsat pe toţi să se înece? Şi cum a luat-o de la capăt omenirea?" Şi „Cu cine se puteau
căsători copii lui Noe?", aceeaşi întrebare pe care ai pus-o despre Cain şi Abel. Samuel crede că
acestea au fost primele semne ale bolii tale. Un blestem din naştere. Uneori cred că eu sunt
vinovată. I-am mărturisit soţului meu cum mai chicoteam la tot ce spuneai, la toate remarcile tale
blasfematoare. Poate te-am încurajat să gândeşti astfel.

Bento clătină din cap.

— Nu, Rebeca, să nu te învinovăţeşti pentru curiozitatea mea. Asta mi-e firea. De ce să te


învinovăţeşti pentru ceva ce s-a întâmplat din motive ce nu ţin de noi? Vă amintiţi că tata se
învinovăţea pentru moartea fratelui său? De câte ori l-am auzit spunând că dacă nu l-ar fi trimis
pe Isaac să livreze cafea în alte cartiere, nu s-ar fi molipsit de ciumă? Acesta e mersul naturii. Nu
îl putem controla. Faptul că ne învinovăţim este doar un mod de a ne înşela singuri şi de a crede
că suntem suficient de puternici pentru a controla natura. Şi, Rebeca, să ştii că îl respect pe soţul
tău. Samuel este un om bun. Atâta doar că nu suntem de acord cu privire la originea
cunoaşterii. Nu cred că îndoiala este o boală. Ascultarea oarbă, fără îndoială, este boală.

Rebeca nu răspunse. Cei trei rămaseră tăcuţi până când Gabriel întrebă:

— Bento, un cherem pentru totdeauna? Există aşa ceva? N-am auzit niciodată de aşa ceva.
— Sunt sigur că asta vor face, Gabriel. Rabinul Mortera spune că trebuie să facă asta pentru a
le dovedi olandezilor că ne putem guverna singuri. Poate e mai bine pentru toată lumea. Vă va
apropia pe tine şi pe Rebeca de comunitate. Va trebui să vă alăturaţi celorlalţi şi să
respectaţi cherem-n\. Trebuie să luaţi parte la ostracizare. Voi şi ceilalţi trebuie să vă supuneţi
legii şi să mă evitaţi.

— Cel mai bine pentru toată lumea, Bento? întrebă Gabriel. Cum poţi vorbi aşa? Cum poate fi
cel mai bine pentru tine? Cum poate fi bine să trăieşti printre oameni care te dispreţuiesc?

— Nu voi rămâne aici, voi trăi altundeva.

— Unde ai putea trăi? întrebă Rebeca. Ai de gând să te converteşti la creştinism?

— Nu. Fii sigură de asta. Găsesc multă înţelepciune în cuvintele lui Isus. Ele sunt similare cu
mesajul central al Bibliei noastre. Dar nu voi adera niciodată la niciun punct de vedere
superstiţios despre un Dumnezeu care, ca orice om, are un fiu şi îl trimite într-o misiune pentru a
ne salva. La fel ca toate religiile, inclusiv a noastră, creştinii îşi imaginează un Dumnezeu cu
atribute, dorinţe şi nevoi omeneşti.

— Dar unde vei trăi, dacă ai de gând să rămâi evreu? întrebă Rebeca. Un evreu poate trăi
numai printre evrei.

— Voi găsi o modalitate de a trăi în afara unei comunităţi evreieşti.

— Bento, poate că eşti supradotat, dar în acelaşi timp eşti un copil naiv, spuse Rebeca. Te-ai
gândit bine? Ai uitat de Uriel da Costa?

— De cine? întrebă Gabriel.

— Da Costa a fost un eretic care a primit un cherem de la rabinul Modena, învăţătorul


rabinului Mortera, răspunse Rebeca. Erai încă mic, Gabriel. Da Costa a contestat toate legile
noastre — Tora, purtarea unei yarmulke, tefi-linele, circumcizia, chiar şi mezuzah-urile de pe
uşile noastre — întocmai ca fratele tău. Cel mai grav, a negat nemurirea sufletului şi învierea
trupului. Una după alta, comunităţile evreieşti din Germania şi Italia l-au expulzat şi ele prin
cherem. Nimeni de aici nu-1 dorea, dar el continua să revină. în cele din urmă, l-am acceptat.
Apoi nebunia a început din nou. Şi, încă o dată, el şi-a cerut iertare, iar la sinagogă a avut loc o
ceremonie de penitenţă. Tu erai mult prea mic, Gabriel, dar Bento şi cu mine am văzut ceremonia
împreună. îţi aminteşti?

Bento dădu din cap aprobator, şi sora lui continuă:

— La sinagogă a fost silit să se dezbrace şi a primit treizeci şi nouă de lovituri de bici teribile
peste spate şi apoi, după încheierea ceremoniei, a trebuit să se întindă în pragul uşii ca toată
lumea din congregaţie să calce pe el la plecare şi toţi copiii l-au urmărit şi l-au scuipat. Noi nu
am participat — tata nu ne-a lăsat. La scurt timp după asta a făcut rost de o armă şi s-a împuşcat
în cap. Asta se întâmplă, spuse ea, întorcându-se spre Bento. Nu există viaţă în afara comunităţii.
El nu a rezistat şi nici tu nu vei putea. Cum vei trăi? Nu vei avea bani — nu ţi se va permite să-ţi
deschizi o afacere în această comunitate — iar lui Gabriel şi mie ne va fi interzis să te ajutăm.
Miriam şi cu mine am jurat în faţa mamei noastre că vom avea grijă de tine, şi când Miriam era
pe moarte, mi-a cerut să am grijă de tine şi de Gabriel. Dar acum nu mai am ce face. Cum vei
trăi?

— Nu ştiu, Rebeca. Nevoile mele sunt modeste. Ştii asta. Priveşte în jur. Arătă camera cu
braţul. Mă descurc cu puţin.

— Dar răspunde-mi, cum vei trăi? Fără bani. Fără prieteni.

— Mă gândesc să mă îndeletnicesc cu lucratul sticlei. Să şlefuiesc lentile. Cred că m-aş pricepe


la asta.

— Lentile pentru ce?

— Ochelari. Lupe. Poate chiar şi telescoape.

Rebeca îl privi uimită pe fratele ei.

— Un evreu şlefuind sticlă. Ce s-a întâmplat cu tine, Bento? De ce eşti atât de ciudat? Pe tine
nu te interesează viaţa reală? Să ai şi tu o femeie, o soţie, o familie? Când eram mici spuneai tot
timpul că vrei să te căsătoreşti cu mine, dar de ani de zile — de la bar mitzvah-ul tău — n-ai mai
pomenit de căsătorie şi n-am auzit să te fi interesat vreo femeie. E nefiresc. Ştii ce cred eu? Cred
că nu ţi-ai revenit după moartea mamei. Ai văzut-o murind, horcăind şi chinuindu-se să respire.
A fost groaznic. Mi-aduc aminte cum mă ţineai de mână pe barja funerară care i-a transportat
trupul la cimitirul Beth Haim din Ouderkerk. N-ai rostit o vorbă toată ziua — doar fixai calul
care trăgea barja de-a lungul canalului. Vecinii şi prietenii plângeau şi boceau atât de zgomotos,
încât inspectorii olandezi au urcat la bord şi ne-au cerut să facem linişte. Şi apoi, pe durata
întregii ceremonii de înmormântare, ai ţinut ochii închişi ca şi cum ai fi dormit în picioare. Nu
ai văzut cum au încercuit corpul mamei de şapte ori. Te-am pişcat când au coborât-o în pământ şi
ai deschis ochii şi te-ai îngrozit, şi ai încercat să fugi când toată lumea a început să arunce
pământ peste ea. Poate a fost prea mult — poate ai fost prea sfâşiat de moartea ei. Aproape că n-
ai vorbit săptămâni după asta. Poate că n-ai depăşit momentul şi nu vrei să rişti să iubeşti o altă
femeie, nu vrei să rişti încă o pierdere, încă o moarte. Poate de aceea nu vrei să te ataşezi de
nimeni.

Bento clătină din cap.

— Nu e adevărat, Rebeca. Sunt ataşat de tine. Şi sunt ataşat de Gabriel. Faptul că nu vă voi mai
vedea niciodată va fi dureros. Vorbeşti de parcă eu n-aş fi tot om.

Rebeca continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit:

— Eu cred că nu ţi-ai revenit după toate aceste morţi. La moartea fratelui nostru, Isaac, ai arătat
atât de puţin simţământ, parcă nici n-ai fi priceput ce se întâmplă. Iar când tata ţi-a spus că
trebuie să-ţi întrerupi studiile rabinice ca să preiei prăvălia, tu doar ai dat din cap. într-o clipă
întreaga ta viaţă se schimbase, şi totuşi tu doar ai dat din cap. Ca şi cum ar fi fost ceva lipsit de
importanţă.

— Asta n-are niciun sens, spuse Gabriel. Pierderea părinţilor nu este o explicaţie. Eu am trăit în
aceeaşi familie, am suferit de pe urma aceloraşi morţi şi nu gândesc ca Bento. îmi doresc să fiu
evreu. îmi doresc o soţie şi o familie.

— Şi apoi, spuse Bento, când m-ai auzit tu spunând că familia e lipsită de importanţă? Sunt
foarte fericit pentru tine, Gabriel. Mă bucur că-ţi întemeiezi o familie. Mă doare nespus când mă
gândesc că nu-ţi voi vedea niciodată copiii.

— Dar tu iubeşti ideile, nu oamenii, interveni Rebeca. Poate e vorba de felul în care te-a
crescut tata. îţi aminteşti planşeta de miere?

Bento dădu din cap aprobator.

— Ce anume? întrebă Gabriel.

— Când Bento era foarte mic, avea poate trei sau patru ani, nu-mi mai amintesc, tata l-a învăţat
să citească folosind o metodă ciudată. Ulterior mi-a spus că era o practică pedagogică comună
acum sute de ani. I-a dat lui Bento o planşetă pe care era pictat întregul alfabet şi a acoperit-o cu
miere. El i-a spus lui Bento să lingă toată mierea. Tata s-a gândit ca asta l-ar ajuta pe Bento să
iubească limba şi literele ebraice.

— Poate a funcţionat prea bine, continuă Rebeca. Poate de aceea îţi pasă mai mult de cărţi şi
idei decât de oameni.

Bento ezita. Orice ar fi spus ar fi înrăutăţit lucrurile. Nici sora, nici fratele său nu erau deschişi la
minte în legătură cu ideile sale şi, probabil, aşa era cel mai bine. Dacă ar fi reuşit să-i facă să
vadă problemele supunerii oarbe faţă de autoritatea rabinului, atunci speranţele lor de a fi
mulţumiţi în căsnicie şi în comunitate ar fi fost compromise. Trebuia să-i părăsească fără a obţine
binecuvântarea lor.

— Ştiu că eşti supărată, Rebeca, şi tu, Gabriel. Când mă pun în locul vostru, înţeleg motivul.
Dar voi nu vă puteţi pune într-al meu şi mă întristează că trebuie să ne despărţim fără să ne
înţelegem reciproc. Oricât de puţină alinare v-ar aduce, cuvintele mele de despărţire sunt acestea:
vă promit că voi duce o viaţă pioasă şi voi respecta cuvintele Torei iubindu-i pe ceilalţi, nefăcând
niciun rău, urmând calea virtuţii şi îndreptându-mi gândurile spre Dumnezeul nostru infinit şi
veşnic.

Dar Rebeca nu asculta. Mai avea ceva de spus.

— Gândeşte-te la tatăl tău, Bento. El nu se află alături de soţiile lui, nici de mama noastră, nici
de Estera. Se află în pământ sfinţit, lângă cei mai binecuvântaţi dintre oameni. îşi doarme somnul
cel de veci onorat pentru devotamentul său faţă de sinagogă şi de legea noastră. Tatăl nostru ştia
despre iminenta sosire a lui Mesia şi despre nemurirea sufletului. Gândeşte-te! Gândeşte-te ce ar
crede el despre fiul său Baruch. Gândeşte-te cum se simte el, pentru că spiritul său nu moare. El
pluteşte, el vede, el ştie despre erezia fiului său iubit. El te blestemă în acest moment!

Bento nu se mai putu abţine.

— Faci exact acelaşi lucru ca rabinii şi cărturarii. Şi tocmai aici părerile noastre se despart. Cu
toţii susţineţi atât de convinşi că spiritul tatălui nostru mă priveşte şi mă blestemă. De unde vine
certitudinea voastră? Nu din

Tora! O ştiu pe de rost şi nu conţine un cuvânt în acest sens. Nu există nicio dovadă a
presupunerilor voastre despre spiritul tatălui nostru. Ştiu că auziţi astfel de basme de la rabinii
noştri, dar nu vedeţi că asta le serveşte propriile scopuri? Ne controlează cu ajutorul fricii şi
al speranţei: frica de ce se va întâmpla după moarte şi speranţa că dacă vom trăi într-un anume
fel — unul care este bun pentru congregaţie şi pentru neîntrerupta autoritate a rabinilor — ne
vom bucura de o viaţă fericită în lumea de apoi.

Rebeca îşi astupase urechile cu palmele, dar Bento vorbi şi mai tare:

— Vă spun că atunci când trupul moare, şi sufletul moare. Nu există nicio lume de apoi. Nu
voi permite rabinilor sau oricui altcuiva să mă împiedice să raţionez, pentru că doar prin raţiune
îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, iar această căutare e singura sursă autentică de binecuvântare în
această viaţă.

Rebeca se ridică şi se pregăti să plece. Se apropie de Bento şi îl privi în ochi.

— Te iubesc, căci cândva ai făcut parte din familia noastră, îi spuse, şi îl îmbrăţişă. Iar acum —
şi îl plesni cu putere peste faţă — te urăsc. în clipa următoare îl apucă pe Gabriel de mână şi îl
scoase din cameră.
Capitolul optsprezece
München — 1919

în dimineaţa următoare, în timp ce Alfred aştepta la coadă să ridice cartea lui Spinoza de la
bibliotecă, îşi aminti un vis din cursul nopţii: Merg ţi discut cu Friedrich prin pădure. Dintr-
odată, el dispare, iar eu sunt singur ţi trec pe lângă alţi oameni care par să nu mă vadă. Mă simt
invizibil. Sunt nevăzut. Apoi pădurea se întunecă. Sunt speriat. Asta era tot ce-şi amintea. Mai
era ceva, ştia, dar nu-şi putea aminti ce. Ciudat, se gândi, cât de efemere pot fi visele. De fapt,
nu-şi amintise de vis decât când ajunsese aici. Aducerea aminte trebuie să fi fost provocată de o
legătură între Spinoza şi Friedrich. Stătea la coadă pentru a împrumuta Tratatul teologico-politic
al lui Spinoza, cartea pe care Friedrich sugerase s-o citească înainte de a încerca să citească
Etica. Ce ciudat că se gândea atât de des la Friedrich — la urma urmelor, se întâlniseră doar de
două ori. Nu, nu era chiar aşa. Friedrich îl cunoscuse şi când era copil. Poate că motivul era
tocmai caracterul unic şi neobişnuit de personal al conversaţiei lor.

Când Alfred ajunse la birou, Eckart nu-şi făcuse încă apariţia. Nu era ceva neobişnuit, pentru că
Eckart bea foarte mult în fiecare seară, iar programul său de lucru matinal varia. Alfred începu să
frunzărească prefaţa cărţii lui Spinoza, în care era descris ce intenţiona acesta să demonstreze.
Nu avea nicio dificultate în a citi această carte — textul era clar ca bună ziua. Friedrich avusese
dreptate, fusese o greşeală să înceapă cu Etica. Atenţia îi fu captată chiar de la prima pagină:
„...cauza care face să se nască, să se menţină şi să se întărească superstiţia este frica."1 ' Spinoza,
Benedict, Tratatul teologico-politic, traducere, studiu introductiv şi note de I. Firu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 2.

Şi: „Toţi, mai ales atunci când se află în primejdie şi nu-şi pot fi ei înşişi de ajutor, cer ajutorul
lui Dumnezeu prin rugăciuni şi lacrimi muiereşti..."1 Cum putuse un evreu din secolul al XVII-
lea să scrie asta? Acelea erau cuvintele unui german din secolul XX!

Pe pagina următoare descria modul în care „s-a împodobit religia... cu un cult şi cu un ritual... şi
încarcă mintea tuturor cu atâtea prejudecăţi, încât nu mai lasă în mintea lor niciun loc pentru
raţiunea sănătoasă, nici cel puţin pentru îndoială"2. Uimitor! Şi nu se oprea aici! Spinoza
continua să vorbească de religie ca despre „nişte mistere absurde"3, care atrag oameni „ce
dispreţuiesc cu totul raţiunea"4. Lui Alfred i se tăie respiraţia. Făcu ochii mari.

Evreii — popor ales de Dumnezeu? Prostii, spunea Spinoza. O lectură documentată şi onestă a
legii mozaice, insista el, arată că Dumnezeu îi favorizase pe evrei doar prin alegerea unei fâşii
înguste de pământ unde să poată trăi în pace.

Scriptura — cuvânt al lui Dumnezeu? Frazele puternice ale lui Spinoza desfiinţau ideea,
susţinând că Biblia conţine doar adevăruri de natură spirituală — şi anume practicarea dreptăţii şi
a milei —, nu şi adevăruri pământeşti. Toţi cei care găsesc legi şi adevăruri pământeşti în
Biblie se înşală sau au un interes, insista filosoful.
Prefaţa se încheia cu un avertisment: „eu nu îndemn să citească această carte poporul de rând şi
nici pe cei care, ca şi el, sunt stăpâniţi de aceleaşi afecte"5 şi continua explicând că „aş dori mai
degrabă să n-o bage în seamă, decât s-o interpreteze pe dos, aşa cum au obiceiul în toate,
1 Ibid., p. 2
2 Ibid., p. 6
3 Ibid., p. 8
4 Ibid., p. 8
5 Ibid., p. 13 devenind astfel supărători şi, fără să-şi poată aduce lor înşile vreun folos, să fie
dăunători acelora care ar filosofa mai liber dacă nu i-ar împiedica un singur lucru,
anume credinţa că raţiunea trebuie să fie slujnica teologiei"1.

Uimit de aceste cuvinte, Alfred nu putea să nu se minuneze de îndrăzneala lui Spinoza. în scurta
introducere biografică se spunea că, deşi cartea fusese publicată anonim în 1670 (când Spinoza
avea treizeci şi opt de ani), identitatea autorului era binecunoscută. Era nevoie de curaj pentru a
spune aceste cuvinte în 1670: anul 1670 era la doar două generaţii după ce Giordano Bruno
fusese ars pe rug pentru erezie şi la o singură generaţie după judecarea lui Galileo de către
Vatican. în introducere se menţiona că volumul fusese rapid interzis de către stat, de către
Biserica Catolică, de către evrei şi, la scurt timp, de către calvinişti. Asta spunea multe.

Extraordinara inteligenţă a autorului nu putea fi negată. Acum, în sfârşit, înţelegea de ce marele


Goethe şi toţi ceilalţi germani pe care îi iubea atât de mult — Schelling, Schiller, Hegel, Lessing,
Nietzsche — îl adoraseră pe acest om. Cum ar fi putut să nu admire o minte ca aceasta? Dar,
desigur, ei trăiseră în alt secol şi nu ştiu-seră nimic despre noua ştiinţă a raselor, despre
pericolele sângelui otrăvit — pur şi simplu admiraseră această mutaţie, această floare
extraordinară crescută din mucegai. Alfred se uită la pagina de titlu: „Benedictus Spinoza"
— hm, Benedictus, un nume cât se poate de îndepărtat de un nume semitic. în nota biografică se
menţiona faptul că fusese excomunicat de către evrei după vârsta de douăzeci de ani şi că nu mai
intrase niciodată în contact cu vreun evreu. Deci nu fusese cu adevărat evreu. Fusese o mutaţie
— evreii nu-1 recunoşteau ca evreu şi, luându-şi acest nume, trebuie să-şi fi dat şi el seama de
asta.

Dietrich apăru pe la unsprezece şi îşi petrecu mare parte a zilei învăţându-1 pe Alfred cum să fie
un redactor mai eficient. Curând acesta fu făcut responsabil de redactarea majorităţii materialelor
propuse spre publicare, în câteva săptămâni, creionul roşu al lui Alfred ajunse să se mişte cu
viteza luminii întru meşteşugită înnobilare a stilului şi intensităţii articolelor celorlalţi. Alfred se
simţea binecuvântat: nu numai că avea un profesor minunat, dar era şi singurul „copil" al lui
Dietrich. însă toate acestea aveau să se schimbe în curând. Un confrate al lui Alfred era pe drum
— un confrate care va deveni centrul atenţiei.

Schimbarea se produse câteva săptămâni mai târziu, în septembrie 1919, când Anton Drexler,
omul care îl întâmpinase pe Alfred la Societatea Thule, apăru la birou într-o stare de agitaţie.
Dietrich tocmai se pregătea să închidă uşa pentru o discuţie privată când Drexler, cu aprobarea
lui Dietrich, îi făcu semn şi lui Alfred să intre.

— Alfred, dă-mi voie să te pun în temă, spuse Drexler. Ştii, desigur, că la scurt timp după
prima întrunire de la Societatea Thule la care ai participat, câţiva dintre noi am înfiinţat un nou
partid politic — Partidul Muncitoresc German... îmi amintesc că ai participat la una dintre
primele întâlniri, mai restrânsă. Dar acum suntem pregătiţi să ne extindem. Dietrich şi cu mine
vrem să te invităm la următoarea noastră întâlnire şi să te rugăm să scrii un editorial despre
partid. Suntem doar imul dintre nenumăratele partide şi avem nevoie să ne facem remarcaţi.

Alfred, după ce îi aruncă o privire lui Eckart, a cărui încuviinţare energică sugera că aceasta era
mai mult decât o invitaţie, răspunse:

— Voi fi onorat să particip la următoarea întrunire.

Drexler păru mulţumit. închise uşa şi îi făcut semn lui

Alfred să se aşeze.

— Aşadar, Dietrich, cred că l-am găsit pe cel aşteptat. Să-ţi spun ce s-a întâmplat. îţi aminteşti,
sunt sigur, că, atunci când am decis transformarea societăţii dintr-un club de dezbateri într-un
partid politic activ cu întruniri publice, am fost nevoiţi să cerem permisiunea armatei? Şi că am
fost anunţaţi că la reuniunile noastre vor participa periodic observatori militari?

— îmi amintesc şi sunt întru totul de acord cu această reglementare. Comuniştii trebuie ţinuţi la
respect.

— Ei bine, a continuat Drexler, la o întrunire de săptămâna trecută, cu vreo douăzeci şi cinci


sau treizeci de participanţi, un tip cu un aspect mai degrabă din topor, îmbrăcat modest, a sosit cu
întârziere şi s-a aşezat în ultimul rând. Cari, gardă de corp şi om de ordine, mi-a şoptit că este un
observator militar în haine civile şi că a fost văzut şi la alte întâlniri politice, şi în teatre şi
cluburi, în căutare de agitatori periculoşi. Deci, acest observator — pe nume Hitler, caporal în
armată, dar care urmează să fie lăsat la vatră în câteva luni — a asistat tăcut, ascul-tându-1 pe
vorbitorul care ţinea o prelegere plictisitoare despre înlăturarea capitalismului. Dar mai apoi, în
timpul alocat discuţiilor, atmosfera s-a însufleţit. Cineva din public a făcut o lungă expunere în
care lăuda planul stupid care tot circulă şi care susţine ruperea Bavariei de Germania şi unirea cu
Austria într-un stat german sudic. Ei bine, instantaneu, acest Hitler s-a înfuriat, a sărit în picioare,
s-a dus în faţa sălii şi a rostit un atac usturător împotriva acelei idei şi a oricărei propuneri care ar
slăbi Germania în mod intenţionat. A continuat preţ de câteva minute, terfelindu-i pe duşmanii
Germaniei — cei aliaţi cu criminalii de la Versailles care încearcă să ne ucidă ţara, să ne
fragmenteze, să ne priveze de destinul nostru glorios şi aşa mai departe. A fost o criză de isterie
sălbatică, iar el arăta ca un nebun gata să-şi piardă cu totul controlul. Publicul se foia neliniştit şi
eram pe cale să-i cer lui Cari să-l dea afară — am ezitat doar pentru că... ei bine, pentru că e din
armată. Dar tocmai atunci, de parcă ar fi ştiut ce am de gând, s-a oprit, şi-a recăpătat controlul şi
a ţinut un discurs uimitor de cincisprezece minute, spontan şi cuprinzător. Nimic original la nivel
de conţinut. Vederile sale — antisemite, promilitare, anticomuniste — se aseamănă cu ale
noastre. Dar modul în care le-a expus a fost uluitor. După câteva minute, toată lumea, şi vreau să
spun toată lumea, a înlemnit, cu atenţia absorbită de privirea sa arzătoare şi de fiecare cuvânt al
său. Acest om are un dar. Am ştiut imediat, iar după întâlnire am fugit după el şi i-am oferit
pamfletul pe care l-am scris, Trezirea mea politică. De asemenea, i-am dat şi cartea mea de
vizită şi l-am rugat să mă contacteze pentru a afla mai multe despre partid.

— Şi? a întrebat Eckart.

— Ei bine, m-a vizitat aseară. Am vorbit pe îndelete despre obiectivele şi scopurile partidului,
iar acum el este membrul cu numărul 555 şi se va adresa partidului la următoarea întrunire.

— 555? strigă Alfred. Incredibil! Aţi crescut deja atât de mult?

— între noi fie vorba, Alfred, suntem 55, şopti Drexler. în articol, te rugăm să adaugi o cifră ca
să fie 555. Vom fi luaţi mai în serios dacă se va crede că suntem mai mulţi.

Câteva seri mai târziu, Eckart şi Alfred mergeau împreună să-l audă pe caporalul Hitler vorbind,
urmând apoi să cineze acasă la Eckart. Hitler păşi încrezător în faţa celor 40 de persoane şi, fără
nicio introducere, se lansă rapid într-un avertisment pătimaş legat de pericolul reprezentat de
evrei pentru Germania.

— Am venit, rosti el printre dinţi, să vă avertizez cu privire la evrei şi să vă recomand un nou


tip de antisemitism. Recomand un antisemitism bazat pe fapte, nu pe emoţii. Antisemitismul
emoţional nu duce decât la pogromuri ineficiente. Nu aceasta este soluţia. Avem nevoie de mai
mult, de mult mai mult. Avem nevoie de un antisemitism raţional. Raţiunea ne conduce la o
singură concluzie, absolut de netăgăduit: eliminarea totală a evreilor din Germania. Continuă cu
încă un avertisment: Revoluţia care a înlăturat regalitatea germană de la putere nu trebuie să
deschidă calea pentru iudeo-bolşevism.

Alfred fu surprins de termenul folosit de Hitler. El însuşi folosea aceeaşi expresie de ceva vreme
şi iată că acest caporal gândea la fel, folosind aceleaşi cuvinte. Ceea ce era, în egală măsură, şi
bine, şi rău. Rău, pentru că se simţea proprietarul termenului, dar bine pentru că, îşi dădu el
seama, avea un aliat puternic.

— O să vă spun mai multe despre pericolul evreiesc, continuă Hitler. Permiteţi-mi să vă spun
mai multe despre antisemitismul raţional. El n-are a face cu religia evreilor. Religia lor nu este
mai rea decât altele — toate fac parte din aceeaşi mare escrocherie religioasă. N-are a face
nici cu istoria lor sau cu abominabila lor cultură parazitară, deşi păcatele lor împotriva Germaniei
de-a lungul secolelor sunt nenumărate. Nu, nu acestea sunt motivele. Adevărata problemă este
rasa lor, sângele impur care, cu fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare minut, slăbeşte şi ameninţă
Germania. Sângele impur nu poate deveni niciodată pur. Permiteţi-mi să vă spun câte ceva
despre evreii care aleg să se boteze, despre evreii convertiţi la creştinism. Aceştia sunt cei mai
răi. Ei reprezintă cel mai mare pericol. Aceştia vor infecta şi vor distruge în mod viclean măreaţa
noastră patrie, aşa cum au distrus toate marile civilizaţii.
Alfred tresări la această afirmaţie. „Are dreptate, are dreptate", se gândi el. Acest Hitler îi
reamintea ceea ce ştia deja. Sângele nu se schimbă. Evreul e evreu. Alfred trebuia să-şi
regândească întreaga atitudine faţă de chestiunea Spinoza.

— Iar acum, astăzi, continuă Hitler şi începu să se bată cu pumnul în piept la fiecare punctare,
trebuie să înţelegeţi că nu puteţi rămâne indiferenţi la această problemă. Paşii mici nu vor rezolva
această problemă a posibilităţii recăpătării sănătăţii naţiunii noastre. Microbul evreiesc trebuie
eradicat. Nu vă lăsaţi induşi în eroare crezând că puteţi lupta cu o boală fără a ucide purtătorul,
fără a distruge bacilul. Să nu vă gândiţi că puteţi lupta cu tuberculoza rasială fără a vă ocupa de
curăţarea naţiunii de purtătorul acestei tuberculoze rasiale.

Hitler îşi înşiră argumentele cu o voce din ce în ce mai stridentă şi fiecare propoziţie pe un ton tot
mai ridicat, până când păru că vocea i se va sparge în bucăţele. Dar asta nu se întâmplă. Când
încheie strigând: „Această contaminare evreiască nu va înceta, această otrăvire a naţiunii nu va
lua sfârşit până ce purtătorul însuşi, evreul, nu va fi alungat din mijlocul nostru", întreg publicul
sări în picioare, aplaudând furtunos.

Cina din acea seară la Eckart acasă avu o natură intimă — au fost prezenţi doar patru oameni:
Alfred, Drexler, Eckart şi Hitler. Dar un alt Hitler — nu acel Hitler care se bate în piept, furios,
ci un Hitler politicos, amabil.

Soţia lui Eckart, Rosa, o femeie rafinată, îi însoţi în salon, dar se retrase discret după câteva
minute, lăsându-i pe cei patru bărbaţi să discute. Eckart, cu elan cordial, aduse unul dintre cele
mai bune vinuri din pivniţă, dar exuberanţa îi fu spulberată când află că Hitler e abstinent, iar
Alfred un băutor ocazional. Se descurajă şi mai mult aflând că Hitler e vegetarian şi nu va gusta
din gâscă prăjită aburindă pe care servitoarea o adusese cu mândrie în sufragerie. După ce
bucătăreasa pregăti rapid o omletă şi cartofi pentru Hitler, cei patru mâncară şi discutară mai bine
de trei ore.

— Aşadar, Herr Hitler, vorbiţi-ne despre misiunea dumneavoastră actuală şi despre viitorul
dumneavoastră în armată, îl îndemnă Eckart.

— Armata nu prea mai are un viitor de când Tratatul de la Versailles — blestemat fie el pe
vecie — a stabilit pentru noi o limită de 100.000 de soldaţi şi nicio limită pentru duşmanii noştri.
Această restrângere înseamnă că voi fi lăsat la vatră în circa şase luni. în momentul de faţă, am
foarte puţine sarcini în afară de observarea reuniunilor mai ameninţătoare ale celor cincizeci de
partide politice care activează în prezent în München.

— Şi de ce este considerat Partidul Muncitoresc German un pericol? întrebă Eckart.

— Din cauza cuvântului „muncitoresc". Acesta trezeşte suspiciunea influenţei comunismului.


Dar, Herr Eckart, vă asigur că în urma raportului meu, armata vă va oferi tot sprijinul. Situaţia e
periculoasă pentru noi toţi. Bolşevicii au fost responsabili pentru capitularea ruşilor în război, iar
acum s-au dedicat infiltrării în Germania şi transformării noastre într-un stat bolşevic.

— Noi doi am discutat ieri, spuse Drexler, despre valul recent de asasinate ale liderilor
stângişti. Aţi dori să repetaţi pentru Herr Eckart şi Herr Rosenberg cum credeţi că ar trebui să
reacţioneze armata şi poliţia?

— Cred că sunt mult prea puţine asasinate, iar dacă ar fi după mine, aş aproviziona asasinii cu
mai multe gloanţe.

Atât Eckart, cât şi Drexler zâmbiră larg la auzirea răspunsului şi Eckart întrebă:

— Care este, până acum, părerea dumneavoastră despre partidul nostru?

— îmi place ce văd. Sunt întru totul de acord cu platforma partidului şi, după analiza situaţiei,
nu am nicio rezervă în a-mi uni destinul cu partidul dumneavoastră.

— Ce spuneţi de dimensiunile reduse ale partidului? întrebă Drexler. Alfred, jurnalistul nostru,
aici de faţă, a fost oarecum surprins să afle că primii noştri 500 de membri sunt de natură mitică.

— Ah, în calitate de jurnalist, spuse Hitler întorcându-se spre Alfred, sper că veţi fi de acord că
adevărul este ceea ce crede publicul. Sincer vorbind, Herr Drexler, dimensiunile noastre reduse,
sunt, după mine, un avantaj, nu un dezavantaj. Am solda mea militară, puţine misiuni din partea
superiorului meu, iar în următoarele şase luni am de gând să lucrez neîncetat pentru partid în
speranţa că, în curând, îmi voi pune amprenta asupra lui.

— îmi permiteţi să vă cer mai multe informaţii despre serviciul dumneavoastră militar, Herr
Hitler? întrebă Eckart. Ce mă interesează în mod deosebit este gradul dumneavoastră. Aveţi, în
mod evident, foarte mare potenţial de conducător. Ar trebui să aveţi un grad mai înalt, şi totuşi
sunteţi caporal?

— Trebuie să adresaţi această întrebare superiorilor mei. Bănuiesc că vor spune că aş fi putut fi
un mare conducător, dar că m-am opus prea puternic să mă las condus. însă mai grăitoare sunt
faptele. Se întoarse către Alfred pentru a fi sigur că acesta ia notiţe: Am primit două cruci de fier
pentru vitejie. Puteţi verifica asta cu cei din armată, Herr Rosenberg. Un bun jurnalist trebuie
să verifice faptele, chiar atunci când există situaţii în care poate alege să nu le folosească. Şi am
fost rănit de două ori în linia întâi. Prima dată m-am ales cu răni de şrapnel la picior. Dar, în loc
să mă bucur de o lungă convalescenţă, am insistat să mă întorc imediat la regimentul meu. A
doua oară am primit un cadou de la prietenii noştri britanicii — gaz muştar. O parte dintre noi am
fost orbiţi temporar şi am supravieţuit doar pentru că unul a orbit doar pe jumătate. El ne-a
condus, ţinându-ne cu toţii într-o înlănţuire de mâini, de pe front până la punctul de prim ajutor.
Am fost tratat la spitalul Pasewalk şi externat acum un an, rămânând cu ceva probleme la corzile
vocale.

Alfred, luând notiţe de zor, îşi ridică privirea şi spuse:

— Corzile dumneavoastră vocale păreau bine sănătoase aseară.

— Da, aşa m-am gândit şi eu. E ciudat, dar cei care mă cunoşteau înainte de a fi rănit spun că
gazul ăsta de clor pare să-mi fi făcut vocea mai puternică. Credeţi-mă, nu voi ezita să o folosesc
împotriva criminalilor francezi şi britanici.

— Sunteţi un vorbitor excelent, Herr Hitler, spuse Eckart, şi cred că veţi deveni de nepreţuit
pentru partidul nostru. Spuneţi-mi: aţi studiat undeva vorbitul in public?

— Doar pentru o scurtă perioadă de timp, în armată. Pe baza câtorva discursuri improvizate în
faţa altor soldaţi, am beneficiat de câteva ore de instruire şi am primit sarcina de a le ţine
prelegeri prizonierilor germani reveniţi în ţară despre pericolele majore care ameninţă Germania:
comunismul, evreii şi pacifismul. Dosarul meu militar conţine un raport al superiorului meu în
care acesta mă numeşte „un orator înnăscut". Cred că are dreptate. Am un dar şi intenţionez să-l
folosesc în beneficiul partidului nostru.

Eckart continuă să pună întrebări cu privire la educaţia şi lecturile lui Hitler. Alfred fu surprins să
afle că acesta fusese pictor şi împărtăşi revolta acestuia faţă de evreii care controlează Academia
Vieneză de Artă şi care îi refuzaseră accesul la facultatea de pictură. Ei conveniră să deseneze
împreună, cândva. La sfârşitul serii, pe când oaspeţii se pregăteau să plece, Eckart îi ceru lui
Alfred să mai rămână pentru a discuta nişte probleme de serviciu. Când rămaseră singuri, Eckart
turnă rachiu pentru amândoi, ignorând refuzul lui Alfred, şi îi spuse:

— Ei bine, Alfred, a sosit. Cred că în seara asta am văzut viitorul Germaniei. E grosolan şi
necioplit — are multe defecte, ştiu. Dar are forţă, multă forţă! Şi e animat de sentimentele
potrivite. Nu eşti de acord?

Alfred era nehotărât.

— înţeleg ce aţi văzut la el. Dar când mă gândesc la alegeri, prevăd că unele categorii
importante de germani s-ar putea să nu fie de acord. Vor accepta ei, oare, un om care nu a studiat
nici măcar o zi la universitate?

— Un vot de om. Marea majoritate, asemenea lui Hitler, au făcut şcoala vieţii.

Alfred îndrăzni şi mai mult:

— Totuşi, cred că măreţia Germaniei provine de la marile noastre suflete — Goethe, Kant,
Hegel, Schiller, Leibniz. Nu sunteţi de acord?

— Tocmai de aceea ţi-am cerut să rămâi. El are nevoie de... cum să-i spun? De cizelare. De
desăvârşire. Citeşte, însă e un cititor extrem de selectiv şi trebuie să umplem golurile. Aceasta,
Rosenberg, va fi sarcina noastră — a ta şi a mea. însă trebuie să fim abili şi subtili. Simt că
este foarte mândru, iar sarcina noastră herculeană este să-l educăm, fără ca el să o ştie.

Alfred plecă acasă cu paşi apăsaţi. Viitorul devenise mai clar. O nouă piesă de teatru avea
premiera şi, deşi era sigur că va face parte din distribuţie, rolul primit nu era cel la care visase.

Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, ed. cit., p. 13


Capitolul nouăsprezece
Amsterdam — 27 iulie 1656

Exteriorul Sinagogii Talmud Tora, marea sinagogă a evreilor sefarzi, semăna cu exteriorul
oricărei case de pe Houtgracht, un bulevard mare şi aglomerat unde locuiau marea majoritate a
evreilor sefarzi din Amsterdam. Dar interiorul sinagogii, cu mobilierul său maur
opulent, aparţinea unei alte lumi. Lângă peretele lateral — aflat cel mai aproape de Ierusalim —,
se găsea un chivot sfânt, sculptat minuţios, în care erau ţinute, după o perdea brodată cu fir roşu
închis, sulurile Torei. în faţa chivotului se găsea bima de lemn ce servea drept platformă
pentru rabin, cantor, pentru cititorul din ziua respectivă şi alte persoane de seamă. Toate
ferestrele erau acoperite cu draperii grele, brodate cu păsări şi viţă-de-vie, împiedicând trecătorii
să vadă interiorul sinagogii.

Sinagoga servea drept centru comunitar evreiesc, şcoală ebraică şi casă de rugăciune pentru
oficierea slujbelor simple de dimineaţă, a ceremoniilor de Sabat şi a evenimentelor festive din
perioada sărbătorilor de toamnă.

Nu erau mulţi cei care participau în mod regulat la rugăciunile scurte, zilnice; adesea erau doar
zece bărbaţi — mynian-ul necesar —, iar dacă nu erau prezenţi zece, se mai căutau rapid pe
stradă câţiva. Bineînţeles, femeile nu puteau face parte din mynian. însă în dimineaţa zilei de joi,
27 iulie 1656, erau nu doar zece credincioşi pioşi şi liniştiţi, ci aproape trei sute de membri
gălăgioşi ai congregaţiei, care ocupau toate locurile, pe scaune şi în picioare. Erau prezenţi nu
doar credincioşii care veneau în fiecare zi sau cei care veneau de Sabat, ci chiar şi cei mai scumpi
la vedere.

Motivul pentru această importantă şi gălăgioasă adunare? Frenezia era alimentată de acelaşi fior,
de aceeaşi oroare şi fascinaţie sumbră care, de-a lungul timpului, înflăcărase mulţimile care se
repezeau să asiste la răstigniri, spânzurări, decapitări şi autodafeuri. în sânul comunităţii evreieşti
din Amsterdam se răspândise vestea că Baruch Spinoza avea să fie excomunicat.

Cherem-urile erau frecvente în comunitatea evreiască din Amsterdamul secolului al XVII-lea. La


fiecare câteva luni avea loc câte un cherem, şi orice evreu adult asistase la câteva. Dar mulţimea
numeroasă din 27 iulie anticipase că nu era vorba de un cherem obişnuit. Familia Spinoza era
binecunoscută tuturor evreilor din Amsterdam. Tatăl lui Baruch şi unchiul său, Avraam, făcuseră
de multe ori parte din mahamad, consiliul de conducere al sinagogii, şi amândoi bărbaţii erau
îngropaţi în cea mai sfântă parte a cimitirului. Cu toate acestea, căderea în dizgraţie a celor sus-
puşi a tulburat întotdeauna mulţimile: partea întunecată a admiraţiei este invidia combinată cu
nemulţumirea faţă de modestia propriei condiţii.

De origine antică, cherem-urile au fost descrise pentru prima dată în secolul al II-lea î.H., în
Mişna, prima compilaţie scrisă a tradiţiilor rabinice orale. Un compendiu sistematic de abateri
care se soldează cu cherem-uri a fost realizat în secolul al XV-lea de către rabinul Joseph Caro în
influenta sa carte Masa pusă (Shulchan Arukh), care a fost tipărită pe scară largă, fiind bine
cunoscută de evreii din Amsterdamul secolului al XVII-lea. Rabinul Caro enu-merase un şir lung
de abateri care justifică cherem-ul, inclusiv jocurile de noroc, comportamentul obscen,
neplata impozitelor, insultarea în public a altor membri ai comunităţii, căsătoria fără
consimţământul părinţilor, adulterul sau bigamia, nerespectarea unei decizii a mahamad-
ului, lipsa de respect faţă de un rabin, implicarea în discuţii teologice cu neevreii, negarea
validităţii legii rabinice orale şi punerea la îndoială a nemuririi sufletului sau a naturii divine a
Torei.

Curiozitatea din rândurile mulţimii de la Sinagoga Talmud Tora fusese stârnită nu doar de cine,
ci şi de ce fusese respectivul supus cherem-ului: zvonurile prevesteau o severitate maximă.
Majoritatea cherem-milor erau mustrări publice blânde care se finalizau cu o amendă sau
cu marginalizarea pentru câteva zile sau săptămâni. în cazurile mai grave, în care era vorba de
blasfemie, pedeapsa uzuală era mai lungă, de unsprezece ani într-unul din cazuri. Cu toate
acestea, reintegrarea era întotdeauna posibilă dacă persoana era dispusă să se căiască şi să
accepte unele pedepse prescrise — de obicei, o amendă mare sau, în cazul infamului Uriel da
Costa, biciuirea publică. Dar cu câteva zile înainte de 27 iulie 1656, circulaseră zvonuri despre
un cherem de o severitate fără precedent.

Conform obiceiului, la cherem-un, interiorul sinagogii era luminat doar de lumânări de ceară
neagră, dintre care şapte se aflau în candelabrul mare, iar douăsprezece în nişe din pereţi.
Rabinul Mortera şi asistentul său, rabinul Aboab, care revenise după treisprezece ani petrecuţi
în Brazilia, stăteau unul lângă celălalt pe bima din faţa Sfântului chivot, flancaţi de cei şase
membri ai parnassim-ului. Aşteptând solemn ca adunarea să se liniştească, rabinul Mortera ţinea
sus un document în ebraică şi, fără vreun salut sau introducere, dădu citire proclamaţiei ebraice
cu vocea sa bubuitoare. Majoritatea celor prezenţi ascultară în tăcere. Cei câţiva care înţelegeau
ebraica vorbită le şopteau în portugheză vecinilor, care, la rândul lor, transmiteau mai departe
informaţia pe rânduri. Când rabinul Mortera termină de citit, starea de spirit a adunării devenise
sobră, aproape sinistră.

Rabinul Mortera făcu doi paşi în spate, în vreme ce rabinul Aboab înaintă şi începu să traducă
cherem-ul, cuvânt cu cuvânt, din ebraică în portugheză.

„Seniorii din Parnassim anunţă că, având de mult cunoştinţă de părerile şi acţiunile necurate ale
lui Baruch Spinoza, s-au străduit prin diferite mijloace şi promisiuni să-l abată de la căile
necurate pe care o apucase. Nereuşind însă să-l facă să-şi schimbe obiceiurile păcătoase, ci,
dimpotrivă, primind zi de zi informaţii îngrijorătoare despre ereziile îngrozitoare pe care le
comitea şi le gândea şi despre faptele sale monstruoase, şi având pentru toate acestea
numeroşi martori de încredere care au depus mărturie în acest sens, în prezenţa numitului
Spinoza, aceştia s-au convins de adevărul acestei chestiuni; şi după ce toate acestea au fost
cercetate în prezenţa onorabililor rabini, ei au decis că numitul Spinoza trebuie să fie
excomunicat şi expulzat din rândurile poporului lui Israel."

„Erezii îngrozitoare?" „Fapte necurate?" „Fapte monstruoase?" Un murmur se înălţă din


mulţime. Oamenii uimiţi se priveau unii pe alţii. Mulţi îl cunoşteau pe Baruch Spinoza de o
viaţă. Cei mai mulţi îl admirau şi nimeni nu avea cunoştinţă de implicarea lui în ticăloşii, fapte
monstruoase sau erezii îngrozitoare. Rabinul Aboab continuă:

„Din porunca îngerilor şi din ordinul celor sfinţi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Binecuvântat fie
El, şi cu îngăduinţa întregii sfinte adunări şi în faţa acestor suluri sfinte cu cele 613 de precepte
înscrise în ele, îl excomunicăm, expulzăm, blestemăm şi osândim pe Baruch Spinoza;
blestemându-1 cu excomunicarea la care a condamnat Iosua Ierihonul, precum şi cu blestemul cu
care Elisei i-a blestemat pe tineri şi cu toate pedepsele ce simt scrise în Cartea legii."

Din secţiunea destinată bărbaţilor, Gabriel o căută din priviri pe Rebeca în zona rezervată
femeilor, încercând să-i surprindă reacţia la acest blestem violent împotriva fratelui lor. Gabriel
mai asistase la cherem-uri, dar niciodată la unul atât de vehement. Dintr-odată situaţia
se înrăutăţi. Rabinul Aboab continuă:

„Blestemat fie Baruch Spinoza ziua, precum şi noaptea; blestemat fie el atunci când e culcat, şi
blestemat când se ridică. Blestemat fie el când iese din casă, şi blestemat fie când se întoarce.
Domnul nu-1 va cruţa, ci mânia şi stăruinţa Domnului se vor abate asupra lui, şi Domnul îi va
şterge numele de pe faţa pământului. Şi Domnul îl va izola întru rău de toate seminţiile lui Israel,
în acord cu toate blestemele legământului, ce sunt scrise în această Carte a legii. Iar voi, cei ce v-
aţi lipit de Domnul Dumnezeul vostru, sunteţi vii până în ziua de astăzi."

în timp ce rabinul Aboab se retrăgea, rabinul Mortera făcu un pas în faţă şi aruncă o căutătură
cruntă adunării, de parcă voia să-l privească în ochi pe fiecare participant, apoi rar, accentuând
fiecare silabă, rosti surghiunul:

„Poruncim ca nimeni să nu comunice cu Baruch Spinoza, nici măcar în scris, nici să-i facă vreo
favoare şi nici să locuiască sub acelaşi acoperiş cu el, nici să se afle la mai puţin de 4 coţi de el,
nici să citească vreun tratat creat sau scris de el."

Rabinul Mortera dădu din cap către rabinul Aboab. Fără un cuvânt, cei doi bărbaţi îşi dădură
mâna şi coborâră împreună de pe bima. Apoi, urmaţi de cei şase membri ai parnassim-ului,
păşiră de-a lungul culoarului şi ieşiră din sinagogă. Adunarea începu să vocifereze zgomotos.
Nici chiar cei mai bătrâni nu-şi aminteau de un cherem atât de aspru. Nu se făcuse nicio referire
la pocăinţă sau repunere în drepturi. Toţi cei prezenţi păreau să înţeleagă implicaţiile cuvintelor
rabinului. Acest cherem era irevocabil.
Capitolul douăzeci
München — martie 1922

Pe măsură ce treceau săptămânile, Alfred îşi schimbă părerea despre rolul pe care îl primise. Nu
mai era împovărător, ci o oportunitate minunată, rolul perfect prin care să exercite o mare
influenţă asupra destinului Patriei. Partidul era încă mic, dar Alfred ştia că era partidul viitorului.

Hitler locuia într-un mic apartament din apropierea biroului şi îl vizita aproape zilnic pe Eckart,
care îşi povă-ţuia protejatul accentuându-i antisemitismul, lărgindu-i viziunea politică şi
prezentându-1 unor importanţi germani cu vederi de dreapta. Trei ani mai târziu, Hitler îi va
dedica volumul al doilea din Mein Kampf lui Dietrich Eckart, „omul care şi-a dedicat întreaga
viaţă trezirii conştiinţei poporului nostru prin scrierile, gândurile şi faptele sale". Şi Alfred se
vedea des cu Hitler, întotdeauna după-amiaza târziu sau seara, pentru că Hitler se culca târziu şi
dormea până la prânz. Discutau, se plimbau şi vizitau muzee şi galerii.

Existau doi Hitleri. Unul era Hitler oratorul feroce, care electriza şi hipnotiza orice mulţime
căreia îi vorbea. Alfred nu mai văzuse niciodată aşa ceva, iar Anton Drexler şi Dietrich Eckart
erau extaziaţi că găsiseră în cele din urmă omul care să conducă partidul spre viitor. Alfred
participase la multe dintre întâlniri — şi fuseseră o mulţime. Hitler vorbea cu o energie
inepuizabilă oriunde găsea public, la colţurile bulevardelor înţesate de oameni, în tramvaie
aglomerate şi, în principal, în berării. Faima lui de orator se răspândi repede, iar publicul
îi crescu — uneori la peste o mie de oameni. Mai mult, pentru a face partidul mai atrăgător,
Hitler sugeră schimbarea numelui din Partidul Muncitoresc German în Partidul Muncitoresc
German Naţional Socialist (Nationalsozialis-tische Deutsche Arbeiterpartei sau NSDAP).

Ocazional, Alfred ţinea şi el discursuri în faţa membrilor de partid la care, în general, Hitler
participa şi pe care le aplauda întotdeauna.

— Ideile au fost wunderbar, obişnuia Hitler să spună. Dar e nevoie de mai multă pasiune, de
mai multă pasiune.

Şi apoi mai era şi celălalt Hitler — Hitler cel prietenos, relaxat, binecrescut, care asculta părerile
lui Alfred despre istorie, estetică, literatură germană.

— Gândim la fel, exclama adesea Hitler, fără să ştie că Alfred fusese cel care plantase multe
din seminţele care răsăreau acum în mintea lui.

într-o zi, Hitler îl vizită la noul său birou de la Vôlkischer Beobachter (Observatorul Poporului)
pentru a-i înmâna un articol despre alcoolism pe care dorea să-l publice. în acel an, Partidul
Nazist cumpărase ziarul Societăţii Thule, MUnchener Beobachter, rebotezându-1 rapid şi dându-
1 pe mâna lui Dietrich Eckart, care îşi închise propriul ziar, transferând întreg personalul la cel
nou. Hitler aşteptă în timp ce Alfred îi citi articolul şi fu surprins să-l vadă pe Alfred deschizând
sertarul biroului şi scoţând ciorna unui articol despre alcoolism, la care, întâmplător, lucra şi el.
După ce citi rapid articolul lui Alfred, Hitler îşi ridică privirea şi spuse:

— Sunt gemene.

— Da, sunt atât de asemănătoare, încât îmi voi retrage articolul, replică Alfred.

— Nu, insist să n-o faci. Publică-le pe amândouă. Vor avea un impact mai mare dacă sunt
publicate deodată, în aceeaşi ediţie.

Pe măsură ce Hitler prelua tot mai multă putere executivă în cadrul partidului, el hotărî ca toţi
vorbitorii din partid să-i prezinte lui discursurile înainte de a fi ţinute. Ulterior, pe Alfred îl scuti
de această obligaţie — nu era

necesară, spuse el, pentru că discursurile lor erau atât de asemănătoare. însă Alfred observă unele
diferenţe. Una dintre acestea era că Hitler, în ciuda educaţiei formale limitate şi a lacunelor
uriaşe în cunoştinţele sale, avea o încredere în sine extraordinară. Hitler folosea
încontinuu sintagme precum „de nezdruncinat", sugerând încrederea totală în propriile
convingeri şi promisiunea absolută ca niciodată, sub nicio formă, să nu schimbe nici măcar
un singur aspect al acestor convingeri. Alfred se minuna ascultându-1 pe Herr Hitler. De unde
provenea această încredere? Alfred şi-ar fi vândut sufletul pentru o astfel de încredere şi,
dezgustat, se făcea mic uitându-se la el însuşi cum căuta mereu dovezi că este înţeles şi aprobat.

Mai exista o diferenţă. în vreme ce Alfred vorbea adesea despre necesitatea „eliminării" evreilor
din Europa sau despre „recolonizarea", „relocarea" sau „evacuarea" evreilor, Hitler folosea un alt
limbaj. El vorbea de „exterminarea" sau „eradicarea" evreilor, chiar de spânzurarea tuturor
evreilor de stâlpii de iluminat. Dar cu siguranţă că aceasta era doar o chestiune de retorică,
menită să electrizeze publicul.

Pe măsură ce treceau lunile, Alfred îşi dădu seama că-1 subestimase pe Hitler. Era un om foarte
inteligent, un autodidact care devora cărţi cu lăcomie, reţinea informaţiile şi era ahtiat după artă
şi muzica lui Wagner. Totuşi, în lipsa unei pregătiri universitare sistematice, baza lui
de cunoştinţe era neuniformă şi conţinea prăpăstii de ignoranţă. Alfred făcu tot ce-i stătu în
putinţă pentru a le corecta, dar nu era o sarcină uşoară. Mândria lui Hitler era de aşa natură încât
Alfred nu-i putea spune niciodată în mod explicit ce să citească. A învăţat în schimb să-l îndrume
indirect, remarcând că dacă el vorbea, să zicem, despre Schiller, câteva zile mai târziu Hitler
putea conversa în detaliu şi cu o încredere de nezdruncinat despre operele dramatice ale lui
Schiller.

într-o dimineaţă de primăvară din acel an, Dietrich Eckart se apropie de uşa biroului lui Alfred,
privi câteva momente prin geamul de sticlă la protejatul său, care redacta de zor un articol, iar
apoi, clătinând din cap, bătu în sticlă şi îi făcut semn lui Alfred să-l urmeze în biroul său. Odată
intraţi, îi arătă un scaun.

— Trebuie să-ţi vorbesc... pentru numele lui Dumnezeu, Alfred, nu mai fi atât de îngrijorat! Te
descurci de minune. Sunt extrem de mulţumit de sârguinţa dumitale. Dacă e vorba, aş sugera mai
puţină sârguinţă, câteva beri în plus şi mult mai multă pălăvrăgeală. Munca prea multă nu este
întotdeauna o virtute. Dar asta este o discuţie pe care o vom avea cu alt prilej. Ascultă, eşti tot
mai valoros pentru partidul nostru şi vreau să grăbesc dezvoltarea ta. Eşti de acord că redactorii
care publică lucruri pe care le cunosc sunt avantajaţi?

— Desigur. Alfred se strădui să-şi păstreze zâmbetul pe buze, dar era neliniştit în legătură cu ce
avea să urmeze. Eckart era total imprevizibil.

— Ai vizitat Europa?

— Foarte puţin.

— Cum poţi scrie despre duşmanii noştri fără să-i fi văzut cu ochii tăi? Un luptător adevărat
trebuie să se oprească din când în când pentru a-şi ascuţi armele. Nu-i aşa?

— Fără îndoială, îl aprobă Alfred, prudent.

— Atunci du-te şi fă-ţi bagajele. Zborul spre Paris pleacă peste trei ore.

— Paris? Zbor? Trei ore?

— Da. Dimitri Popoff, unul dintre marii sponsori ruşi ai partidului, are o întâlnire de afaceri
importantă acolo. El zboară azi împreună cu doi asociaţi şi a fost de acord să strângă fonduri de
la comunitatea Ruşilor Albi de acolo. Zboară cu unul dintre noile Junker F 13S, în care încap
patru pasageri. Plănuisem să-l însoţesc, dar nişte dureri supărătoare în piept pe care le-am avut
ieri mă împiedică. Medicul şi soţia îmi interzic să plec. Vreau să mergi tu în locul meu.

— îmi pare rău de suferinţa dumneavoastră, Herr Eckart. Dar, dacă doctorul vă recomandă
odihnă, n-ar trebui să vă las singur cu următoarele două numere ale ziarului...

— Doctorul n-a spus nimic despre odihnă. Este pur şi simplu precaut, pentru că nu ştie prea
multe despre efectele zborului asupra acestui tip de afecţiune. Ziarele sunt aproape scrise. Mă
ocup eu. Du-te la Paris.

— Ce aţi dori să fac acolo?

— Vreau să-l însoţeşti pe Herr Popoff la întâlnirile cu potenţialii sponsori. Dacă va dori, le vei
vorbi chiar tu sponsorilor. E timpul să înveţi să vorbeşti cu cei bogaţi. Apoi vei reveni acasă
încet, cu trenul. Ia-ţi liber o săptămână sau zece zile. Fii un om liber. Călătoreşte unde doreşti şi
observă lucrurile. Vezi cum sărbătoresc duşmanii noştri Tratatul de la Versailles. Ia notiţe. Tot ce
vei observa va fi util pentru ziar. Apropo, Herr Popoff a fost de acord să îţi pună la dispoziţie o
sumă frumuşică de franci francezi ca diurnă. Vei avea nevoie de ei. Marca germană este aproape
lipsită de valoare în străinătate, din cauza inflaţiei. Este aproape fără valoare şi aici!

— Preţul pâinii creşte de la o zi la alta, consimţi Alfred.


— Exact. Iar eu scriu chiar acum un articol pentru numărul următor despre motivele pentru
care trebuie să mărim din nou preţul ziarului.

La decolare, Alfred apucă braţele scaunului şi privi pe fereastră în vreme ce Miinchenul devenea
tot mai mic cu fiecare secundă. Amuzat de teama lui Alfred, Herr Popoff, cu dinţi strălucitori de
aur, strigă acoperind urletul motoarelor:

— E prima oară când zbori?

Alfred dădu aprobator din cap şi se uită pe fereastră, recunoscător că zgomotul făcea imposibilă
orice conversaţie cu Herr Popoff şi ceilalţi doi pasageri.

Se gândi la remarca lui Eckart despre pălăvrăgeală... de ce era oare atât de nepriceput la discuţiile
relaxate? De ce era atât de secretos? De ce nu-i spusese lui Eckart despre călătoria pe care o
făcuse în Elveţia cu mătuşa sa sau că, în urmă cu câţiva ani, chiar înainte de
izbucnirea războiului, el şi logodnica lui, Hilda, vizitaseră Parisul? Poate că, pur şi simplu, dorea
să-şi şteargă trecutul baltic şi să se nască din nou, ca cetăţean german al Patriei. Nu, nu, nu —
ştia că e vorba de ceva mai profund. întotdeauna îi fusese frică să se deschidă în faţa celorlalţi.
Tocmai de aceea cele două conversaţii avute cu Friedrich la berărie fuseseră atât de extraordinare
şi de eliberatoare. încercă să sape mai adânc în sine, dar, ca întotdeauna, se rătăci. Trebuie să mă
schimb... Am să-l vizitez din nou pe Friedrich.

A doua zi, Herr Popoff îl lăsă pe Alfred să discute despre platforma partidului şi să explice de ce
partidul era singurul capabil să-i oprească pe iudeo-bolşevici. Un bancher care purta pe degetul
mic un inel cu diamant ce-ţi lua vederea îi spuse lui Alfred:

— Am înţeles că denumirea oficială a partidului este acum Partidul Muncitoresc German


Naţional Socialist — Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei?

— Da.

— De ce un nume atât de greoi şi confuz? „Naţional" sugerează „dreapta", „socialist" stânga,


„german" dreapta şi „muncitoresc" stânga! Este imposibil. Cum poate partidul dumneavoastră să
fie totul în acelaşi timp?

— Este exact ceea ce-şi doreşte Herr Hitler, să fie totul pentru toţi oamenii — cu excepţia
evreilor şi a bolşevicilor, desigur. Avem un plan cu bătaie lungă. Primul nostru obiectiv este ca,
în următorii câţiva ani, să intrăm în parlament în număr mare.

— în parlament? Credeţi că masele ignorante pot conduce?

— Nu. Dar mai întâi trebuie să obţinem puterea. Democraţia noastră parlamentară este slăbită
în mod fatal de incursiunile bolşevicilor şi vă promit că, în cele din urmă, vom termina cu acest
sistem parlamentar. Hitler mi-a spus de multe ori asta. Iar obiectivele partidului simt foarte clare
în noua platformă. Am adus copii ale noului program în douăzeci şi cinci de puncte.

La finalul vizitelor, Herr Popoff îi înmână lui Alfred un plic burduşit cu franci francezi.
— Aţi făcut treabă bună, Herr Rosenberg. Cu aceşti franci o veţi scoate la capăt în călătoriile
dumneavoastră prin Europa. Prezentările dumneavoastră au fost excelente, aşa cum m-a asigurat
Herr Eckart. Şi într-o rusă atât de frumoasă. O rusă minunată. Toată lumea a fost
plăcut impresionată.

O săptămână liberă! Ce plăcere să rătăcească oriunde îşi dorea. Eckart avusese dreptate, muncise
prea mult. Colindând străzile Parisului, Alfred observă veselia şi opulenţa prezente pretutindeni,
ce contrastau cu tristeţea Berlinului şi cu sărăcia şi agitaţia din München. Parisul avea puţine
cicatrici de război, cetăţenii săi păreau bine hrăniţi, restaurantele erau arhipline, şi totuşi
Franţa, alături de Anglia şi Belgia, continuau să sugă sângele Germaniei cu draconice
despăgubiri de război. Alfred decise să-şi petreacă două zile la Paris — galeriile şi negustorii de
artă îi făceau cu ochiul — şi apoi să ia trenul spre nord, către Belgia şi apoi Olanda — ţara lui
Spinoza. De acolo urma să facă o călătorie lungă cu trenul spre casă, via Berlin, unde-1 va vizita
pe Friedrich.

în Belgia, Alfred realiză că oraşul Bruxelles nu e pe gustul său şi detestă vederea clădirii
legislative belgiene, unde duşmanii Germaniei nu conteneau să formuleze noi şi noi metode de a
jefui Patria. A doua zi, vizită cimitirul militar german din Ypres, unde Patria suferise pierderi
îngrozitoare în timpul războiului mondial şi unde Hitler luptase atât de curajos. Apoi porni spre
nord, spre Amsterdam.

Alfred habar n-avea ce căuta. Ştia doar că această chestiune Spinoza îi răsună în minte. Era
intrigat de evreul Spinoza. „Nu, îşi spuse, nu intrigat; fii sincer, îl admiri — aşa cum a făcut-o şi
Goethe." Alfred nu îna-poiase bibliotecii exemplarul din Tratatul teologico-politic al lui Spinoza
şi de multe ori citea câteva paragrafe seara, în pat. Dormea prost; dintr-un motiv inexplicabil,
devenea neliniştit când se băga în pat şi părea că se împotriveşte somnului. Acesta era încă un
subiect pe care dorea să-l discute cu Friedrich.

în tren deschise Tratatul la pagina la care adormise cu o noapte înainte. încă o dată fu
impresionat de îndrăzneala lui Spinoza care cuteza să conteste autoritatea religioasă din secolul
al XVII-lea. Iată cum a subliniat neconcordanţele din Scripturi şi absurditatea de a crede că un
document e de origine divină, când e plin de erori umane. Era încântat în special de pasajele în
care Spinoza îi ridiculiza pe preoţii şi rabinii care credeau că au acces privilegiat la intenţiile lui
Dumnezeu. „Iar dacă unii vor socoti că este un hulitor acela care spune că Scriptura este în unele
locuri greşită, mă întreb cu ce nume îi voi mai boteza pe aceia care intercalează în Scriptură tot
ce vor ei! Pe cei ce defăimează în aşa hal pe scriitorii Scripturii, încât să se creadă că aceştia nu
fac decât să se bâlbâie şi să încurce totul."1

Şi iată cum Spinoza, cu o trăsătură de condei, îi expediază pe zeloţii mistici evrei: „Am citit şi
chiar am cunoscut câţiva cabalişti proşti, de a căror sminteală n-am putut să mă mir îndeajuns."2

Ce paradox! Un evreu pe cât de curajos, pe atât de înţelept. Cum ar reacţiona Houston Stewart
Chamberlain la chestiunea Spinoza? Ce-ar fi să-l vizitez la Bayreuth şi să-l întreb despre
chestiunea Spinoza? Da, aşa voi face — şi-l voi ruga pe Hitler să mă însoţească. La urma
urmelor, nu suntem noi doi urmaşii săi intelectuali? Cel mai probabil, Chamberlain va trage
concluzia că Spinoza nu era evreu. Şi ar avea dreptate — cum ar putea fi Spinoza evreu? în ciuda
neîncetatei îndoctrinări religioase, el a respins Dumnezeul evreu şi poporul evreu. Spinoza avea o
înţelepciune sufletească — prin vine trebuie să-i fi curs sânge neevreiesc.

însă până în acel moment, în cercetările sale genealogice, descoperise doar că tatăl lui Spinoza,
Michael D'Espinoza, provenea probabil din Spania şi imigrase în Portugalia şi apoi la
Amsterdam la începutul secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, investigaţiile sale se soldaseră cu
rezultate neaşteptate, interesante. Cu doar o săptămână în urmă, descoperise că regina Isabella
proclamase, în secolul al XV-lea, legi rasiale (limpieza de sangre) prin care li se interzicea
evreilor convertiţi să ocupe poziţii influente în administraţie şi armată. Fusese suficient de
înţeleaptă pentru a înţelege că răul evreiesc nu provenea din ideile religioase, ci se găsea chiar în
sânge. Şi legiferase acest lucru! Jos pălăria pentru Regina Isabella! îşi schimbase acum părerea
despre ea. Iniţial, îi legase numele doar de descoperirea Americii, acea cloacă a amestecului
rasial.

Amsterdamul părea mai plăcut decât Bruxelles-ul, probabil din cauza neutralităţii olandeze din
timpul războiului. Alăturându-se pentru o jumătate de zi unui grup turistic, dar stând retras,
Alfred navigă pe canalele din Amsterdam şi se opri pentru a vizita obiective turistice. Ultima
oprire fu cea de la Jodenbreestraat, pentru a vizita Marea Sinagogă Sefardă care era oribilă şi
uriaşă, având 2.000 de locuri şi etalând un amestec de cea mai joasă speţă — un amalgam de
coloane greceşti, ferestre creştine arcuite şi sculpturi maure de lemn. Alfred şi-l imagină
pe Spinoza stând înaintea platformei centrale în vreme ce era blestemat şi afurisit de rabinii
ignoranţi şi apoi ieşind, bucurându-se probabil în secret de eliberarea sa. Nu trecuseră câteva
secunde de când îşi ştersese această imagine din minte, când află din ghid că Spinoza nu pusese
niciodată piciorul în această sinagogă. Ea fusese construită în 1675, la aproximativ douăzeci de
ani după excomunicarea lui Spinoza, care îl împiedicase, Alfred ştia, să intre în vreo sinagogă
sau chiar să discute cu vreun evreu.

Peste drum era o mare sinagogă a evreilor aşkenazi, mai mohorâtă, mai solidă şi mai puţin
pretenţioasă. La o stradă distanţă de cele două sinagogi era locul unde se născuse Spinoza. Casa
fusese demolată cu mult timp în urmă şi înlocuită de uriaşa Biserică Catolică, Moise şi Aaron.
Alfred abia aştepta să-i povestească lui Hitler despre asta. Era un exemplu grăitor pentru ceea ce
amândoi credeau cu tărie: iudaismul şi creştinismul sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Alfred
zâmbi amintindu-şi fraza isteaţă a lui Hitler — omul acesta extraordinar se descurca atât de bine
cu cuvintele: „Iudaism, catolicism, protestantism, ce mai contează? Toate fac parte din aceeaşi
escrocherie religioasă."

în dimineaţa următoare, urcă într-un tramvai cu aburi spre Rijnsburg, unde se afla Muzeul
Spinoza. Deşi fu o călătorie de doar două ore, băncile de lemn lungi şi tari o făcură să pară
nesfârşită. Staţia cea mai apropiată de mica localitate Rijnsburg se afla la trei kilometri de
destinaţia lui, unde ajunse cu o căruţă. Muzeul consta într-o căsuţă de cărămidă cu numărul 29 şi
două plăci pe peretele exterior.

CASA LUI SPINOZA CASA DOCTORULUI DIN 1660 FILOSOFUL B. SPINOZA A


LOCUIT AICI ÎNTRE ANII 1660 ŞI 1663.
Pe a doua placă scria:

VAI! DE-AM FI TOŢI ÎNŢELEPŢI ŞI CU SUFLET BUN,

AM TRĂI ÎN PARADIS,

NU-N IAD, CA ACUM!

Prostii, gândi Alfred. Spinoza fusese înconjurat de idioţi. Plimbându-se în jurul clădirii, Alfred
descoperi că jumătate din casă era muzeu, iar jumătate era locuită de o familie de săteni care
foloseau o intrare laterală separată. Plugul vechi de pe alee sugera că aceştia erau,
probabil, agricultori. Uşa muzeului era atât de scundă, încât Alfred trebui să se aplece pentru a
intra. Apoi trebui să plătească o taxă de intrare unui paznic evreu îmbrăcat sărăcăcios care părea
abia trezit din somn. Paznicul era ceva de speriat! Era evident că nu se bărbierise de zile bune, iar
sub ochii înceţoşaţi avea cearcăne.

Alfred era singurul vizitator şi privi în jur dezamăgit, întregul muzeu consta în două camere mici,
de doi metri şi jumătate pe trei, ambele cu ferestre cu ochiuri mici ce dădeau spre livada de meri
din spate. Una dintre camere nu prezenta prea mult interes, adăpostind echipamente de şlefuit
lentile din secolul al XVII-lea, dar în cealaltă, care îl entuziasmă pe Alfred, se găseau cărţile lui
Spinoza, într-o bibliotecă de doi metri, ce se întindea de-a lungul peretelui lateral, acoperită cu
panouri de sticlă ce aveau mare nevoie să fie spălate. Accesul la dulapul cu cărţi era împiedicat
de un cordon roşu, gros, cu ciucuri, susţinut de patru stâlpişori. Rafturile erau ticsite cu volume
grele, majoritatea în poziţie verticală, iar cele mai mari erau aşezate pe orizontală, toate fiind
legate cu coperte zdravene din secolul al XVII-lea sau mai vechi. Aici se găsea o adevărată
comoară. Alfred se strădui să numere titlurile — erau mai bine de o sută de volume. Paznicul,
aşezat pe un scaun în colţ, privi peste ziarul din care citea şi strigă:

— Honderd en een vijftig.

— Nu vorbesc olandeza. Vorbesc doar germană şi rusă, răspunse Alfred.

La auzul acestei replici, paznicul o dădu imediat pe o germană excelentă:

— Einhunderteinundfiinfzig, o sută cincizeci şi una, şi se întoarse la lectură.

Pe peretele alăturat, într-o mică vitrină de sticlă, erau expuse primele cinci ediţii, din 1670, ale
Tratatului teo-logico-politic — tocmai cartea pe care Alfred o avea în geantă. Fiecare ediţie era
deschisă la pagina de titlu şi, aşa cum se explica în olandeză, franceză, engleză şi
germană, editorul considerase această carte ca fiind atât de incendiară, încât nici autorul, nici
editura nu erau menţionate. Mai mult, fiecare dintre cele cinci ediţii fusese publicată în oraşe
diferite.

Paznicul îi făcu semn lui Alfred să vină la birou şi să semneze în cartea de oaspeţi. După ce
semnă, Alfred răsfoi paginile citind numele celorlalţi vizitatori ai muzeului. Paznicul se întinse,
întoarse câteva pagini, arătă semnătura lui Albert Einstein (din 2 noiembrie 1920) şi, bătând uşor
pagina cu vârfurile degetelor, spuse cu mândrie:

— Laureat al Premiului Nobel pentru fizică. Un om de ştiinţă celebru. A petrecut aproape o zi


citind în această bibliotecă şi scriindu-i un poem lui Spinoza. Uitaţi-1 acolo, arătă el spre o mică
foaie de hârtie înrămată de pe peretele din spatele său. Este scrisul lui, ne-a făcut o copie. E
prima strofă a poemului.

Alfred se apropie şi citi:

îmi place de acest nobil om Mai presus de cuvinte.

Dar mă tem că el rămâne singur Cu strălucitoarea-i aură.

Lui Alfred îi veni să verse. Alte prostii. Un pseudo-om de ştiinţă oferindu-i o aură evreiască unui
om care respinsese tot ce era evreiesc.

— Cine conduce acest muzeu? întrebă Alfred. Guvernul olandez?

— Nu, este un muzeu privat.

— Sponsorizat de cine? Cine plăteşte pentru el?

— Asociaţia Spinoza. Francmasoni. Donatori evrei particulari. Omul acesta a plătit pentru casă
şi pentru o mare parte din bibliotecă — paznicul dădu paginile imensei cărţi de oaspeţi până la
început şi îi arătă prima semnătură, datată 1899: George Rosenthal.

— Dar Spinoza nu a fost evreu. A fost excomunicat de către evrei.

— Evreul tot evreu rămâne. Ce-i cu atâtea întrebări?

— Sunt scriitor şi redactor la un ziar din Germania.

Paznicul se aplecă pentru a-i vedea mai bine semnătura.

— Aha, Rosenberg? Bist an undzericker?

— în ce limbă vorbiţi? Nu înţeleg.

— Idiş. V-am întrebat dacă sunteţi evreu.

Alfred se îndreptă.

— Priviţi-mă bine. Arăt eu a evreu?

Paznicul îl măsură de sus până jos.

— Nu sunteţi suficient de distins, spuse el şi se lăsă înapoi în scaun.


Mormăind o înjurătură, Alfred se întoarse la dulapul cu cărţi şi se întinse cât de mult putu peste
cordonul protector pentru a citi titlurile cărţilor lui Spinoza. Un pic prea mult. îşi pierdu
echilibrul şi ateriză peste dulapul cu cărţi. Paznicul, care stătea pe scaunul lui din colţ,
aruncă ziarul şi se repezi pentru a se asigura că nu se întâmplase nimic cu cărţile. Strigă:

— Ce faceţi? Sunteţi nebun? Aceste cărţi sunt de nepreţuit.

— Am încercat să văd titlurile.

— De ce trebuia să le vedeţi?

— Sunt filosof. Vreau să văd de unde şi-a luat ideile.

— Aha, sunteţi ba ziarist, ba filosof.

— Şi una, şi alta. Sunt şi filosof, şi redactor de ziar. Aţi înţeles?

Paznicul îi aruncă o privire duşmănoasă. Alfred se uită şi el urât la buzele căzute, la nasul slut şi
gras şi la părul care i se iţea din urechile murdare şi cărnoase.

— E chiar atât de greu de înţeles?

— înţeleg eu destule.

— înţelegeţi că Spinoza e un filosof important? De ce nu-i ţineţi cărţile la îndemână? De ce nu


există un catalog al cărţilor expuse? Un muzeu adevărat trebuie să expună lucruri, nu să le
ascundă.

— Nu vă aflaţi aici pentru a afla mai multe despre Spinoza. Sunteţi aici ca să-l distrugeţi. Ca să
dovediţi că ideile sale sunt furate.

— Dacă aţi şti câte ceva despre lume, aţi şti că orice filosof e influenţat şi inspirat de alţi
filosofi care l-au precedat. Kant l-a influenţat pe Hegel, Schopenhauer l-a influenţat pe
Nietzsche, Platon i-a influenţat pe toţi. Toată lumea ştie asta.

— L-a influenţat, l-a inspirat. Tocmai asta-i problema: nu aţi spus „influenţat". Şi nu aţi spus
nici „inspirat". Cuvintele dumneavoastră au fost „să văd de unde şi-a luat ideile". E cu totul
altceva.

— Aha, acum avem o dispută talmudică? Asta vă place vouă să faceţi. Ştiţi al naibii de bine ce-
am vrut să spun.

— Ştiu perfect ce aţi vrut să spuneţi.

— Ce mai muzeu! I-aţi permis lui Einstein, unul de-al vostru, să-şi petreacă o zi întreagă
studiind biblioteca, şi pe alţii îi ţineţi la trei metri distanţă.
— Vă promit Herr filosof-redactor Rosenberg că, dacă câştigaţi un Premiu Nobel, veţi putea
îmbrăţişa fiecare carte din această bibliotecă. Muzeul se închide acum. Vă poftesc afară.

Alfred văzuse iadul cu ochii: un paznic evreu cu autoritate asupra unui arian, evrei interzicând
accesul neevrei-lor, evrei ţinând captiv un mare filosof care dispreţuia evreii. Nu va uita
niciodată ziua aceasta.

Capitolul douăzeci şi unu

Amsterdam — 27 iulie 1656

La două străzi distanţă de Sinagoga Talmud Tora, Bento, cu ajutorul lui Dirk, colegul său de la
Academia lui van den Enden, îşi împachetă biblioteca de paisprezece volume într-o valiză mare,
de lemn, şi apoi demontă patul cu baldachin al familiei Spinoza. Cei doi încărcară apoi patul şi
cărţile pe o barjă de pe Canalul Nieuwe Heren-gracht pentru a fi transportate la casa lui van den
Enden, unde Bento urma să locuiască temporar. Dirk însoţi bunurile lui Bento pe barjă, în timp
ce Bento rămase să împacheteze ultimele obiecte din avutul său — două perechi de pantaloni,
pantofii cu cataramă de alamă, trei cămăşi, două gulere albe, lenjerie de corp, o pipă şi tutun —
într-o geantă pe care avea s-o ducă acasă la van den Enden. Geanta era uşoară şi Bento se felicită
că avea atât de puţine lucruri. Dacă n-ar fi fost patul şi cărţile, ar fi putut trăi liber, ca un nomad.

Aruncând o ultimă privire prin cameră, Bento luă briciul, săpunul şi prosopul şi apoi zări pe un
raft de sus tefilinele. Nu se mai atinsese de ele din ziua în care murise tatăl său. Se întinse după
cele două cutiuţe de piele cu curele şi le ţinu cu grijă — probabil, se gândi el, pentru ultima oară.
Ce obiecte ciudate! Ciudat era, se gândi el, şi felul în care acestea deopotrivă îi repugnau şi îl
atrăgeau. Ţinând în mână cele două cutii de piele, le examină pe rând. De cutia marcată „rosh"
— pentru cap — erau prinse două curele din piele. Pe cutia „yad" — pentru braţ — era prinsă o
singură curea lungă. Cutiile conţineau versete din sfânta Scriptură scrise pe pergament. Şi,
bineînţeles, totul — pielea din care erau făcute cutiile, tendoanele folosite pentru legături,
pergamentul, curelele — provenea de la animale cuşer.

O amintire veche de cincisprezece ani îi veni în minte. Copil fiind, îl privise adesea cu o
curiozitate de nestăvilit pe tatăl său cum se acoperea cu tallit-u\ şi începea să-şi pună tefilinele
înainte de micul dejun — făcuse asta în dimineaţa fiecărei zile de lucru din viaţa sa. (Tefilinele
nu erau niciodată folosite de Sabat). într-o zi, tatăl se întoarse spre el şi spuse:

— Vrei să ştii ce fac, nu-i aşa?

— Da! fu răspunsul lui Bento.

— Prin asta şi prin tot ce fac, răspunse părintele, eu urmez Tora. Cuvintele din Deuteronom ne
învaţă: „Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi."

Câteva zile mai târziu, tatăl său veni acasă cu un cadou — chiar setul de tefiline pe care Bento le
avea acum în mână.
— Sunt pentru tine, Baruch, dar nu pentru azi. Le vom păstra până vei împlini doisprezece ani
şi atunci, cu câteva săptămâni înainte de bar mitzvah-ul tău, tu şi cu mine vom începe să ne
punem tefilinele împreună. Bento era atât de încântat de perspectiva de a-şi pune tefilinele cu
tatăl său, şi îl asaltă atât de des pe bătrân cu întrebări despre procedura exactă, că, doar după
câteva zile, tatăl cedă.

— Astăzi, doar de data asta, vom face o repetiţie şi, apoi, când terminăm, punem tefilinele bine
până va veni vremea. De acord?

Bento dădu nerăbdător din cap. Tatăl continuă:

— Vom exersa împreună. Vei face exact ce fac eu. Pune cutia yad pe partea de sus a braţului
stâng, îndreptată spre inimă, şi apoi înfăşoară curelele de piele de şapte ori în jurul braţului
terminând la încheietura mâinii. Vezi, uită-te la mine. Aminteşte-ţi, Baruch, exact de şapte ori
— nu de şase ori, nu de opt — pentru că aşa ne-au învăţat rabinii.

Apoi, tatăl său psalmodie binecuvântarea corespunzătoare:

Baruch atah Adonai Eloheinu melech ha-olam asher kid'ishanu b'mitzvotav v'tzivanu l'hani'ach
tefillin.

(Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stăpânul lumii, care ne-ai sfinţit prin
poruncile Tale şi ne-ai poruncit să punem tefilinele.)

Tatăl său deschise cartea de rugăciuni, i-o întinse lui Bento şi zise:

— Poftim, citeşte tu rugăciunea. Dar Bento nu luă cartea. în schimb, îşi ridică uşor capul, astfel
încât tatăl să vadă că are ochii închişi, apoi repetă rugăciunea întocmai cum o spusese părintele
lui. Dacă Bento auzea o dată o rugăciune sau orice alt text, nu-1 mai uita. Radiind, tatăl îl sărută
tandru pe amândoi obrajii.

— Ah, ce mitzvah, ce minte. Sunt ferm convins că vei fi unul dintre cei mai importanţi evrei.

Bento întrerupse reveria pentru a savura cuvintele „cel mai important evreu". Lacrimile îi
curgeau pe obraji şi reveni la amintire.

— Acum, să continuăm cu cutia tefillin shel rosh, spuse tatăl său. Pune-o pe frunte aşa cum fac
eu — sus, chiar deasupra liniei părului şi exact între ochi. Apoi, leagă nodul chiar la ceafă, aşa
cum fac eu. Acum, spune rugăciunea următoare.

Baruch atah Adonai Eloheinu melech ha-olam asher kid'ishanu b'mitzvotav v'tzivanu al mitzvat
yefillin.

(Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stăpânul lumii, care ne-ai făcut sfinţi prin
poruncile Tale şi ne-ai dat porunci referitoare la tefiline.)

încă o dată, spre încântarea tatălui său, Bento repetă rugăciunea cuvânt cu cuvânt.
— în continuare, aşezi cele două curele care atârnă ale rosh-ului în faţa umerilor şi ai grijă ca
partea înnegrită să fie îndreptată spre exterior, iar cureaua din stânga să ajungă până aici, tatăl
său puse degetul pe buricul lui

Bento şi-l gâdilă. Şi ai grijă: capătul curelei drepte trebuie să ajungă câţiva centimetri mai jos —
chiar lângă ciucurel. Acum ne întoarcem la cureaua tefillin shel yad şi o înfăşu-răm de trei ori în
jurul degetului mijlociu. Vezi cum fac? Apoi, înfăşoar-o în jurul mâinii. Vezi că are forma
literei shin în jurul degetului meu mijlociu? Ştiu că e greu de observat. Ştii ce înseamnă shin?

Bento dădu din cap că nu.

— Shin este prima literă din Shaddai (Atotputernicul).

Bento îşi aminti starea neobişnuită de calm indusă de

legarea curelelor de piele în jurul capului şi a braţelor. Sentimentul de îngrădire, de legare îi


plăcuse foarte mult şi se simţise aproape unit cu tatăl său, care era legat în acelaşi mod cu
curelele de piele.

Tatăl încheie lecţia:

— Bento, ştiu că nu vei uita nicio etapă, dar trebuie să te abţii de la a-ţi pune tefilinele până la
repetiţiile oficiale de dinainte de bar mitzvah. Abia după bar mitzvah îţi vei pune tefilinele în
fiecare dimineaţă pentru tot restul vieţii tale, cu excepţia...?

— Cu excepţia sărbătorilor şi a Sabatului.

— Da. Tatăl îl sărută pe obraji. La fel ca mine, la fel ca toţi evreii.

Bento lăsă ca imaginea tatălui să dispară, reveni în prezent, privi la ciudatele cutiuţe şi, pentru o
clipă, îl duru că nu-şi va mai pune niciodată tefilinele, că nu va mai simţi niciodată acel
sentiment plăcut de îngrădire şi unire. Dezonora el oare memoria tatălui său? Clătină din cap.
Tatăl său, binecuvântat fie-i numele, provenea dintr-o epocă sufocată de superstiţii. Privind din
nou la curelele rosh şi yad încâlcite rău, Bento ştiu că luase decizia potrivită. Ce să facă însă cu
cadoul de la tatăl său, cu tefilinele? Nu putea să le abandoneze pur şi simplu ca să le
găsească Gabriel. Asta l-ar fi rănit foarte rău pe fratele lui. Trebuia să le ia cu el şi să scape de ele
mai târziu. Până una alta, puse cutiuţele în geantă, lângă brici şi săpun, şi se aşeză să-i scrie o
scrisoare lungă şi plină de iubire lui Gabriel.

Pe la jumătate, Bento îşi dădu seama că asta era o prostie. Deja, lui Gabriel şi întregii congregaţii
le era interzis de cherem să citească ceva scris de el. Pentru că nu dorea să-i provoace mai multă
durere fratelui său, Bento rupse scrisoarea şi compuse repede un bileţel cu câteva rânduri de
informaţii importante pe care îl puse pe masa din bucătărie:

Gabriel, numai câteva ultime cuvinte: am luat patul pe care tata mi l-a lăsat prin testament,
împreună cu hainele, săpunul şi cărţile mele. Toate celelalte ţi le las ţie, inclusiv afacerea noastră
— aşa modestă cum e.
Cu toate opririle de pe traseu, Bento ştia că vor trece două ore până când barja care-i transporta
patul şi cărţile va ajunge acasă la van den Enden. El făcea cam o jumătate de oră pe jos, aşa că
avu timp pentru o ultimă plimbare pe străzile cartierului evreiesc unde îşi petrecuse toată viaţa.
Lăsându-şi geanta, o porni cât de cât calm, într-un ritm alert, dar în curând se simţi apăsat de
străzile ciudat de liniştite ce-i aminteau că aproape toţi cunoscuţii se aflau în acel moment la
sinagogă, ascultând cum rabinul Mortera blestemă numele de Baruch Spinoza şi le porunceşte
să-l evite pentru totdeauna. Bento îşi imagină cum ar fi dacă ar face această plimbare mâine: toţi
ochii l-ar evita, grupurile s-ar despărţi în jurul lui, ca pentru a face loc unui lepros.

Deşi se pregătise luni de zile pentru acest moment, fu luat prin surprindere de durerea ce-1
străbătea — durerea de a nu avea un cămin, de a fi pierdut, de a şti că nu va mai merge niciodată
pe străzile încărcate de amintiri ale tinereţii sale, pe străzile lui Gabriel şi ale Rebecăi şi
ale tuturor prietenilor săi din copilărie şi ale vecinilor, pe străzile pe care păşiseră odată cei dragi,
care acum nu mai păşeau pe nicio stradă pământească, tatăl şi mama sa, Michael şi Hanna, mama
lui vitregă, Estera, şi fratele şi sora sa morţi, Isaac şi Miriam. Bento trecu pe lângă un mic şir de
prăvălii. Aceste străzi erau ultima lui legătură palpabilă cu morţii. Atât ei, cât şi el bătuseră
aceleaşi străzi, iar ochii le căzuseră pe aceleaşi lucruri: măcelăria cuşer a lui Mendoza, brutăria
lui Manuel, tarabele cu heringi ale lui Simon. Legătura urma să fie distrusă; nu va mai vedea
niciodată ceva ce văzuseră şi tatăl său, mama şi mama sa vitregă. Singurătatea — o trăia
acum mai intens ca niciodată.

Aproape instantaneu, Bento observă apariţia unui sentiment contrar. „Libertate", şopti el. Ce
interesant! Nu-şi dorise acest gând, apăruse pentru a compensa durerea singurătăţii. Părea că
mintea sa tinde automat spre echilibru. Cum era posibil? Avea oare în adâncul său o
forţă independentă de voinţa sa conştientă, care năştea gânduri, îi oferea protecţie şi îi permitea
să prospere?

„Da, libertate", îşi zise. Bento căpătase de ceva vreme obiceiul să poarte lungi conversaţii cu
sine. „Libertatea este antidotul. în sfârşit te-ai eliberat de jugul tradiţiei. Aminteşte-ţi cum ai
tânjit şi te-ai străduit să te eliberezi — de rugăciune, de ritual, de superstiţii. Aminteşte-ţi că mare
parte din viaţa ta a fost înrobită de ritual. Nenumăratele ore dedicate tefilinelor. Psalmodierea
rugăciunilor corespunzătoare de trei ori pe zi la sinagogă şi apoi, din nou, de fiecare dată când
bei apă sau mănânci un măr sau orice îmbucătură. La toate evenimentele din viaţă. Aminteşte-ţi
de orele nesfârşite în care recitai lista alfabetică cu păcate şi te băteai, nevinovat, în piept şi te
rugai pentru iertare."

Bento se opri pe un pod peste Canalul Verwers şi se aplecă peste balustrada rece de piatră să
privească apa întunecată de jos, amintindu-şi cum studia comentarii religioase. Timpul ce-i
rămânea pe lângă păstrarea ritualului şi-l folosea citind comentarii. Zi după zi, noapte
după noapte, nenumărate ore, studiase cu atenţie cuvintele — unele banale, unele strălucite —
ale vastei armate de învăţaţi care îşi petrecuseră viaţa scriind despre semnificaţia şi implicaţiile
cuvintelor lui Dumnezeu din Scripturi, precum şi despre justificarea şi implicaţiile celor 613 de
mitzvoth — porunci care controlau toate aspectele vieţii evreieşti. Mai târziu, când începu studiul
Cabalei cu rabinul Aboab, lecţiile sale deveniră nişte mistere de neînchipuit, în vreme ce se
confrunta cu înţelesurile secrete ale fiecărei litere şi cu ramificaţiile numerelor alocate fiecărei
litere.

Şi totuşi, niciunul dintre profesorii săi rabini, niciun învăţat din vechime nu pusese vreodată la
îndoială validitatea textului fundamental sau dacă în cărţile lui Moise erau, într-adevăr, cuvintele
lui Dumnezeu. Cu mai bine de doisprezece ani în urmă, la ora de istorie evreiască, când
îndrăznise să se îndoiască de faptul că Dumnezeu ar fi putut scrie un document cu atâtea
inconsecvenţe, rabinul Mortera îşi ridicase încet capul, îi aruncase o privire neînchipuit de aspră
şi îi răspunsese:

— Cum poţi tu, un biet copil, un singur suflet, să te îndoieşti de originea divină a textelor şi să îţi
închipui că ai acces la cunoaşterea infinită şi la intenţiile lui Dumnezeu? Nu ştii oare că la
încheierea Legământului cu Moise au asistat zeci, sute de mii de oameni, întregul popor al lui
Israel? A fost văzut de mai mulţi oameni decât orice alt eveniment din istorie.

Tonul rabinului transmisese întregii clase speranţa că niciun elev nu va mai pune vreodată o
astfel de întrebare prostească. Şi n-a mai făcut-o nimeni, niciodată. în afară de el nimeni nu mai
observase, credea Bento, că poporul lui Israel, adoptând acea atitudine de reverenţă faţă de Tora,
comisese chiar păcatul despre care Dumnezeu îl avertizase prin Moise: idolatria. Evreii de
pretutindeni se închinau nu unor idoli de aur, ci unor idoli de hârtie şi cerneală.

în timp ce privea o bărcuţă dispărând pe un canal lateral, Bento auzi sunetul făcut de cineva care
alerga spre el. Ridicându-şi privirea, îl văzut pe Manny, fiul brutarului, un tinerel durduliu şi mai
încet la minte, dar credinciosul său coleg de clasă şi prieten de-o viaţă. Din reflex, Bento îi zâmbi
şi dădu să-şi salute prietenul. Dar, fără să încetinească şi fără să dea semne de recunoaştere,
Manny trecut grăbit pe lângă el, peste pod, şi pe stradă, spre brutăria tatălui său.

Bento se cutremură. Aşadar cherem-ul se petrecuse cu adevărat! Bineînţeles că ştia că totul e real
— privirea aspră a Rabinului Mortera îi spusese asta, la fel străzile pustii şi palma dată de
Rebeca, care încă îl ustura* Dar faptul că Manny îi întorsese spatele îi dezvălui cruda realitate.
înghiţi în sec şi se gândi: „E mai bine aşa — nu mă obligă să fac nimic din ce n-aş fi făcut de
bună voie. M-am ferit de scandal, dar din moment ce ei asta vor, voi porni cu bucurie pe drumul
ce mi se deschide înainte. Nu mai sunt evreu", murmură Bento şi ascultă ecoul cuvintelor sale.
Le repetă iar şi iar. Nu mai sunt evreu. Nu mai sunt evreu. Nu mai sunt un evreu. Se
cutremură. Viaţa era rece şi crudă. Dar viaţa era rece încă de când muriseră tatăl şi mama sa
vitregă. începând de astăzi, nu mai era evreu. Poate că acum, ca evreu excomunicat, va putea
gândi şi scrie ceea ce-şi dorea şi va putea avea schimburi de păreri cu neevreii.

Cu câteva luni în urmă, Bento îşi jurase să trăiască o viaţă binecuvântată, în cinste şi iubire.
Acum, ca neevreu, putea trăi mai liniştit. Evreii consideraseră dintotdeauna că opiniile bine
susţinute şi planurile de viaţă create raţional, nu prin documentele mozaice profetice, n-aveau loc
pe calea spre fericire. îngrădirea raţiunii n-avea sens pentru Bento, aşa că acum, că nu mai era
evreu, n-ar fi trebuit el să poată trăi o viaţă dedicată raţiunii?

în timp ce cobora de pe pod, Bento se întrebă deodată: „Ce sunt eu? Dacă nu sunt evreu, atunci
ce sunt?" Căută în buzunar carneţelul pe care îl purta întotdeauna la el — acelaşi carneţel în care
van den Enden îl văzuse scriind la prima lor întâlnire. Cotind la dreapta pe o străduţă, se aşeză pe
marginea canalului şi căută un răspuns printre observaţiile scrise în ultimii doi ani, oprindu-se să
recitească comentariile care, în mod special, îi întăreau hotărârea luată.

Dacă [omul] se găseşte între asemenea indivizi care se potrivesc foarte puţin cu natura sa, el nu
se va putea adapta nicidecum lor fără să se schimbe cu totul el însuşi.3

Omul liber care trăieşte printre ignoranţi se sileşte, pe cât poate, să se ferească de binefacerile
lor.4

Omul liber nu lucrează niciodată cu viclenie, ci întotdeauna cu bună-credinţă.5

Numai oamenii liberi sunt foarte folositori unii altora şi simt legaţi între ei de cea mai strânsă
legătură de prietenie.6

Este îngăduit oricui, după dreptul suprem al naturii, să facă ce socoteşte că este în folosul său.7

Bento îşi închise carneţelul, se ridică în picioare şi se îndreptă spre casă, pe străzile pustii, pentru
a-şi lua lucrurile. Dintr-odată, o voce îndurerată din spatele său strigă:

— Baruch Spinoza! Baruch Spinoza!

Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, ed. cit., p. 179

Ibid., p. 163

Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit., p. 236

Ibid., p. 231

Ibid., p. 233

Ibid., p. 232

7
Ibid., p. 237
Capitolul douăzeci şi doi
Berlin — 1922

Berlinul, în prima zi de primăvară, era aşa cum şi-l amintea Alfred după şederea scurtă din iarna
lui 1919. Sub un cer de granit, cu vânturi reci, muşcătoare şi o ploaie slabă neîntreruptă, ce nu
părea să atingă solul, negustorii neînduplecaţi, înfofoliţi în mai multe rânduri de haine, stăteau în
magazinele lor neîncălzite. Bulevardul Unter den Linden era pustiu, dar păzit de soldaţi la
fiecare colţ de stradă. Berlinul era periculos: demonstraţiile politice violente şi asasinatele
comuniştilor şi social-demo-craţilor erau la ordinea zilei.

Cu patru ani în urmă, la sfârşitul ultimei lor întâlniri, Friedrich scrisese „Spitalul Charité, Berlin"
pe biletul pe care Alfred îl rupsese şi aruncase, întorcându-se după câteva minute pentru a
strânge bucăţile împrăştiate. Apropiindu-se de un soldat, Alfred îi ceru indicaţii pentru a ajunge
la spital. Acesta îl cercetă pe Alfred din cap până în picioare şi mormăi:

— Votul dumneavoastră?

Nedumerit, Alfred bâigui:

— Poftim?

— Cu cine aţi votat?

— O. Alfred se dumiri: Am să vă spun cu cine voi vota la alegerile viitoare: cu Adolf Hitler şi
platforma anti-iu-deo-bolşevică a NSDAP.

— Nu cunosc niciun Hitler, replică soldatul, şi n-am auzit niciodată de NSDAP. Dar îmi place
platforma. Charité n-aveţi cum să nu-1 găsiţi, e cel mai mare spital din Berlin. Arătă spre o stradă
aflată la stânga sa. Tot înainte pe strada asta.

— Vă mulţumesc frumos. Şi, domnule, ţineţi minte numele lui Hitler. Veţi vota pentru Adolf
Hitler cât de curând.

Funcţionarul de la recepţie recunoscu imediat numele lui Friedrich Pfister.

— A, da, Herr Doktor Pfister lucrează în secţia pentru pacienţi cu tulburări nervoase şi mintale
trataţi în regim ambulatoriu. Luaţi-o pe holul din dreapta, ieşiţi afară şi apoi drept înainte până la
clădirea următoare.

Zona de primiri din cealaltă clădire era atât de aglomerată de bărbaţi de vârstă medie ce purtau
încă paltoane gri, militare, că lui Alfred îi trebuiră cincisprezece minute pentru a-şi croi drum
până la ghişeu, unde îi atrase atenţia, cu mult efort, unei dudui chinuite, zâmbindu-i politicos şi
spunând:
— Vă rog, vă rog, sunt un prieten apropiat al doctorului Pfister. Vă asigur că va dori să mă
primească.

Ea îl privi drept în ochi. Alfred era un bărbat tânăr şi chipeş.

— Numele dumneavoastră?

— Alfred Rosenberg.

— De îndată ce îşi va încheia şedinţa, îi voi spune că sunteţi aici. Douăzeci de minute mai
târziu, ea îi zâmbi cald lui Alfred şi îi făcu semn să o urmeze într-un birou mare. Purtând o
oglindă frontală, un halat alb cu buzunarele pline până la refuz cu o lanternă, un stilou, un
oftalmo-scop, spatule de lemn şi un stetoscop, Friedrich îl aştepta.

— Alfred, ce surpriză! O surpriză plăcută. Nu credeam să te mai văd vreodată. Ce mai faci? Ce
ai mai făcut de când ne-am văzut în Estonia? Ce te aduce la Berlin? Sau locuieşti aici? După cum
vezi, te înnebunesc cu întrebări, când ştiu că nu am timp să aud răspunsurile. Clinica
este aglomerată, ca de obicei, dar termin pe la şapte şi jumătate — vei fi liber atunci?

— Absolut. Sunt doar în trecere prin Berlin. M-am gândit să încerc să te văd, spuse Alfred,
dojenindu-se în tăcere: De ce nu-i spui adevăratul motiv pentru care eşti aici?

— Bine, bine. Luăm cina şi povestim. Mi-ar face plăcere.

— Şi mie.

— Ne vedem la recepţie la 7:30.

Alfred îşi petrecu după-amiaza târându-se prin oraş şi comparând străzile ponosite ale Berlinului
cu bulevardele opulente şi strălucitoare ale Parisului. Când se făcu prea frig, mai pierdu vremea
prin cele mai calde camere ale muzeelor neîncălzite. La ora 7 reveni în sala de aşteptare a
spitalului, care era acum aproape goală. Friedrich sosi la 7:30 fix şi îl conduse pe Alfred în sala
de mese a medicilor, o încăpere mare, fără ferestre, cu miros de varză acră şi mulţi chelneri care
goneau pentru a-şi servi clienţii îmbrăcaţi în alb.

— Vezi tu, Alfred, e la fel ca în toată Germania: multe mese, mulţi servitori, dar puţină
mâncare.

Cina de la spital, invariabil o masă rece, consta în felii subţiri de bierwurst, leberwurst, brânză de
ţară Limburg, cartofi fierţi reci, varză acră şi murături. Friedrich se scuză:

— îmi pare rău că nu-ţi pot oferi mai mult. Sper că ai luat o masă caldă astăzi...

Alfred dădu din cap.

— Cârnaţi pe tren. N-au fost răi.


— Putem aştepta desertul. L-am rugat pe bucătar să facă ceva special — fiul său îmi e pacient
şi îmi găteşte adesea bunătăţi. Aşa... Friedrich se lăsă pe spate şi răsuflă, în mod evident, epuizat.
în sfârşit ne putem relaxa şi povesti. în primul rând, să-ţi spun despre fratele tău. Eugen tocmai
mi-a scris întrebându-mă dacă am primit veşti de la tine. Ne-am văzut destul de des în Berlin,
dar acum şase luni s-a mutat la Bruxelles pentru a ocupa un post bun la o bancă belgiană.
Tuberculoza sa continuă să fie în remisiune.

— O, nu se poate! gemu Alfred.

— Ce este? Remisiunea e o veste bună.

— Da, desigur. Mă refeream la Bruxelles. Dacă aş fi ştiut... Tocmai am petrecut o zi acolo.

— Dar de unde să fi ştiut? Toate Germania e dezorganizată. Eugen mi-a scris că habar n-are
unde locuieşti. Sau în ce condiţii. Tot ce i-am putut spune în urma întâlnirii noastre de la Reval a
fost că sperai să ajungi în Germania. Dacă doreşti, pot face pe intermediarul, dându-vă fiecăruia
adresa celuilalt.

— Da, aş dori să-i scriu.

îţi voi da adresa după cină — e la mine în cameră. Dar ce ai făcut la Bruxelles?

— Preferi versiunea lungă sau pe cea scurtă?

— Varianta lungă. Am timp berechet.

— Dar trebuie să fii obosit. N-ai ascultat toată ziua oameni? Când ai început azi-dimineaţă?

— Lucrez de la şapte. Dar discuţiile cu pacienţii sunt altceva decât discuţia cu tine. Tu şi
Eugen sunteţi tot ce mi-a mai rămas din viaţa mea în Estonia — eram doar un copil şi, după cum
îţi aminteşti, tatăl meu a murit chiar înainte de ultima noastră întâlnire. Mama a murit acum doi
ani. Preţuiesc trecutul - poate într-o măsură exagerată. Şi regret profund că ultima dată nu ne-am
despărţit în termeni prea buni — din cauza nechibzuinţei mele. Aşadar, versiunea lungă, te rog.

Alfred vorbi cu plăcere despre viaţa sa din ultimii trei ani. Nu, era mai mult decât plăcere: o
căldură îi pătrunse în corp în timp ce vorbea, o căldură provocată de faptul că povestea despre
viaţa sa cuiva care dorea cu adevărat să asculte. Vorbi despre fuga din Reval cu ultimul tren spre
Berlin, despre camionul de vite cu care călătorise până la München, întâlnirea întâmplătoare cu
Dietrich Eckart, slujba de redactor la ziar, aderarea la NSDAP, relaţia pătimaşă cu Hitler. Vorbi
despre realizări notabile — scrisese Urma evreului... şi, în anul precedent, publicase Protocoalele
înţelepţilor Sionului.

Protocoalele înţelepţilor Sionului fu titlul care ü atrase atenţia lui Friedrich. Cu doar câteva
săptămâni înainte, Friedrich auzise despre acest document în timpul prezentării unui eminent
istoric de la Societatea Psihanalitică din Berlin, având ca subiect nevoia dintotdeauna a omului
de a găsi un ţap ispăşitor. Aflase că Protocoalele înţelepţilor Sionului era cunoscută ca o colecţie
de discursuri ţinute în 1897 la Primul Congres Sionist de la Basel, dând în vileag o conspiraţie
evreiască internaţională menită să submineze instituţiile creştine, să înfăptuiască Revoluţia Rusă
şi să deschidă calea pentru dominarea evreiască a lumii. Vorbitorul de la conferinţa psihanalitică
spusese că Protocoalele... fuseseră recent republicate în întregime de către un ziar lipsit de
scrupule din München, în ciuda faptului că mai multe importante instituţii ştiinţifice
demonstraseră în mod convingător că nu erau decât o înşelătorie. Ştiuse Alfred că erau o
înşelătorie? se întrebă Friedrich. Le-ar fi publicat oricum? Dar nu spuse nimic. în ultimii trei ani
de psihanaliză intensivă, Friedrich învăţase să asculte şi, de asemenea, să gândească înainte de a
vorbi.

— Starea de sănătate a lui Eckart se deteriorează, continuă Alfred, revenind la ambiţiile pe care
le nutrea. Sunt trist, căci a fost un mentor minunat, dar, în acelaşi timp, ştiu că pensionarea sa
iminentă îmi va deschide calea pentru a deveni redactor-şef al ziarului partidului
Naţional Socialist, Vôlkischer Beobachter. Hitler însuşi mi-a spus că sunt, evident, cel mai bun
candidat. Ziarul e tot mai viguros şi, în curând, va deveni cotidian. Mai mult, sper ca poziţia mea
editorială, dublată de apropierea de Hitler, să-mi aducă, în cele din urmă, o poziţie importantă în
partid.

Alfred îşi încheie povestea divulgând un mare secret:

— Acum plănuiesc o carte cu adevărat importantă, pe care o voi intitula Mitul secolului XX.
Sper că îi va lămuri pe toţi cei care se gândesc la amploarea ameninţării evreieşti la adresa
civilizaţiei occidentale. îmi va lua mulţi ani s-o scriu, dar mă aştept ca, în cele din urmă, să
fie succesoarea măreţei cărţi Fundamentele secolului al XlX-lea a lui Houston Stewart
Chamberlain. Aşadar, aceasta este povestea mea, până în 1922.

— Alfred, sunt impresionat de cât de multe ai realizat într-un timp atât de scurt. Dar n-ai
terminat. Vorbeşte-mi despre prezent. Ce-ai făcut la Bruxelles?

— A, da. Ţi-am spus tot, mai puţin ce m-ai întrebat. Alfred îi descrise apoi detaliat călătoria sa
la Paris, în Belgia şi Olanda. Dintr-un motiv pe care nu-1 înţelegea, omise să menţioneze vizita la
Muzeul Spinoza din Rijnsburg.

— Trei ani foarte plini, Alfred! Trebuie să fii mândru de ceea ce ai realizat. Sunt onorat că ai
avut încredere în mine. Am o bănuială că nu ai mai împărtăşit nimănui aceste lucruri, mai ales
aspiraţiile tale. Corect?

— Corect. Ai foarte mare dreptate. N-am mai vorbit aşa despre mine de la ultima noastră
discuţie. Tu ai ceva, Friedrich, care mă face să mă deschid. Alfred se simţea înclinat să-i spună
lui Friedrich că dorea să schimbe unele aspecte fundamentale ale personalităţii sale, când
apăru bucătarul cu porţii calde, generoase, de Linzer Torte.

— Proaspăt coaptă pentru dumneavoastră şi invitatul dumneavoastră, Dr. Pfister.

— Ce drăguţ din partea ta, Herr Steiner. Şi băiatul dumitale, Hans? Cum a fost săptămâna
aceasta?
— Ziua e mai bine, dar coşmarurile continuă să fie îngrozitoare. Aproape în fiecare noapte îl
aud ţipând. Coşmarurile lui au devenit coşmarurile mele.

— Coşmarurile sunt normale pentru starea lui. Aveţi răbdare, vor dispărea, Herr Steiner.
întotdeauna dispar.

— Ce are fiul său? întrebă Alfred după ce bucătarul plecă.

— Nu-ţi pot vorbi despre un pacient, Alfred — confidenţialitatea medic-pacient. Dar pot să-ţi
spun doar atât: îţi aminteşti mulţimea de bărbaţi pe care ai văzut-o în sala de aşteptare? Toţi,
absolut toţi, sunt afectaţi de acelaşi lucru — sunt şocaţi de bombe. Şi lucrurile stau la fel în toate
sălile de aşteptare ale secţiilor pentru tulburări nervoase din toate spitalele germane. Toţi suferă
foarte mult: sunt iritabili, incapabili să se concentreze, victime ale unor crize teribile de anxietate
şi depresie. Nu încetează să-şi retrăiască trauma. în timpul zilei, imagini terifiante le pătrund în
minte. în timpul nopţii, în coşmaruri, îşi văd camarazii spulberaţi şi propria moarte apropiindu-
se. Deşi se simt norocoşi că au scăpat cu viaţă, toţi suferă de vina supravieţuitorului — vina că ei
au scăpat, în timp ce atâţia alţii au pierit. Se gândesc la ce ar fi putut face pentru a-şi salva
camarazii căzuţi, la cum ar fi putut muri în locul lor. în loc să se simtă mândri, mulţi se simt
ca nişte laşi. Este o problemă uriaşă, Alfred. Vorbesc despre o întreagă generaţie de bărbaţi
germani afectaţi. Şi, bineînţeles, la asta se adaugă şi durerea familiilor lor. Am pierdut trei
milioane de oameni în război, şi aproape fiecare familie din Germania a pierdut un fiu sau un
tată.

— Iar toată această situaţie, adăugă Alfred imediat, este probabil agravată de tragedia
satanicului Tratat de la Versailles, care a făcut ca suferinţa lor să fie fără rost.

Friedrich remarcă cu câtă abilitate deturnase Alfred discuţia spre cunoştinţele sale politice, dar
ignoră acest lucru.

— O speculaţie interesantă, Alfred. Pentru a vorbi despre ea, ar trebui să ştim ce se întâmplă în
sălile de aşteptare din spitalele militare din Paris şi Londra. Te afli într-o poziţie foarte bună
pentru a cerceta această problemă pentru ziar şi, sincer, mi-aş dori să scrii despre asta. Orice fel
de publicitate făcută nouă ne-ar ajuta. Germania trebuie să ia problema mai în serios. Avem
nevoie de mai multe resurse.

— Ai cuvântul meu. Voi scrie un articol de îndată ce mă întorc.

în timp ce-şi savurau încet feliile de Linzer Torte, Alfred i se adresă lui Friedrich.

— Deci, ţi-ai încheiat pregătirea?

— Da, cea mai mare parte a pregătirii formale. Dar psihiatria este un domeniu ciudat, deoarece,
spre deosebire de orice alt domeniu al medicinii, nu termini niciodată cu adevărat. Cel mai de
preţ instrument eşti tu însuţi, iar efortul de a te înţelege pe tine e nesfârşit. încă învăţ. Dacă
observi ceva care m-ar putea ajuta să aflu mai multe despre mine, te rog nu ezita să-mi spui.
— Nu-mi dau seama. Ce aş putea observa? Ce aş putea să-ţi spun?

— Orice observi. Poate mă surprinzi privindu-te într-un mod ciudat, sau întrerupându-te, sau
folosind un cuvânt nepotrivit. Poate te înţeleg greşit sau pun întrebări stângace sau iritante...
orice. Vorbesc serios, Alfred. Vreau să ştiu.

Alfred rămase fără cuvinte, aproape destabilizat. Se întâmplase din nou. Intrase din nou în lumea
ciudată a lui Friedrich, cu reguli total diferite de conversaţie — o lume pe care n-o mai întâlnise
nicăieri.

— Aşadar, continuă Friedrich, ai spus că ai fost la Amsterdam şi că trebuie să te întorci la


München. Dar Berlinul nu e tocmai în drum.

Căutând în buzunarul paltonului, Alfred scoase Tratatul teologico-politic al lui Spinoza.

— O călătorie lungă cu trenul a fost prilejul perfect pentru a citi asta, spuse arătându-i cartea
lui Friedrich. Am terminat-o pe tren. Ai avut mare dreptate să mi-o recomanzi.

— Sunt impresionat, Alfred. Eşti un adevărat savant. Nu sunt prea mulţi ca tine. în afară de
filosofii profesionişti, foarte puţini oameni citesc Spinoza după terminarea studiilor universitare.
Crezusem că, de acum, dată fiind noua ta carieră şi toate evenimentele cutremurătoare
din Europa, ai uitat cu totul de bătrânul Benedictus. Spune-mi, ce crezi despre carte?

— Lucidă, curajoasă, inteligentă. Este o critică devastatoare a iudaismului şi a creştinătăţii —


sau, după cum spune prietenul meu Hitler, a „întregii escrocherii religioase". Eu pun însă la
îndoială opiniile politice ale lui Spinoza. Nu există niciun dubiu că este naiv atunci când susţine
democraţia şi libertatea individuală. Este suficient să vezi unde ne-au adus aceste idei în
Germania de azi. Aproape că pare să pledeze pentru un sistem american, şi ştim cu toţii spre ce
se îndreaptă America — un dezastru mulatru.

Alfred se opri şi cei doi bărbaţi luară ultimele îmbucături de Linzer Torte, un adevărat lux în
acele vremuri de sărăcie.

— Spune-mi mai multe despre Etica, reluă el. Aceasta a fost cartea care i-a oferit lui Goethe
atâta linişte şi viziune, cartea pe care a purtat-o în buzunar mai bine de un an. îţi aminteşti că te-
ai oferit să-mi fi ghid, să mă ajuţi să învăţ cum s-o citesc?

— îmi amintesc, şi oferta rămâne valabilă. Sper să mă descurc, pentru că mi-am umplut mintea
cu idei importante şi mai puţin importante din profesia mea. Nu m-am mai gândit la Spinoza de
când ne-am văzut. De unde să încep? Friedrich închise ochii. Mă transpun în zilele de
la universitate şi ascult prelegerile profesorului meu de filosofie. Mi-1 amintesc spunând că
Spinoza a fost o figură impunătoare în istoria intelectuală. Că a fost un om singuratic,
excomunicat de evrei, ale cărui cărţi au fost interzise de către creştini, şi care a schimbat lumea.
El susţinea că Spinoza a inaugurat epoca modernă, că Iluminismul şi dezvoltarea ştiinţelor naturii
au început cu el. Unii consideră că Spinoza a fost primul occidental care a trăit făţiş fără nicio
afiliere religioasă. îmi amintesc că tatăl tău dispreţuia în mod public biserica. Eugen mi-a spus
că refuza să pună piciorul în biserică, chiar şi de Paşti sau de Crăciun. E-adevărat?

Se uită în ochii lui Alfred, iar acesta aprobă:

— Adevărat.

— Prin urmare, în multe privinţe tatăl tău îi era îndatorat lui Spinoza. înainte de Spinoza, o
astfel de opoziţie făţişă faţă de religie ar fi fost de neconceput. Ai intuit bine rolul său în naşterea
democraţiei în America. Declaraţia de independenţă americană se bazează pe ideile filosofului
britanic John Locke, care a fost la rândul său inspirat de ideile lui Spinoza. Să vedem. Ce
altceva? A, îmi amintesc că profesorul meu de filosofie sublinia în mod special aderarea lui
Spinoza la imanenţă. Ştii ce înseamnă asta?

Alfred păru încurcat şi îşi mişcă mâinile întrebător.

— E opusul transcendenţei. E vorba de ideea că această existenţă lumească este singura care
există, că legile naturii guvernează totul şi că Dumnezeu este în întregime echivalent cu Natura.
Negarea de către Spinoza a oricărei vieţi de apoi a fost de o importanţă colosală pentru filo-sofia
ce a urmat, pentru că însemna că toată etica, toate codurile legate de semnificaţia vieţii şi de
comportament trebuie să înceapă cu această lume şi cu această existenţă.

Friedrich se opri.

— Cam asta-mi vine în minte... O, da, încă ceva. Profesorul meu susţinea că Spinoza a fost cel
mai inteligent om care a trăit vreodată pe pământ.

— înţeleg această afirmaţie. Indiferent dacă eşti de acord cu el sau nu, este în mod clar genial.
Sunt sigur că Goethe şi Hegel, şi toţi marii noştri gânditori şi-au dat seama de asta.

Şi totuşi, cum au putut să vină asemenea idei de la un evreu ? ar fi vrut Alfred să adauge, dar se
abţinu. Probabil că amândoi aveau grijă să evite subiectul care crease atâta animozitate la ultima
lor întâlnire.

— Deci, Alfred, mai ai exemplarul din Etica?

Bucătarul se opri la masă şi le servi ceai.

— Vă reţinem? întrebă Friedrich după ce se uită în jur şi observă că el şi Alfred erau singurii
meseni rămaşi.

— Nu, nu, dr. Pfister. Am multe de făcut. Voi mai fi aici câteva ore bune.

După ce plecă bucătarul, Alfred spuse:

— Mai am Etica, dar nu am mai deschis-o de ani de zile.

Suflând în ceai şi luând o înghiţitură, Friedrich i se


adresă lui Alfred.

— Cred că a sosit momentul s-o citeşti. Este o lectură dificilă. Am urmat un curs de un an
despre ea şi adesea petreceam câte o oră discutând despre o singură pagină. Sfatul meu este să nu
te grăbeşti. Este nespus de stufoasă şi atinge aproape toate marile subiecte ale filosofiei
— virtutea, libertatea şi determinismul, natura lui Dumnezeu, binele şi răul, identitatea personală,
raportul minte-corp. Poate că doar Republica lui Platon mai oferă un orizont atât de larg.

Friedrich privi din nou restaurantul gol.

— Cu toate asigurările politicoase ale lui Herr Steiner, mă tem că-1 reţinem. Să mergem în
camera mea, unde îmi voi împrospăta memoria trecând rapid în revistă notiţele despre Spinoza şi
îţi voi da adresa lui Eugen.

Camera lui Friedrich din internatul pentru medici era spartană, având doar o bibliotecă, un birou,
un scaun şi un pat atent făcut. Oferindu-i scaunul lui Alfred, Friedrich îi dădu exemplarul său din
Etica pentru a-1 răsfoi, în timp ce el şedea pe pat frunzărind un dosar vechi cu notiţe. După zece
minute, începu:

— Deci, câteva comentarii generale. în primul rând — e important —, nu te lăsa descurajat de


stilul geometric. Nu cred că există cititor care să-l fi găsit vreodată agreabil. Seamănă cu Euclid,
cu definiţii precise, axiome, propoziţii, dovezi şi corolare. E al naibii de greu de citit şi nimeni
nu ştie de ce a ales să scrie în această manieră. îmi amintesc cum spuneai că ai renunţat pentru că
ţi se părea de nepătruns, însă îţi recomand insistent să n-o abandonezi. Profesorul meu avea
îndoieli că Spinoza chiar gândea aşa, considerându-1, mai degrabă, un procedeu
pedagogic superior. Poate i s-a părut cel mai natural mod de prezentare a ideii sale fundamentale
că nimic nu este întâmplător, că totul în Natură este ordonat, uşor de înţeles şi forţat de alte cauze
să fie exact ceea ce este. Sau poate a dorit ca logica să domnească, ca el să devină
complet invizibil, iar concluziile sale să fie apărate de logică, nu

de recursul la retorică sau autoritate, şi acestea să nu fie prejudiciate de trecutul său evreiesc. A
vrut ca lucrarea să fie judecată aşa cum este judecat un text matematic — doar prin prisma logicii
metodei sale.

Friedrich luă înapoi cartea de la Alfred şi frunzări paginile.

— Are cinci părţi, preciză el. „Despre Dumnezeu", „Despre natura şi originea sufletului",
„Despre originea şi natura afectelor", „Despre sclavia omului", „Despre libertatea omului". Cel
de-al patrulea capitol, „Despre sclavia omului", mă interesează cel mai mult, deoarece e cel mai
relevant pentru domeniul meu. Am spus mai devreme că nu m-am mai gândit la el de când ne-
am întâlnit ultima oară, dar acum, că vorbim, îmi dau seama că nu e adevărat. Citind sau
ascultând prelegeri de psihiatrie, m-am gândit adesea la influenţa, în general nerecunoscută, a lui
Spinoza în domeniul meu, psihiatria. Şi cea de-a cincea parte, „Despre puterea intelectului
sau despre libertatea omului", este relevantă pentru munca mea şi ar trebui să te intereseze şi pe
tine. Cred că această parte a fost cea mai benefică pentru Goethe. Acum, câteva gânduri despre
primele două părţi, Friedrich se uită la ceas. Pentru mine, sunt cele mai dificile şi mai
confuze capitole şi n-am reuşit niciodată să înţeleg toate conceptele. Ideea principală este că totul
în univers este o singură substanţă veşnică, Natura sau Dumnezeu. Nu uita că el foloseşte cei doi
termeni într-un mod interşanjabil.

— Referirile la Dumnezeu umplu fiecare pagină? întrebă Alfred. Nu credeam că e credincios.

— Subiectul e controversat. Mulţi îl consideră panteist. Profesorul meu prefera să-l numească
un ateu prefăcut, care foloseşte în mod repetat termenul de „Dumnezeu" pentru a-i încuraja pe
cititorii din secolul al XVII-lea să continue să citească. Şi pentru a împiedica arderea cărţilor sale
şi chiar a propriei persoane. Cu siguranţă, nu foloseşte cuvântul „Dumnezeu" în sens
convenţional. El condamnă naivitatea pretenţiei că oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu. Undeva, cred că în corespondenţa sa, chiar spune că dacă triunghiurile ar gândi,
şi-ar crea un dumnezeu triunghiular. Toate variantele antropomorfe ale lui Dumnezeu sunt doar
invenţii superstiţioase. Pentru Spinoza, Natura şi Dumnezeu sunt sinonime; s-ar putea spune că îl
naturalizează pe Dumnezeu.

— Până acum, nu am auzit nimic despre etică.

— Ai răbdare până la capitolele patru şi cinci. Pentru început, el demonstrează că trăim într-o
lume deterministă înţesată de obstacole în calea bunăstării noastre. Tot ce se întâmplă este
rezultatul legilor imuabile ale naturii, iar noi suntem parte a naturii, supuşi acestor legi
deterministe, în plus, natura este de o complexitate infinită. Aşa cum spune el, natura are un
număr infinit de moduri sau atribute, dar noi, oamenii, putem percepe doar două dintre ele,
gândirea şi esenţa materială.

Alfred mai puse câteva întrebări despre Etica, dar Friedrich observă că făcea un efort să continue
conversaţia. Alegând momentul cu grijă, Friedrich riscă o observaţie:

— Alfred, e minunat să-mi amintesc şi să discut cu tine despre Spinoza. Dar vreau să fiu sigur
că n-am pierdut ceva din vedere. Ca terapeut, am învăţat să acord atenţie bănuielilor care îmi trec
prin minte şi am o bănuială în ceea ce te priveşte.

Sprâncenele lui Alfred se ridicară. El rămase în expectativă.

— Am o bănuială că n-ai venit doar să discuţi despre Spinoza, ci şi din alte motive.

Spune-i adevărul, îşi zise Alfred. Spune-i despre senzaţia de constrângere. Despre greutatea de a
dormi. Despre faptul că te simţi neiubit. Despre faptul că întotdeauna eşti un străin, o persoană
care mai degrabă nu aparţine niciunui loc. în schimb, răspunse:

— Nu, a fost minunat să te văd, să povestim, să aflu mai multe despre Spinoza — în fond, cât
de des dai peste un profesor care să predea Spinoza? Unde mai pui că am acum şi un subiect bun
pentru ziar. Dacă îmi poţi pune la dispoziţie nişte literatură medicală despre cei şocaţi de bombe,
voi scrie articolul pe tren, în drum spre München, şi îl voi publica în numărul de săptămâna
viitoare. Ţi-1 voi trimite.
Friedrich se îndreptă spre birou şi frunzări prin câteva reviste.

— Iată un articol bun în Revista de boli nervoase. Ia-o cu tine şi trimite-mi-o prin poştă când
nu mai ai nevoie de ea. Uite şi adresa lui Eugen.

în timp ce Alfred se ridica încet şi fără tragere de inimă, Friedrich hotărî să mai încerce ceva — o
altă tehnică pe care o învăţase de la propriul său psihanalist şi pe care o folosise şi el adesea cu
pacienţii. Rareori dăduse greş.

— Aşteaptă un moment, Alfred. Am o ultimă întrebare. Te rog să-ţi imaginezi ceva. închide
ochii şi imaginează-ţi că pleci de la mine. Imaginează-ţi cum laşi în urmă discuţia noastră şi apoi
imaginează-ţi lunga călătorie cu trenul până la München. Fă-mi un semn când apar imaginile.

Alfred închise ochii şi în curând dădu din cap că e gata.

— Acum, uite ce vreau să faci. Gândeşte-te la discuţia noastră din această seară şi pune-ţi
următoarele întrebări: N-am niciun regret cu privire la discuţia mea cu Friedrich? Au existat
probleme importante pe care nu le-am discutat?

Alfred ţinu ochii închişi şi, după o lungă tăcere, dădu încet din cap.

— Ei bine, ar fi ceva...

Capitolul douăzeci şi trei

Amsterdam — 27 iulie 1656

Bento se întoarse auzindu-se strigat şi văzu un Franco răvăşit, înlăcrimat, care se aruncă în
genunchi imediat şi se plecă până ce fruntea îi atinse pământul.

— Franco? Ce faci aici? Şi ce cauţi pe jos?

— Am vrut să te văd, să te avertizez, să-ţi cer iertare. Te rog, iartă-mă. Te rog, lasă-mă să-ţi
explic.

— Franco, ridică-te. E periculos să fii văzut vorbind cu mine. Mă îndrept spre casă. Urmează-
mă la distanţă şi apoi intră fără să baţi la uşă. Dar mai întâi asigură-te că nu eşti văzut.

Câteva minute mai târziu, în camera de studiu a lui Bento, Franco continuă cu glas tremurător:

— Tocmai ce vin de la sinagogă. Rabinii te-au blestemat. Răi... au fost răi. Am înţeles totul
pentru că au tradus în portugheză — nu mi-am imaginat niciodată că vor fi atât de răi. Au
poruncit ca nimeni să nu vorbească cu tine sau să te privească sau...

— De aceea ţi-am spus că e periculos să fii văzut cu mine.

— Ai aflat deja? Cum e posibil? Tocmai vin de la sinagogă. Am fugit imediat după slujbă.
— Ştiam că se va întâmpla. Era predestinat.

— Dar tu eşti un om bun. Te-ai oferit să mă ajuţi. M-ai ajutat. Şi uite ce ţi-au făcut. Totul e din
vina mea.

Franco căzu din nou în genunchi, luă mâna lui Bento şi şi-o apăsă pe frunte.

— Aceasta este o răstignire, iar eu sunt Iuda. Te-am trădat.

Bento îşi eliberă mâna şi o puse pe capul lui Franco pentru un moment.

— Te rog, ridică-te. Trebuie să-ţi spun ceva. în primul rând, trebuie să ştii că nu este vina ta. Ei
au căutat un motiv.

— Nu, sunt lucruri pe care nu le ştii. E timpul, trebuie să mărturisesc. Noi te-am trădat, Jacob
şi cu mine. Ne-am dus la parnassim şi Jacob le-a povestit tot ce ne ne-ai spus. Şi n-am făcut
nimic să-l opresc. Am stat acolo, pur şi simplu, dând din cap, cât timp a vorbit. Şi fiecare
încuviinţare era un cui bătut în crucea ta. Dar a trebuit să fac asta. N-am avut de ales... Crede-mă,
n-am avut de ales.

— întotdeauna există posibilitatea de a alege, Franco.

— Sună bine, dar nu e adevărat. în viaţa reală e mult mai complicat de-atât.

Uimit, Bento se uită lung la Franco. Era un Franco oarecum diferit.

— De ce nu e adevărat?

— Ce se întâmplă dacă ai doar două alternative şi ambele aduc moartea?

— Moartea?

Franco evită privirea lui Bento.

— Numele de Duarte Rodriguez îţi spune ceva?

Bento dădu din cap.

— E omul care a încercat să-mi jefuiască familia. Omul care n-are nevoie de blestemul
rabinului pentru a mă urî.

— Este unchiul meu.

— Da, ştiu asta, Franco. Rabinul Mortera mi-a spus ieri.

— Ţi-a spus că unchiul meu mi-a oferit două opţiuni? Dacă eram de acord să te trădez, m-ar fi
salvat din Portugalia şi, apoi, după ce-mi îndeplineam promisiunea, avea să trimită imediat un
vas spre Portugalia pentru a le salva pe mama, sora şi mătuşa mea, mama lui Jacob. Acestea
se ascund, fiind în mare pericol din cauza Inchiziţiei. Dacă refuzam, le-ar fi abandonat în
Portugalia.

— înţeleg. Ai făcut alegerea corectă. Ţi-ai salvat familia.

— Chiar şi aşa, asta nu-mi şterge ruşinea. Am de gând să merg din nou la parnassim de îndată
ce familia mea va fi în siguranţă şi să mărturisesc că noi te-am provocat să spui lucrurile pe care
le-ai spus.

— Nu, să nu faci asta, Franco. Cel mai bun lucru pe care-1 poţi face pentru mine acum este să
taci.

— Să tac?

— Este cel mai bun lucru pentru mine, pentru noi toţi.

— De ce este cel mai bun? Te-am păcălit să spui ceea ce ai spus.

— Nu-i adevărat. Am spus de bunăvoie ce am spus.

— Nu, eşti blând cu mine, ca să-mi alini suferinţa. Eu rămân vinovat. Totul a fost o
prefăcătorie, am planificat totul. Am păcătuit. Te-am înşelat. Ţi-am făcut mult rău.

— Franco, nu m-ai înşelat. Ştiam că o să depui mărturie împotriva mea. Intenţionat am vorbit
nechibzuit. Am vrut să depui mărturie. Eu sunt cel vinovat de înşelătorie.

— Tu?

— Da, am profitat de tine. Mai rău, am făcut asta bănuind că noi doi gândim la fel.

— Ai înţeles corect. Dar faptul că gândim la fel îmi sporeşte vina. Când Jacob a repetat opiniile
tale în faţa parnassim-u\ui, am tăcut, deşi ar fi trebuit să strig din toţi bojocii: „Sunt de acord cu
Baruch Spinoza. Opiniile lui sunt şi opiniile mele."

— Dacă ai fi făcut asta, ai fi avut parte de ce-i mai rău. Unchiul tău s-ar fi răzbunat, familia ta
ar fi fost în pericol, eu tot aş fi fost excomunicat, iar parnassim-ul te-ar fi excomunicat şi pe tine.

— Baruch Spinoza...

— Te rog, sunt Bento de-acum. Baruch Spinoza nu mai există.

— Bine, Bento. Bento Spinoza, eşti o enigmă. Nimic din ceea ce s-a întâmplat azi nu are sens.
Răspunde-mi la o întrebare simplă: dacă doreai să părăseşti această comunitate, de ce nu ai plecat
de bunăvoie? De ce să atragi atâta ocară şi nenorocire asupra ta? De ce nu te-ai mutat? De ce nu
ai mers în altă parte?

— Unde? Arăt a olandez? Un evreu nu poate să dispară pur şi simplu. Şi gândeşte-te la fratele
şi sora mea. Gân-deşte-te ce greu ar fi să-i părăsesc şi apoi să mă hotărăsc, iarăşi şi iarăşi, să stau
departe de ei. E mai bine aşa. Mai bine şi pentru familia mea. Acum nu mai trebuie să aleagă,
iarăşi şi iarăşi, să nu vorbească cu fratele lor. Cherem-u\ rabinului decide în locul meu şi al lor o
dată pentru totdeauna.

— Deci susţii că e mai bine să-ţi încredinţezi soarta altora. E mai bine să nu alegi, ci să-i
forţezi pe alţii să aleagă în locul tău? N-ai spus mai înainte că întotdeauna există posibilitatea de
a alege?

Zdruncinat, Bento îl privi din nou pe acest Franco diferit, un Franco atent şi direct, un Franco
care nu mai avea nimic din acel Franco timid şi caraghios de la întâlnirile anterioare.

— E mult adevăr în ceea ce spui. Cum ai ajuns să gândeşti aşa?

— Tatăl meu, care a fost ars de Inchiziţie, era un om înţelept. înainte de a fi forţat să se
convertească, a fost principalul rabin şi sfătuitor al comunităţii noastre. Chiar şi după ce am
devenit cu toţii creştini, localnicii au continuat să-l viziteze pentru a discuta probleme
importante de viaţă. I-am stat adesea alături şi am învăţat multe despre vinovăţie şi ruşine, despre
alegere şi durere.

— Tu, fiul unui rabin înţelept? Deci la întâlnirile noastre cu Jacob ţi-ai ascuns cunoştinţele şi
adevăratele gânduri. Când vorbeam despre cuvintele Torei mimai ignoranţa.

Franco plecă fruntea şi încuviinţă.

— Recunosc că am jucat un rol fals. Dar chiar sunt ignorant în chestiunile evreieşti. Tatăl meu,
în înţelepciunea sa şi din dragoste pentru mine, a dorit ca eu să nu fiu educat în tradiţia noastră.
Ca să rămânem în viaţă, trebuia să fim creştini. în mod intenţionat, el nu m-a învăţat nimic din
limba sau obiceiurile evreieşti, pentru că inchizitorii vicleni erau foarte pricepuţi în a
detecta orice urmă de idee evreiască.

— Şi izbucnirea ta despre nebunia religiilor? Şi asta a fost tot o prefăcătorie?

— Deloc! într-adevăr, planul lui Jacob era ca eu să-mi exprim marile îndoieli religioase cu
scopul de a-ţi dezlega limba. Dar rolul a fost prea uşor — niciun actor nu a primit vreodată un rol
mai uşor. De fapt, Bento, a fost o mare uşurare să rostesc acele cuvinte. Până atunci îmi
ascunsesem mereu sentimentele. Cu cât am fost forţat să învăţ mai multă dogmă creştină şi
poveşti despre minuni, cu atât mi-am dat seama că ambele credinţe, creştină şi evreiască, se
bazează pe fantezii copilăreşti, supranaturale. Dar n-am putut niciodată să-i spun asta tatălui
meu. Nu l-am putut răni atât de rău. Apoi, el a fost ucis pentru că ascundea pagini din Tora,
despre care credea că ar conţine chiar cuvintele lui Dumnezeu. Din nou n-am putut spune nimic.
Să-ţi aud ideile a fost ceva atât de eliberator, încât sentimentul de înşelătorie s-a diminuat, chiar
dacă împărtăşirea sinceră cu tine a ideilor mele a fost în sine în serviciul înşelătoriei. Un paradox
complicat.

— înţeleg perfect. în timpul conversaţiei noastre şi eu am fost bucuros să spun, în sfârşit,


adevărul despre convingerile mele. Faptul că ştiam că îl şochez pe Jacob nu m-a împiedicat
câtuşi de puţin. Dimpotrivă — mărturisesc că mi-a făcut plăcere să-l şochez, deşi eram
conştient că vor urma consecinţe grave.

Rămaseră în tăcere. Sentimentul chinuitor de izolare absolută al lui Bento, apărut după ce
Manny, fiul brutarului, îl evitase, începu să scadă. Această întâlnire, acest moment de sinceritate
cu Franco, îl înduioşă şi îl învioră. După cum îi era obiceiul, nu zăbovi mult asupra
sentimentelor, ci trecu la rolul de observator, examinându-şi mintea, observând mai ales
bunăvoinţa care-1 cuprindea. Nici chiar conştiinţa deplină a naturii sale trecătoare nu îi curmă
plăcerea. Ah, prietenia! Aşadar, acesta este liantul care ţine oamenii împreună — această căldură,
această stare care alunga singurătatea. Avusese parte de mult prea puţină prietenie în viaţa lui
pentru că se îndoia prea mult, se temea prea mult şi se dezvăluia prea puţin.

Franco se uită la geanta lui Bento şi rupse tăcerea.

— Pleci astăzi?

Bento dădu din cap aprobator.

— Unde vei merge? Ce vei face? Cum te vei întreţine?

— Sper să mă îndrept spre o viaţă de contemplare nestânjenită. în ultimul an am învăţat de la


un meşter local să fac lentile pentru ochelari şi, mult mai interesant pentru mine, instrumente
optice, adică telescoape şi micro-scoape. Nevoile mele sunt reduse, ar trebui să mă pot întreţine
cu uşurinţă.

— Rămâi aici, în Amsterdam?

— Pentru moment. Acasă la Franciscus van den Enden, care conduce o academie lângă Singel.
în cele din urmă poate mă voi muta într-o comunitate mai mică, unde voi putea continua să
studiez într-un mediu mai liniştit.

— Vei fi singur? îmi imaginez că stigmatul excomunicării îi va ţine pe toţi la distanţă...

— Dimpotrivă, ca evreu excomunicat îmi va fi mai uşor să trăiesc printre neevrei. Mai ales ca
evreu excomunicat definitiv, nu doar ca evreu renegat, care doar caută compania neevreilor.

— Aşadar, ăsta e unul dintre motivele pentru care ai primit cu bucurie cherem-ul?

— Da, recunosc asta, şi încă ceva: am de gând ca, în cele din urmă, să scriu, şi poate că există
o şansă mai mare ca lumea să-mi citească lucrările ca evreu excomunicat decât ca membru al
comunităţii evreieşti.

— Ştii asta cu siguranţă?

— E pură speculaţie, dar mi-am creat deja relaţii cu mai mulţi colegi care gândesc la fel şi care
insistă să scriu ceea ce gândesc.
— Aceştia sunt creştini?

— Da, dar sunt diferiţi de fanaticii catolici iberici pe care i-ai întâlnit. Nu cred în minunea
învierii, nici nu beau sângele lui Isus în timpul Liturghiei, nici nu-i ard de vii pe cei care gândesc
altfel. Sunt nişte creştini deschişi la minte care îşi spun colegieni, care gândesc singuri,
fără ajutor din partea preoţilor sau a bisericilor.

— Te gândeşti să te converteşti la credinţa lor?

— Niciodată. Intenţionez să duc o viaţă religioasă, fără amestecul vreunei religii. Cred că toate
religiile — catolicismul, protestantismul, islamismul, precum şi iudaismul — pur şi simplu ne
ascund marile adevăruri religioase. Nădăjduiesc la o lume viitoare fără religii, o lume cu o religie
universală, în care toată lumea îşi foloseşte raţiunea pentru a-1 cunoaşte şi a-1 slăvi pe
Dumnezeu.

— Asta înseamnă că doreşti dispariţia iudaismului?

— Sfârşitul tuturor tradiţiilor care se opun dreptului omului de a gândi singur.

Franco tăcu câteva momente.

— Bento, eşti atât de categoric, că mă înspăimânţi. Această perspectivă îmi taie respiraţia, că
tradiţia noastră ar putea să piară după mii de ani de supravieţuire.

— Ar trebui să preţuim lucrurile pentru că sunt adevărate, nu pentru că sunt vechi. Vechile
religii ne întind o cursă, insistând asupra faptului că, dacă abandonăm tradiţia, îi dezonorăm pe
toţi înaintaşii noştri credincioşi. Iar dacă vreunul dintre strămoşii noştri a fost martirizat, atunci
suntem prinşi în capcană şi mai tare pentru că onoarea ne obligă să perpetuăm credinţele
martirilor, chiar dacă ştim că sunt pline de erori şi superstiţii. N-ai spus tu că ai simţit asta ca
urmare a martiriului tatălui tău?

— Da... că mi-aş bate joc de viaţa lui dacă aş renega lucrurile pentru care a murit.

— Dar nu ar fi, de asemenea, lipsit de sens, să-ţi dedici singura viaţă pe care o ai unui sistem
fals şi plin de superstiţii, un sistem care alege un singur popor şi exclude toate celelalte fiinţe?

— Bento Spinoza, îmi pui prea mult mintea la încercare. Dacă mai continui aşa, o să-mi
explodeze capul. N-am îndrăznit niciodată să mă gândesc la astfel de lucruri. Nu îmi pot imagina
viaţa fără apartenenţa la comunitatea mea, la grupul meu. Cum de ţie îţi vine atât de uşor?

— Uşor? Nu este uşor, dar este mai uşor dacă cei dragi sunt morţi. Excomunicarea mea
definitivă îmi impune sarcina de a-mi recrea întreaga identitate şi de a învăţa să trăiesc fără să fiu
evreu sau creştin sau de orice altă religie. Poate voi fi primul om de acest fel.

— Ai grijă! Este posibil ca excomunicarea ta definitivă să nu fie chiar aşa de definitivă. S-ar
putea ca în ochii altora să nu-ţi poţi permite luxul de a nu fi evreu. Baruch, ce ştii despre limpieza
de sangre?
— Legile iberice rasiale? Nu foarte multe, doar că Spania le-a pus în aplicare pentru a
împiedica evreii convertiţi să obţină prea multă putere.

— Tata mi-a spus că acestea au apărut la iniţiativa lui Torquemada, Marele Inchizitor, care, cu
două sute de ani în urmă, a convins-o pe Regina Isabella că tara evreităţii rămâne în sânge, în
ciuda convertirii la creştinism. Având în vedere că Torquemada însuşi avusese strămoşi evrei cu
patru generaţii în urmă, el a stabilit limita pentru aplicarea Legilor rasiale la trei generaţii. Astfel,
cei convertiţi recent sau chiar în urmă cu două sau trei generaţii rămân în vizor şi sunt
împiedicaţi să urmeze o serie de cariere — în cadrul bisericii, armatei, diverselor bresle
şi administraţiei.

— Aceste credinţe în mod evident false, cum ar fi că trebuie „trei generaţii, nu patru", svrnt, în
mod clar, inventate pentru a-i sluji inventatorului. Asemenea săracilor de pe pământ, falsele
convingeri ne vor însoţi întotdeauna, iar eu nu pot controla rezistenţa lor. Acum încerc să-
mi pese doar de acele lucruri pe care le pot controla.

— Cum ar fi?

— Cred că pot controla cu adevărat un singur lucru: dezvoltarea nivelului meu de înţelegere.

— Bento, simt o dorinţă puternică să-ţi spun ceva ce ştiu că este imposibil.

— Dar nu imposibil de spus?

— Ştiu că este imposibil, dar vreau să vin cu tine! Ai gânduri măreţe şi ştiu că vei avea unele şi
mai măreţe. Vreau să te urmez, să fiu elevul, servitorul tău, să particip la ce vei face, să-ţi copiez
manuscrisele, să-ţi fac viaţa mai uşoară.

Bento ezită un moment. Zâmbi, apoi scutură din cap.

— Găsesc că ceea ce spui este plăcut, chiar ispititor. Dă-mi voie să-ţi răspund atât din interior,
cât şi din exterior. Prima dată din interior. Deşi îmi doresc şi insist să duc o viaţă solitară pentru a
mă dedica contemplării, simt că o parte din mine tânjeşte după apropiere. Câteodată mă cuprinde
un dor nespus de vechile senzaţii, când eram legănat şi ţinut în braţe de o familie iubitoare,
iar acea parte din mine — cea care tânjeşte — salută dorinţa ta şi mă face să vreau să te
îmbrăţişez şi să-ţi răspund: „Da, da, da!" în acelaşi timp, o altă parte din mine, partea mai
puternică şi mai înaltă, strigă după libertate. Mă doare că trecutul s-a dus şi nu se va mai întoarce
niciodată. Mă doare să cred că toţi cei care m-au legănat odată sunt morţi şi urăsc această durere
care mă înlănţuie şi mă ţine pe loc. Nu pot schimba faptele din trecut, dar am hotărât să evit pe
viitor orice ataşament puternic. Nu mă voi mai lăsa niciodată învăluit de dorinţa copilărească de
a fi legănat. Ai înţeles?

— Da, mult prea bine.

— Asta-i din interior. Acum dă-mi voie să-ţi răspund din exterior. Presupun că atunci când ai
folosit cuvântul „imposibil" te-ai referit la imposibilitatea de a-ţi abandona familia. Dacă aş fi în
locul tău, şi eu aş considera acest lucru imposibil. îmi este destul de dificil să renunţ la fratele
meu mai mic. Sora mea are propria ei familie şi îmi fac puţine griji pentru ea. Dar, Franco, nu
doar familia te împiedică să mi te alături. Mai sunt şi alte obstacole. Cu doar câteva minute în
urmă, îmi spuneai că nu-ţi poţi imagina viaţa în afara unei comunităţi. Dar calea mea este una a
singurătăţii ce nu-şi doreşte nicio altă comunitate decât absorbţia absolută întru Dumnezeu.
Niciodată nu mă voi căsători. Chiar de mi-aş dori o căsnicie, nu ar fi posibil. Poate voi reuşi să
trăiesc fără o afiliere religioasă ca un singuratic ciudat, dar mă îndoiesc că, fie ea şi Olanda, ţara
cea mai tolerantă din lume, ar permite unui cuplu să ducă o astfel de viaţă şi să-şi crească copiii
fără o apartenenţă religioasă. Iar viaţa mea solitară nu înseamnă mătuşi, unchi sau veri, nici
sărbători în familie, nici mese de Paşte, nici Rosh Hashanah. Doar singurătate.

— înţeleg, Bento. înţeleg că sunt mai sociabil şi, probabil, am mai multe nevoi. Mă minunez de
autosuficien-ţa ta extraordinară. Nu pari să-ţi doreşti sau să ai nevoie de cineva.

— Mi s-a spus asta de atâtea ori, că încep să cred şi eu. Nu e vorba că nu mă bucură compania
altora — în acest moment, preţuiesc conversaţia noastră, Franco. Dar ai dreptate, viaţa socială nu
e vitală pentru mine. Cel puţin, nu la fel de vitală cum pare să fie pentru alţii. îmi amintesc ce
distruşi erau sora şi fratele meu când nu erau invitaţi la un eveniment cu prietenii lor. Chestiunile
de genul acesta nu mă afectează câtuşi de puţin.

— Da, dădu din cap Franco, aşa este: nu aş putea trăi în acest fel. îmi este complet străin. Dar,
Bento, gândeşte-te la cealaltă variantă. Iată-mă, un om care împărtăşeşte atât de multe îndoieli şi
dorinţe ale tale de a trăi fără superstiţii, şi totuşi sunt sortit să stau în sinagogă, rugându-mă
unui Dumnezeu care nu mă aude, respectând un ritual prostesc, trăind ca un ipocrit, îmbrăţişând
o viaţă fără sens. Asta îmi rămâne de făcut? în asta constă viaţa? Nu voi fi obligat să duc o viaţă
solitară, chiar în mijlocul unei mulţimi?

— Nu, Franco, situaţia nu e chiar atât de sumbră. Observ această comunitate de ceva vreme şi
se va găsi şi pentru tine o modalitate de a trăi aici. Convertiţii din Portugalia şi Spania curg în
Amsterdam în fiecare zi, şi e adevărat că mulţi ard de nerăbdare să se întoarcă la rădăcinile lor
ancestrale evreieşti. întrucât niciunul nu a primit o educaţie evreiască, trebuie să înceapă să
înveţe ebraica şi legea iudaică precum copiii, iar rabinul Mortera lucrează zi şi noapte pentru a-i
readuce la iudaism. Mulţi îl vor imita şi vor deveni mai religioşi decât rabinul, dar, crede-mă, vor
fi şi alţii ca tine, care, din cauza convertirii forţate la creştinism, s-au eliberat de orice religie şi
vor adera la comunitatea evreiască fără nicio fervoare religioasă. Dacă eşti atent, o să-i recunoşti,
Franco.

— Dar totuşi, prefăcătoria, ipocrizia...

— Dă-mi voie să-ţi spun câteva dintre ideile lui Epicur, un gânditor înţelept din Grecia antică.
El credea, la fel ca orice persoană raţională, că nu există nicio lume de apoi şi că ar trebui să ne
trăim viaţa cât mai liniştit şi mai fericit posibil. Care este scopul vieţii? Răspunsul lui era
că trebuie să căutăm ataraxia, care s-ar putea traduce prin „linişte" sau „eliberare de suferinţa
emoţională". El sugera că nevoile unui om înţelept sunt puţine şi uşor de satisfăcut, în timp ce
oamenii cu o sete permanentă de putere şi avere, aşa, ca unchiul tău, nu vor obţine
niciodată ataraxia pentru că setea le sporeşte. Cu cât posezi mai multe lucruri, cu atât acestea te
posedă pe tine. Când te gândeşti să-ţi croieşti o viaţă aici, gândeşte-te cum să obţii ataraxia.
Integrează-te în acea parte a comunităţii care îţi creează cel mai puţin stres. Căsătoreşte-te cu
cineva cu sentimente similare cu ale tale — vei găsi multe femei convertite care, asemenea ţie, se
agaţă de iudaism doar pentru confortul apartenenţei la o comunitate. Şi dacă restul comunităţii
participă la ritualul de rugăciune de câteva ori pe an, atunci roagă-te cu ei ştiind că faci asta doar
de dragul ataraxiei, pentru a evita tulburarea şi stresul neparticipării.

— îmi vorbeşti de sus, Bento? Eu ar trebui să mă mulţumesc cu ataraxia în vreme ce tu ţinteşti


spre ceva mai înalt? Sau vei căuta la rândul tău ataraxia?

— E o întrebare grea. Cred că...

Deodată clopotele bisericii începură să bată. Bento se opri pentru o clipă să asculte şi să-şi
privească geanta şi apoi continuă.

— Din păcate, timpul dedicat reflecţiei e limitat. Trebuie să plec în curând, înainte ca străzile
să devină prea aglomerate. Dar, pe scurt: nu mi-am stabilit explicit ataraxia ca scop, în schimb
mă îndrept spre scopul de a-mi perfecţiona raţiunea. Poate că, totuşi, scopul este acelaşi, deşi
metoda este diferită. Raţiunea mă conduce la concluzia extraordinară că tot ce există pe lume
este o singură substanţă, care este Natura sau, dacă doreşti, Dumnezeu, şi că totul, fără excepţie,
poate fi înţeles graţie luminii răspândite de legea naturală. Pe măsură ce natura realităţii îmi este
mai clară, câteodată, ştiind că sunt doar o unduire pe suprafaţa lui Dumnezeu, trăiesc o stare de
fericire sau binecuvântare. Poate că aceasta este versiunea mea de ataraxia. Poate că Epicur are
dreptate când ne sfătuieşte să căutăm liniştea. Dar fiecare persoană, în funcţie de circumstanţele
sale exterioare şi de înclinaţiile şi caracteristicile mentale lăuntrice naturale, trebuie să o caute
în felul său.

Clopotele bătură din nou.

— Franco, înainte de a ne despărţi, am o ultimă rugăminte la tine.

— Spune-mi. îţi sunt profund îndatorat.

— Rugămintea mea este să păstrezi pur şi simplu tăcerea. Ţi-am spus astăzi lucruri care sunt
idei doar pe jumătate închegate. Mai am mult de reflectat. Promite-mi că tot ce ne-am spus astăzi
va rămâne secretul nostru.

Secret faţă de parnassim, de Jacob, de oricine, pentru totdeauna.

— îţi promit că secretele tale vor fi îngropate odată cu mine. Tatăl meu, binecuvântat fie el, m-
a învăţat multe despre caracterul sfânt al tăcerii.

— Acum trebuie să ne luăm la revedere, Franco.

— Aşteaptă un moment, Bento Spinoza, pentru că şi eu am o ultimă rugăminte. Tocmai ai spus


că, deşi avem scopuri asemănătoare în viaţă şi îndoieli asemănătoare, fiecare trebuie să urmeze o
altă cale. Astfel, cumva, vom duce vieţi alternative ce se îndreaptă spre acelaşi scop. Poate că,
dacă soarta şi timpul ar fi mişcat şi modificat uşor structura şi circumstanţele noastre externe, tu
ai fi trăit viaţa mea, iar eu pe a ta. Iată rugămintea mea: vreau să aflu veşti despre viaţa ta din
când în când, chiar dacă o dată la un an sau doi sau trei. Şi vreau să afli şi tu cum se desfăşoară
viaţa mea. Astfel vom putea amândoi vedea cum ar fi putut să fie cealaltă viaţă pe care am fi
putut-o duce. Promiţi că vom păstra legătura? Nu ştiu încă în ce fel vom face asta. îmi vei trimite
veşti despre viaţa ta?

— îmi doresc asta tot atât de mult ca şi tine, Franco. Mi-e clară necesitatea de a-mi părăsi casa,
dar sunt mai mişcat decât mă aşteptam şi salut oferta ta interesantă de a-mi vedea viaţa
alternativă. Cunosc doi oameni care vor şti întotdeauna pe unde mă aflu: Franciscus van
den Enden şi un prieten, Simon de Vries, care locuieşte pe Singel. Voi găsi o cale de a comunica
cu tine prin intermediul lor, prin scrisori sau întâlniri personale. Acum trebuie să pleci. Ai grijă
să nu fii văzut.

Franco deschise uşa, se uită în jur şi se îndepărtă. Bento aruncă o ultimă privire prin casă, mută
biletul pentru Gabriel pe un scaun de lângă intrare, ca să poată fi văzut mai uşor şi, cu geanta în
mână, deschise uşa şi păşi într-o nouă viaţă.
Capitolul douăzeci şi patru
Berlin - 1922

— Ei bine... ezită Alfred. Ar fi un lucru pe care aş regreta că nu l-am discutat cu tine, dar...
hmm... mi-e greu să aduc vorba despre el. N-am fost în stare să vorbesc despre asta toată seara.

Friedrich aştepta răbdător. Cuvintele supervizorului său, Karl Abraham, îi veniră în minte: „Când
te afli într-un impas, uită de conţinut şi concentrează-te asupra rezistenţei. Vei vedea că vei afla
chiar mai multe lucruri despre pacientul tău." Cu aceste cuvinte în minte, Friedrich începu:

— Cred că-ţi pot fi de ajutor, Alfred. Iată sugestia mea. Deocamdată, uită lucrul despre care
voiai să-mi vorbeşti şi hai să analizăm toate obstacolele care stau în calea exprimării lui.

— Obstacole?

— Tot ce te împiedică să discuţi cu mine. De exemplu, care ar fi urmările dacă mi-ai spune ce
vrei să spui?

— Urmările? Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui.

Friedrich era răbdător. Ştia că rezistenţa trebuie abordată cu tact şi din toate părţile.

— Voi reformula. Doreşti să spui ceva, dar nu poţi. Ce lucruri rele s-ar putea întâmpla dacă ai
vorbi? Ţine minte că eu am un rol central în această chestiune. Nu încerci să spui ceva într-o
cameră goală — încerci să-mi spui mie ceva. Corect?

Alfred încuviinţă fără tragere de inimă. Friedrich continuă:

— Imaginează-ţi că tocmai mi-ai dezvăluit ce te preocupă. Cum crezi că te-aş privi?

— Nu ştiu cum ai reacţiona. Cred că mi-ar fi ruşine.

— Dar ruşinea implică întotdeauna o altă persoană, iar astăzi acea persoană sunt eu, care te
cunosc de când erai mic.

Friedrich era foarte mândru de vocea lui blândă. Sfatul doctorului Abraham de a nu ataca
rezistenţa asemenea unui taur furios avusese efect.

— Ei bine... Alfred trase adânc aer în piept şi începu: în primul rând, ai putea crede că te
folosesc pentru a mă ajuta. Mi-e jenă să-ţi solicit servicii profesionale gratis. în plus, asta mă face
pe mine să par slab, iar pe tine, puternic.

— E un început bun, Alfred. Despre asta vorbeam. Acum pot înţelege situaţia neplăcută în care
te afli. Trebuie că ţi se pare foarte incorect. Nici mie nu mi-ar plăcea să fiu atât de îndatorat
altcuiva. însă mi-ai întors deja favorul când ai acceptat să publici un articol pentru mine.
— Nu e acelaşi lucru. Tu, personal, nu câştigi nimic.

— înţeleg asta. Dar spune-mi, crezi că-mi displace să fac ceva pentru tine?

— Nu ştiu, s-ar putea. La urma urmei, timpul tău e valoros. Faci asta pe bani toată ziua.

— Răspunsul meu că eşti ca un membru al familiei pentru mine nu contează?

— Nu. Mi se pare un răspuns împăciuitor.

— Spune-mi, dar când vorbim despre Spinoza, despre filosofie? Am impresia că eşti mai
relaxat atunci.

— Da, asta-i altceva. Chiar dacă tu eşti cel care mă învaţă pe mine, am impresia că discuţia
despre filosofie îţi face plăcere.

— Da, ai dreptate. în vreme ce să te ascult vorbind despre tine nu este plăcut pentru mine?

— Nu îmi pot imagina de ce ar fi.

— Hai să-ţi spun ceva — o pură speculaţie. Poate că ai sentimente negative despre tine şi crezi
că, dacă te deschizi, voi avea şi eu sentimente negative despre tine?

Alfred păru nedumerit.

— Este posibil, cred, dar dacă este aşa, nu ăsta e motivul principal. Pur şi simplu nu mă pot
vedea arătând un asemenea interes faţă de oricine altcineva.

— E important ce spui şi îmi imaginez că este riscant c-o faci. Spune-mi, Alfred, se apropie
asta de lucrul pe care regreţi că nu l-ai adus în discuţie astăzi?

Alfred zâmbi larg.

— Dumnezeule! Chiar te pricepi la asta, Friedrich! Da, e mai mult de atât. Este tocmai acel
lucrul.

— Continuă.

Friedrich se relaxă. Se afla acum pe un teren familiar.

— Ei bine, chiar înainte de a pleca, şeful meu, Dietrich Eckart, m-a chemat în biroul său. Voia
doar să vorbim despre călătoria mea la Paris, dar eu nu ştiam asta, şi primul lucru pe care l-a
făcut când am intrat în birou a fost să mă certe pentru că arătam atât de îngrijorat. Apoi, după ce
m-a asigurat că făceam o treabă bună, mi-a spus că ar fi mult mai bine dacă aş fi mai puţin silitor,
aş bea şi aş pălăvrăgi mai mult.

— Iar această afirmaţie a atins un punct nevralgic.


— Da, pentru că e adevărat — într-o formă sau alta, mi s-a spus asta de multe ori. Mi-o spun şi
eu. Dar pur şi simplu nu pot sta în preajma unor oameni cu capul gol, discutând despre nimic.

Lui Friedrich îi veni în minte o scenă: momentul în care, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă,
încercase fără succes să-l facă pe Alfred să se lase cărat în spinare. La ultima lor întâlnire îi
descrisese scena lui Alfred şi adăugase: „Nu-ţi plăcea să te joci". Persistenţa pe tot
parcursul vieţii a unor astfel de trăsături îl fascina pe Friedrich. Ce ocazie rară de a studia geneza
formării personalităţii! Ar fi o descoperire profesională crucială. Care analist mai avusese şansa
de a analiza pe cineva pe care îl ştia de copil? Mai mult, îi cunoscuse personal pe adulţii
importanţi din viaţa pacientului: tatăl lui Alfred, fratele şi mama vitregă, mătuşa lui, Căcilie,
chiar şi pe doctorul său. Şi era familiarizat cu mediul exterior — casa lui Alfred, locul de joacă
—, frecventaseră aceeaşi şcoală şi avuseseră aceiaşi profesori. Ce păcat că Alfred nu trăia la
Berlin ca să înceapă cu el un proces complet de psihanaliză!

— în acel moment, chiar după comentariul lui Dietrich Eckart, continuă Alfred, am decis să te
văd. Ştiam că avea dreptate. Cu doar câteva zile în urmă auzisem o conversaţie despre mine între
doi angajaţi, şi mă numeau „Sfinxul".

— Cum te-ai simţit?

— Aşa şi aşa. Nu erau persoane importante, doar un om de serviciu şi un curier, şi, de obicei,
nu dau nicio atenţie părerilor unora ca ei. Dar de data asta mi-au atras atenţia pentru că aveau
atâta dreptate. Sunt închis şi încordat şi ştiu că trebuie să schimb asta la mine dacă vreau să am
succes în Partidul Naţional Socialist.

— Ai spus „aşa şi aşa". Care e partea pozitivă în a fi un sfinx?

— Hmm, nu sunt sigur, poate că e...

— Aşteaptă, să ne oprim un minut, Alfred. M-am grăbit. Nu e corect faţă de tine. Te


bombardez cu întrebări personale şi n-am stabilit exact ce facem aici. Sau, în limbajul tehnic al
profesiei mele, nu am definit cadrul relaţiei noastre, nu-i aşa?

Alfred părea nedumerit.

— Cadrul?

— Hai să o luăm de la început şi să cădem de acord asupra a ceea ce vrem să facem. Presupun
că doreşti să faci nişte schimbări la tine prin intermediul terapiei. Am dreptate?

— Nu sunt sigur în ce constă terapia.

— Este ceea ce ai făcut cu atâta succes în ultimele zece minute: să vorbeşti cinstit şi deschis
despre îngrijorările tale.

— Cu siguranţă vreau să fac nişte schimbări la mine. Deci, da, vreau terapie. Şi, de asemenea,
vreau să lucrez cu tine.
— Dar, Alfred, schimbarea presupune multe, multe întâlniri. în seara asta avem doar o discuţie
introductivă, iar eu plec mâine pentru trei zile la o conferinţă de psihanaliză. Mă gândesc la
viitor. Berlinul e departe de München. N-ar fi mai bine să mergi la un psihanalist din München
cu care te-ai putea vedea mai des? îţi pot face o recomandare bună...

Alfred scutură energic din cap.

— Nu. Nu vreau pe altcineva. Nu pot avea încredere în altcineva, mai ales în cineva din
München. Simt convins, sunt foarte convins că într-o bună zi voi ocupa o poziţie importantă în
ţara asta. Voi avea duşmani şi aş putea fi distrus de oricine îmi cunoaşte secretele. Cu tine ştiu că
sunt în siguranţă.

— Da, eşti în siguranţă cu mine. Atunci să facem un plan — când ai putea reveni la Berlin?

— Nu ştiu sigur, dar ştiu că Vôlkischer Beobachter va deveni cotidian în scurt timp şi vom
aborda mai multe ştiri naţionale şi internaţionale. în viitor, s-ar putea să vin frecvent la Berlin şi
sper să te pot vedea pentru una sau două şedinţe de fiecare dată când voi veni.

— întotdeauna voi încerca să-mi fac timp pentru tine, dacă mă anunţi dinainte. Vreau să ştii că
tot ce-mi vei spune va rămâne strict confidenţial.

— Sunt convins de asta. Este extrem de important pentru mine şi m-am liniştit când ai refuzat
să-mi oferi detalii personale despre pacientul tău, fiul bucătarului.

— Poţi fi sigur că nu voi divulga niciodată secretele tale, nici măcar faptul că faci terapie cu
mine, nimănui, nici măcar fratelui tău. Confidenţialitatea este esenţială în domeniul meu. Ai
cuvântul meu de onoare.

Alfred se bătu cu palma peste inimă şi spuse:

— Mulţumesc. Mulţumesc mult.

— Ştii ceva, spuse Friedrich, poate că ai dreptate. Cred că aranjamentul nostru ar funcţiona mai
bine dacă am fi pe poziţii de egalitate. Mă gândesc ca, începând cu data următoare, să-ţi cer
tariful standard pentru terapie. Voi avea grijă să ţi-1 poţi permite. Ce părere ai?

— Perfect.

— Acum, înapoi la muncă. Să continuăm. Acum câteva minute, când vorbeam despre faptul că
ai fost numit sfinx, ai spus că te-ai simţit „aşa şi aşa". Aş vrea să te gândeşti la sfinx. Adică să
încerci să laşi gândurile despre sfinx să-ţi vină în minte şi să le spui cu voce tare. Nu trebuie
să aibă sens.

— Acum?

— Da, doar pentru câteva minute.


— Sfinxul... deşert, imens, misterios, puternic, enigmatic, secretos... periculos — sfinxul i-a
strangulat pe cei care nu găseau răspuns la ghicitoarea lui.

Alfred se opri.

— Nu te opri.

— Ştiai că rădăcina greacă a cuvântului înseamnă strangulator sau cel care strânge? Sfincter
este din aceeaşi familie cu Sfinxul — toate sfincterele organismului strâng... tensionat... rigid.

— Deci, întrebă Friedrich, prin „aşa şi aşa" ai vrut să spui că ţi-a displăcut să fii considerat atât
de tăcut şi de distant şi rigid, dar ţi-a plăcut să fii văzut ca enigmatic, misterios, puternic,
ameninţător?

— Da, aşa e. întocmai.

— Atunci, poate că aspectele pozitive — mândria de a fi puternic şi misterios, chiar periculos


— te împiedică să pălăvrăgeşti şi să fii deschis. Aceasta înseamnă că ai de ales — pălăvrăgeşte,
adică integrează-te, sau rămâi misterios, periculos, adică pe dinafară.

— înţeleg unde baţi. E complicat.

— Alfred, n-ai fost tu, din câte îmi amintesc, un singuratic şi în tinereţe?

— Veşnicul singuratic. N-am făcut parte din niciun grup.

— Dar mai spuneai că eşti foarte apropiat de liderul partidului, Herr Hitler. Trebuie să fie ceva
plăcut. Vorbeşte-mi despre această prietenie.

— Petrec cu el mult timp. Bem cafea; vorbim despre politică, literatură şi filosofie. Vizităm
galerii şi într-o zi, toamna trecută, ne-am dus la Marienplatz — ştii locul?

— Da, e piaţa mare a Miinchenului.

— Aşa e. Lumina este uimitoare acolo. Ne-am instalat şevaletele şi am desenat împreună ore
întregi. A fost de departe una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Desenele au fost bune,
ne-am lăudat reciproc şi am descoperit similitudini în lucrările noastre. Amândoi suntem buni la
detalii arhitecturale şi mai puţin pricepuţi la portrete. întotdeauna m-am întrebat dacă
incapacitatea mea de a desena portrete simbolizează ceva şi am fost uşurat să văd că şi el are
aceleaşi limitări. Cu siguranţă nu e simbolică pentru Hitler — nimeni nu are aptitudini mai bune
în a relaţiona cu oamenii.

— Pare plăcut. Ai mai desenat cu el?

— Nu mi-a mai propus.

— Povesteşte-mi despre alte momente plăcute pe care le-ai petrecut cu el.


— Cea mai bună zi din viaţa mea a fost acum vreo trei săptămâni. Hitler m-a scos la
cumpărături în căutarea unei mese de lucru pentru noul meu birou. Avea un portofel plin cu
franci elveţieni — nu ştiu de unde-i avea, şi eu nu pun întrebări. Prefer să-l las să-mi dea detalii
atunci când doreşte. A venit într-o dimineaţă la Beobachter şi mi-a zis: „Mergem la cumpărături.
Poţi cumpăra orice masă de lucru îţi doreşti — şi toate lucrurile pe care vrei să le pui pe ea." Şi în
următoarele două ore ne-am făcut de cap prin cele mai scumpe magazine de mobilă din
München.

— Cea mai bună zi din viaţa ta, asta spune foarte mult. Mai vorbeşte-mi despre asta.

— în parte, a fost vorba pur şi simplu despre emoţia primirii unui cadou. Imaginează-ţi că
cineva te scoate în oraş şi-ţi spune: „Cumpără-ţi orice masă de lucru doreşti. Indiferent cât
costă." Apoi faptul că Hitler mi-a acordat atât de mult timp şi atenţie a fost o adevărată fericire.

— De ce este el atât de important pentru tine?

— Practic, el este acum şeful partidului, iar ziarul la care lucrez este ziarul partidului. Deci el
este adevăratul meu şef. Dar nu cred că la asta te-ai referit.

— Nu, am vrut să spun important într-un sens mai personal.

— E greu de pus în cuvinte. Hitler are acest efect asupra mea, asupra tuturor.

— Te-a scos la cumpărături. Pare ceva ce ţi-ai fi dorit să facă tatăl tău.

— L-ai cunoscut pe tata! Ţi-1 imaginezi scoţându-mă în oraş şi oferindu-mi ceva, chiar şi o
bomboană? Da, şi-a pierdut soţia, stătea foarte prost cu sănătatea şi avea mari probleme cu banii,
dar, totuşi, nu am primit nimic, absolut nimic de la el.

— Aceste cuvinte sunt pline de emoţii.

— O viaţă întreagă de emoţii.

— L-am cunoscut. Şi ştiu că ai avut parte de foarte puţine momente plăcute cu tatăl tău, şi,
desigur, n-ai cunoscut-o niciodată pe mama ta.

— Mătuşa Căcilie a făcut tot ce-a putut. N-o învinovăţesc, avea propriii ei copii. Prea multe
suflete de îmbrăţişat.

— Atunci probabil că o parte din exaltarea ta în ce-1 priveşte pe Hitler vine din faptul de-a
avea, în sfârşit, un tată adevărat. Ce vârstă are?

— O, este cu câţiva ani mai în vârstă. E ca nimeni altul. A apărut de nicăieri, ca mine, dintr-o
familie de rând, fără cine ştie ce educaţie. A fost doar caporal în război, deşi unul foarte decorat.
Fără bani, fără cultură, fără educaţie universitară. Dar, chiar şi aşa, vrăjeşte pe toată lumea. Nu
vorbesc doar de mine. Oamenii se strâng în jurul lui. Toata lumea îi caută compania şi sfatul.
Toata lumea simte că îi este hărăzit un destin mare, că e steaua călăuzitoare a viitorului
Germaniei.

— Deci, te simţi privilegiat să fii în preajma lui. Legătura voastră se îndreaptă spre o strânsă
relaţie de prietenie?

— Tocmai asta e problema, că nu se îndreaptă. Cu excepţia „zilei mesei de lucru", Hitler nu mă


caută. Cred că mă place, dar nu mă iubeşte. Nu mă roagă niciodată să luăm masa împreună. Este
mult mai apropiat de alţii. L-am văzut săptămâna trecută într-o discuţie intimă cu Hermann
Goring. Capetele lor erau atât de apropiate, că se atingeau. De-abia se cunoscuseră, şi totuşi
râdeau, glumeau, mergeau braţ la braţ şi-şi dădeau ghionturi de parcă s-ar fi ştiut de-o viaţă. De
ce nu face niciodată asta cu mine?

— Cuvintele tale, „el nu mă iubeşte" — gândeşte-te la ele. Lasă-ţi mintea să hoinărească.


Gândeşte cu voce tare.

Alfred închise ochii.

— Nu te prea aud, spuse Friedrich.

Alfred zâmbi.

— Iubire. Cineva care să spună „te iubesc". Am auzit aceste cuvinte doar o dată, pe când eram
cu Hilda la Paris, înainte de a ne căsători.

— Eşti căsătorit! Aşa e, uitasem. Pomeneşti foarte rar de soţia ta.

— Ar trebui să spun că am fost căsătorit. Cred că, în acte, încă sunt. A fost o căsătorie foarte
scurtă, în 1915. Hilda Leesmann. Am fost împreună două săptămâni la Paris, unde ea studia
pentru a se face balerină, şi cel mult trei sau patru luni în Rusia. Apoi, ea s-a îmbolnăvit grav de
tuberculoză.

— Ce îngrozitor! Ca şi fratele, mama şi tatăl tău. Ce s-a întâmplat?

— N-am mai ţinut legătura o lungă perioadă de timp. Ultima oară auzisem că familia ei a
internat-o într-un sanatoriu, în Pădurea Neagră. Nu sunt sigur dacă mai e în viaţă. Când ai spus
„ce îngrozitor", m-am înfiorat, pentru că nu simt prea multe în legătură cu asta. Nu mă gândesc
niciodată la ea. Şi mă îndoiesc că ea se gândeşte la mine. Ne-am înstrăinat. îmi amintesc că unul
dintre ultimele lucruri pe care mi le-a spus a fost că nu mă interesez niciodată de viaţa ei, că n-o
întreb niciodată cum şi-a petrecut ziua.

— Aşadar, spuse Friedrich uitându-se la ceas, ne întoarcem la motivul pentru care m-ai
contactat. Am pornit de la faptul că nu stai la taclale, că nu-ţi pasă de alte persoane. Apoi ne-am
îndreptat spre acea parte din tine care doreşte să semene cu un sfinx. După aceea ne-am întors la
dorinţa ta de a primi iubire şi atenţie din partea lui Hitler şi la cât de dureros este să vezi că îi
preferă pe alţii în timp ce tu eşti lăsat pe dinafară. Şi apoi am vorbit despre îndepărtarea de soţia
ta. Hai să ne gândim un moment la apropierea şi distanţa dintre noi doi. Spuneai că te simţi în
siguranţă aici?
Alfred dădu din cap aprobator.

— Şi care sunt sentimentele tale faţă de mine?

— Mă simt foarte în siguranţă. Şi foarte înţeles.

— Te simţi apropiat de mine? Mă placi?

— Da, şi una, şi alta.

— în asta constă marea descoperire de astăzi. Cred că mă placi cu adevărat, iar principalul
motiv este că mie îmi pasă de tine. îţi reamintesc ce spuneai mai devreme, că nu crezi că-ţi pasă
de alte persoane. Cu toate acestea, oamenii îi plac pe cei cărora le pasă de ei. Acesta este cel mai
important mesaj pe care îl am astăzi pentru tine. îl voi spune din nou: Oamenii îi plac pe cei
cărora le pasă de ei. Am făcut treabă bună, grea astăzi. Este prima noastră şedinţă şi te-ai
descurcat de minune. îmi pare rău că trebuie să se încheie, dar a fost o zi lungă şi sunt
epuizat. Sper că vei veni des să mă vezi. Simt că te pot ajuta.

Capitolul douăzeci şi cinci

Amsterdam — 1658

în anul următor, Spinoza — care nu mai era Baruch, ci urma să fie cunoscut pentru totdeauna sub
numele de Bento (sau, în opera scrisă, Benedictus) — întreţinu o ciudată relaţie nocturnă cu
Franco. Aproape în fiecare noapte, în timp ce Bento stătea întins în patul său cu baldachin într-o
mică mansardă din casa lui van den Enden, aşteptând cu nerăbdare somnul, imaginea lui Franco
îi apărea în minte. Imaginea lui îi apărea atât de discret şi direct, încât, în mod atipic pentru el,
Bento nu încercă niciodată să înţeleagă de ce se gândea atât de des la Franco.

Dar acesta era singurul moment în care Bento se gândea la Franco. Zilele îi erau pline de eforturi
de natură intelectuală, care îi ofereau mai multă bucurie decât orice altceva făcuse până atunci.
Ori de câte ori se vedea ca un bătrân înţelept care reflectează asupra vieţii sale, ştia că va alege
aceste zile ca fiind cele mai bune, aceste zile de camaraderie cu van den Enden şi cu ceilalţi
elevi, în care îşi însuşea latina şi greaca şi savura marile teme ale Antichităţii — universul
atomistic al lui Democrit, ideea de Bine a lui Platon, mişcătorul nemişcat al lui Aristotel şi
eliberarea de afecte a stoicilor.

Viaţa era frumoasă, în simplitatea ei. Bento era perfect de acord cu idea lui Epicur că nevoile
omului sunt puţine şi uşor de satisfăcut. Având nevoie doar de casă şi masă, de câteva cărţi,
hârtie şi cerneală, putea câştiga guldenii necesari şlefuind lentile de ochelari doar două zile
pe săptămână şi predând ebraica pentru colegienii care doreau să citească Scripturile în limba
maternă.

Academia îi oferea nu doar o vocaţie şi un cămin, ci şi o viaţă socială — mai intensă, uneori,
decât şi-ar fi dorit. Trebuia să ia cina cu familia van den Enden şi cu elevii care erau în pensiune
la Academie, dar de multe ori prefera să se retragă în camera lui pentru a citi, cu o farfurie cu
pâine şi brânză olandeză şi cu o lumânare. Absenţele lui de la cină o dezamăgeau pe Madame
van den Enden, care vedea în el un interlocutor vivace şi încerca, fără succes, să-l facă mai
sociabil, chiar oferindu-se să-i gătească felurile de mâncare preferate şi să evite alimentele care
nu erau cuşer. Bento a asigurat-o că nu era deloc un evreu practicant, ci doar că mâncarea îi era
pur şi simplu indiferentă şi se mulţumea cu o masă frugală — pâine, brânză şi un pahar de bere
pe zi, urmate de câteva fumuri din pipa sa lungă de lut.

Evita să socializeze cu colegii în afara orelor, cu excepţia lui Dirk, care în curând urma să plece
pentru a studia medicina şi, desigur, a precocei şi adorabilei Clara Maria. Cu toate acestea, de
obicei, se îndepărta şi de aceştia după o scurtă perioadă de timp, preferând compania celor 200
de volume grele şi prăfuite din biblioteca lui van den Enden.

Cu excepţia picturilor expuse în prăvăliile negustorilor de artă de pe străduţele ce se ramificau


pornind de la primărie, Bento nu era atras de arte şi se opunea încercărilor lui van den Enden de
a-i dezvolta sensibilitatea estetică pentru muzică, poezie şi poveşti. însă nu se putea opune
devotamentului plin de pasiune pentru teatru al directorului Academiei. Teatrul clasic poate fi
apreciat, insista van den Enden, doar dacă este citit cu voce tare, şi Bento participa cu supunere,
alături de alţi studenţi, la ore de lectură dramatică, chiar dacă era prea timid pentru a-şi rosti
replicile cu suficientă emoţie. Cam de două ori pe an, prietenul apropiat al lui van den Enden,
directorul Teatrului Municipal din Amsterdam, le permitea membrilor Academiei să folosească
scena pentru producţii mai mari, în faţa unui public restrâns format din părinţi şi prieteni.

Producţia din iarna anului 1658, la peste doi ani de la excomunicare, a fost Eunucul, de Terenţiu,
cu Bento în rolul lui Parmeno, un sclav precoce. Când citi pentru prima oară replicile, zâmbi
când ajunse la acest pasaj: „Dacă credeţi că lucrurile nesigure pot fi făcute sigure cu ajutorul
raţiunii, veţi realiza că e totuna cu a încerca să înnebuneşti cu ajutorul sănătăţii mintale." Bento
ştia că van den Enden îşi folosise, fără îndoială, umorul subversiv când îi atribuise acest rol. El îl
dojenise pe Bento în repetate rânduri pentru raţionalismul său hipertrofiat care nu mai lăsa loc
pentru sensibilitatea estetică.

Spectacolul a fost minunat, elevii şi-au jucat rolurile cu însufleţire, publicul a râs de multe ori şi a
aplaudat îndelung (deşi n-a prea înţeles dialogul în latină) şi Bento a plecat de la teatru fericit,
braţ la braţ cu cei doi prieteni, Clara Maria (care jucase rolul curtezanei Thais) şi Dirk (care
jucase rolul Phaedriei). Brusc, din întuneric apăru un nebun cu ochi tulburi agitând un cuţit lung
de măcelar. Strigând în portugheză „Herege, herege!" (Eretic, eretic!), se năpusti asupra lui
Bento şi-l înjunghie de două ori în abdomen. Dirk se luptă cu atacatorul, îl puse la pământ, în
timp ce Clara Maria sări în ajutorul lui Bento, luându-i capul în braţe. Cu constituţia sa firavă,
Dirk nu se putea pune cu atacatorul, care se descotorosi de el şi se făcu repede nevăzut în
întuneric, cu cuţitul în mână. Van den Enden, fost medic, se grăbi să-l examineze pe
Bento. Observând cele două spintecături din paltonul gros, îl descheie repede şi văzu că şi
cămaşa era tăiată şi pătată cu sânge, dar rănile erau superficiale.

în stare de şoc, Bento, sprijinit de van den Enden şi Dirk, reuşi să parcurgă pe jos cele trei străzi
până acasă şi urcă încet scările până în camera sa. înghiţi în silă porţia de valeriană pregătită de
directorul medic. Se întinse şi, cu Clara Maria stând lângă pat şi ţinându-1 de mână, în curând
căzu într-un somn adânc de douăsprezece ore.

A doua zi, haosul puse stăpânire pe casă. Dis-de-dimi-neaţă îşi făcură apariţia autorităţile
municipale cerând informaţii despre atacator, iar mai târziu sosiră doi servitori cu scrisori de la
părinţi ofensaţi care-1 criticau pe van den Enden nu numai pentru organizarea
spectacolului scandalos despre sexualitate şi travestiţi, dar şi pentru că permisese unei tinere
(fiicei lui) să joace în piesă — şi încă în rol de curtezană. Cu toate acestea, directorul
rămase uimitor de calm — nu, mai mult decât calm, fu amuzat de scrisori şi râse pe înfundate
gândindu-se ce încântat ar fi fost Terenţiu de aceşti părinţi calvinişti ofensaţi. în curând, umorul
său îi calmă pe toţi membrii familiei şi directorul reluă predarea cursului de greacă şi a
celui despre clasici.

Sus, în mansardă, Bento stătea chinuit de anxietate şi suporta cu greu senzaţia de apăsare din
piept. îl asaltau încontinuu imaginile atacului, cum i se strigase „eretic!", cuţitul strălucitor,
presiunea cuţitului ce-i străpungea paltonul, căderea la pământ sub greutatea agresorului. Pentru
a se calma, apelă la arma sa obişnuită, sabia raţiunii, dar în acea zi aceasta nu făcea faţă terorii.

Bento nu se dădu bătut. încercă să-şi încetinească respiraţia prin inspiraţii lungi, intenţionate şi,
în mod deliberat, evocă imaginea înfricoşătoare a atacatorului său — faţa acoperită cu barbă,
ochii mari, spumegând ca un câine — şi o privi insistent până când imaginea dispăru. „Cal-
mează-te, murmură el. Gândeşte-te doar la clipa aceasta. Nu-ţi consuma energia cu ceea ce nu
poţi controla. Nu poţi controla trecutul. Eşti speriat pentru că îţi închipui că acest eveniment din
trecut are loc acum, în prezent. Mintea ta creează imaginea. Mintea ta creează
sentimentele legate de această imagine. Concentrează-te doar pe controlarea minţii."

Dar toate aceste formule bine şlefuite pe care şi le notase în carnet n-aveau niciun efect asupra
bătăilor puternice ale inimii. Continuă, în încercarea de a se calma cu ajutorul raţiunii:
„Aminteşte-ţi că totul în Natură are o cauză. Tu, Bento Spinoza, eşti o parte nesemnificativă
a acestui lung lanţ al cauzalităţii. Gândeşte-te la lunga traiectorie a asasinului, la lungul şir de
evenimente care au dus în mod inevitabil la atacul său. Ce evenimente? Poate discursuri
aţâţătoare de-ale rabinului? Poate vreo suferinţă din trecutul sau prezentul agresorului?" La
toate acestea se gândea Bento, bătând camera în lung şi-n lat.

Apoi se auzi un ciocănit uşor. Fiind la un pas de uşă, întinse mâna şi o deschise imediat, şi-i văzu
pe Clara Maria şi pe Dirk stând în prag, ţinându-se de mâini şi cu degetele împletite. îşi dădură
drumul la mâini imediat şi intrară.

— Bento, spuse agitată Clara Maria. O, te-ai ridicat? Acum nici o oră am bătut şi, pentru că n-
ai deschis, ne-am uitat înăuntru şi dormeai profund.

— Ce mă bucur să te văd pe picioare! spuse Dirk. Nu l-au prins încă pe maniac, dar am văzut
bine cum arăta şi am să-l recunosc când îl vor prinde. Sper că îl vor închide pentru mult timp.

Bento nu spuse nimic.

Dirk arătă spre abdomenul lui Bento.


— Să ne uităm puţin la rană. Van den Enden m-a rugat să verific. Dirk se apropie şi-i făcu
semn Clarei Maria să-i lase.

Dar Bento se trase repede înapoi şi clătină din cap.

— Nu, nu. Simt bine. Nu acum. Aş prefera să fiu singur pentru o vreme.

— Bine, ne întoarcem peste o oră. Dirk şi Clara Maria se priviră cu subînţeles şi ieşiră din
cameră.

Acum Bento se simţea şi mai rău: mâinile care se atingeau şi care se despărţiseră doar ca el să nu
le vadă, privirea intimă pe care şi-o aruncaseră. Acum numai câteva minute, aceştia erau cei mai
apropiaţi prieteni ai săi. Nu mai devreme de noaptea trecută Dirk îi salvase viaţa; nu mai
devreme de noaptea trecută, adorase jocul Clarei Maria, fermecat de fiecare mişcare a ei, de
fiecare mişcare jucăuşă a buzelor şi de zbaterea genelor ei. Iar acum, brusc, îi ura pe amândoi.
Nu fusese în stare să-i mulţumească lui Dirk, sau măcar să-i rostească numele, sau să-
i mulţumească Clarei Maria pentru că îl veghease noaptea trecută. „Ia-o mai încet, murmură
Bento pentru sine. Retrage-te şi priveşte-te de la distanţă. Uită-te cum sentimentele se agită
frenetic — prima dată iubire, acum ură, apoi furie. Cât de nestatornice, cât de capricioase
sunt afectele. Uită-te cum eşti aruncat, când ici, când colo, de acţiunile altora. Dacă vrei să te
dezvolţi, trebuie să-ţi depăşeşti afectele ancorându-ţi sentimentele în ceva neschimbat, ceva ce
durează o vecie."

O altă bătaie în uşă. Aceeaşi bătaie uşoară. Ar putea fi ea? Apoi vocea ei melodioasă:

— Bento, Bento, pot să intru?

în suflet i se trezi speranţa şi pasiunea. Bento se simţi imediat plin de viaţă şi uită cu totul de
lucrurile veşnice şi de neschimbat. Poate Clara Maria era singură, schimbată, plină de remuşcări.
Poate îl va lua iar de mână.

— Intră.

Clara Maria intră singură ţinând în mână un bilet.

— Bento, un bărbat mi-a dat asta pentru tine. Un om ciudat, agitat, mai degrabă scund, cu un
puternic accent portughez, care cerceta încontinuu strada. Cred că e evreu, şi aşteaptă un răspuns
în faţa casei, lângă canal.

Bento îi smulse biletul din mâna întinsă, îl deschise şi citi repede. Clara Maria îl privi cu
curiozitate: niciodată nu-1 mai văzuse pe Bento devorând ceva atât de hulpav. El îi citi biletul cu
voce tare, traducând cuvintele din portugheză în olandeză.

Bento, am aflat despre noaptea trecută. întreaga congregaţie a aflat. Vreau să te văd astăzi. Este
important.

Sunt în apropiere de casa ta, în faţa barjei roşii de pe


Singel. Poţi veni? Franco

— Clara Maria, spuse Bento, omul acesta e prietenul meu. Singurul prieten care mi-a mai
rămas din viaţa anterioară. Trebuie să merg să-l văd. Pot să cobor scările.

— Nu, Papa a spus că nu poţi coborî azi. îi voi spune prietenului tău să revină într-o zi sau
două.

— Dar el spune clar „astăzi". Trebuie să aibă legătură cu noaptea trecută. Rănile mele sunt
doar nişte zgârieturi. Pot să merg.

— Nu, Papa mi te-a lăsat în grijă. îţi interzic. O să-l aduc aici. Sunt sigură că Papa ar fi de
acord.

Bento dădu din cap.

— Mulţumesc, dar ai grijă ca străzile să fie goale, nu trebuie să-l vadă nimeni intrând. De la
excomunicarea mea, oricărui evreu îi este interzis să-mi vorbească. Nu trebuie să fie văzut aici.

Zece minute mai târziu, Clara Maria se întoarse cu Franco.

— Bento, când să revin pentru a-1 conduce la uşă? Dar pentru că nu primi niciun răspuns de la
cei doi bărbaţi care erau cu totul absorbiţi privindu-se în ochi, ea se retrase discret: Voi fi în
camera de alături.

Când uşa se închise, Franco se apropie şi îl apucă strâns de umeri pe Bento.

— Eşti teafăr, Bento? Fata mi-a spus că nu eşti rănit grav.

— Nu, Franco, vreo două zgârieturi aici, zise şi arătă spre burtă. Dar o tăietură foarte adâncă
aici, şi arătă spre cap.

— E aşa o uşurare să te văd.

— Şi pentru mine. Să stăm jos! Arătă spre pat, unde se aşezară, iar Franco continuă: La început
s-a auzit în congregaţie că eşti mort, doborât de Dumnezeu. M-am dus la sinagogă, unde era
mare bucurie — oamenii spuneau că Dumnezeu le auzise rugile şi făcuse dreptate. îmi ieşeam
din minţi de durere şi de abia când am vorbit cu poliţiştii care căutau asasinul prin cartier am
aflat că ai fost rănit, desigur, nu de Dumnezeu, ci de către un evreu nebun.

— Cine e?

— Nu ştie nimeni. Sau, cel puţin, nimeni nu recunoaşte că ştie. Am auzit că e un evreu care
tocmai a sosit la Amsterdam.

— Da, e portughez. A strigat „Herege!" când m-a atacat.


— Am auzit că familia lui a fost ucisă de Inchiziţie. Şi poate avea ceva împotriva foştilor evrei.
Unii foşti evrei din Spania şi Portugalia au devenit cei mai mari duşmani ai evreilor: preoţi care
avansează rapid ajutând inchizitorii să recunoască subterfugiile.

— Acum reţeaua cauzalităţii devine mai clară.

— Reţeaua cauzalităţii?

— Franco, ce bine e să fiu din nou cu tine. întotdeauna îmi place când mă opreşti şi-mi ceri
lămuriri. Ce vreau să spun e doar că totul are o cauză.

— Chiar şi acest atac?

— Da, totul! Totul este supus legilor Naturii şi, prin intermediul raţiunii, putem înţelege acest
lanţ al cauzalităţii. Cred că asta este valabil nu doar pentru obiectele fizice, ci pentru tot ce este
omenesc, iar eu sunt pe cale de a demara un proiect în care tratez acţiunile, gândurile şi poftele
omeneşti ca şi cum ar fi vorba despre linii, planuri şi corpuri.

— Vrei să spui că putem cunoaşte cauza fiecărui gând, poftă, capriciu, vis?

Bento dădu din cap.

— Asta înseamnă că nu putem decide pur şi simplu să avem anumite gânduri? Nu pot decide
să-mi întorc capul într-o parte şi apoi în cealaltă? Că nu dispunem de dreptul de a alege liber?

— Chiar asta vreau să spun. Omul este o parte a Naturii şi, prin urmare, este supus reţelei
cauzale a Naturii. Nimic din Natură, inclusiv noi, nu poate alege pur şi simplu după bunul plac să
iniţieze o anumită acţiune. Nu poate exista o autoritate separată în interiorul autorităţii.

— Nu poate exista o autoritate separată în interiorul autorităţii... Iar m-ai pierdut!

— Franco, a trecut mai bine de un an de când am vorbit, şi iată-mă făcând filosofie în loc să
aflu totul despre viaţa ta.

— Nu. Nimic nu este mai important pentru mine decât să vorbesc aşa cu tine. Sunt ca un om
mort de sete care dă de o oază. Restul poate aştepta. Vorbeşte-mi despre autoritatea din interiorul
autorităţii.

— Vreau să spun că, omul fiind în totalitate parte a Naturii, este incorect să credem că omul
mai degrabă tulbură, decât să respecte ordinea naturii. Este incorect să presupunem că el, sau
orice altă entitate din Natură, are liber arbitru. Tot ce facem este determinat fie de cauze externe,
fie interne. îţi aminteşti cum demonstrasem că Dumnezeu sau Natura nu i-a ales pe evrei?

Franco dădu din cap.

— Tot aşa, este adevărat că Dumnezeu nu a decis ca omenirea să fie specială, să se afle în afara
legilor Naturii. Această idee nu are, cred eu, nimic de-a face cu ordinea naturală, ci vine din
nevoia noastră intimă de a fi speciali, de a fi nepieritori.

— Cred că înţeleg ce vrei să spui — e o idee grandioasă. Nu există libertate a voinţei? Sunt
sceptic. Vreau să te contrazic. Vezi tu, eu cred că sunt liber să spun: „Vreau să te contrazic." însă
nu pot oferi argumente. O să mă gândesc la câteva până la următoarea întâlnire. Dar vorbeai
despre asasin şi reţeaua de cauzalitate când te-am întrerupt. Te rog, continuă, Bento.

— Cred că este o lege a Naturii de a reacţiona la fel în cazul unor clase întregi de lucruri. Acest
asasin, probabil înnebunit de durere pentru familia sa, a auzit că sunt un fost evreu şi m-a
asimilat altor foşti evrei care i-au făcut rău familiei sale.

— Raţionamentul tău are sens, dar trebuie să cuprindă şi influenţa altora, care s-ar putea să-l fi
încurajat să facă asta.

— Aceşti „alţii" sunt, de asemenea, supuşi reţelei de cauzalitate, spuse Bento.

Franco se opri, dând din cap.

— Ştii ce cred eu?

Bento se uită la el cu sprâncenele ridicate.

— Cred că acesta este un proiect cât pentru o viaţă.

— Aici suntem cu totul de acord. Iar eu sunt dispus, foarte dispus, să-mi dedic viaţa acestui
proiect. Dar ce voiai să spui despre influenţa altora asupra asasinului?

— Cred că rabinii au provocat asta şi au influenţat gândurile şi acţiunile agresorului tău. Umblă
zvonul că acum se ascunde în pivniţa sinagogii. Cred că rabinii ţi-au dorit moartea, ca un
avertisment adresat congregaţiei despre pericolele contestării autorităţii rabinice. Intenţionez să
informez poliţia despre locul unde ar putea fi ascuns.

— Nu, Franco. Să nu faci asta. Gândeşte-te la consecinţe. Ciclul durerii, furiei, răzbunării,
pedepsei, răsplăţii va fi fără sfârşit şi, în cele din urmă, te va înghiţi — şi pe tine, şi pe familia ta.
Alege o cale religioasă.

Franco păru surprins.

— Religioasă? Cum poţi folosi termenul de „religios"?

— Vreau să spun o cale morală, o cale virtuoasă. Dacă doreşti să schimbi acest ciclu chinuitor,
trebuie să-l întâlneşti pe acest asasin, spuse Bento. Consolează-1, alină-i durerea, încearcă să-l
luminezi.

Franco dădu din cap încet, rămase tăcut şi rumegă cuvintele lui Bento, după care spuse:

— Bento, să revenim la ce spuneai mai devreme despre rana adâncă din capul tău. Cât de gravă
e această rană?

— Sincer să fiu, Franco, sunt paralizat de frică. Pieptul meu strâmt stă să plesnească. Nu
reuşesc să mă calmez, chiar dacă am încercat toată dimineaţa.

— Cum ai încercat?

— Aşa cum ţi-am spus — spunându-mi că totul are o cauză şi că ceea ce s-a întâmplat, s-a
întâmplat cu necesitate.

— Ce înseamnă „cu necesitate"?

— Dată fiind existenţa tuturor factorilor anteriori, acest incident a trebuit să se întâmple. Nu
avea cum să fie evitat. Şi unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat este că nu
e rezonabil să încercăm să controlăm lucruri asupra cărora nu avem niciun control. Acesta, sunt
convins, este un adevăr, dar amintirea atacului mă bântuie încontinuu. Bento se opri pentru o
clipă, când ochii îi căzură pe paltonul spintecat. Tocmai mi-am dat seama că vederea paltonului
pe scaun poate agrava problema. Mare greşeală că l-am lăsat acolo. Trebuie să scap de el. Pentru
o clipă, m-am gândit să ţi-1 ofer ţie, dar, desigur, nu poţi fi văzut cu acest palton. A fost
paltonul tatălui meu şi va fi recunoscut cu uşurinţă.

— Nu sunt de acord. E o idee proastă să scapi de el. Dă-mi voie să-ţi spun ce l-am auzit pe tata
spunându-le altora în situaţii foarte asemănătoare: „Nu-1 arunca. Nu închide o parte din mintea
ta, ci, tocmai, fă exact opusul." Aşa că, Bento, îţi sugerez să-l ţii tot timpul la vedere, undeva
unde să-l vezi tot timpul pentru a-ţi reaminti de pericolul cu care te confrunţi.

— înţeleg de ce acest sfat e înţelept. E nevoie de mult curaj pentru a-1 urma.

— Bento, este esenţial să ţii paltonul la vedere. Cred că subestimezi pericolul care te ameninţă.
Ieri ai fost aproape de moarte. Nu te temi de moarte?

Bento dădu din cap aprobator.

— Ba da. Deşi lucrez la depăşirea acestei temeri.

— Cum? Toţi oamenii se tem de moarte.

— Oamenii se tem de ea în grade diferite. Unii dintre filosofii antici pe care îi citesc au căutat
metode de a atenua teroarea morţii. îţi aminteşti de Epicur? Am discutat odată despre el.

Franco dădu din cap.

— Da, cel care spunea că scopul vieţii este să trăieşti într-o stare de linişte. Care era termenul
pe care îl folosea?

— Ataraxia. Epicur credea că principalul factor perturbator al ataraxiei este frica de moarte şi
le-a predat elevilor săi câteva argumente puternice care să o diminueze.
— Cum ar fi?

— Punctul său de plecare este că nu există nici viaţă după moarte şi că nu avem de ce să ne
temem de zei după moarte. Apoi spunea că moartea şi viaţa nu pot coexista niciodată. Cu alte
cuvinte: acolo unde există viaţă, moartea nu există, iar acolo unde există moartea, viaţa nu există.

— Pare logic, dar mă îndoiesc că asta îţi poate oferi linişte în toiul nopţii, când te trezeşti dintr-
un coşmar despre moarte.

— Epicur mai are un argument, argumentul simetriei, care e chiar mai puternic. El susţine că
starea de nefiinţă de după moarte este identică cu starea de nefiinţă de înainte de naştere. Şi, deşi
ne e frică de moarte, nu avem nicio teamă când ne gândim la perioada de dinainte, care este
identică. Prin urmare, nu avem niciun motiv să ne temem de moarte.

Franco inspiră adânc.

— Acum m-ai făcut atent, Bento. Adevărat grăieşti. Acest argument chiar are puterea de a
linişti.

— Faptul că un argument are „puterea de a linişti" vine în sprijinul ideii că lucrurile, în şi prin
ele însele, nu sunt cu adevărat bune sau rele, plăcute sau de temut. Doar mintea ta le face aşa.
Gândeşte-te la asta Franco — doar mintea ta le face aşa. Această idee este cu adevărat puternică
şi sunt convins că este cheia vindecării rănilor mele. Ce trebuie să fac este să modific reacţia
minţii mele

la evenimentul de aseară. Dar încă n-am descoperit cum să fac asta.

— Sunt uimit de cum continui să filosofezi deşi eşti cuprins de panică.

— Trebuie să privesc asta ca pe o ocazie de a înţelege. Ce poate fi mai important decât a afla
nemijlocit cum să potolesc frica de moarte? Chiar ieri am citit un pasaj scris de un filosof roman,
pe nume Seneca, şi spunea: „Nicio teamă nu îndrăzneşte să intre în inima celui care a scăpat de
frica de moarte." Cu alte cuvinte, odată ce stăpâneşti frica de moarte, vei stăpâni, de
asemenea, toate celelalte frici.

— încep să înţeleg mai multe despre fascinaţia ta pentru panică.

— Problema devine mai clară, dar soluţia rămâne încă ascunsă. Mă întreb dacă mă tem atât de
tare de moarte pentru că mă simt atât de plin...

— Poftim?

— Vreau să spun cu mintea plină. Am multe gânduri neclarificate ce mi se-nvârt prin minte şi
mă doare nespus când mă gândesc că aceste gânduri ar putea muri în faşă.

— Atunci, ai grijă, Bento. Protejează aceste gânduri. Şi protejează-te pe tine. Deşi eşti pe cale
de a deveni un mare profesor, în unele privinţe eşti foarte naiv. Cred că porţi atât de puţină
ranchiună, încât subestimezi existenţa ei la alţii. Ascultă-mă: eşti în pericol şi trebuie să părăseşti
Amsterdamul. Trebuie să ieşi din raza de acţiune a evreilor, să te ascunzi şi să continui să
gândeşti şi să scrii în secret.

— Cred că în tine se naşte un profesor excelent. Mi-ai dat un sfat bun, Franco, şi, în curând,
foarte curând, îl voi urma. Dar acum este rândul tău să-mi povesteşti despre viaţa ta.

— Nu încă. Am o idee care te-ar putea ajuta în ceea ce priveşte frica. O întrebare: crezi că ai
mai fi atât de rănit aici — şi Franco arătă spre cap — dacă asasinul va fi fost un simplu nebun, nu
un evreu ce-ţi purta pică?

Bento dădu din cap.

— E o întrebare excelentă. Se lăsă pe spate, spriji-nindu-se de tăblia patului, închise ochii şi


reflectă câteva minute. Cred că înţeleg ce vrei să spui şi e ceva foarte profund. Nu, sunt sigur că
dacă n-ar fi evreu, rana din capul meu nu ar fi atât de gravă.

— Aha, spuse Franco, iar asta înseamnă...

— Asta trebuie să însemne că panica mea nu este legată doar de moarte. Are ceva în plus, legat
de exilul meu forţat din lumea evreiască.

— Şi eu cred la fel. Cât de dureros este exilul acum? Când am vorbit ultima oară, ţi-ai exprimat
doar uşurarea de a părăsi lumea plină de superstiţii şi multă bucurie la gândul libertăţii.

— într-adevăr. Iar uşurarea şi bucuria nu m-au părăsit, dar numai în starea de trezie. Acum
trăiesc două vieţi. în timpul zilei, sunt un om nou care şi-a lepădat vechea piele, care citeşte în
latină şi greacă, şi are gânduri interesante, libere. Dar noaptea sunt Baruch, un evreu
hoinar mângâiat de mama şi sora mea, mi se pun întrebări din Talmud de către bătrâni, rătăcesc
printre ruinele carbonizate ale sinagogii. Cu cât mă îndepărtez mai mult de starea de trezie, cu
atât mă apropii mai mult de începuturile mele şi mă agăţ de fantomele copilăriei. Şi asta s-
ar putea să te surprindă, Franco: aproape în fiecare seară, când stau întins în pat aşteptând venirea
somnului, tu mă vizitezi.

— Sper că sunt un oaspete bun.

— Mult mai bun decât ţi-ai putea închipui. Te invit deoarece îmi aduci alinare. Eşti un oaspete
bun şi astăzi. Chiar în timp ce vorbim, simt cum mă cuprinde ataraxia. Mai mult decât ataraxia
— mă ajuţi să gândesc. întrebarea ta legată de asasin — cum aş reacţiona dacă n-ar fi evreu —
mă ajută să înţeleg cu adevărat complexitatea determinanţilor. Ştiu acum că trebuie să caut
antecedente mai adânc şi să am în vedere gânduri care nu sunt pe deplin conştiente, atât din
timpul nopţii, cât şi din timpul zilei. îţi mulţumesc pentru asta.

Franco zâmbi larg şi strânse umărul lui Bento.

— Iar acum, Franco, trebuie să-mi povesteşti despre viaţa ta.


— S-au întâmplat multe, chiar dacă viaţa mea este mai puţin aventuroasă decât a ta. Mama şi
sora mea au sosit la o lună după ce ai plecat şi, cu ajutorul fondului de la sinagogă, am găsit un
apartament mic, nu departe de prăvălia ta. Trec de multe ori pe acolo şi îl văd pe Gabriel, care
mă salută înclinând din cap, dar nu-mi vorbeşte. Cred că e din pricină că ştie, la fel ca toată
lumea, ce rol am jucat în cherem-ul tău. Este căsătorit acum şi locuieşte cu familia soţiei sale. Eu
lucrez în afacerea de transport a unchiului meu şi îl ajut să inventarieze navele care sosesc, învăţ
din greu şi iau lecţii de ebraică de mai multe ori pe săptămână alături de alţi imigranţi. învăţarea
ebraicii este dificilă, dar şi interesantă. îmi oferă alinare şi un punct de sprijin, un sentiment de
continuitate faţă de tata şi de tatăl lui şi de tatăl tatălui lui, până în urmă cu sute de ani. Acest
sentiment de continuitate îţi dă multă stabilitate. Cumnatul tău, Samuel, este rabin acum şi ne
predă de patru ori pe săptămână. Alţi rabini, chiar rabinul Mortera, predau cu rândul în celelalte
zile. Am impresia, din comentariile lui Samuel, că sora ta, Rebeca, este bine. Ce mai vrei să ştii?

— Ce mai face vărul tău, Jacob?

— S-a întors la Rotterdam şi îl văd foarte rar.

— Şi acum, întrebarea importantă: eşti mulţumit, Franco?

— Da, dar e o mulţumire tristă. Cunoscându-te, am văzut o altă faţetă a vieţii, o viaţă a minţii
pe care eu nu o trăiesc cu adevărat. Sunt foarte liniştit ştiind că vei fi aici şi vei continua să-mi
împărtăşeşti cercetările tale. Lumea mea e mai mică şi deja îi pot vedea contururile viitoare.
Mama şi sora mea mi-au ales o soţie, o fată de şaisprezece ani din satul nostru din Portugalia, şi
urmează să ne căsătorim în câteva săptămâni. Ai fi de acord cu alegerea, e drăgălaşă, plăcută şi
mă face să zâmbesc. Va fi o soţie bună.

— Vei putea vorbi cu ea despre toate lucrurile care te interesează?

— Cred că da. Şi ea este înfometată de cunoaştere. La fel ca majoritatea fetelor de la noi din
sat, nici măcar nu ştie să citească. Am început s-o învăţ.

— Nu prea multe, sper. Ar putea fi periculos. Dar, spune-mi, se vorbeşte despre mine în
comunitate?

— Până la acest incident, n-am auzit nimic. Ca şi cum celor din comunitate li s-ar fi ordonat nu
doar să te evite, ci şi să nu-ţi pronunţe numele. Eu nu l-am auzit rostit, deşi, desigur, nu ştiu
nimic despre ce se vorbeşte în spatele uşilor închise. Poate e doar o părere, dar cred că spiritul
tău pluteşte deasupra comunităţii şi o influenţează mult. De exemplu, lecţiile noastre de ebraică
sunt extrem de intense şi nu se permit niciun fel de întrebări. De parcă rabinii s-ar asigura ca
niciun alt Spinoza să nu se mai nască vreodată.

Bento îşi plecă capul.

— Poate că n-ar fi trebuit să spun asta, Bento. Am fost rău.

— Ai fi rău doar dacă mi-ai ascunde adevărul.


Se auzi o uşoară bătaie în uşă şi apoi vocea Clarei Maria:

— Bento...

Bento deschise uşa.

— Eu în curând trebuie să plec. Cât mai stă prietenul tău?

Bento se uită întrebător la Franco, care şopti că trebuie să plece în scurt timp, pentru că nu are
nicio scuză pentru a lipsi de la muncă.

— Clara Maria, mai lasă-ne doar câteva minute, te rog.

— Voi aştepta în sala de muzică. Clara Maria închise uşa uşor.

— Ea cine e, Bento?

— Fiica directorului şi profesoara mea. Mă învaţă latină şi, de asemenea, greacă.

— Profesoara ta? Imposibil. Câţi ani are?

— Cam şaisprezece ani. A început să-mi predea la treisprezece. Este un copil-minune. Nu


seamănă cu nicio altă fată.

— Pare să te privească cu dragoste şi tandreţe.

— Da, aşa este, şi eu simt la fel, dar... Bento ezită; nu era obişnuit să-şi împărtăşească
sentimentele intime. Dar astăzi mi-a agravat suferinţa arătându-i mai multă tandreţe prietenului şi
colegului meu de clasă.

— Ah, gelozia. Poate fi într-adevăr dureroasă. îmi pare rău, Bento. Dar nu mi-ai vorbit ultima
dată despre îmbrăţişarea unei vieţi de singurătate şi de abandonarea ideii unei partenere? Păreai
atât de dedicat sau, poate, resemnat, să duci o viaţă solitară.

— Dedicat şi resemnat. Sunt absolut dedicat unei vieţi a minţii şi ştiu că nu-mi pot asuma
responsabilitatea unei familii. De asemenea, ştiu că este imposibil din punct de vedere legal să
mă căsătoresc cu o creştină sau o evreică. Iar Clara Maria este catolică. Şi încă una
superstiţioasă.

— înseamnă că ţi-e greu să renunţi la ceea ce nu-ţi doreşti şi nu poţi avea?

— Corect! îmi place cum ţinteşti direct miezul absurdităţii mele.

— Şi spui că o iubeşti? Cum e cu bunul tău prieten pe care ea îl preferă?

— Până astăzi, l-am iubit şi pe el. M-a ajutat să mă mut după cherem, mi-a salvat viaţa aseară.
Este un om bun. Şi vrea să devină medic.
— Dar vrei ca ea să te dorească mai degrabă pe tine decât pe el, chiar dacă ştii că asta v-ar face
pe toţi trei nefericiţi.

— Da, este adevărat.

— Şi cu cât te va dori mai mult, cu atât mai mare va fi disperarea ei că nu te poate avea.

— Da, negreşit.

— Dar tu o iubeşti şi îi doreşti să fie fericită. Iar dacă ea va suferi, şi tu vei suferi, la rându-ţi?

— Da, da şi da. Tot ce spui este corect.

— Şi o ultimă întrebare. Ai spus că ea este o catolică superstiţioasă? Catolicii adoră ritualurile


şi minunile. Cum se împacă ea cu ideile tale despre Dumnezeu ca Natură, cu faptul că respingi
ritualul şi superstiţia?

— Nu i-aş putea vorbi niciodată despre toate acestea.

— Pentru că le-ar respinge şi, probabil, te-ar respinge şi pe tine?

Bento dădu din cap aprobator.

— Toate acestea sunt adevărate, Franco. M-am străduit atât de mult, am renunţat la atâtea
pentru a fi liber, iar acum am renunţat la libertatea mea şi sunt subjugat de Clara Maria. Când mă
gândesc la ea, sunt aproape incapabil să am gânduri mai înalte. în această privinţă, este evident
că nu sunt stăpânul meu, ci că sunt înrobit de pasiune. Deşi raţiunea îmi arată ce e mai bine, sunt
silit să fac ce e mai rău.

— E o poveste veche de când lumea, Bento. Dintot-deauna am fost subjugaţi de iubire. Cum te
vei elibera?

— Eu pot fi liber doar dacă rup cu totul legăturile cu plăcerea senzuală, bogăţia şi faima. Dacă
nu voi ţine seama de raţiune, voi rămâne sclavul afectelor.

— Cu toate acestea, Bento, spuse Franco, ridicându-se şi pregătindu-se să plece, ştim că


raţiunea nu face faţă afectelor.

— Da. Doar o emoţie mai puternică poate cuceri o emoţie. Sarcina mea este clară: trebuie să
învăţ să transform raţiunea într-un afect.

— Să transformi raţiunea într-un afect... şopti Franco în timp ce se îndreptau spre camera de
muzică, unde aştepta Clara Maria. O sarcină copleşitoare. Sper ca la următoarea întâlnire să aflu
că ai progresat.
Capitolul douăzeci şi şase
Berlin — 26 martie 1923

Mi se pare dificil să te înţelegi cu familiile noastre baltice: par să posede un soi de


calitate negativă şi, în acelaşi timp, îşi iau un aer de superioritate, de stăpâni ai lumii, pe care
nu l-am mai întâlnit nicăieri în altă parte.

Adolf Hitler despre Alfred Rosenberg

Dragă Friedrich,

Cu regret, trebuie să-mi anulez următoarea vizită. Deşi este pentru a treia oară când fac asta, te
rog să nu renunţi la mine. Sunt foarte hotărât să continuăm consultaţiile, dar timpul meu a
devenit foarte preţios. Săptămâna trecută, Hitler mi-a cerut să-l înlocuiesc pe Dietrich Eckart în
calitate de redactor-şef la Vôlkischer Beobachter. Hitler şi cu mine suntem mai apropiaţi acum,
este foarte mulţumit de faptul că am publicat Protocoalele înţelepţilor Sionului. Acum o lună,
cu ajutorul unui donator generos, VB a devenit cotidian şi are acum un tiraj de 33.000 de
exemplare (apropo, acum îl poţi găsi şi la chioşcurile de ziare din Berlin).

în fiecare zi anunţăm o nouă criză. în fiecare zi viitorul Germaniei pare să atârne de un fir de păr.
De exemplu, acum trebuie să decidem cum să facem faţă francezilor, care au invadat Ruhrul, cu
scopul de a-şi colecta daunele de război strigătoare la cer. Iar creşterea zilnică a inflaţiei duce
întreaga ţară pe marginea prăpastiei. îţi vine să crezi că un dolar american, care doar cu un an
în urmă valora 400 de mărci, valorează 20.000 de mărci în dimineaţa aceasta? îţi vine să crezi că
angajatorii din München au început să-şi plătească muncitorii de trei ori pe zi? Aşa se întâmplă şi
în Berlin? Soţia îşi însoţeşte soţul la serviciu, li se face o plată dimineaţa, iar apoi ea fuge să
cumpere micul dejun înainte ca preţurile să crească. Apoi vine la prânz pentru a lua plata (mai
mare acum) şi trebuie să se grăbească din nou să cumpere prânzul — cu 100.000 de mărci, cu
care ieri a cumpărat patru cârnaţi, azi cumpără doar trei — şi, din nou, la sfârşitul zilei, pentru a
treia oară, pentru o sumă mai mare, atunci când banii sunt în siguranţă odată cu închiderea
pieţelor, până dimineaţa, când se deschide bursa de valori. E o ruşine, o tragedie.

Iar situaţia se va agrava. Cred că asta va fi cea mai mare hiperinflafie din istorie: toţi germanii
vor sărăci, desigur, cu excepţia evreilor, care, normal, profită de pe urma acestui coşmar.
Seifurile companiilor lor se umplu cu aur şi valută.

Viaţa mea ca redactor e atât de agitată, încât îmi e imposibil să părăsesc biroul pentru a lua
prânzul, cu atât mai puţin să mă urc în tren pentru o călătorie de zece ore şi de 20 de milioane de
mărci până la Berlin. Anun-ţă-mă, te rog, dacă apare ceva care să te aducă la München, pentru a
ne putea întâlni aici. Ţi-aş fi foarte recunoscător. Te-ai gândit vreodată să profesezi în München?
Te-aş putea ajuta: găndeşte-te câte anunţuri publicitare gratuite aş putea publica pentru tine.

Dr. Karl Abraham citi scrisoarea şi i-o înapoie lui Friedrich.


— Ce aveţi de gând să răspundeţi?

— Nu ştiu. Aş dori să-mi folosesc ora de supervizare de astăzi pentru a discuta această
chestiune. Vi-1 amintiţi? V-am vorbit despre discuţia cu el acum câteva luni.

— Cel care a publicat Protocoalele Sionului? Cum aş putea să-l uit?

— Nu l-am mai văzut pe Herr Rosenberg de atunci. Doar câteva scrisori. Dar iată ediţia de ieri
a ziarului său, Volkischer Beobachter. Priviţi acest titlu:

COPII ABUZAŢI ÎNTR-UN BORDEL DIN VIENA: NUMEROŞI EVREI IMPLICAŢI

Aruncând o privire asupra titlului, Dr. Abraham clătină din cap dezgustat şi întrebă:

— Dar Protocoalele... — le-aţi citit?

— Doar fragmente şi câteva discuţii care le califică drept înşelătorie.

— O înşelătorie evidentă, dar periculoasă. Şi nu am nicio îndoială că Rosenberg, pacientul


dumneavoastră, ştia asta. Cărturari evrei demni de încredere din comunitatea mea îmi spun că ele
au fost născocite de un scriitor rus cu o proastă reputaţie, Serge Nilus, care a dorit să-l convingă
pe ţar că evreii încercau să domine Rusia. După ce a citit Protocoalele..., ţarul a ordonat o serie
de pogromuri sângeroase.

— Prin urmare, spuse Friedrich, întrebarea mea este cum pot să fac terapie cu un pacient care
comite astfel de fapte mârşave? Ştiu că este un individ periculos. Cum să gestionez
contratransferul?

— Prefer să mă gândesc la contratransfer ca la o reacţie nevrotică a terapeutului faţă de


pacient. în acest caz, sentimentele dumneavoastră au o bază raţională. Astfel, întrebarea corectă
este: Cum să lucrezi cu cineva care este, după orice criteriu obiectiv, o persoană
respingătoare, ticăloasă, capabilă de atât de multă distrugere?

Friedrich se gândi la cuvintele supervizorului său.

— Respingător, ticălos... Cuvinte dure.

— Aveţi dreptate, Dr. Pfister, acestea au fost cuvintele mele, nu ale dumneavoastră, şi cred că
faceţi aluzie, în mod corect, la o altă problemă — contratransferul supervizorului —, care ar
putea interfera cu capacitatea mea de a vă învăţa. Ca evreu, mie personal îmi este imposibil să-
l tratez pe acest individ distrugător, antisemit, dar să vedem dacă nu cumva vă pot fi încă de folos
ca supervizor. Spuneţi-mi mai multe despre sentimentele dumneavoastră faţă de el.

— Deşi nu sunt evreu, mă simt personal jignit de antisemitismul său. La urma urmei, oamenii
care îmi sunt cei mai apropiaţi aici sunt aproape toţi evrei — dumneavoastră, terapeutul meu şi
marea majoritate a corpului profesoral din Institut. Friedrich ridică scrisoarea lui Alfred. Priviţi.
îmi scrie cu mândrie despre progresele carierei sale, aşteptându-se să fiu mulţumit. în schimb,
eu mă simt din ce în ce mai jignit şi mai speriat pentru dumneavoastră, pentru toţi germanii
civilizaţi. Cred că e răul în persoană. Iar idolul său, acest Hitler, ar putea fi diavolul întrupat.

— Acesta e un aspect. Cu toate astea, există o altă parte din dumneavoastră care doreşte să-l
vadă în continuare. De ce?

— E vorba despre ce am discutat mai devreme — interesul, de natură intelectuală, de a analiza


pe cineva cu care împărtăşesc trecutul. îl cunosc pe fratele său de o viaţă; îl ştiu pe Alfred de
când era mic.

— Dar, Dr. Pfister, este evident că niciodată nu-1 veţi putea analiza. Chiar şi numai distanţa
face acest lucru imposibil. în cel mai bun caz îl veţi vedea în câteva şedinţe disparate şi nu veţi
putea niciodată săpa adânc în trecutul său.

— Aşa este. Trebuie să renunţ la această idee. Trebuie să existe alte motive.

— îmi amintesc că mi-aţi vorbit despre senzaţia unui trecut reprimat. Nu-1 aveţi decât pe bunul
dumneavoastră prieten, fratele său. I-am uitat numele...

— Eugen.

— Da, îl aveţi doar pe Eugen Rosenberg şi, într-o măsură mult mai mică, dat fiind faptul că nu
v-a fost niciodată apropiat, pe fratele mai mic al lui Eugen, Alfred. Părinţii dumneavoastră simt
morţi, fraţi nu aveţi, nu aveţi nicio altă legătură cu prima parte a vieţii dumneavoastră — nici
oameni, nici locuri. Mi se pare că încercaţi să negaţi procesul de îmbătrânire, efemeritatea,
căutând ceva nepieritor. Lucraţi la asta în analiza personală, sper...

— Nu încă. Dar comentariile dumneavoastră îmi sunt de ajutor. Nu pot opri timpul agăţându-
mă de Eugen sau de Alfred. Da, domnule doctor Abraham, m-aţi ajutat să înţeleg că a mă vedea
cu Alfred nu-mi foloseşte în privinţa conflictelor mele interioare.

— Acest lucru este foarte important, Dr. Pfister, repet. A vă vedea cu Alfred Rosenberg nu vă
foloseşte în privinţa conflictelor dumneavoastră interioare. Asta se poate întâmpla • doar în
cadrul propriei dumneavoastră analize. Nu-i aşa?

Friedrich dădu din cap, resemnat.

— Aşa că vă întreb din nou: de ce doriţi să-l vedeţi?

— Nu sunt sigur. Sunt de acord că este un om periculos, un om care răspândeşte ură. Cu toate
acestea, încă mă gândesc la el ca la băieţelul din vecini, mai degrabă decât ca la un om care este
răul în persoană. Cred că este prost îndrumat, nu demonic. El crede cu adevărat în acele prostii
rasiale, iar gândurile şi acţiunile sale decurg într-o manieră perfect coerentă din premisele lui
Houston Stewart Chamberlain. Nu cred că este un psihopat, un sadic sau o persoană violentă. De
fapt, e destul de timid, aproape laş şi nesigur. Relaţionează prost cu alţi oameni şi s-a abandonat
cu totul speranţei că va primi dragostea liderului său, Hitler. Dar totuşi, pare conştient de
propriile limitări şi este pregătit, în mod surprinzător, să se implice în terapie.
— Deci, obiectivele dumneavoastră pentru terapie sunt...

— Poate că simt naiv, dar nu-i aşa că, dacă-1 pot schimba într-o persoană mai morală, va face
mai puţin rău în lume? Asta e cu siguranţă mai bine decât a nu face nimic.

Poate îl voi ajuta să se gândească la puterea şi naţionalitatea antisemitismului său.

— Ah, dacă aţi analiza cu succes antisemitismul, ar trebui să primiţi Premiul Nobel care, până
în prezent, i-a scăpat lui Freud. Aveţi idee cum aţi putea să abordaţi această chestiune?

— Nu încă... e neclar şi, cu siguranţă, este obiectivul meu, nu al pacientului.

— Iar obiectivul său? Ce vrea?

— Obiectivul său explicit este să relaţioneze mai eficient cu Hitler şi cu ceilalţi membri ai
partidului. Ar trebui să strecor un scop mai înalt decât acesta.

— Sunteţi bun la a vă strecura?

— Doar un novice, dar am o idee. V-am pomenit de faptul că i-am dat meditaţii despre
Spinoza. Ei bine, în partea a patra a Eticii — capitolul despre depăşirea sclaviei afectelor —
există o frază care mi-a atras atenţia. Spinoza spune că raţiunea nu poate face faţă afectelor şi
ceea ce trebuie să facem este să transformăm raţiunea în afect.

— Hmm, interesant. Cum vă propuneţi să faceţi asta?

— Nu am în vedere o metodă anume. Dar ştiu că trebuie să-i hrănesc curiozitatea despre el
însuşi. Nu sunt toţii oamenii foarte interesaţi de sine? Nu vor toţi oamenii să ştie totul despre
sine? Eu cu siguranţă vreau. Mă voi strădui să stârnesc curiozitatea lui Alfred faţă de sine.

— Interesantă modalitate de planificare a terapiei, dr. Pfister. O modalitate originală. Să


sperăm că va coopera, iar eu voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a vă fi de ajutor în
supervizare. Dar mă întreb dacă nu există o scăpare în raţionamentul dumneavoastră.

— Care ar fi?

— Suprageneralizarea. Terapeuţii sunt diferiţi. Suntem nişte fiinţe ciudate. Cei mai mulţi
oameni nu ne împărtăşesc curiozitatea pasională pentru minte. Până acum, am înţeles că scopul
lui e foarte diferit de al dumneavoastră: ceea ce vrea este să se facă mai simpatic colegilor
săi nazişti. Deci, ţineţi cont de pericolul ca terapia să înrăutăţească situaţia pentru noi toţi!
Permiteţi-mi să fiu mai concret. Dacă reuşiţi să-l ajutaţi pe Rosenberg să se schimbe într-un mod
care l-ar face pe Hitler să-l îndrăgească mai mult, atunci tot ce veţi fi reuşit este să-l fi făcut mai
eficient în răutatea lui.

— înţeleg. Sarcina mea este să-l ajut să îmbrăţişeze un alt scop, aproape opus — acela de a
înţelege şi diminua nevoia sa disperată şi iraţională de a obţine dragostea lui Hitler.
Dr. Abraham îi zâmbi tânărului său ucenic.

— Exact. îmi place entuziasmul dumitale, Friedrich. Cine ştie? Poate vei reuşi. Hai să căutăm
nişte întâlniri profesionale în München la care aţi putea participa, ca să faceţi câteva şedinţe
suplimentare cu el acolo.

Bayreuth — octombrie 1923

în ciuda faptului că avea mult de lucru, Alfred îşi respectă planul de a-i face o vizita lui Houston
Stewart Chamberlain şi îl convinse cu uşurinţă pe Hitler să-l însoţească. Hitler fusese şi el
înflăcărat de lucrarea Fundamentele secolului al XIX-lea a lui Chamberlain şi va susţine până la
sfârşitul vieţii că Chamberlain (împreună cu Dietrich Eckart şi Richard Wagner) fuseseră
principalii săi mentori intelectuali.

Chamberlain trăia la Bayreuth, în Wahnfried, vechea şi masiva casă a lui Wagner, împreună cu
soţia sa, Eva (fiica lui Wagner), şi cu Cosima, văduva în vârstă de 86 de ani a lui Wagner.
Călătoria de 240 de km până la Bayreuth fu extrem de plăcută pentru Alfred. Era prima sa
călătorie în strălucitorul şi noul Mercedes al lui Hitler şi o ocazie de a se bucura timp de câteva
ore de întreaga atenţie a acestuia.

Un slujitor îi întâmpină şi îi conduse la etaj, unde Chamberlain stătea într-un scaun cu rotile, cu
picioarele acoperite îngrijit cu o pătură în carouri albastre şi verzi şi privea pe fereastra mare ce
dădea spre curtea interioară a lui Wagner. Suferind de o boală neurologică misterioasă, din cauza
căreia era parţial paralizat şi incapabil să vorbească în mod clar, Chamberlain părea să aibă mult
mai mult decât cei 70 de ani ai săi: pielea îi era pătată, ochii goi, jumătate din faţa era deformată
de spasm. Fixându-şi privirea pe faţa lui Hitler, Chamberlain dădea din cap din când în când şi
părea că înţelege cuvintele lui Hitler. Nu-i aruncă nicio privire lui Rosenberg. Hitler se aplecă, cu
gura aproape de urechea lui Chamberlain, şi zise:

— Preţuiesc cuvintele dumneavoastră din măreaţa operă Fundamentele secolului al XIX-lea:


„rasa germanică este angajată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu evreii ce va fi purtată nu doar
cu tunul, ci cu fiecare armă a vieţii umane şi a societăţii." Chamberlain dădu din cap aprobator, şi
Hitler continuă: Herr Chamberlain, vă promit că eu sunt cel care va purta acest război pentru
dumneavoastră, şi continuă prin a-i descrie în detaliu programul său în 25 de puncte şi hotărârea
sa absolut de nezdruncinat de a avea o Europă fără evrei. Chamberlain dădea din cap energic şi
din când în când murmura:

— Da, da.

Mai târziu, când Hitler părăsi camera pentru o întâlnire privată cu Cosima Wagner, Rosenberg
rămase singur cu Chamberlain şi îi spuse acestuia că la vârsta de şaisprezece ani el, asemenea lui
Hitler, fusese captivat de Fundamentele secolului al XIX-lea şi că, în egală măsură, îi era
profund îndatorat lui Chamberlain.
Apoi, aplecându-se mai aproape de urechea lui Chamberlain, aşa cum făcuse Hitler, mărturisi:

— Am început să scriu o carte care sper că va continua munca dumneavoastră în secolul


următor.

E posibil ca Chamberlain să fi zâmbit — faţa lui era atât de deformată, încât era greu de spus.

Alfred continuă:

— Ideile şi cuvintele dumneavoastră se vor găsi peste tot în paginile mele. Sunt abia la început.
Acesta va fi un proiect pe cinci ani — sunt atât de multe de făcut. Totuşi, tocmai am scris un
paragraf pentru încheiere: „vremea sfântă a germanilor va veni din nou atunci când simbolul de
trezire — steagul cu semnul zvasticii al vieţii renăscute — va deveni singurul mare crez al
Reichului."

Chamberlain mormăi, poate spunând:

— Da, da.

Alfred se relaxă în scaun şi privi în jur. Hitler nu se vedea încă nicăieri. Aşa că se aplecă din nou
spre urechea lui Chamberlain:

— Dragă profesore, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Este vorba de chestiunea Spinoza.


Spuneţi-mi, cum a putut acest evreu din Amsterdam să scrie lucrări atât de venerate de cei mai
mari gânditori germani, inclusiv de nemuritorul Goethe? Cum e posibil acest lucru?

Chamberlain îşi roti agitat capul şi scoase câteva sunete din care Rosenberg putu distinge doar:

— ]a, Ja.

La scurt timp după aceea, căzu într-un somn adânc.

Pe drumul de întoarcere, cei doi bărbaţi vorbiră puţin despre Chamberlain, pentru că Alfred avea
alt plan: să-l convingă pe Hitler că a venit timpul să acţioneze. Alfred îi reaminti lui Hitler câteva
lucruri de bază.

— Haosul cuprinde Germania. Inflaţia scapă de sub control. în urmă cu patru luni, un dolar
valora 75.000 de mărci germane, în vreme ce ieri un dolar valora 150 de milioane de mărci. Ieri
băcanul din colţ cerea 90 milioane de mărci germane pentru un kilogram de cartofi. Şi ştiu sigur
că, în scurt timp, tiparniţa trezoreriei va scoate bancnote de 1 trilion de mărci.

Hitler dădu din cap plictisit. Mai auzise de multe ori aceste constatări ale lui Rosenberg.

— Uite câte lovituri de stat apar peste tot, continuă Alfred. Puci comunist în Saxonia, puciul
rezerviştilor din Reichswehr, în Prusia de Est, lovitura de stat a lui Kapp din Berlin, lovitura de
stat a separatiştilor renani. Dar Miinchenul şi întreaga Bavarie sunt adevăratul butoi cu pulbere
gata-gata să explodeze. Miinchenul este ticsit de partide de dreapta care se opun guvernului de la
Berlin, dar, dintre acestea, al nostru este de departe cel mai tare, cel mai puternic şi mai bine
organizat. A venit vremea noastră! Am întărâtat populaţia articol după articol în ziarul nostru,
pregătind-o pentru o acţiune majoră din partea partidului.

Hitler încă nu părea convins. Alfred îl presă:

— A venit vremea dumneavoastră. Trebuie să acţionaţi acum, sau veţi pierde momentul.

Când maşina ajunse în faţa clădirii de birouri Volkischer Beobachter, Hitler spuse doar atât:

— Sunt multe lucruri de avut în vedere, Rosenberg.

Câteva zile mai târziu, Hitler îl vizită pe Alfred la

birou şi, cu un zâmbet larg, flutură o scrisoare pe care tocmai o primise de la Houston Stewart
Chamberlain şi citi câteva fragmente cu voce tare:

23 septembrie 1923

Dragul şi stimatul meu Herr Hitler,

Aveţi tot dreptul să fiţi surprins de acest deranj, după ce aţi putut vedea cu ochii dumneavoastră
cât îmi este de greu să vorbesc. Dar nu pot rezista tentaţiei de a vă adresa câteva cuvinte.

M-am întrebat de ce tocmai dumneavoastră, care sunteţi atât de nemaipomenit în trezirea


oamenilor din somnolenţă şi plictisitoarea rutină, mi-aţi dăruit recent cel mai lung şi mai
odihnitor somn pe care l-am avut din acea zi fatidică din august 1914, când am fost doborât
de această boală perfidă. Acum cred că am înţeles că tocmai acest lucru vă caracterizează şi vă
defineşte fiinţa: cel care trezeşte este, în acelaşi timp, acela care instalează liniştea...

Faptul că mi-aţi adus liniştea este în strânsă legătură cu ochii şi gesturile pe care le faceţi cu
mâinile. Ochiul dumneavoastră funcţionează aproape ca o mână: apucă omul şi-l ţine; şi aveţi
calitatea unică de a vă concentra cuvintele pe un anume ascultător, într-un anumit moment, în
ceea ce priveşte mâinile, ele sunt atât de expresive în mişcarea lor, încât rivalizează cu ochii. Un
asemenea om aduce odihnă unui spirit amărât, aflat în suferinţă! Mai ales atunci când el este
dedicat slujirii Patriei.

Nu mi-am pierdut nicio clipă credinţa în germanitate, dar, trebuie să mărturisesc, speranţele mele
au atins un nivel scăzut. Dintr-o răsuflare, mi-aţi schimbat starea sufletească. Faptul că
Germania, în vremuri de restrişte, a dat naştere unui Hitler este o dovadă de vitalitate; acţiunile
dumneavoastră sunt o dovadă în plus că personalitatea unui om şi acţiunile sale merg mână în
mână.

Am putut dormi fără griji. Nimic nu m-a făcut să mă trezesc.

Dumnezeu să vă aibă în pază!


Houston Stewart Chamberlain

— Probabil că şi-a recăpătat vorbirea şi a dictat-o — o scrisoare magnifică... spuse Alfred,


încercând să-şi ascundă invidia. Apoi adăugă repede: Şi binemeritată, Herr Hitler.

— Acum, permiteţi-mi să vă dau adevăratele veşti, spuse Hitler. Erich Ludendorff şi-a unit
forţele cu noi!

— Bravo! Bravo! strigă Alfred.

Ludendorff era puţin spus excentric, dar era încă respectat de toată lumea ca fost mareşal în
războiul mondial.

— Este de acord cu ideea mea de a organiza un puci, continuă Hitler. Este de acord că ar trebui
să ne unim forţele cu alte grupări de dreapta, chiar cu grupările monarhiste şi cu separatiştii
bavarezi, şi să năvălim la şedinţa de seară din 8 noiembrie, să răpim câţiva oficiali ai guvernului
bavarez, forţându-i, sub ameninţarea pistolului, să mă accepte ca lider. în ziua următoare, vom
mărşălui cu toţii prin centrul oraşului către ministerul apărării unde, cu ajutorul ostaticilor şi al
reputaţiei feldmareşalului Ludendorff, vom atrage de partea noastră armata germană. Apoi vom
imita marşul lui Mussolini prin Roma, defilând până la Primăria Roşie, şi vom doborî
guvernul democrat german.

— Excelent! Pornim la drum! Alfred era atât de bucuros, încât abia băgă de seamă că Hitler
trecuse cu vederea detaliul că el îi sugerase, de fapt, acest plan. Era obişnuit ca Hitler să-şi
însuşească ideile sale fără să-i acorde credit.

Dar totul merse prost. Puciul fu un fiasco total. în seara zilei de 8 noiembrie, Hitler şi Alfred
merseră împreună la întâlnirea coaliţiei partidelor de dreapta. Aceste partide nu se mai
consultaseră niciodată împreună, iar întâlnirea scăpă în asemenea măsură de sub control, încât, la
un moment dat, Hitler trebui să se urce pe o masă şi să tragă un foc de armă în tavan pentru a
restabili ordinea. Naziştii îi răpiră apoi pe delegaţii guvernului bavarez pentru a-i ţine ostatici.
însă, crezând că aceştia au îmbrăţişat punctul de vedere nazist, răpitorii nu îi păziră cum trebuie
şi ostaticii evadară în noapte. Cu toate acestea, Hitler cedă insistenţei lui Ludendorff de a
organiza marşul a doua zi dimineaţa, în speranţa că vor declanşa o revoltă în rândul cetăţenilor.
Ludendorff era sigur că nici armata, nici poliţia nu vor îndrăzni să tragă asupra lui. Rosenberg
se întoarse în grabă la birou şi pregăti titlurile VB, care instigau la revoltă generală.

Dimineaţa devreme, pe 9 noiembrie 1923, o coloană de 2.000 de bărbaţi, mulţi dintre ei înarmaţi,
inclusiv Hitler şi Rosenberg, porni în marş către centrul oraşului München. în primul rând se
aflau Hitler, feldmareşalul Ludendorff, strălucitor în uniformă militară completă, purtând casca
din război, Hermann Goring, popularul pilot din războiul mondial, purtându-şi
numeroasele decoraţii de război, şi Scheubner-Richter, care mergea braţ la braţ cu prietenul său
apropiat, Hitler. Rosenberg era în al doilea rând, chiar în spatele lui Hitler. Rudolf Hess
mărşăluia în spatele lui Rosenberg, la fel şi Putzi Hanfstaengl (sponsorul care făcuse posibilă
apariţia zilnică a VB). Câteva rânduri mai în spate, mărşăluia Heinrich Himmler, purtând steagul
Partidului Nazist.
Ajunşi într-o piaţă, fură întâmpinaţi de un cordon de forţe de ordine. Hitler le strigă să se predea.
în schimb, acestea deschiseră focul şi urmă un schimb de focuri de trei minute în timpul căruia
participanţii la marş se împrăştiară. Şaisprezece nazişti şi trei soldaţi fură ucişi. Feldmareşalul
Ludendorff mărşălui drept spre baricadă fără să ezite, dădu puştile deoparte şi fu
întâmpinat politicos de către un ofiţer care îşi ceru scuze pentru că trebuie să-l reţină. Goring
suferi două răni în vintre, dar se târî la adăpost şi fu dus la un medic evreu cumsecade, care îl
trată excelent, după care fu scos urgent din ţară. Scheubner-Richter, care se ţinea de braţ cu
Hitler, fu ucis pe loc şi îl doborî pe Hitler la pământ, dislocându-i umărul. O gardă de corp,
Ulrich Graf, se aruncă asupra lui Hitler încasând mai multe gloanţe şi salvându-i viaţa lui Hitler.

Deşi cel care stătuse alături de Alfred fusese ucis, Alfred era teafăr şi se târî spre trotuar, departe
de măcel, pierzându-se în mulţime. Nu îndrăzni să meargă acasă sau la birou — guvernul
închisese imediat VB pe termen nedeterminat şi pusese pază în faţa birourilor ziarului. în cele din
urmă, Alfred convinse o femeie în vârstă să-l lase să se ascundă în casa ei pentru următoarele
câteva zile, iar peste noapte rătăci prin München încercând să afle care fusese soarta tovarăşilor
săi. Hitler, care, cu dureri mari, se târâse câţiva metri, fu tras într-o maşină care aştepta şi, însoţit
de un medic din partid, fu condus acasă la Putzi Hanfstaengl, unde îşi trată umărul şi fu ascuns
în pod. Chiar înainte de a fi arestat, scrise în grabă un bilet adresat lui Alfred şi o rugă pe Frâu
Hanfstaengl să-l ducă la destinaţie. A doua zi, aceasta îl găsi pe Alfred şi îi înmână biletul, pe
care el îl deschise imediat, şi, spre marea lui surprindere, citi:

DRAGĂ ROSENBERG, DE ACUM ÎNAINTE CONDUCI MIŞCAREA.

ADOLF HITLER

Capitolul douăzeci şi şapte

Rijnsburg — 1662

în câteva zile, teama lui Bento se mai potoli. Pulsul precipitat, senzaţia de apăsare pe piept şi
imaginile tulburătoare ale atacului asasinului dispărură. Ce uşurare binecuvântată era să respire
cu uşurinţă şi Să se simtă în siguranţă în propria piele! Cu oarecare detaşare, putu chiar să
vizualizeze faţa asasinului şi, la sugestia lui Franco, privi paltonul negru sfâşiat, agăţat la vedere
pe peretele camerei sale.

Timp de câteva săptămâni după tentativa de asasinat şi vizita lui Franco, cugetă la mecanismele
de depăşire a terorii. Cum îşi recăpătase stăpânirea de sine? Să fi fost oare mai buna înţelegere a
cauzelor care îl motivaseră pe asasin? Bento înclina spre această explicaţie — părea solidă, părea
rezonabilă. Cu toate acestea, privea cu suspiciune propriul ataşament faţă de puterea înţelegerii.
La urma urmei, aceasta nu îl ajutase la început, ideea câştigând teren abia după vizita lui Franco.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi era mai clar că Franco contribuise în mod esenţial la
recuperarea sa. Bento ştia că la venirea lui Franco îi fusese cel mai rău şi apoi, foarte repede,
începuse să se simtă mai bine. Dar ce îi oferise Franco, mai exact? Poate că aportul său major
constase în disecarea ingredientelor terorii şi în demonstrarea faptului că Bento era deosebit de
tulburat de faptul că asasinul său era evreu. Cu alte cuvinte, teroarea fusese amplificată
de durerea reprimată a separării de propriul popor. Aşa s-ar putea explica puterea vindecătoare a
lui Franco: nu numai că el nu contribuise la procesul raţional, ci, poate chiar mai important, îşi
oferise propria prezenţă — o prezenţă evreiască.

Franco îl mai smulsese pe Bento din gelozia chinuitoare, confruntându-1 cu naţionalitatea


faptului de a tânji după ceva ce nici nu-şi dorea cu adevărat şi nici nu ar fi putut avea. Bento îşi
recăpătă încet liniştea şi restabili curând prietenia cu Maria Clara şi Dirk. Cu toate acestea, nori
negri se adunară în mintea lui, în ziua în care Clara Maria apăru cu un colier de perle la gât pe
care i-1 dăruise Dirk. Norii se transformară într-o adevărată furtună după câteva zile, când cei doi
îşi anunţară logodna. Dar de această dată raţiunea avu câştig de cauză; Bento îşi păstră echilibrul
şi refuză să permită ca afectele să ducă la ruperea relaţiilor cu cei doi buni prieteni.

Chiar şi aşa, Bento se agăţă de amintirea tactilă a Clarei Maria ţinându-1 de mână întreaga noapte
de după atac. îşi aminti, de asemenea, cum îl strânsese Franco de umăr şi cum el şi fratele său,
Gabriel, se ţinuseră de atâtea ori în copilărie de mână. Dar de-acum nu va mai avea parte de
atingere, deşi corpul său va tânji după asta. Uneori, fantezii în care o atingea şi îmbrăţişa pe
Clara Maria sau pe mătuşa Marta, pe care, de asemenea, o considera atrăgătoare, i se strecurau în
minte, dar le înlătura cu uşurinţă. Dorinţele din timpul nopţii erau o altă chestiune: nu putea
închide nicio uşă care să blocheze accesul la visele sale şi nici nu putea opri fluxul nocturn de
sămânţă care păta adesea aşternuturile. Toate acestea erau păstrate, desigur, sub cel mai adânc
secret, dar, dacă ar fi fost să i le împărtăşească lui Franco, putea prezice răspunsul acestuia: „Aşa
e în firea lucrurilor — presiunea sexuală face parte din fiinţa noastră, e forţa care permite
perpetuarea speciei noastre."

Deşi Bento apreciase înţelepciunea sfatului lui Franco de a părăsi Amsterdamul, mai zăbovi,
totuşi, câteva luni. Competenţele sale lingvistice, precum şi forţa logicii lui îi făcură pe mulţi
dintre colegieni să-i ceară ajutorul pentru traducerea unor documente ebraice şi latine. în curând,
colegienii înfiinţară un club de filosofie condus de prietenul său, Simon de Vries, care se
întrunea regulat şi unde se discutau adesea idei formulate de Bento.

Dar acest cerc de cunoscuţi care-1 apreciau, atât de util pentru respectul de sine, îi ocupa foarte
mult timp, împie-dicându-1 să se dedice în totalitate gândurilor care înmugureau în el. îi vorbi lui
Simon de Vries despre dorinţa sa de a duce o viaţă mai liniştită şi, în curând, Simon, cu ajutorul
celorlalţi membri ai clubului de filosofie, găsi o casă în Rijnsburg unde să poată locui Spinoza.
Rijnsburg, o mică comunitate de pe râul Vliet, la patruzeci de kilometri de Amsterdam, nu era
doar centrul mişcării cole-gienilor, dar se găsea şi foarte aproape de Universitatea din Leiden,
unde Bento, acum specialist în latină, putea participa la cursuri de filosofie şi se putea bucura
de compania altor cărturari.

Lui Bento îi plăcu mult Rijnsburgul. Casa era construită din piatră solidă, cu câteva ferestre cu
ochiuri mici, cu vedere spre o livadă de meri bine îngrijită. Pe peretele de la intrare era scrisă o
strofă scurtă ce exprima nemulţumirea multor colegieni despre starea lumii:

Vai! De-amfi toţi înţelepţi Şi cu suflet bun,

Am trăi în paradis,
Nu-n iad, ca acum!

Apartamentul lui Bento avea două camere la parter, una pentru studiu, pentru biblioteca sa în
devenire şi pentru patul cu baldachin, iar cealaltă era o cameră de lucru mai mică unde să-şi ţină
instrumentele de şlefuire a lentilelor. Dr. Hooman, care era chirurg, locuia, împreună cu soţia, în
cealaltă jumătate a casei — o bucătărie mare, unită cu camera de zi, şi un dormitor la etaj, la
care se ajungea pe o scară abruptă.

Bento plătea o mică sumă suplimentară pentru cina pe care, de obicei, o lua cu Dr. Hooman şi
simpatica lui soţie.

Uneori, după zile lungi petrecute în singurătate, scriind şi şlefuind lentile, aştepta cu nerăbdare
compania lor, dar când era captivat de vreo idee, revenea la vechile obiceiuri şi cina zile în şir în
camera lui, privind la merii roditori din livada din spatele casei, în timp ce gândea şi scria.

Astfel trecu un an în modul cel mai plăcut. într-o dimineaţă de septembrie, Bento se trezi nu prea
în apele lui, apatic şi cu dureri. Decise însă să-şi urmeze planul de a călători la Amsterdam pentru
a livra nişte lentile fine de telescop unui client. în plus, prietenul lui Simon de Vries, secretarul
clubului de filosofie al colegienilor, îi aranjase să participe la o întâlnire pentru a discuta
despre prima parte a noii sale lucrări. Bento scoase din geantă cea mai recentă scrisoare de la
Simon şi o reciti.

Mult stimate prieten,

Vă aştept cu nerăbdare sosirea. Uneori îmi deplâng soarta, şi anume că suntem despărţiţi unul de
celălalt de o distanţă aşa mare. Fericit, da, foarte fericit este Doctorul Hooman, care locuieşte sub
acelaşi acoperiş cu dumneavoastră, cu care poate vorbiţi despre cele mai interesante subiecte, la
prânz, la cină şi în timpul plimbărilor dumneavoastră. Cu toate acestea, deşi fizic sunt departe,
mi-aţi fost adesea prezent în minte, în special prin scrierile dumneavoastră, pe măsură ce le
citeam şi le răsciteam. Dar, pentru că nu sunt foarte clare pentru membrii clubului, motiv pentru
care am iniţiat o nouă serie de întâlniri, vă aşteptăm cu nerăbdare explicaţiile pe marginea
pasajelor dificile, pentru ca, sub îndrumarea dumneavoastră, să putem apăra mai bine
adevărul împotriva celor plini de superstiţii religioase şi pentru a ţine piept atacurilor întregii
lumi.

Al dumneavoastră devotat,

S. J. DE VRIES

în timp ce împăturea scrisoarea, Bento se simţi deopotrivă bucuros şi stânjenit — bucuros pentru
cuvintele frumoase ale lui Simon, dar şi suspicios faţă de propria dorinţă de a avea un public care
să-l admire. Fără îndoială că mutarea la Rijnsburg fusese o decizie înţeleaptă. Ar fi fost şi mai
înţelept, credea el, să se mute chiar mai departe de Amsterdam.

Parcurse pe jos scurta distanţă până la Oegstgeest, unde, pentru 21 de stuiveri, se îmbarcă în
trekschuit-u\ de dimineaţă, adică o barjă trasă de cai, care transporta pasagerii de-a lungul
micului trekvaart, un canal săpat recent ce ducea direct la Amsterdam. Pentru alţi câţiva stuiveri
ar fi putut sta în cabină, dar era o zi frumoasă şi însorită, aşa că stătu pe punte şi reciti începutul
lucrării sale Tratat despre îndreptarea intelectului, ce urma să fie discutată a doua zi la clubul de
filosofie al lui Simon, începuse prin a descrie propria căutare a fericirii.

După ce experienţa m-a învăţat că tot ce se întâmplă de cele mai multe ori în viaţa obişnuită este
zadarnic şi fără însemnătate, şi văzând că toate de câte mă temeam nu aveau în ele nimic bun sau
rău decât în măsura în care sufletul era impresionat de ele, m-am hotărât, în cele din urmă, să
cercetez dacă există ceva care să fie un bine adevărat şi cu putinţă de a fi împărtăşit, de care
sufletul să fie cuprins într-un mod exclusiv, după ce s-a lepădat de toate celelalte; mai mult, dacă
există ceva care, după ce a fost găsit şi dobândit, să ne îngăduie să gustăm veşnic o
plăcere neîncetată şi supremă.1

în continuare, el descria propria incapacitate de a-şi atinge obiectivul din vremea când încă
îmbrăţişa credinţele culturale că cel mai mare bine constă în bogăţii, onoruri şi plăcerea
simţurilor. Acestea, insista el, nu fac bine la sănătate. El îşi citi cu atenţie comentariile cu privire
la limitele acestor trei bunuri lumeşti.

în plăcerea simţurilor, într-adevăr, mintea este atât de legată ca şi când ar fi găsit un bine de care
să se mulţumească; ceea ce o împiedică cu desăvârşire să se mai gândească la un alt bine; însă,
după ce ea este gustată, urmează o foarte mare tristeţe care, dacă nu suprimă gândirea, totuşi o
tulbură şi o întunecă. Urmărirea onorurilor şi a bogăţiei nu absoarbe mai puţin mintea,
îndeosebi când bogăţia este căutată numai pentru ea însăşi, pentru că atunci credem că ea este
binele suprem.

Cât priveşte onorurile, ele absorb mintea într-o măsură mult mai mare, pentru că sunt socotite ca
un bun în sine şi ca un scop ultim spre care se îndreaptă totul. Apoi, acestea nu sunt însoţite de
căinţă, ca plăcerea; ci, dimpotrivă, cu cât avem mai mult dintr-însele, cu atât creşte bucuria
noastră; şi, prin urmare, suntem din ce în ce mai îndemnaţi să le mărim; dacă însă nădejdile
noastre sunt dezamăgite în vreo împrejurare, atunci se produce o foarte mare tristeţe.

în fine, onorurile sunt o mare piedică pentru că, spre a ajunge la ele, trebuie în mod necesar să ne
îndreptăm viaţa după chipul de a vedea al oamenilor, fugind anume de ceea ce fuge mulţimea şi
căutând ceea ce caută ea.1

Bento dădu din cap, mulţumit îndeosebi de descrierea onorurilor. în ceea ce priveşte leacul, îşi
mărturisise dificultatea de a renunţa la un bine sigur, cu care era obişnuit, pentru trnul nesigur.
Apoi îndulci imediat această idee spunând că, de vreme ce căuta un bine permanent, imuabil,
acesta în mod cert nu era nesigur prin natura sa, ci 1 Ibid., p. 6

doar în ceea ce priveşte dobândirea lui. Deşi era mulţumit de evoluţia raţionamentelor sale, se
simţi tot mai stânjenit pe măsură ce continuă să citească. Poate că spusese şi se dezvăluise prea
mult în unele pasaje:

într-adevăr, mă vedeam îndreptându-mă spre o foarte mare primejdie şi silit să-mi caut din
răsputeri un leac, deşi acesta era nesigur; ca un bolnav atins de un rău de moarte, care, atunci
când presimte că moartea e sigură dacă nu i se dă un leac, este silit să caute din răsputeri acest
leac în care, deşi nu este sigur, îşi pune toată nădejdea.2

Pe măsură ce citea, simţi că se îmbujorează şi murmură pentru sine: „Asta nu e filosofie. E mult
prea personal. Ce-am făcut? E doar un raţionament înflăcărat menit să trezească sentimente.
Promit... nu, mai mult decât promit, jur... că pe viitor, Bento Spinoza şi căutările,
temerile, speranţele sale vor rămâne invizibile. Scrierile mele sunt artificiale dacă nu reuşesc să-
mi conving cititorii doar prin logica raţionamentelor."

Dădu din cap în timp ce continuă să citească pasajele în care vorbea despre modul în care
oamenii sacrificau totul, chiar şi viaţa, în căutarea de bogăţii, onoruri şi pentru satisfacerea
plăcerilor simţurilor. Acum trebuia prezentat leacul, în propoziţii scurte şi puternice.

(1) ...aceste rele provin de acolo că toată fericirea sau nefericirea stau numai într-un singur
lucru, şi anume în calitatea obiectului de care ne ataşăm.

(2) .. .pentru ceva ce nu iubim nu se vor isca niciodată neînţelegeri; nu ne vom întrista dacă
piere, şi nu-i vom căşuna nimănui dacă îl stăpâneşte fără frică, fără

ură şi, ca să-i spun pe nume, fără nicio tulburare a sufletului.

(3) ...toate acestea ne ating dacă iubim lucrurile trecătoare, ca acelea despre care tocmai am
vorbit.

(4) Pe când dragostea pentru un lucru veşnic şi infinit umple sufletul numai de mulţumire,
lipsită de orice tristeţe; ceea ce este foarte de dorit şi vrednic de a fi căutat din răsputeri.1

Nu mai fu în stare să citească. Tâmplele începură să-i pulseze — cu siguranţă nu era în apele lui
astăzi. închise ochii şi aţipi pentru un sfert de oră. Primul lucru pe care îl văzu când se trezi era
un grup compact de douăzeci, treizeci de oameni plimbându-se de-a lungul canalului. Cine erau?
încotro se îndreptau? Nu-şi putea lua ochii de la ei în timp ce trekschuit-ul se apropie şi apoi
depăşi grupul. La următoarea oprire, aflată la încă cel puţin o oră de mers pe jos de casa lui
Simon de Vries din Amsterdam, unde avea să-şi petreacă noaptea, se pomeni apucându-şi geanta,
sărind de pe barjă şi luând-o înapoi, spre grupul care se plimba.

în curând se apropie suficient pentru a observa că bărbaţii, care erau îmbrăcaţi ca nişte muncitori,
purtau cu toţii tichii — yarmulke. Da, fără îndoială că erau evrei, dar evrei aşkenazi, care nu-1
puteau recunoaşte. Se trase mai aproape. Grupul se opri într-un loc deschis de pe malul canalului
şi toţi se strânseră în jurul liderului, rabinul lor, fără îndoială, care începu să cânte chiar acolo, pe
malul apei. Bento se apropie şi mai mult de grup, pentru a-1 auzi. O femeie mai în vârstă, scundă
şi îndesată, cu umerii acoperiţi cu un şal negru, greu, îl privi pe Bento pentru câteva minute şi
apoi se apropie încet de el. Bento se uită la faţa ei ridată, atât de bună, atât de caldă, care-i aducea
1 Ibid., pp. 7-8

aminte de propria mamă. Dar nu, mama lui murise când avea mai puţini ani decât el acum.
Bătrâna ar fi avut vârsta mamei sale. Aceasta se apropie de el şi-l întrebă:

— Bist an undzeriker? (Eşti de-al nostru?).

Deşi Bento prinsese doar un pic de idiş din negoţul cu evreii aşkenazi, înţelese perfect întrebarea
ei, cu toate acestea nu putu răspunde. în cele din urmă, clătinând din cap, şopti:

— Sefard.

— Ah, ir zayt an undzeriker. Ot iz a matone fun Rifke (Atunci eşti de-al nostru. Poftim, un dar
de la Rifke). îşi băgă mâna în buzunarul şorţului, îi dădu o bucată mare de pâine proaspătă şi
arătă spre canal.

Bento dădu din cap în semn de mulţumire şi, pe măsură ce ea se îndepărta, îşi trase o palmă peste
frunte şi murmură pentru sine: „Tashlich. Uluitor... E Rosh Hashanah — cum am putut uita?"
Cunoştea bine ceremonia de Tashlich. De secole, comunităţile de evrei ţinuseră slujbe de Rosh
Hashanah pe malurile apelor curgătoare, care se încheiau prin aruncarea pâinii în apă. îi veniră în
minte cuvintele Scripturii: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre,
şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor." (Mica 7:19).

Se trase mai aproape pentru a-1 asculta pe rabin, care cerea congregaţiei sale, bărbaţilor adunaţi
în jurul lui şi femeilor ce formau cercul exterior, să se gândească la toate regretele din anul
precedent, la toate relele înfăptuite şi la toate gândurile ruşinoase, la invidia, mândria şi vinovăţia
lor, şi le spuse să scape de ele, să arunce departe gândurile nevrednice aşa cum aruncă pâinea.
Rabinul îşi aruncă pâinea în apă şi, imediat, ceilalţi îl urmară. Bento îşi băgă pentru un moment
mâna în buzunarul unde pusese pâinea, dar apoi şi-o scoase. Nu-i plăcea să participe la ritualuri;
în plus, era doar un spectator şi se afla prea departe de canal. Rabinul cântă rugăciunile în ebraică
şi, din reflex, Bento murmură cuvintele împreună cu el. în general, fu o ceremonie plăcută şi
foarte sensibilă, în timp ce mulţimea se întorcea pentru a merge la sinagogă, mulţi îl salutară şi-i
spuseră:

— Gut Yontef! (Sărbători fericite!)

El le răspunse cu un zâmbet:

— Gut Yontef dir! (Sărbători fericite şi dumitale!)

îi plăceau feţele lor, păreau oameni de treabă. Chiar dacă arătau diferit de cei din comunitatea sa
sefardă, totuşi semănau cu oamenii pe care îi cunoscuse în copilărie. Simpli, dar serioşi. Senini şi
prietenoşi unul cu celălalt. Le simţea lipsa. O, cum le simţea lipsa.

în vreme ce se îndrepta spre casa lui Simon, ciugulind din pâinea lui Rifke, Bento se gândi la
experienţa trăită, în mod clar, subestimase puterea trecutului. Acesta îşi pune o amprentă de
neuitat, nu poate fi şters, dă culoare prezentului şi ne influenţează în mare măsură sentimentele şi
acţiunile. Acum înţelesese mai bine ca niciodată că gândurile şi sentimentele inconştiente sunt
parte a unei reţele cauzale. Multe lucruri deveniră clare: puterea vindecătoare cu care îl învestise
pe Franco, dulcea strângere de inimă provocată de ceremonia Tashlich, chiar şi
gustul extraordinar al pâinii lui Rifke pe care o mesteca încet, ca pentru a extrage fiecare
particulă de aromă. Mai mult, ştia acum că în mintea lui exista, fără îndoială, un
calendar invizibil: deşi uitase de Rosh Hashanah, o parte a minţii lui îşi amintise că ziua de azi
marca începutul unui nou an. Poate că această cunoaştere ascunsă se afla în spatele indispoziţiei
care îl chinuise toată ziua. Odată cu acest gând, durerile şi apăsarea se evaporară. Iuţi pasul, în-
dreptându-se spre Amsterdam şi spre Simon de Vries.

Spinoza, Baruch, Tratatul despre îndreptarea intelectului, studiu introductiv, traducere din limba
latină şi note de Alexandru Posescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 6

Ibid., p. 7
Capitolul douăzeci şi opt
Biroul lui Friedrich, Olivaer Platz, nr. 3, Berlin — 1925

Pentru că nu dumneavoastră, domnilor, ne judecaţi pe noi. Sentinţa este rostită de către instanţa
eternă a istoriei... Declaraţi-ne vinovaţi de o mie de ori: zeiţa tribunalului veşnic al istoriei va
zâmbi şi va rupe în bucăţi observaţiile procurorului şi verdictul instanţei; pentru că ea ne achită.

Ultimele cuvinte din discursul lui Adolf Hitler la procesul din München, 1924

Pe 1 aprilie 1925, VB a reapărut sub formă de cotidian. Şi cine a fost repus în calitate
de redactor, în ciuda tuturor rugăminţilor şi argumentelor mele? Rosenberg, nesuferitul, îngustul
la minte, falsul specialist în mitologie, antisemitul pe jumătate evreu, care, şi îmi menţin părerea
până în ziua de astăzi, a făcut mai mult rău mişcării decât oricine altcineva, exceptându-1 pe
Goebbels.

Emst (Putzi) Hanfstaengl

— Biletul de la Hitler m-a uluit. Poftim, Friedrich, vreau să vezi cu ochii tăi. îl port tot timpul în
portofel. Acum îl păstrez într-un plic — începe să se distrugă.

Friedrich luă plicul cu grijă, îl deschise şi scoase biletul.

DRAGĂ ROSENBERG, DE ACUM ÎNAINTE

CONDUCI MIŞCAREA.

ADOLF HITLER

— Deci acest bilet ţi-a fost înmânat acum doi ani, după puciul eşuat?

— Chiar a doua zi. L-a scris pe 10 noiembrie 1923.

— Spune-mi mai multe despre reacţia ta.

— Aşa cum ţi-am povestit, am fost uimit. N-avusesem nici cea mai vagă idee că mă alesese pe
mine să-i fiu succesor.

— Continuă.

Alfred dădu din cap.

— Eu... Se sufocă pentru o clipă, apoi îşi recăpătă calmul şi izbucni: Am fost zdruncinat.
Tulburat. Cum era posibil? Hitler nu mai vorbise despre mine ca şef al partidului înainte de acest
bilet — şi n-a mai pomenit niciodată despre asta după ce l-a scris!
Hitler n-a vorbit despre asta înainte sau după. Friedrich încerca să înţeleagă acest gând ciudat,
dar continuă să se concentreze asupra emoţiilor lui Alfred. Pregătirea lui analitică îl făcuse mai
răbdător. Ştia că totul se va clarifica în timp.

— Se simte foarte multă emoţie în vocea ta, Alfred. Este important să-ţi asculţi sentimentele.
Ce a urmat?

— Totul s-a năruit odată cu puciul. Partidul s-a împrăştiat. Liderii erau fie închişi, ca Hitler, fie
în exil, ca Goring, fie ascunşi, ca mine. Guvernul a scos partidul definitiv în afara legii şi a închis
Volkischer Beobachter. Ziarul s-a redeschis doar acum câteva luni, când mi-am recăpătat vechea
slujbă.

— Vreau să-mi povesteşti despre toate astea, dar, deocamdată, întoarce-te la sentimentele
legate de bilet. Fă ce-am mai făcut şi în alte dăţi: imaginează-ţi momentul când ai deschis biletul
pentru prima dată şi spune tot ce-ţi trece prin minte.

Alfred închise ochii şi se concentră.

— Mândrie. O mare mândrie... m-a ales pe mine, pe mine, înaintea tuturor... mie mi-a dat
sceptrul. Biletul a însemnat totul pentru mine. De aceea îl port cu mine. Habar nu aveam că are
atâta încredere în mine şi că mă preţuieşte atât de mult. Ce altceva? O mare bucurie. A fost,
probabil, momentul în care m-am simţit cel mai mândru din viaţa mea. Nu, nu probabil, chiar a
fost momentul în care am fost cel mai mândru. L-am iubit atât de mult pentru asta. Şi apoi... şi
apoi...

— Şi apoi ce, Alfred? Nu te opri.

— Şi apoi totul s-a transformat într-un rahat! Biletul. Totul! Cea mai mare bucurie a mea s-a
transformat în cea mai mare... cea mai mare năpastă din viaţa mea.

— De la bucurie la năpastă. Lămureşte-mă cu privire la această transformare. Friedrich ştia că


era inutil să mai comenteze. Alfred de-abia aştepta să vorbească.

— Mi-ar lua tot timpul pe care îl avem astăzi la dispoziţie să-ţi răspund în detaliu, atât de multe
s-au întâmplat. Alfred se uită la ceas.

— Ştiu că nu-mi poţi vorbi despre tot ce s-a întâmplat în ultimii trei ani, dar aş avea nevoie cel
puţin de o scurtă trecere în revistă ca să-ţi pot înţelege cu adevărat suferinţa.

Alfred privi spre tavanul înalt al biroului spaţios al lui Friedrich şi îşi adună gândurile.

— Cum să mă exprim? în esenţă, acel bilet mi-a dat o sarcină imposibilă. Mi s-a cerut să
conduc un grup jalnic de oameni răi, care unelteau pentru obţinerea puterii, toţi având interese
personale, fiecare având ca scop înfrângerea mea. Cu toţii superficiali şi proşti, cu toţii
ameninţaţi de inteligenţa mea superioară şi absolut incapabili să înţeleagă ce le spuneam. Cu toţii
profund ignoranţi cu privire la principiile pentru care milita partidul.
— Şi Hitler? El ţi-a cerut să conduci partidul. Nu te-a sprijinit?

— Hitler? S-a comportat năucitor şi mi-a făcut viaţa mai dificilă. N-ai urmărit drama partidului
nostru?

— îmi pare rău, dar eu nu ţin pasul cu evenimentele politice. Sunt în permanenţă preocupat de
noile progrese din domeniul meu şi de pacienţii care apelează la mine — în cea mai mare parte
foşti soldaţi. în plus, e mai bine că aflu totul din perspectiva ta.

— Voi face un rezumat. După cum probabil ştii, în 1923 am încercat să-i convingem pe liderii
guvernului bavarez să ni se alăture într-un marş prin München, având ca model marşul lui
Mussolini din Roma. Dar puciul nostru a fost un fiasco total. Toată lumea a fost de acord că nu
se putea să iasă mai prost. A fost prost planificat şi prost executat şi s-a dezintegrat la primul
semn de rezistenţă. Când Hitler mi-a scris biletul, se ascundea în podul casei lui Putzi
Hanfstaengl, fiind ameninţat cu arestarea iminentă şi, posibil, cu deportarea. Când
Frâu Hanfstaengl mi-a adus biletul, mi-a povestit ce se întâmplase. Trei maşini de poliţie au venit
la ei acasă, iar Hitler a devenit agitat, fluturându-şi pistolul şi spunând că mai degrabă se împuşcă
decât să-i lase pe porcii ăia să-l ia. Din fericire, soţul ei o învăţase jiu-jitsu, iar Hitler, cu rana de
la umăr, nu i-a putut ţine piept. Frâu Hanfstaengl i-a luat pistolul din mână cu forţa şi l-a aruncat
într-un uriaş butoi cu două sute de kilograme de făină. După ce a mâzgălit repede un bilet pentru
mine, Hitler a mers supus la închisoare. Toată lumea credea că era sfârşitul carierei sale. Hitler
era terminat — era de râsul lumii. Sau cel puţin aşa părea. Dar, pe când era doborât, geniul său a
ieşit la lumină. A transformat fiascoul în aur curat. O să fiu sincer: cu mine s-a comportat
execrabil. Sunt devastat de ceea ce mi-a făcut... Dar, cu toate astea, acum sunt mai convins ca
niciodată că este un om providenţial.

— Explică-mi, Alfred.

— Izbăvirea i-a venit la proces. Toţi ceilalţi participanţi la puci au pledat cu supuşenie
nevinovat la acuzaţiile de trădare. Unii au primit pedepse uşoare — de exemplu, Hess a primit
şapte luni. Alţii, ca intangibilul feldmare-şal Ludendorff, au fost găsiţi nevinovaţi şi
eliberaţi imediat. Doar Hitler a insistat să pledeze vinovat la acuzaţia de trădare şi, la proces, i-a
fermecat pe judecători, spectatori, pe reporterii de la toate ziarele importante din Germania, cu un
discurs miraculos de patru ore. Acesta a fost momentul lui de măreţie — momentul care l-
a transformat în erou pentru toţi germanii. Cu siguranţă ai auzit despre asta?

— Da. Toate ziarele au relatat despre proces, dar nu am citit discursul propriu-zis.

— Spre deosebire de ceilalţi molâi care au pledat nevinovat, el şi-a proclamat vinovăţia în
repetate rânduri. A zis: „Dacă răsturnarea acestui guvern al criminalilor din noiembrie, care au
înjunghiat în spate curajoasa armată germană, este înaltă trădare, atunci sunt vinovat. Dacă faptul
că am vrut să redau naţiunii noastre germane măreţia ei glorioasă este trădare, atunci sunt
vinovat. Dacă faptul că am vrut să redau onoarea armatei germane este trădare, atunci sunt
vinovat." Judecătorii au fost atât de mişcaţi, încât l-au felicitat, i-au strâns mâna, şi au vrut să-
l achite, dar nu au putut: el a insistat să pledeze vinovat de trădare. în cele din urmă, l-au
condamnat la cinci ani în închisoarea de minimă securitate Landsberg, dar l-au asigurat de o
eliberare anticipată. Şi, astfel, într-o după-amia-ză extraordinară, dintr-un politician neînsemnat,
ajuns de râsul lumii, a devenit brusc un erou naţional admirat de toată lumea.

— Da, am observat că numele lui e pe buzele tuturor. Mulţumesc că m-ai pus la curent. Este
ceva ce mă preocupă şi la care aş vrea să revenim — cuvântul greu folosit de tine, „năpastă". Ce
s-a întâmplat între tine şi Adolf Hitler?

— Ce nu s-a întâmplat? Cel mai recent — motivul pentru care mă aflu aici — m-a umilit în
public. A avut unul dintre accesele lui violente şi, turbat, m-a acuzat cu răutate de incompetenţă,
lipsă de loialitate, precum şi de toate nelegiuirile posibile. Nu-mi cere să-ţi dau detalii. Le-am
reprimat şi îmi amintesc doar fragmente, aşa cum îţi aminteşti un coşmar trecător. Au trecut două
săptămâni, şi tot nu mi-am revenit.

— Văd cât eşti de tulburat. Ce a declanşat această furie?

— Politica de partid. Am decis să înscriu nişte candidaţi la alegerile parlamentare din 1924. în
mod clar, viitorul nostru depinde de asta. Puciul dezastruos a demonstrat că nu avem altă şansă
decât să intrăm în parlament. Partidul nostru era slăbit şi s-ar fi desfiinţat cu totul în caz contrar.
întrucât NSDAP fusese scos în afara legii, am propus ca membrii noştri să-şi unească forţele cu
un alt partid, condus de feldmareşalul Ludendorff. Am discutat pe larg acest subiect cu Hitler
într-una din numeroasele mele vizite la închisoarea Landsberg. Săptămâni în şir a refuzat să ia o
decizie, dar, în cele din urmă, mi-a acordat autoritatea de a decide. E tipic pentru el — rareori ia
o decizie politică, lăsându-i în schimb pe subordonaţi să rezolve problema. Am luat o hotărâre şi
ne-am descurcat bine la alegeri. Ulterior însă, când Ludendorff a încercat să-l marginalizeze,
Hitler a denunţat public decizia mea şi a afirmat că nimeni nu poate vorbi în numele lui, con-
testându-mi astfel autoritatea.

— Am impresia că furia îndreptată spre tine este o furie transferată — adică, a fost greşit
direcţionată şi provine din alte surse, în special din posibilitatea ca el să-şi piardă puterea.

— Da, da, Friedrich. Exact. Hitler este preocupat acum de un singur lucru — poziţia sa de
lider. Nimic altceva nu contează la fel de mult, cu siguranţă nu principiile noastre de bază. De
când a fost graţiat, după treisprezece luni petrecute la Landsberg, s-a schimbat. A căpătat
o privire absentă, ca şi cum ar vedea ceva ce alţii nu pot, ca şi cum ar fi mai presus de orice lucru
lumesc. Iar acum insistă să i se spună „Führer" — doar atât. S-a îndepărtat nespus de mult de
mine.

— îmi amintesc că la ultima întâlnire mi-ai spus cum te simţeai pentru că era distant cu tine,
cum te necăjeai când vedeai că era mai intim cu alţii — te refereai la Goring?

— Da, exact. Dar e mult mai rău acum. în public se ţine departe de toată lumea. Iar acest
bădăran, Goring, contribuie din plin la problemă. Nu numai că este unsuros, provocator şi abuziv
cu mine, dar dependenţa sa recunoscută de medicamente este o ruşine. Mi s-a povestit că, în
şedinţe publice, îşi scoate cutia de pastile din oră-n oră şi înghite câte un pumn. Am încercat să-l
dau afară din partid, dar nu am obţinut acordul lui Hitler. De fapt, Goring este celălalt motiv
important pentru care mă aflu azi aici. Deşi este încă peste hotare, am auzit din surse sigure că
Goring răspândeşte zvonul că Hitler m-ar fi ales intenţionat pe mine să conduc partidul în lipsa
lui pentru că ştia că sunt cel mai nepotrivit candidat posibil. Cu alte cuvinte, aş fi atât de prost,
încât poziţia şi puterea lui Hitler nu ar fi ameninţate. Nu ştiu ce să fac. Simt că o iau razna.

Alfred se scufundă în scaun, acoperindu-şi ochii cu mâinile.

— Am nevoie de ajutorul tău. Mă tot imaginez vorbind cu tine.

— Ce-ţi imaginezi că zic sau fac?

— în acel moment totul se întunecă. Nu ajung atât de departe.

— încearcă să-ţi imaginezi că-ţi vorbesc într-o manieră care ţi-ar uşura chinul. Spune-mi, care
ar fi cel mai bun lucru pe care ţi l-aş putea spune?

Acesta era unul dintre trucurile preferate ale lui Friedrich, pentru că duce întotdeauna la o
explorare mai profundă a relaţiei terapeut-pacient. Nu şi astăzi.

— Nu pot, nu sunt în stare. Am nevoie să te aud pe tine vorbind.

Văzând că Alfred era prea agitat pentru a putea reflecta, Friedrich îi oferi cel mai bun sprijin de
care era în stare.

— Alfred, uite la ce mă gândeam în timp ce vorbeai, în primul rând, simt greutatea poverii tale.
E o poveste de groază. E ca şi cum te-ai afla într-un cuib de vipere, tratat nedrept şi cu răutate de
toată lumea. Şi, deşi ascult cu atenţie, nu am auzit de nimeni care să te aprobe.

Alfred expiră zgomotos.

— Deja ai înţeles. Ştiam că aşa va fi. Nimeni nu validează nimic din ceea ce fac. Am luat
decizia corectă cu privire la alegeri, iar Fiihrerul urmează acum exact acelaşi drum pe care l-am
propus. Dar niciodată, niciodată nu sunt lăudat.

— De nimeni din viaţa ta?

— Mă laudă soţia mea, Hedwig — m-am recăsătorit de curând, dar laudele ei nu sunt
importante. Doar cuvintele lui Hitler contează.

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Alfred. Aceste atacuri de care ai parte, zvonurile răutăcioase,
tirada înjositoare a lui Hitler, lipsa totală de apreciere — de ce le suporţi? Ce te ţine în loc, de ce
ţi-o cauţi cu lumânarea ? De ce nu ai mai multă grijă de tine?

Alfred clătină din cap ca şi cum s-ar fi aşteptat la aceste întrebări.

— Nu-mi place să fiu banal, dar... trebuie să trăiesc. Am nevoie de bani. Ce altceva aş putea
face? Sunt recunoscut ca un jurnalist radical şi nu există alte oportunităţi de muncă. Formarea
mea profesională ca arhitect nu mă ajută să-mi găsesc de lucru. Ţi-am spus vreodată că proiectul
meu de disertaţie a fost proiectarea unui crematoriu?

Când Friedrich clătină din cap, Alfred continuă:

— Ei bine, mi-e teamă că în Bavaria catolică nu se înghesuie nimeni să construiască prea multe
crematorii. Nu, nu am alte opţiuni de angajare.

— Dar să devii sluga lui Hitler şi să accepţi astfel de abuzuri şi să-ţi laşi stima de sine să
crească sau să se prăbuşească în funcţie de toanele lui nu este o reţetă bună pentru stabilitate sau
bunăstare. De ce înseamnă iubirea lui atât de mult pentru tine?

— Eu nu privesc aşa lucrurile. Nu caut doar dragoste; trebuie să-l sprijin. întreaga mea raison
d'etre este purificarea rasială. Ştiu în adâncul inimii că aceasta este menirea mea în viaţă. Dacă
vreau ca Germania să se ridice din nou, dacă vreau o Germanie fără evrei şi o Europă fără
evrei, atunci trebuie să rămân lângă Hitler. Numai prin intermediul lui pot face ca aceste lucruri
să se întâmple.

Friedrich se uită la ceas. Mai aveau destul timp, pentru că programaseră o şedinţă dublă şi o altă
şedinţă dublă mâine.

— Alfred, am o idee legată de schimbarea de comportament a lui Hitler faţă de tine. Cred că e
legată de schimbările din conduita sa, de asumarea unei poziţii de vizionar. Se pare că încearcă
să se recreeze, să devină impunător. Şi cred că doreşte să se distanţeze de toţi cei care l-
au cunoscut atunci când era doar un om simplu, obişnuit. Poate că asta se află în spatele detaşării
lui de tine.

Alfred medită la această idee.

— Nu mi-am pus problema astfel. Dar cred că ai dreptate. Are o nouă clică, iar noi, cei din
afară, trebuie să ne străduim din greu pentru a-i atrage atenţia. Cu excepţia lui Goring, i-a
îndepărtat pe toţi cei din vechea gardă. Există un nou-venit deosebit de nociv, Joseph
Goebbels, care cred că va deveni un Mefisto al mişcării noastre, cândva dreaptă. Nu îl suport, şi
sentimentul este reciproc. Acum, Goebbels este redactor la un cotidian nazist din Berlin şi în
curând va conduce toate alegerile naziste. Şi mai este un membru: Rudolf Hess. E cu noi de ceva
vreme şi a condus o divizie SA în timpul puciului. Dar totuşi, el a intrat în viaţa lui Hitler mult
mai târziu decât mine. A fost închis la Landsberg într-o celulă apropiată de cea a lui Hitler şi îl
vizita zilnic. De când a decis să intre în afacerea tatălui său, Hess a urmat un curs de
stenografie şi scrie după dictare cartea lui Hitler, Mein Kampf. Recunosc că îl invidiez pe Hess.
Aş fi mers bucuros la închisoare dacă m-aş fi întâlnit zilnic cu Hitler. Au terminat primul volum
în închisoare şi cred că Hess a făcut multă muncă de redactare — în mare parte de proastă
calitate. Iată-mă, cel mai important intelectual din partid şi, de departe, cel mai bun scriitor — te-
ai fi aşteptat să-mi ceară mie s-o redactez. Aş fi putut să-o îmbunătăţesc considerabil. Cu
siguranţă aş fi eliminat mai multe pasaje pe care acum regretă în mod deschis că le-a scris —
capitolul excentric despre sifilis cu siguranţă. Dar nu mi-a cerut-o nici măcar o dată.

— De ce nu ţi-a cerut-o?
— Am nişte bănuieli pe care nu le pot împărtăşi nimeni altcuiva decât ţie. în primul rând, cred
că ştia că nu aş fi fost un redactor imparţial din cauza tuturor ideilor pe care mi le-a furat. Vezi
tu, înainte să ajungă la închisoare, eu eram filosoful oficial al partidului. De fapt, unele ziare de
stânga publicau periodic afirmaţii de genul: „Hitler este purtătorul de cuvânt al lui Rosenberg"
sau „Hitler ordonă ce vrea Rosenberg". Fără îndoială, asta l-a jignit, iar acum vrea să se ştie clar
că el este singurul autor al ideologiei partidului şi că nu am nicio implicare în această lucrare. în
Mein Kampf este destul de explicit în această privinţă. Am memorat cuvintele astea: „In lungile
perioade de progres uman, se poate întâmpla uneori ca politicianul şi filosoful politic să fie
totuna." El vrea să fie văzut ca un asemenea tip de lider rar întâlnit.

Alfred se lăsă pe spătarul scaunului şi închise ochii pentru o clipă.

— Pari mai relaxat, Alfred.

— Faptul că vorbesc cu tine mă ajută.

— Să analizăm acest lucru. în ce fel te ajut?

— îmi deschizi perspective noi asupra a ce mi s-a întâmplat. Este o uşurare să discuţi cu un om
inteligent. Sunt înconjurat de atâta mediocritate.

— Ca şi cum acest loc, acest mod de a discuta îţi oferă un răgaz de la propria izolare. Nu?

Alfred aprobă din cap.

— Da, continuă Friedrich, mă bucur că îţi ofer asta. Dar nu este suficient. Mă întreb dacă există
vreo modalitate prin care să-ţi ofer ceva mai substanţial decât alinare. Ceva mai profund şi mai
durabil.

— Mi-ar plăcea. Dar cum?

— Lasă-mă să încerc. Voi începe cu o întrebare. O mulţime de sentimente negative vin spre
tine dinspre Hitler şi dinspre mulţi alţii. întrebarea mea este: care este rolul tău în această
chestiune?

— M-am gândit deja la asta. în repetate rânduri, sunt respins din pricina inteligenţei mele
superioare. Am o minte complexă şi cei mai mulţi oameni nu pot urmări complexitatea ideilor
mele. Nu e vina mea, dar oamenii se simt intimidaţi de mine. Ca urmare a faptului că nu
pot înţelege pe deplin ideile mele, mulţi se simt proşti şi apoi mă atacă de parcă ar fi vina mea.

— Nu, nu e tocmai ce urmăream. încerc, de fapt, să ajung la întrebarea: „Ce vrei să schimbi la
tine?" Pentru că asta încerc să fac — să-i ajut pe pacienţi să se schimbe. Răspunsul tău cum că
problema îşi are rădăcinile în inteligenţa ta superioară conduce într-un impas, pentru că e firesc
să nu vrei să-ţi sacrifici inteligenţa superioară. Nimeni nu ar vrea asta.

— Nu înţeleg, Friedrich.
— Ceea ce vreau să spun e că terapia constă în schimbare, iar eu încerc să te ajut să înţelegi ce
doreşti să schimbi la tine. Dacă spui că problemele tale sunt cauzate în totalitate de alţii, atunci
nu am nicio altă pârghie terapeutică decât pur şi simplu să te liniştesc şi să te ajut să înveţi să
suporţi abuzul sau să-ţi sugerez să-ţi găseşti alţi parteneri.

Friedrich încercă o altă tactică ce dădea rezultate aproape de fiecare dată.

— Uite, o să pun problema aşa, ce procent din problemele tale sunt provocate de alţii? 20? 50?
70? 90 la sută?

— N-am cum să măsor asta.

— Sigur, dar nu mă aştept la precizie; vreau doar să faci o estimare. Fă-mi pe plac, Alfred.

— Bine, să zicem 90 la sută.

— Bine. Asta înseamnă că 10 la sută din aceste evenimente atât de supărătoare sunt
responsabilitatea ta. Asta ne oferă o direcţie de urmat. Trebuie să analizăm aceste 10 procente şi
să vedem dacă le putem înţelege şi apoi schimba. Mă urmăreşti, Alfred?

— Simt o ameţeală pe care o trăiesc de fiecare dată când vorbesc cu tine.

— Nu e neapărat ceva rău. Procesul de schimbare poate părea adesea destabilizator. Deci,
înapoi la muncă. Să analizăm cele 10 procente. Vreau să ştiu ce rol joci în faptul că alţii te
tratează atât de abuziv.

— Am vorbit deja despre asta. Ţi-am spus că e vorba de invidia omului obişnuit faţă de cineva
cu o imaginaţie şi un intelect superioare.

— Faptul că oamenii se poartă urât cu tine din pricina superiorităţii tale ţine de cele 90 de
procente. Să ne concentrăm pe cele 10 procente — care ţin de tine. Spui că eşti exclus,
antipatizat, victimă a zvonurilor. Ce faci pentru a-ţi atrage asta?

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-1 convinge pe Hitler să scape de pleavă, de
minţile înguste — de toţi aceşti Goring, Streicher, Himmler, Rohm, dar fără sorţi de izbândă.

— Dar Alfred, tu vorbeşti despre superioritatea sângelui arian şi, totuşi, dacă Hitler îşi va
atinge scopul, aceşti oameni vor deveni conducători arieni. Cum e posibil acest lucru dacă au
sânge arian? Cu siguranţă au câteva puncte forte, câteva virtuţi?

— Au nevoie de educaţie şi de iluminare. Cartea la care lucrez va oferi educaţia de care viitorii
noştri lideri arieni vor avea nevoie. Dacă Hitler m-ar ajuta, le-aş putea înnobila şi purifica
gândirea.

Friedrich era uluit. Cum putuse subestima în asemenea măsură rezistenţa lui Alfred? încercă din
nou.
— Ultima oară când ne-am întâlnit, Alfred, am vorbit despre faptul că la birou ţi se spune
„Sfinxul" şi despre cum critica lui Dietrich Eckart te-a convins să faci unele schimbări la tine
însuţi. îţi aminteşti?

— Asta a fost demult. Această poveste şi influenţa lui Dietrich Eckart s-au încheiat. A murit
acum câteva luni.

— îmi pare rău să aud asta. E o pierdere mare pentru tine?

— Aşa şi-aşa. îi datorez mult, dar relaţia noastră s-a deteriorat când Hitler a decis că Eckart era
prea bolnav şi prea slab pentru a continua să fie redactorul-şef al VB şi m-a numit pe mine în
locul lui. Nu a fost vina mea, dar Eckart m-a considerat responsabil. Deşi am încercat, nu am
reuşit să-l conving că nu am complotat împotriva lui. Numai în apropierea morţii pica lui pe mine
s-a mai diminuat. La ultima mea vizită, mi-a făcut semn să mă apropii de patul său şi mi-a şoptit
la ureche: „Urmează-1 pe Hitler. El va dansa. Dar nu uita că eu am pus muzica." După moartea
sa, Hitler l-a numit „steaua polară" a mişcării naziste. Dar, la fel ca în cazul meu, Hitler nu i-
a acordat vreun merit pentru a-1 fi învăţat ceva.

Energia lui Friedrich scăzu, dar continuă.

— Să revenim la ceea ce voiam să dovedesc. Când lucrai pentru Eckart, mi-ai spus că vrei să
faci nişte schimbări la tine, să semeni mai puţin cu un sfinx, să pălăvrăgeşti...

— Asta a fost atunci. Acum nu am nici cea mai mică intenţie să devin mai slab pentru a intra
sub pielea celor cu minţi inferioare. De fapt, acum găsesc că acest gând este respingător. Această
idee este o replică în mic a marii probleme cu care noi, ca naţiune, trebuie să ne confruntăm: cei
slabi nu sunt egali cu cei puternici. Dacă celor puternici le scad voinţa şi puterea, dacă renunţă la
destinul lor de conducători sau îşi contaminează sângele prin căsătorii mixte, atunci subminează
adevărata măreţie a Volk-ului.

— Alfred, tu vezi lumea doar în termeni de putere şi slăbiciune. Sigur există şi alte feluri de a o
vedea...

— întreaga istorie, îl întrerupse Alfred, ridicând vocea, este o saga a puterii şi slăbiciunii. Dă-
mi voie să vorbesc deschis. Sarcina bărbaţilor puternici ca Hitler, ca mine şi ca tine, Friedrich,
este de a ajuta la înflorirea rasei ariene superioare. Tu propui să privim istoria în „alte feluri".
Te referi, fără îndoială, la căile bisericii, care încearcă să ne elibereze de legăturile de sânge şi să
creeze un individ suveran, care nu este altceva decât o abstracţie lipsită de polaritate sau potenţă?
Toate ideile de egalitate sunt fantezii şi sunt împotriva naturii.

Friedrich vedea astăzi un alt Alfred — Alfred Rosenberg, ideologul nazist, propagandistul,
vorbitorul la mitingurile naziste. Nu-i plăcea ce vedea, dar, din reflex, perseveră în rolul său.

— îmi amintesc că prima dată când am vorbit ca adulţi ai spus că îţi fac mare plăcere
conversaţiile filosofice. Mi-ai spus că n-ai mai avut parte de aşa ceva de ani buni.
— E adevărat. încă îmi face plăcere.

— Prin urmare, îţi pot pune câteva întrebări filosofice despre comentariile tale?

— M-aş bucura.

— Tot ceea ce ai susţinut în această dimineaţă se bazează pe o ipoteză simplă: că rasa ariană
este superioară şi că ar trebui făcute eforturi mari şi dure pentru a spori puritatea acestei rase.
Corect?

— Continuă.

— întrebarea mea este, pur şi simplu, ce dovezi ai? Nu am nicio îndoială că orice altă rasă, în
cazul în care ar fi întrebată, şi-ar proclama propria superioritate.

— Dovezi? Uită-te la marii germani. Foloseşte-ţi ochii, urechile. Ascultă Beethoven, Bach,
Brahms, Wagner. Citeşte Goethe, Schiller, Schopenhauer, Nietzsche. Uită-te la oraşele noastre,
la arhitectura noastră, şi uită-te la marile civilizaţii pe care înaintaşii noştri arieni le-au creat şi
care s-au prăbuşit, în cele din urmă, din cauza contaminării cu sânge semit inferior.

— Cred că citezi din Houston Stewart Chamberlain. Am citit o parte din opera sa şi, sincer, nu
mă impresionează dovezile sale, care constau, în principal, în aceea că a văzut, ocazional, arieni
cu ochi albaştri şi păr blond în picturi reprezentând conducători egipteni sau indieni sau romani.
Aceasta nu este o dovadă. Istoricii pe care i-am întrebat spun că Chamberlain pur şi simplu a
inventat istoria care vine în sprijinul originalelor sale afirmaţii. Te rog, Alfred, dă-mi nişte dovezi
substanţiale pentru premisele tale. Dă-mi dovezi pe care Kant, Hegel sau Schopenhauer le-ar
respecta.

— Dovezi, spui? Vocea sângelui e dovada mea. Noi, arienii adevăraţi, avem încredere în
afectele noastre şi ştim cum să le valorificăm pentru a ne recâştiga poziţia de conducători care ni
se cuvine.

— Vorbeşti de afecte, dar încă nu am auzit vreo dovadă. în domeniul meu, căutăm cauzele
afectelor puternice. Dă-mi voie să-ţi expun o teorie din psihiatrie, care este relevantă pentru
discuţia noastră. Alfred Adler, un medic vienez, a scris mult despre sentimentele universale de
inferioritate care se intensifică pur şi simplu ca urmare a procesului de creştere şi a trecerii printr-
o perioadă prelungită în care ne simţim neputincioşi, slabi şi dependenţi. Mulţi găsesc acest
sentiment de inferioritate ca fiind intolerabil şi compensează prin dezvoltarea unui complex de
superioritate, care este pur şi simplu reversul aceleiaşi monede. Alfred, eu cred că această
dinamică este valabilă şi în cazul tău. Am vorbit despre copilăria ta nefericită, despre sentimentul
de a nu te simţi acasă nicăieri şi despre efortul de a avea succes „ca să le arăţi tu lor", îţi
aminteşti?

Alfred îl fixa fără să spună nimic. Friedrich continuă:

— Cred că tu faci aceeaşi eroare ca evreii, care de două mii de ani se consideră un popor
superior, poporul ales al lui Dumnezeu. Amândoi am fost de acord că Spinoza a demontat acest
argument, şi nu am nicio îndoială că, dacă ar fi în viaţă, ar demonta prin puterea logicii sale
şi raţionamentul tău despre rasa ariană.

— Te-am avertizat cu privire la abordarea chestiunii evreieşti. Ce ştie psihanaliza despre rasă,
sânge şi suflet? Te-am avertizat, dar acum mă tem că eşti deja corupt.

— Iar eu ţi-am spus că această cunoaştere şi această metodă sunt prea bune şi prea puternice
pentru a fi proprietatea exclusivă a evreilor. Eu şi colegii mei am folosit principiile acestui
domeniu pentru a oferi un ajutor substanţial multor răniţi arieni. Şi tu eşti rănit, Alfred, dar, în
ciuda propriilor tale dorinţe, nu mă laşi să te ajut.

— Şi eu, care credeam că am de a face cu un Übermensch. Cât de mult m-am înşelat!

Alfred se ridică, scoase un plic cu mărci germane din buzunar, îl aşeză cu mare precizie pe colţul
biroului lui Friedrich şi se îndreptă spre uşă.

— Ne vedem mâine la aceeaşi oră, strigă Friedrich după el.

— Nu, nici mâine, strigă Alfred din vestibul, şi nici altcândva! Mă voi asigura ca aceste idei
evreieşti să părăsească Europa odată cu evreii.

Capitolul douăzeci şi nouă

Rijnsburg şi Amsterdam — 1662

Târşâindu-şi paşii spre Amsterdam, Bento încerca să se concentreze asupra trecutului, provocat
de imaginile nostalgice ale sărbătorilor de Rosh Hashanah petrecute alături de familie şi care îi
fuseseră evocate de evreii aşkenazi care sărbătoreau, şi se gândi la ce urma să se întâmple. în
aproximativ o oră, avea să-l revadă pe Simon, pe dragul şi generosul de Simon, cel mai înfocat
susţinător al său. Era bine că Simon locuia destul de aproape pentru a-1 putea vizita ocazional,
dar era la fel de bine şi că Simon nu locuia mai aproape, pentru că în mai multe rânduri dăduse
semne că ar fi dorit să fie prea aproape. îi veni în minte o scenă din ultima vizită a lui Simon la
Rijnsburg.

— Bento, spuse Simon, deşi suntem apropiaţi, te găsesc destul de evaziv. Fă-mi pe plac,
prietene, şi spune-mi exact cum îţi petreci ziua. Ieri, de exemplu.

— Ieri a fost o zi ca oricare. Mi-am început ziua adunăndu-mi şi scriindu-mi gândurile pe care
mintea le acumulase în timpul nopţii şi apoi m-am ocupat de şlefuirea lentilelor timp de
patru ore.

— Ce faci, mai exact? Vorbeşte-mi despre proces pas cu pas.

— în loc să-ţi spun, am să-ţi arăt. Dar va dura ceva timp.

— Nu-mi doresc decât să-ţi cunosc viaţa.


— Vino cu mine dincolo.

în atelier, Bento arătă spre o placă mare de sticlă.

— De aici încep. Am luat-o ieri de la fabrica de sticlă, care e la numai un kilometru de aici.

Apucă un ferăstrău.

— E ascuţit, dar nu destul de ascuţit. îl şterg acum cu ulei şi pulbere de diamant.

Apoi Bento tăie o piesă circulară de trei centimetri.

— Următorul pas este şlefuirea acestei piese pentru a obţine curbura şi unghiul
corespunzătoare. Prima dată o fixez în matriţă — aşa.

Bento aplică cu grijă catran, pentru a fixa piesa.

— Iar acum folosesc strungul pentru şlefuirea brută cu feldspat şi cuarţ.

După zece minute de şlefuire, Bento puse sticla într-o matriţă pe un disc rotativ din lemn.

— Şi acum încheiem cu şlefuirea fină. Eu folosesc un corindon şi un amestec de oxid de staniu.


Doar voi începe, ca să nu te plictisesc cu procesul lung şi obositor de şlefuire.

Se întoarse spre Simon.

— Acum ştii cum îmi petrec dimineţile şi, de asemenea, ştii de unde provin ochelarii.

Simon răspunse:

— Privindu-te, Bento, sunt confuz. Pe de o parte, află că am o profundă admiraţie pentru


priceperea şi excelenta ta tehnică, însă, pe de altă parte, ceva din mintea mea strigă cu putere:
„Lasă asta în seama meşteşugarilor! Fiecare comunitate din Europa are meşteşugarii ei. Există o
mulţime de meşteşugari, dar nicăieri, în lume, un alt Bento Spinoza." Fă ceea ce doar tu poţi
face, Bento. Termină proiectul filosofic pe care toată lumea îl aşteaptă. Atâta zgomot, atâta praf,
atâta aer murdar, atâtea mirosuri, atâta timp preţios pierdut. Te rog, te implor încă o
dată, permite-mi să te eliberez de povara acestui meşteşug. Permite-mi să-ţi ofer o leafă anuală
pe viaţă — orice sumă doreşti — ca să-ţi foloseşti timpul filosofând. Asta îmi e în putere şi mi-
ar face o plăcere de neimaginat să te pot ajuta în acest fel.

— Simon, eşti generos. Să ştii că te iubesc pentru generozitatea ta. Dar nevoile mele sunt
puţine şi uşor de satisfăcut, iar banii în exces mai degrabă mi-ar distrage atenţia decât să mă ajute
să mă concentrez. în plus — şi, Simon, s-ar putea să nu mă crezi, dar aşa stau lucrurile —
şlefuirea lentilelor e benefică pentru gândire. Da, mă concentrez la strung, la unghiul şi la raza
piesei de sticlă, la lustruirea delicată, dar, în timp ce fac asta, mintea mea germinează în fundal
cu o viteză atât de mare, încât adesea termin o lentilă şi descopăr că, mirabile dictu, găsesc soluţii
noi la probleme filosofice spinoase. Eu, sau cel puţin partea atentă din mine, nu par a fi necesar.
Asta nu diferă de fenomenul de rezolvare a problemelor în timpul viselor, despre care au vorbit
mulţi antici. în afară de asta, ştiinţa opticii mă fascinează. în prezent, sunt în curs de dezvoltare
a unei metode complet diferite de şlefuire a lentilelor fine de telescop, care cred că va reprezenta
un progres major.

Conversaţia luă sfârşit când Simon apucă mâna lui Bento cu ambele palme şi o ţinu în timp ce-i
spunea:

— N-o să-mi scapi. Nu voi renunţa la încercările de a-ţi uşura munca. Te rog să reţii că oferta
mea va rămâne valabilă atâta vreme cât voi trăi.

In acel moment Bento realiză că era bine că Simon nu locuia prea aproape.

în Amsterdam, pe o bancă de lângă canalul Singel, Simon Joosten de Vries aştepta vizita
prietenului său. Fiul unor negustori bogaţi, Simon locuia la câteva străzi de van den Enden, într-o
impresionantă casă cu patru etaje, de două ori mai lată decât casele învecinate de lângă canal. Nu
numai că Simon îl adora pe Bento, dar îi şi semăna — fragil, cu oase mici, cu trăsături ale feţei
frumoase, delicate şi cu o ţinută foarte demnă.

în vreme ce soarele apunea şi cerul de un portocaliu strălucitor devenea de culoarea cărbunelui,


Simon se plimba nerăbdător în susul şi în josul străzii din faţa casei sale, tot mai îngrijorat în
legătură cu prietenul său. Trekschuit-ul ar fi trebuit să sosească de o oră. Văzându-1 dintr-odată
pe Bento mergând de-a lungul canalului Singel, două străzi mai încolo, Simon îşi flutură
braţele, se grăbi să-l întâmpine şi insistă să care geanta grea, plină cu caiete şi lentile şlefuite.
Odată intraţi în casă, Simon îl conduse pe oaspetele său la masa pe care se aflau pâine de secară,
brânză şi o aromată oudewijvenkoek, „prăjitura bătrânei doamne", proaspăt coaptă, o delicatesă
cu anason din nordul Olandei.

în timp ce făcea cafea, Simon trecu în revistă planurile pentru a doua zi.

— Clubul de filosofie se va întruni aici pe la şapte seara. Aştept doisprezece membri, toţi au
citit cele zece pagini pe care mi le-ai trimis prin poştă. Am făcut două copii şi le-am cerut să le
citească într-o zi şi să şi le dea unul altuia. Iar după-amiază am un cadou pentru tine din partea
clubului, pe care sunt sigur că nu-1 vei refuza. Am găsit nişte volume interesante la doi librari —
Avraam de Wees şi Lubbert Meyndertsz — şi te voi însoţi acolo pentru a-ţi alege unul pe gustul
tău dintr-un meniu apetisant care-i cuprinde pe Vergilius, Hobbes, Euclid şi Cicero.

Bento nu refuză oferta, iar ochii i se luminară.

— Simon, îţi mulţumesc. Eşti foarte generos.

Da, Bento avea un punct slab, iar Simon îl descoperise. Bento era îndrăgostit de cărţi — nu dorea
numai să le citească, dar şi să le aibă. Deşi refuzase în mod constant şi politicos toate celelalte
daruri, nu putea refuza o carte bună, iar Simon şi mulţi dintre colegieni îi construiau treptat o
bibliotecă minunată care aproape umpluse dulapul cel mare pentru cărţi aşezat pe peretele lateral
din camera de zi din Rijnsburg. Din când în când, noaptea târziu, când nu putea dormi, Bento se
apropia de rafturi şi zâmbea în timp ce se uita la volume. Uneori le rearanja, după mărime, după
subiect sau pur şi simplu în ordine alfabetică şi, uneori, inspira aroma cărţilor sau le
mângâia, savurându-le greutatea sau senzaţia pe care o creau cotoarele colorate în palmele sale.

— Dar înainte de a merge să cumpărăm cărţi, continuă Simon, am o surpriză. Un vizitator!


Sper că unul binevenit. Poftim, citeşte această scrisoare care a sosit săptămâna trecută.

Bento deschise o scrisoare ce fusese făcută sul şi legată cu un şnur. Primul rând era scris în limba
portugheză şi

Bento recunoscu imediat scrisul lui Franco. „Dragul meu prieten, a trecut mult prea mult timp."
Mai departe, spre marea surprindere a lui Bento, scrisoarea era scrisă într-o ebraică excelentă.
„Am multe lucruri de discutat cu tine. Primul dintre ele este că acum simt un elev sârguincios
şi tată. Mă abţin să scriu prea mult şi sper doar că prietenul tău poate găsi o cale să ne vedem."

— Când a sosit scrisoarea, Simon?

Cam acum o săptămâna. Mesagerul era de o secre-toşenie fără margini, repezindu-se pe uşă de
îndată ce am deschis-o. Mi-a înmânat imediat scrisoarea şi apoi, deschi-zând uşor uşa şi privind
cu atenţie în susul şi în josul străzii pentru a se asigura că nu a fost văzut, s-a strecurat repede
afară. N-a vrut să-şi dezvăluie identitatea, dar mi-a spus că tu i-ai zis să mă folosească drept
persoană de contact. Presupun că el e cel care ţi-a fost de mare ajutor după ce ai fost atacat de
nebunul ăla...

— Da, îl cheamă Franco, dar chiar şi acest lucru ar trebui să fie un secret. îşi asumă un risc
foarte mare, aminteşte-ţi că excomunicarea interzice în mod expres oricărui evreu să vorbească
cu mine. El este singura mea legătură cu trecutul, iar tu eşti singura mea legătură cu el. îmi
doresc foarte mult să-l întâlnesc.

— Bine. Mi-am permis să-i comunic că vei fi în Amsterdam astăzi şi privirea i s-a luminat atât
de tare, încât i-am sugerat să treacă pe aici mâine-dimineaţă pentru a te vedea.

— Ce-a răspuns?

— A spus că nu-i va fi uşor, dar că va face tot ce este omeneşte posibil să ajungă aici la un
moment dat înainte de prânz.

— Mulţumesc, Simon.

în dimineaţa următoare, o bătaie puternică în uşă răsună în toată casa. Când Simon deschise uşa,
Franco, purtând o pelerină cu glugă ce-i acoperea capul şi o mare parte din faţă, se strecură
înăuntru. Simon îl conduse la

Bento, care aştepta în salonul din faţă, dinspre canal, şi apoi, discret, îi lăsă singuri. Franco radia
când îl prinse pe Bento de umeri cu ambele mâini.

— O, Bento, ce binecuvântare să te văd.


— E o binecuvântare şi pentru mine să te văd. Scoate-ţi pelerina şi lasă-mă să te privesc,
Franco.

Bento îi dădu ocol.

— Măi, măi, măi. Te-ai schimbat... te-ai împlinit; faţa ţi-e mai rotundă, mai prosperă. Iar barba
şi hainele astea negre — arăţi ca un învăţat talmudic. Cât de periculos este pentru tine să te afli
aici? Şi cum este să fii căsătorit? Şi să fii tată? Eşti fericit?

— Atâtea întrebări! râse Franco. La care să-ţi răspund mai întâi? La ultima, cred. N-ar fi
considerat-o prietenul tău, Epicur, drept cea mai importantă? Da, sunt foarte fericit. Viaţa mea s-
a schimbat mult în bine. Dar tu, Bento? Eşti fericit?

— Şi eu sunt mai fericit ca niciodată. Aşa cum poate ţi-a spus Simon, locuiesc în Rijnsburg, un
sătuc liniştit, şi trăiesc exact cum vreau — singur, cu puţine tentaţii. Gândesc, scriu şi nimeni nu
încearcă să mă înjunghie. Ce ar putea fi mai bine? Cum rămâne cu celelalte întrebări?

— Soţia şi fiul meu sunt o adevărată binecuvântare. Ea este sufletul-pereche la care am sperat
— ce se transformă acum într-un suflet-pereche educat. O învăţ să citească în portugheză şi
ebraică şi învăţăm olandeza împreună. Ce m-ai mai întrebat? A, hainele şi asta? Franco îşi
mângâie barba. S-ar putea să te surprindă, dar sunt elev la vechea ta şcoală, Pereira Yeshibah.
Rabinul Mortera mi-a acordat o bursă atât de generoasă din partea sinagogii, încât nu mai trebuie
să lucrez pentru unchiul meu sau pentru oricine altcineva.

— E un lucru neobişnuit.

— Am auzit zvonul că ţi s-a oferit şi ţie odată o astfel de bursă. Poate a fost redirecţionată către
mine printr-un capriciu al sorţii. Poate că sunt răsplătit pentru că te-am trădat.

— Ce explicaţie a dat Rabinul Mortera?

— Când l-am întrebat: „Prin ce sunt eu vrednic?", m-a surprins. Mi-a spus că bursa este
modalitatea în care el şi comunitatea evreiască îl cinstesc pe tatăl meu, a cărui reputaţie, alături
de reputaţia lungului şir de strămoşi rabini, e mult mai mare decât îmi imaginasem. A
adăugat însă şi că sunt un elev promiţător care ar putea călca, la un moment dat, pe urmele
părintelui său.

— Şi... Bento inspiră adânc. Cum i-ai răspuns rabinului?

— Cu recunoştinţă. Bento Spinoza, mi-ai stârnit setea de cunoaştere şi, spre bucuria rabinului,
m-am avântat cu bucurie în studiul Talmudului şi al Torei.

— înţeleg. Ăăă... ei bine... ai progresat mult. Ebraica din scrisoarea ta este excelentă.

— Da, sunt mulţumit de mine şi, pe zi ce trece, bucuria de a învăţa creşte.

Urmă o scurtă tăcere. Amândoi deschiseră gura să vorbească în acelaşi timp şi apoi se opriră.
După încă un scurt moment de tăcere, Franco întrebă:

— Bento, erai foarte tulburat când ne-am văzut ultima oară, după atac. Ţi-ai revenit repede?

Bento dădu din cap aprobator.

— Da, şi, nu în mică măsură, mulţumită ţie. Trebuie să ştii că păstrez şi acum, în Rijnsburg,
vechiul palton sfâşiat agăţat la vedere. A fost un sfat excelent.

— Povesteşte-mi mai multe despre viaţa ta.

— A, ce să spun? Jumătate din zi şlefuiesc sticlă — citesc şi scriu în restul timpului. Am puţine
de spus despre ceea ce mă înconjoară. Trăiesc în întregime în mintea mea.

— Iar tânăra care m-a condus în camera ta? Cea care ţi-a provocat atâta suferinţă?

— Ea şi prietenul meu Dirk au planuri de căsătorie.

O scurtă pauză. Franco întrebă:

— Şi? Spune-mi mai multe.

— Rămânem prieteni, dar ea este o catolică cucernică şi el se converteşte la catolicism. îmi


închipui că prietenia noastră va avea de suferit odată ce-mi voi publica opiniile despre religie.

— Şi îngrijorarea ta cu privire la puterea afectelor?

— E... Bento ezită. Ei bine, de când nu ne-am mai văzut, m-am bucurat de linişte.

Urmă o nouă perioadă de tăcere, întreruptă, în cele din urmă, de Franco.

— Observi ceva schimbat între noi astăzi?

Bento, nedumerit, ridică din umeri:

— Ce vrei să spui?

— Mă refer la tăceri. N-au mai existat tăceri între noi. întotdeauna au fost mult prea multe de
spus — flecăream fără-ncetare. Nu exista nicio clipă de tăcere.

Bento dădu din cap.

— Tatăl meu, binecuvântat fie-i numele, continuă Franco, obişnuia să spună că atunci când
ceva important nu este discutat, nici alte lucruri importante nu pot fi spuse. Nu eşti de acord,
Bento?

— Tatăl tău a fost un înţelept. Ceva important? Tu ce crezi?


— Fără îndoială, are legătură cu aspectul meu şi cu entuziasmul pentru învăţătura evreiască.
Presupun că acest lucru te-a neliniştit şi nu ştii ce să spui.

— Da, e adevărat ce spui. Dar... ăăă... Nu ştiu sigur ce să...

— Bento, nu simt obişnuit să te aud bâlbâindu-te. Dacă ar fi să vorbesc în numele tău, cred că
acel „ceva important" este dezaprobarea ta în ceea ce priveşte studiile mele şi, în acelaşi timp, îţi
pasă de mine şi doreşti să-mi respecţi decizia şi să nu spui nimic care mi-ar putea provoca
disconfort.

— Bine spus, Franco. Nu am putut găsi cuvintele potrivite. Să ştii că te pricepi grozav la asta.

— La asta?

— Mă refer la nuanţele cuvintelor spuse şi nespuse dintre oameni. Mă surprinzi cu ascuţimea


ta.

Franco înclină capul.

— Mulţumesc, Bento. Acesta este un dar de la binecuvântatul meu tată. Am învăţat de mic.

Din nou tăcere.

— Te rog, Bento, încearcă să spui ceva despre cum s-a desfăşurat până acum întâlnirea noastră.

— Am să încerc. Sunt de acord, ceva este diferit astăzi. Ne-am schimbat, iar eu fac faţă foarte
greu situaţiei. Trebuie să mă ajuţi.

— Cel mai bine ar fi să vorbim despre modul în care ne-am schimbat. Din perspectiva ta, vreau
să spun.

— înainte, eu eram profesorul şi tu elevul care se arăta de acord cu opiniile mele şi voia să-şi
petreacă viaţa cu mine în exil. Acum totul s-a schimbat.

— Pentru că am început să studiez Tora şi Talmudul?

Bento clătină din cap.

— Este mai mult decât studiul: ai spus că „te-ai avântat cu bucurie în studiu". Şi ai avut
dreptate în legătură cu mine. M-am temut să nu te jignesc sau să-ţi stric bucuria.

— Crezi că drumurile noastre se despart?

— Şi nu-i aşa? Sincer, acum, chiar neîmpovărat de familie, ai mai alege să mă urmezi pe calea
mea?

Franco ezită şi se gândi mult înainte de a răspunde.


— Răspunsul meu, Bento, este şi da, şi nu. Cred că nu te-aş urma pe drumul tău. însă, chiar şi
aşa, drumurile noastre nu s-au despărţit.

— Cum aşa? Explică-mi.

— încă împărtăşesc pe deplin toate criticile la adresa superstiţiilor religioase pe care le-ai adus
în acele discuţii cu Jacob şi cu mine. In această privinţă sunt total de acord cu tine.

— Şi cu toate astea, acum studiul textelor superstiţioase îţi aduce multă bucurie!

— Nu, nu e adevărat. Mă bucură procesul de învăţare, şi nu întotdeauna conţinutul a ceea ce


învăţ. Ştii, învăţă-torule, există o diferenţă între cele două.

— Te rog, învăţătorule, explică-te. Bento, mult mai uşurat, zâmbi larg şi se întinse să
ciufulească părul lui Franco.

Franco îi zâmbi înapoi, se opri o clipă să se bucure de atingerea lui Bento, şi continuă:

— Prin „proces" vreau să spun că îmi place să mă implic în studiul intelectual. Savurez
învăţarea ebraicii şi mă delectez cu lumea veche ce mi se dezvăluie. Ora de studii talmudice este
mult mai interesantă decât îmi imaginasem. De curând am discutat despre povestea rabinului
Yohanon...

— Ce poveste?

— Povestea în care el vindecă un alt rabin dându-i mâna, iar atunci când el însuşi cade bolnav,
este vizitat de un alt rabin, care îl întreabă: „Sunt aceste suferinţe acceptabile pentru tine?" Şi
rabinul Yohanon răspunde: „Nu, nici ele, nici răsplata lor." Celălalt rabin îl vindecă apoi pe
rabinul Yohanon dându-i mâna sa.

— Da, cunosc povestea. Şi de ce ţi s-a părut interesantă?

— în discuţia noastră, am ridicat multe probleme. De exemplu, de ce rabinul Yohanon nu s-a


vindecat pur şi simplu pe el însuşi?

— Şi, desigur, clasa a discutat ideea că deţinutul nu se poate elibera pe el însuşi şi că


recompensa suferinţei se află în lumea de apoi.

— Da, ştiu că ţie îţi este foarte familiar, probabil e chiar obositor, dar pentru cineva ca mine,
aceste discuţii sunt antrenante. Unde altundeva aş avea ocazia să port conversaţii atât de
introspective? Unii din clasă spuneau un lucru, alţii îi contraziceau, alţii se întrebau de ce au
fost folosite anumite cuvinte, când un alt cuvânt ar fi oferit o mai mare claritate. Profesorul ne
încurajează să examinăm fiecare bucăţică de informaţie din text. Şi, pentru a lua un alt exemplu,
continuă Franco, săptămâna trecută am discutat povestea unui rabin celebru care se afla în pragul
morţii, agonizând, dar era ţinut în viaţă de rugăciunile elevilor şi colegilor rabini. Slujnicei lui i s-
a făcut milă de el şi a aruncat un borcan de pe acoperiş, care s-a spart cu un asemenea zgomot,
încât aceştia s-au speriat şi s-au oprit din rugăciune. în acel moment, rabinul a murit.
— A, da — rabinul Yehuda HaNasi. Sunt sigur că aţi discutat dacă slujnica a procedat corect
sau dacă se face vinovată de omor şi, de asemenea, dacă rabinilor nu le era milă să-l ţină în viaţă,
întârziindu-i sosirea, plină de bucurie, în lumea de apoi.

— îmi pot imagina răspunsul tău la această chestiune, Bento. îmi aduc foarte bine aminte
atitudinea ta faţă de credinţa în viaţa de apoi.

— Exact. Premisa fundamentală a unei lumi ce va să vină este eronată. Cu toate acestea, clasa
ta nu a fost suficient de deschisă pentru a pune sub semnul întrebării acea premisă.

— Da, sunt de acord, există limite. Dar chiar şi aşa, este un privilegiu, o bucurie, să te afli în
compania altora şi să discuţi ore în şir astfel de probleme serioase. Iar profesorul ne învaţă cum
să argumentăm. Dacă un subiect pare prea evident, suntem învăţaţi să ne întrebăm de ce s-a
mai obosit scriitorul să-l formuleze — poate există o idee mai profundă ascunsă în spatele
cuvintelor. Când suntem pe deplin satisfăcuţi cu înţelegerea noastră, atunci suntem învăţaţi să
extragem principiul de bază. Dacă un anumit subiect este lipsit de relevanţă, suntem învăţaţi să
ne întrebăm de ce l-a inclus autorul. Pe scurt, Bento, studiul talmudic mă învaţă cum să gândesc
şi cred că acest lucru a fost valabil şi în cazul tău. Poate că studiul talmudic ţi-a ascuţit mintea
atât de mult.

Bento dădu din cap.

— Nu-i pot nega meritele, Franco. Retrospectiv, aş fi preferat o rută mai puţin ocolită şi mai
raţională. Euclid, de exemplu, trece direct la subiect şi nu tulbură apele cu poveşti enigmatice şi
adesea contradictorii.

— Euclid? Inventatorul geometriei?

Bento dădu din cap.

— Rândul lui Euclid va veni în etapa următoare, de educaţie mireană. Deocamdată, Talmudul
este suficient. S-o spun pe-a dreaptă, îmi plac poveştile. Conferă viaţă şi adâncime lecţiei. Toată
lumea iubeşte poveştile.

— Nu, Franco, nu toată lumea! Gândeşte-te la dovezile care susţin această afirmaţie. Este o
concluzie nejustificată despre care eu personal ştiu că este falsă.

— O, ţie nu-ţi plac poveştile. Asta nici când erai copil?

Bento închise ochii şi recită:

— „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil..."

Franco îl întrerupse şi continuă pe acelaşi ton.

— „Când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului." Epistola întâi către Corinteni a
Sfântului Apostol Pavel.
— Uimitor! Eşti atât de rapid, Franco, atât de încrezător în tine. Atât de diferit de tânărul
amărât, neşcolit, abia sosit din Portugalia...

— Eram neşcolit în chestiunile evreieşti. Dar nu uita că noi, convertiţii, aveam o educaţie
catolică impusă, dar solidă. Am citit fiecare cuvânt din Noul Testament.

— Chiar uitasem asta. înseamnă că ţi-ai început deja cea de-a două etapă a educaţiei. Asta e
bine. Există multă înţelepciune atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Mai ales la Pavel. Doar
cu câteva rânduri mai sus el exprimă exact punctul meu de vedere faţă de poveşti: „Dar când va
veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa."

Franco se opri, repetând pentru sine:

— „în parte"? „Desăvârşit"?

— „Desăvârşit", spuse Bento, este adevărul moral. „în parte" este ambalajul — în acest caz,
povestea care devine inutilă odată ce adevărul este dezvăluit.

— Nu sunt sigur că-1 accept pe Pavel ca model în viaţă. Viaţa lui, aşa cum ne este descrisă,
pare dezechilibrată. Atât de riguroasă, atât de fanatică, de lipsită de bucurie, de intolerantă la
plăcerile lumeşti. Bento, eşti atât de dur cu tine. De ce să renunţi la plăcerea unei poveşti bune,
o plăcere atât de inofensivă, atât de universală? Ce cultură nu are poveşti?

— îmi amintesc de un tânăr care critica poveştile despre miracole şi profeţii. îmi amintesc de
un tânăr agitat, exploziv, rebel, care respingea cu tărie ortodoxia lui Jacob. îmi amintesc reacţiile
sale la slujba de la sinagogă. Deşi nu ştia ebraică, urmărea traducerea portugheză a Tor ei şi era
indignat de poveştile din Tora şi vorbea despre nebunia şi lipsa de sens atât a slujbei evreieşti,
cât şi a celei catolice. Mi-1 amintesc cum întreba: „De ce s-a încheiat vremea miracolelor? De ce
nu a făcut Dumnezeu un miracol ca să-l salveze pe tata?" Acelaşi tânăr era chinuit de faptul că
tatăl său şi-a dat viaţa pentru o Tora plină de credinţe superstiţioase în miracole şi profeţii.

— Da, e adevărat. îmi amintesc.

— Şi? Unde sunt acum aceste sentimente, Franco? Vorbeşti doar despre bucuria studiului
Torei şi al Talmudului. Şi totuşi spui că încă susţii pe deplin critica mea la adresa superstiţiilor.
Cum e posibil?

— Bento, răspunsul e acelaşi — procesul de învăţare este cel care îmi aduce bucurie. Nu iau
foarte în serios conţinutul. îmi plac poveştile, dar nu le consider adevăr istoric. Mă interesează
moralitatea, mesajele Scripturilor despre dragoste, milă, bunătate şi comportament etic. Restul îl
las deoparte. în plus, sunt poveşti şi poveşti. Unele poveşti despre miracole sunt, după cum
spui, inamicele raţiunii. Dar alte poveşti atrag atenţia elevului, şi asta consider că este util în
studiul meu şi în activitatea de predare pe care am început-o. Un lucru ştiu sigur: elevii vor fi
întotdeauna interesaţi de poveşti şi puţini vor fi dornici să înveţe despre Euclid şi despre
geometrie.
O, faptul că am pomenit că predau îmi aminteşte că sunt nerăbdător să-ţi spun ceva! Am început
să predau elemente de ebraică şi ghici cine este unul dintre elevii mei. Fii pregătit pentru un şoc
— presupusul tău asasin!

— O! Asasinul meu! Un şoc, într-adevăr! Tu, profesorul asasinului meu! Ce poţi să-mi spui
despre el?

— Numele lui este Isaac Ramirez şi bănuielile tale despre situaţia sa au fost în întregime
corecte. Familia lui a fost terorizată de Inchiziţie, părinţii lui au fost ucişi, iar el a fost înnebunit
de durere. Tocmai faptul că povestea lui este atât de similară cu a mea m-a îndemnat să mă
ofer voluntar să-l învăţ şi, până acum, lucrurile merg bine. Mi-ai dat câteva sfaturi solide despre
cum ar trebui să-l privesc, pe care nu le-am uitat. îţi aminteşti?

— îmi amintesc că ţi-am spus să nu dezvălui poliţiei locul în care se afla.

— Da, dar apoi ai mai spus ceva. Ai spus: „Urmează calea religioasă!" îţi aminteşti? Asta m-a
nedumerit.

— Poate nu am fost clar. îmi place religia, dar urăsc superstiţia.

Franco dădu din cap.

— Da, asta am înţeles şi eu — să-i arăt înţelegere, compasiune, iertare. Corect?

Bento aprobă din cap.

— Tora conţine şi un cod de conduită morală, nu doar poveşti despre miracole.

— Fără îndoială că aşa este, Franco. Povestea mea preferată din Talmud este cea despre
păgânul care îl abordează pe rabinul Hillel, oferindu-se să se convertească la iudaism dacă
rabinul îi poate preda întreaga Toră în timp ce el stă într-un picior. Hillel a răspuns: „Ce ţie nu-
ţi place, altuia nu face. în asta constă Tora — restul sunt comentarii. Du-te şi studiaz-o."

— Vezi, îţi plac totuşi poveştile...

Bento dădu să răspundă, dar Franco se corectă repede:

— ...sau cel puţin o poveste. Poveştile pot funcţiona ca procedeu de memorare. Pentru mulţi,
mai eficient decât geometria pură.

— înţeleg ce vrei să spui, Franco, şi nu mă îndoiesc că studiile îţi ascut mintea. Devii un
partener de discuţii redutabil. Este evident de ce te-a ales Rabinul Mortera. în seara aceasta voi
discuta despre unele dintre scrierile mele cu membrii colegieni ai unui club de filosofie şi
tare mi-aş dori să poţi fi prezent. Mă interesează criticile tale mai mult decât ale oricui altcuiva.

— Aş fi onorat să citesc ceva scris de tine. în ce limbă scrii? Olandeza mea se îmbunătăţeşte.
— în latină, din păcate. Să sperăm că aceasta va face parte din educaţia ta, pentru că mă
îndoiesc că vor exista vreodată traduceri în olandeză.

— Am învăţat noţiunile elementare ale latinei pe când studiam catolicismul.

— Caută să înveţi temeinic latina. Rabinul Menasseh şi rabinul Mortera cunosc bine limba
latină şi ţi-ar putea da voie s-o înveţi, poate chiar te-ar încuraja.

— Rabinul Menasseh a murit anul trecut şi, din păcate, starea rabinului Mortera se deteriorează
rapid.

— O, triste veşti. Dar, chiar şi aşa, vei găsi pe alţii să te încurajeze. Poate există vreo
posibilitate de a petrece un an la colegiul rabinic veneţian. E important: latina îţi deschide noi...

Franco se ridică brusc şi se repezi la fereastră pentru a privi mai bine siluetele a trei oameni care
trecuseră. Se întoarse.

— îmi pare rău, Bento — mi s-a părut că văd pe cineva din congregaţie. Sunt foarte neliniştit
să nu fiu văzut aici.

— Da, nu am ajuns la întrebarea mea despre risc. Spune-mi, cât de mare este riscul pe care ţi-1
asumi, Franco?

Franco îşi înclină capul.

— Este foarte mare... Atât de mare, încât este singurul lucru pe care nu-1 pot împărtăşi cu soţia
mea. Nu-i pot spune că risc tot ceea ce ne-am chinuit să construim în această lume nouă. Este un
risc pe care mi-1 asum doar pentru tine, pentru nimeni altcineva de pe faţa pământului. Va trebui
să plec în curând. Nu am cum să-mi justific absenţa în faţa soţiei sau a rabinilor. M-am gândit că,
dacă aş fi văzut, aş putea minţi că Simon m-a abordat pentru lecţii de ebraică.

— Da, şi eu m-am gândit la asta. Dar nu folosi numele lui Simon. Legătura mea cu el este
cunoscută, cel puţin printre neevrei. Mai bine ai da numele altcuiva, pe care l-ai fi putut întâlni
aici, poate Peter Dyke, un membru al clubului de filosofie.

Franco oftă.

— E trist să pătrunzi pe tărâmul minciunilor. Este un tărâm pe care nu l-am mai străbătut de
când te-am trădat, Bento. Dar, înainte de a pleca, te rog vorbeşte-mi despre progresele tale
filosofice. După ce învăţ limba latină, poate că Simon mi le va pune la dispoziţie. Dar,
pentru moment, astăzi, tot ce voi primi este cuvântul tău rostit. Ideile tale mă intrigă. încă sunt
nedumerit în ceea ce priveşte lucrurile pe care ni le-ai spus mie şi lui Jacob.

Bento îşi ridică bărbia întrebător.

— Chiar prima dată când ne-am întâlnit ai spus că Dumnezeu este deplin, perfect, fără lipsuri şi
că nu are nevoie de proslăvirea noastră.
— Da, aceasta este părerea mea şi acestea au fost cuvintele mele.

— Apoi îmi amintesc următoarea ta remarcă adresată lui Jacob — a fost o afirmaţie care m-a
făcut să te iubesc. Ai spus: „Dă-mi voie, te rog, să-l iubesc pe Dumnezeu aşa cum vreau eu."

— Da, şi care e nedumerirea ta?

— Ştiu, mulţumită ţie, că Dumnezeu nu este o fiinţă ca noi. Nici ca oricare altă fiinţă. Ai spus
răspicat — şi asta a fost lovitura decisivă pentru Jacob, că Dumnezeu este

Natura. Dar spune-mi, învaţă-mă. Cum poţi fi îndrăgostit de Natură? Cum poţi iubi ceva ce nu
este o fiinţă?

— în primul rând, Franco, eu folosesc termenul „Natură" într-un mod special. Nu mă refer la
copaci, păduri, iarbă, ocean sau la orice altceva ce nu este făurit de om. Mă refer la tot ceea ce
există: la unitatea perfectă, absolut necesară. Prin Natură înţeleg tot ceea ce este infinit, unificat,
perfect, raţional şi logic. Aceasta este cauza imanentă a tuturor lucrurilor. Şi tot ceea ce există,
fără excepţie, lucrează în conformitate cu legile Naturii. Aşa că, atunci când vorbesc despre
iubirea de Natură, nu mă refer la iubirea pe care o ai pentru soţia sau pentru copilul tău. Vorbesc
despre un alt tip de iubire, o iubire intelectuală, în latină, ea se numeşte amor dei intellectualis.

— O iubire de natură intelectuală a lui Dumnezeu?

— Da, iubirea celei mai depline înţelegeri a Naturii sau a lui Dumnezeu. înţelegerea locului
fiecărui lucru finit în relaţia sa cu cauzele finite. Este înţelegerea, în măsura în care este posibil, a
legilor universale ale Naturii.

— Prin urmare, atunci când vorbeşti despre iubirea de Dumnezeu, te referi la înţelegerea
legilor Naturii.

— Da, legile Naturii sunt doar un alt nume, mai raţional, pentru legile veşnice ale lui
Dumnezeu.

— Deci e diferită de iubirea umană obişnuită, în sensul că implică o singură persoană?

— Exact. Iar iubind ceva ce este neschimbător şi etern înseamnă că nu eşti supus capriciilor
celui iubit sau nestatorniciei ori finitudinii. Asta înseamnă, de asemenea, că nu încercăm să ne
completăm printr-o altă persoană.

— Bento, dacă te-am înţeles corect, aceasta trebuie să însemne şi că nu avem de ce să ne


aşteptăm să fim iubiţi.

— Ai dreptate din nou. Nu ne putem aştepta să primim nimic înapoi. Trăim, pentru un
moment, un sentiment de veneraţie plină de bucurie, o înţelegere privilegiată a structurii vaste,
infinit de complexe, a Naturii.

— Un alt proiect pentru o viaţă-ntreagă?


— Da, Dumnezeu sau Natura are un număr infinit de atribute care vor eluda mereu înţelegerea
mea deplină. Dar puterea mea de înţelegere limitată este deja recompensată cu veneraţie şi o
mare bucurie, uneori chiar extatică.

— O religie ciudată, dacă poate fi numită religie. Franco se ridică în picioare.

— Trebuie să te părăsesc când încă sunt nedumerit. O ultimă întrebare: mă întreb dacă tu
deifici Natura sau îl naturalizezi pe Dumnezeu?

— Bine spus, Franco. Am nevoie dé timp, de mult timp, pentru a formula răspunsul la această
întrebare.
Capitolul treizeci
Berlin — 2936

Mitul secolului XX — chestia aia pe care n-o înţelege nimeni, scrisă de un baltic îngust la minte
care gândeşte într-o manieră complicată şi temătoare.

Adolf Hitler

Puţini dintre membrii mai vechi ai partidului se numără printre cititorii cărţii lui Rosenberg. Eu
însumi am răsfoit-o doar în treacăt. în opinia mea, este scrisă într-un stil mult prea confuz.

Adolf Hitler

„Sigmund Freud primeşte premiul Goethe"

Premiul Goethe, cel mai important premiu ştiinţific (academic) şi literar din Germania, i-a fost
acordat lui Freud pe 28 august 1930, ziua de naştere a lui Goethe, la Frankfurt, în cadrul unei
mari ceremonii. Israelitische Gemeindezeitung s-a bucurat cu surle şi trâmbiţe. Premiul în bani a
fost de 10.000 de mărci... Este cunoscut faptul că savanţi renumiţi au respins în
întregime psihanaliza evreului Sigmund Freud. Marele antisemit Goethe s-ar răsuci în mormânt
dacă ar şti că un evreu a primit un premiu care-i poartă numele.

Alfred Rosenberg în Vôlkischer Beobachter

— Mein Führer, vă rog să citiţi această scrisoare despre Reichsleiter Rosenberg scrisă de Dr.
Gebhardt, medic-şef la Clinica Hohenlychen.

Hitler luă scrisoarea din mâna lui Rudolf Hess şi o citi, acordând o atenţie deosebită paragrafelor
subliniate de acesta.

Mi-a fost extrem de greu să stabilesc o legătură cu Reichsleiter Rosenberg... Ca medic, am


impresia, mai presus de toate, că recuperarea sa întârziată... se datorează în mare măsură izolării
sale psihice...

în ciuda eforturilor mele pline de tact, dacă pot spune aşa, de a construi o punte, toate acestea au
eşuat... datorită modului în care Reichsleiter-w/ este construit spiritual şi a poziţiei sale speciale
în viaţa politică... El se va elibera de constrângeri doar dacă îşi va deschide mintea către cei care
sunt cel puţin îndreptăţiţi să-i vorbească de la egal la egal, având capacităţi intelectuale similare,
pentru a-şi regăsi calmul şi hotărârea necesare pentru a acţiona şi chiar pentru viaţa de zi cu zi.

Săptămâna trecută l-am întrebat dacă a împărtăşit vreodată cu cineva cele mai intime gânduri ale
sale. în mod neaşteptat, mi-a răspuns afirmativ, pomenind de Pfister Friedrich, un prieten din
copilărie, din Estonia, între timp am aflat că acest Pfister Friedrich este acum Herr Oberleutnant
Pfister, un medic foarte respectat al Wehrmacht-w/Mi, aflat la post în Berlin. îmi permiteţi să
solicit ca acestuia să i se ordone să-şi asume toate responsabilităţile în calitate de medic al
Reichsleiter-w/wi Rosenberg?

Hitler îi înapoie scrisoarea lui Hess.

— Nimic din această scrisoare nu ne surprinde, dar ai grijă să n-o mai vadă nimeni. Şi dă ordin
ca Herr Oberleutnant Pfister să fie transferat imediat. Rosenberg este insuportabil. Mereu a fost.
Ştim cu toţii asta. Dar e loial, şi partidul are încă nevoie de talentul său.

Clinica Hohenlychen, aflată la 100 de kilometri nord de Berlin, fusese înfiinţată de către
Himmler pentru ca acolo să fie îngrijiţi lideri nazişti suferinzi şi ofiţeri SS de rang înalt. Alfred
petrecuse deja acolo trei luni pentru o depresie în 1935. Acum, în 1936, se confrunta cu
aceleaşi simptome, care-1 făceau neputincios: oboseală, agitaţie şi depresie. Incapabil să se
concentreze pe activitatea sa editorială de la Beobachter, se închisese complet în el timp de
câteva săptămâni, vorbind rareori cu soţia şi fiica sa.

Odată internat, se supuse examinărilor fizice ale doctorului Gebhardt, dar refuză constant să
răspundă întrebărilor privind starea sa mentală sau viaţa personală. Karl Gebhardt era medicul
personal al lui Himmler şi bun prieten cu acesta, şi îi mai tratase şi pe ceilalţi lideri nazişti (în
afară de Hitler, care-1 ţinea mereu aproape pe medicul său personal, Theodor Morell). Alfred n-
avea nicio îndoială că orice cuvânt rostit de el către Gebhardt va fi curând transmis întregii clici
naziste de duşmani. Din acelaşi motiv, Alfred nu dorise să vorbească cu un psihiatru. Legat de
mâini şi de picioare şi sătul de tăcere, sub privirea dispreţuitoare a lui Alfred, Dr. Gebhardt îşi
dorea să-l transfere pe iritantul pacient unui alt medic şi se chinuise să compună scrisoarea atent
formulată către Hitler, care, din motive neînţelese de nimeni, îl preţuia pe Rosenberg şi din când
în când se interesa de starea lui.

Dr. Gebhardt nu avea deloc pregătire psihologică şi nici înclinaţii spre psihologie, dar recunoscu
imediat semnele unei mari discordii între lideri — rivalitatea fără sfârşit, dispreţul reciproc,
uneltirile fără preget, competiţia pentru putere şi aprobarea lui Hitler. Se contraziceau în toate
privinţele, dar Gebhardt descoperi un lucru pe care-1 aveau toţi în comun: toţi îl urau pe Alfred
Rosenberg. După ce petrecuse câteva săptămâni vizitându-1 zilnic pe Alfred, acum înţelegea de
ce.

Deşi probabil Alfred îşi dăduse seama de asta, rămase totuşi tăcut şi petrecu săptămână după
săptămână la Clinica Hohenlychen citind clasici germani şi ruşi şi refuzând să poarte o
conversaţie cu personalul sau cu oricare dintre ceilalţi pacienţi nazişti. într-o dimineaţă, în timpul
celei de-a cincea săptămâni la clinică, se simţi extrem de agitat şi decise să facă o scurtă plimbare
în curtea clinicii. Când realiză că era prea sfârşit pentru a-şi lega şireturile, înjură şi se pălmui
tare pe fiecare obraz pentru a se trezi. Trebuia să facă ceva pentru a opri căderea într-o disperare
ireversibilă.

în disperarea sa, îşi aminti chipul lui Friedrich. Friedrich ar fi ştiut ce să facă. Ce-ar fi sugerat el?
Fără îndoială, ar fi încercat să înţeleagă cauza acestei depresii blestemate. Alfred îşi imagină
cuvintele lui Friedrich:
— Când a început totul? Lasă-ţi mintea liberă şi du-te înapoi la începutul declinului. Observă pur
şi simplu toate ideile, toate imaginile care-ţi trec prin minte. Conşti-entizează-le. Notează-le,
dacă poţi.

Alfred făcu o încercare. închise ochii şi studie scenele care-i treceau prin minte. Se întoarse
înapoi în timp şi privi cum se materializa o scenă.

Se petrece cu câţiva ani în urmă, iar el este în biroul său de la VB, stă la masa de lucru pe care i-a
cumpărat-o Hitler. Face redactarea finală a ultimei pagini din capodopera sa, Der Mythus des 20.
Jahrhunderts, pune jos creionul roşu, rânjeşte triumfător şi aranjează manuscrisul de 700 de
pagini într-un teanc ordonat legat cu două benzi groase de cauciuc, şi îl strânge cu dragoste la
piept.

Da, amintirea apogeului său îi stoarse chiar şi acum o lacrimă sau două. Alfred simţi simpatie
pentru versiunea sa mai tânără, acel tânăr care ştia că Mythus... va uimi lumea. Perioada de
gestaţie fusese lungă şi laborioasă — fiecare duminică timp de zece ani şi fiecare oră liberă
din timpul săptămânii, dar meritase preţul plătit. Da, da — ştia că-şi neglijase soţia şi fiica, dar ce
importanţă avea asta, în comparaţie cu crearea unei cărţi care să pună lumea pe jar, o carte care
să ofere o nouă filosofie a istoriei bazată pe sânge şi pe rasă şi pe suflet, o nouă înţelegere a
Volk-ului, a artei, arhitecturii, literaturii şi muzicii vblkisch şi, mai presus de toate, un nou set de
valori pentru viitorul Reich.

Alfred se întinse să ia de pe noptieră exemplarul său din Mythus... şi îl frunzări. Anumite pasaje
îi amintiră instantaneu de locurile care îl inspiraseră. Atunci când vizitase catedrala din Kôln şi
privise vitraliile cu răstignirea lui Cristos şi oştile de martiri slabi şi epuizaţi, îi venise ideea că
Biserica Romano-Catolică nu se opune iudaismului. Deşi Biserica pretindea a fi antievreiască,
era, de fapt, principalul canal prin care ideile evreieşti infectau corpul sănătos al gândirii
germane. îşi citi cu mare plăcere propriile cuvinte:

Marii germani trăiau în conformitate cu natura şi îşi preţuiau trupurile armonioase şi frumuseţea
bărbătească. Dar toate acestea au fost subminate de desconsiderarea creştină a trupului şi de
ideile pline de sentimentalism legate de ocrotirea vieţilor copiilor cu defecte şi de permiterea
transmiterii defectelor infractorilor şi a celor cu boli ereditare generaţiei următoare. Astfel,
contaminarea purităţii rasei produce fragmentarea caracterului, pierderea simţului orientării şi a
gândirii şi incertitudine interioară. Poporul german nu s-a născut în păcat, ci în nobleţe... Vechiul
Testament, ca o carte de instruire religioasă, trebuie să fie eliminat o dată pentru totdeauna.
Cu aceasta va lua sfârşit încercarea nereuşită din ultimul mileniu şi jumătate de a ne transforma
pe toţi în evrei spirituali... Spiritul focului — eroismul trebuie să ia locul crucificării.

Da, gândea el, astfel de pasaje duseseră la introducerea cărţii pe lista catolică cu cărţi interzise în
1934. Dar nu fusese nicio nenorocire, ci o mană cerească ce crescuse vânzările. Peste 300.000 de
exemplare vândute, iar acum

Mythus... este devansată doar de Mein Kampf şi, cu toate acestea, iată-mă — sunt cu psihicul la
pământ.
Alfred puse cartea deoparte, îşi odihni capul pe pernă şi căzu pe gânduri. Mythus... mi-a adus
atâta bucurie, dar şi foarte mult chin! Criticii de rahat au folosit cu toţii, fără excepţie, termenul
de unbegreiflich (de neînţeles). De ce nu am ripostat? De ce nu i-am întrebat, prin intermediul
ziarului, dacă se gândiseră vreun moment că scrierea mea e prea subtilă şi prea complexă pentru
creierul lor de insecte? De ce nu le-am amintit de consecinţele ciocnirilor dintre minţile mediocre
şi marile opere: invariabil, minţile inferioare atacă minţile superioare. Ce vrea publicul? Cere în
gura mare vulgaritatea idioată a lui Julius Streicher. Până şi Hitler preferă proza lui Streicher. îmi
răsuceşte cuţitul în rană de fiecare dată când îmi aminteşte că fiţuica lui Streicher, Der Stiirmer,
se vinde constant mai bine decât ziarul meu, Beobachter.

Şi când te gândeşti că niciunul dintre liderii nazişti nu a citit Mythus...! Doar Hess a fost sincer
şi, pe un ton de scuză, mi-a spus că s-a străduit, dar nu s-a putut descurca cu dificilul text.
Ceilalţi nici măcar nu mi-au pomenit vreodată de carte. Ca să vezi — un bestseller uriaş, iar
ticăloşii aceştia invidioşi mă ignoră! Dar de ce mă deranjează asta? Ce aşteptări să ai de la ăştia?
Problema este Hitler, întotdeauna Hitler. Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât sunt mai sigur că
declinul meu a început în ziua în care am auzit că Goebbels le-a spus tuturor că Hitler a aruncat
Mythus... pe jos după ce a citit doar câteva pagini şi apoi a exclamat: „Cine să înţeleagă chestia
asta?" Da, acela a fost momentul în care mi-a fost dată lovitura de graţie, în cele din urmă, ceea
ce contează este doar judecata lui Hitler. Dar dacă nu i-a plăcut, atunci de ce a distribuit-o în
toate bibliotecile şi a trecut-o pe carnetul oficial de membru al Partidului Nazist ca lectură
obligatorie? îi obligă chiar şi pe cei din Hitlerjugend (Tineretul hitlerist) s-o citească. De ce face
asta refuzând, totuşi, categoric să se asocieze cu cartea mea?

îi înţeleg poziţia publică. Ştiu că sprijinul catolicilor este în continuare vital pentru menţinerea sa
în poziţia de Führer şi, bineînţeles, nu poate susţine public o lucrare atât de flagrant anticreştină.
Când eram tineri, în anii '2O, Hitler împărtăşea din toată inima poziţia mea antireligioasă. Ştiu că
încă o face. în intimitate, merge chiar mai departe decât mine — de câte ori nu l-am auzit
spunând că i-ar spânzura pe preoţi, alături de rabini? îi înţeleg poziţia publică. Dar de ce să nu-mi
spună ceva pozitiv, orice, mie, în particular? De ce nu mă invită la un prânz şi la o discuţie în
particular? Hess mi-a spus că atunci când arhiepiscopul de Koln i s-a plâns lui Hitler despre
Mythus..., Hitler a răspuns: „Am o părere proastă despre carte. Rosenberg ştie. l-am spus. Nu mă
interesează lucruri păgâne cum ar fi cultul lui Wotan şi aşa mai departe." Când arhiepiscopul
a insistat, Hitler i-a spus: „Rosenberg este doctrinarul partidului nostru", iar apoi l-a mustrat pe
arhiepiscop că a stimulat vânzarea cărţii atacând-o atât de vehement. Iar când m-am oferit să
demisionez din partid dacă din cauza cărţii este pus în situaţii penibile, a respins pur şi simplu
ideea, din nou fără a se oferi să ne vedem în particular. Şi totuşi, Hitler se întâlneşte tot timpul în
particular cu Himmler, iar Himmler este mult mai ostentativ şi mai agresiv anticatolic decât
mine.

Ştiu că mă respectă într-o oarecare măsură. Mi-a oferit un post important după altul: misiuni
diplomatice la Londra, apoi în Norvegia, apoi şef al departamentului de educaţie ideologică a
NSDAP, al frontului muncitoresc german şi al tuturor organizaţiilor afiliate. Poziţii importante.
Dar de ce aflu despre numiri doar prin corespondenţă? De ce nu mă cheamă la el în birou, să-mi
strângă mâna, să stăm jos şi să discutăm? Sunt atât de respingător?
Da, nu există nicio îndoială: Hitler este problema. îmi doresc atenţia lui mai mult decât orice
altceva. Mai mult decât orice altceva, mă tem să nu-l supăr. Conduc cel mai influent ziar
din Germania, sunt responsabil de educarea spirituală şi filosofică a tuturor naziştilor. Scriu însă
oare articolele care trebuie? Ţin prelegerile care trebuie? Construiesc eu planul de
învăţământ? Supervizez educaţia tuturor tinerilor germani? Nu, Reichsleiter Rosenberg e prea
ocupat să se frământe de ce nu a primit un zâmbet iubitor sau o aprobare din cap sau, Doamne
fereşte, o invitaţie la prânz de la Adolf Hitler!

Mă dezgustă persoana mea. Această situaţie trebuie să înceteze!

Alfred se ridică şi se îndreptă spre biroul din camera lui. Căutând în servietă, scoase dosarul cu
„Nu". (Avea două dosare, un dosar „Da", care conţinea comentarii pozitive, scrisori de la
susţinători şi articole de ziar, şi un dosar „Nu", care conţinea toate opiniile contrare.) Dosarul
„Da" era foarte uzat. De câteva ori pe săptămână Alfred răsfoia cronicile elogioase şi scrisorile
de la susţinătorii lui, care acţionau ca o băutură tonică zilnică, la fel ca vitaminele luate
dimineaţa. Dar acum tonicul îşi pierdea puterea. Acum, toate comentariile „Da" abia dacă îi mai
intrau în cap, cel mult un milimetru, şi se evaporau rapid. Pe de altă parte, dosarul „Nu" era
un teritoriu necunoscut — o peşteră foarte rar vizitată. Astăzi! Astăzi va fi un moment de
cotitură! Se va confrunta cu propriii demoni. în timp ce deschidea dosarul necercetat, Alfred îşi
imagina scrisorile şi articolele mirate, fugind să se ascundă. Pe buze îi apăru un zâmbet, primul
din ultimele săptămâni, în semn de apreciere a propriului simţ al umorului. Extrase aleatoriu un
articol — era timpul să depăşească această prostie. Un om curajos se forţează să citească zilnic
lucruri dureroase, până ce acestea nu mai dor. Se uită la ea — o scrisoare de la Hitler din data de
24 august 1931:

Dragul meu Herr Rosenberg, uite că tocmai citesc în Vôlkischer Beobachter, numărul 235/236,
pagina 1, un articol intitulat „Intenţionează Wirth să se alăture partidului?" Intenţia articolului
este de a preveni destrămarea formei actuale de guvernare. Eu însumi călătoresc prin toată
Germania pentru a obţine exact contrariul.

Pot să cer, aşadar, să nu fiu înjunghiat pe la spate de

propriul meu ziar prin articole neînţelepte din punct de vedere tactic?

Cu salutări germane,

Adolf Hitler

îl cuprinse un val de disperare. Scrisoarea o primise acum mai bine de cinci ani, dar încă era
puternică, dureroasă. Rănile provocate de Hitler nu se vindecau niciodată. Alfred îşi scutură
puternic capul pentru a-şi limpezi mintea. „Gândeşte-te la acest om, numit Hitler, îşi spuse. La
urma urmei, este doar un om." închizând ochii, îşi lăsă mintea să zboare.

l-am făcut cunoscută lui Hitler amploarea şi profunzimea culturii germane, l-am arătat
imensitatea flagelului evreiesc, l-am cizelat ideile despre rasă şi sânge. Ne-am plimbat pe
aceleaşi străzi, am şezut în aceleaşi cafenele, am vorbit neîncetat, am lucrat împreună la articole
pentru Beobachter, o dată am şi desenat împreună. Dar toate acestea au luat sfârşit. Acum pot
doar să-l privesc cu uimire, aşa cum o găină priveşte un vultur. L-am urmărit cum i-a adunat pe
membrii de partid împrăştiaţi, atunci când a ieşit din închisoare, cum s-a înscris la alegerile
parlamentare, cum a construit o maşină de propagandă nemaiîntâlnită în lume — o maşină care a
inventat promovarea propriei imagini prin intermediul corespondenţei şi care făcea campanie
fără oprire, chiar şi atunci când nu existau alegeri. L-am văzut trecând peste rezultate slabe —
sub 5% — în primii ani şi evoluând până în 1930, când partidul său a devenit al doilea ca mărime
din Germania, cu 18% dintre voturi. Iar în 1932 am tipărit titluri de-o şchioapă anunţând
că naziştii au devenit cel mai mare partid, cu 38% din voturi. Unii spun că Goebbels a fost
creierul, dar eu ştiu că a fost Hitler. Hitler s-a aflat în spatele succesului. Am reflectat
fiecare etapă în Beobachter. L-am urmărit zburând din oraş în oraş, apărând peste tot în ţară în
aceeaşi zi, convingând poporul că este un Ubermensch, capabil de a fi peste tot în acelaşi timp. l-
am admirat curajul când programa cu bună ştiinţă întâlniri în mijlocul cartierelor controlate de
comunişti şi când conducea miliţia nazistă în luptele de stradă cu bolşevicii. L-am urmărit când
mi-a respins sfatul şi a candidat împotriva lui Hindenburg în 1932. A adunat doar 37% din
voturi, dar mi-a demonstrat că avusese dreptate să candideze: ştia că nimeni nu l-ar fi
putut învinge pe Hindenburg, dar în timpul alegerilor şi-a făcut un nume. Câteva luni mai târziu a
fost de acord cu un guvern de coaliţie, Hitler/Papen, devenind curând cancelar, l-am
urmărit fiecare pas politic, şi tot nu ştiu cum a reuşit.

Şi incendiul de la Reichstag. Mi-aduc aminte cum a apărut la mine la birou la 5 dimineaţa, cu o


privire sălbatică, strigând: „Unde e toată lumea?" şi a cerut o relatare extinsă a
acţiunii comuniştilor de a incendia Reichstagul. Nici acum nu cred că aceştia au avut ceva de-a
face cu incendiul, dar nu contează, cu o lovitură de geniu s-a folosit de incendiu pentru a
interzice Partidul Comunist, preluând puterea absolută. N-a obţinut niciodată o majoritate de
voturi, nu mai mult de 38%, şi iată-l — conducător absolut! Cum a reuşit? Tot nu ştiu!

Reveria lui Alfred fu întreruptă de o bătaie în uşă şi doctorul Gebhardt intră urmat de Friedrich
Pfister.

— Am o surpriză pentru dumneavoastră, Reichsleiter Rosenberg. V-am adus un vechi prieten,


care poate se va dovedi eficace în tratarea bolii dumneavoastră. Vă las să discutaţi între patru
ochi.

Alfred îl privi cu duşmănie pe Friedrich timp îndelungat înainte de a spune:

— M-ai trădat. Ţi-ai încălcat jurământul de a păstra confidenţialitatea. Cum altfel ar fi putut el
să ştie că tu şi cu mine...

Friedrich făcu imediat stânga-mprejur şi ieşi din cameră fără un cuvânt sau o privire către Alfred.

Panicat, Alfred se prăbuşi din nou pe pat, închise ochii şi încercă să-şi domolească respiraţia
rapidă.

Câteva minute mai târziu, Friedrich se întoarse cu Dr. Gebhardt, care spuse:
— Dr. Pfister m-a rugat să vă spun cum l-am găsit. Nu vă amintiţi, Reichsleiter Rosenberg,
conversaţia noastră de acum trei sau patru săptămâni, când v-am întrebat dacă v-aţi dezvăluit
vreodată complet cuiva? Aţi spus atunci: „unui prieten din Estonia, care locuieşte aici acum, Dr.
Friedrich Pfister."

Alfred dădu încet din cap.

— îmi amintesc vag discuţia noastră, dar nu-mi amintesc să-i fi folosit numele.

— L-aţi folosit. Cum altfel aş fi ştiut? Sau că locuieşte acum în Germania? Săptămâna trecută,
când depresia dumneavoastră s-a accentuat şi nu aţi vrut să vorbiţi cu mine, am hotărât să încerc
să-l găsesc pe prietenul de care mi-aţi vorbit, gândindu-mă că vizita dânsului ar putea fi benefică
pentru sănătatea dumneavoastră. Când am aflat că face parte din Wehrmacht, i-am cerut
Fiihrerului să dispună transferul său la Clinica Hohenlychen.

— Aţi putea să-i spuneţi Reichsleiterului Rosenberg care a fost răspunsul meu? întrebă
Friedrich.

— Doar că l-aţi cunoscut în copilărie, în Estonia.

— Şi... îl îmboldi Friedrich.

— Doar atât... cu excepţia faptului că vă pare rău să vă părăsiţi pacienţii care depind de
dumneavoastră, dar că nimic nu e mai important decât respectarea ordinelor Fiihrerului.

— Aş putea avea o scurtă discuţie între patru ochi cu dumneavoastră înainte să ieşiţi din gardă
în dimineaţa aceasta?

— Desigur. Vă voi aştepta în camera infirmierelor.

Când uşa se închise, Friedrich spuse:

— Alte întrebări, Reichsleiter Rosenberg?

— Alfred, te rog, Friedrich. Sunt Alfred. Spune-mi Alfred.

— Bine. Alte întrebări, Alfred? Dr. Gebhardt aşteaptă.

— Vei fi doctorul meu? Mai demult, te asigur că m-aş fi bucurat. Dar acum, cum aş putea
vorbi cu tine? Faci parte din Wehrmacht şi ai ordin de a-i raporta lui.

— Da, îţi înţeleg dilema. M-aş simţi la fel în locul tău. Friedrich se aşeză pe scaunul de lângă
pat şi se gândi câteva momente, apoi se ridică şi părăsi camera, spunând: Mă întorc imediat.
După câteva minute se întoarse cu Dr. Gebhardt.

— Domnule doctor, am ordin să mă ocup de Reichs-leiter Rosenberg, şi, desigur, voi urma
acest ordin cât voi putea de bine. Dar există un impediment. El şi cu mine suntem cunoştinţe
vechi şi ne împărtăşim de mult îngrijorările intime. Pentru a-i fi de vreun ajutor este esenţial să
avem intimitate totală. Trebuie să-i pot promite confidenţialitate absolută. Ştiu că notiţele zilnice
în fişa medicală sunt obligatorii şi vă solicit să-mi permiteţi să notez doar observaţii legate de
boala sa.

— Nu sunt psihiatru, Dr. Pfister, dar înţeleg necesitatea intimităţii în acest caz. Nu este
procedura standard, dar nimic nu este mai important decât însănătoşirea Reichs-leiterului
Rosenberg şi revenirea la munca importantă pe care o desfăşoară. Sunt de acord cu solicitarea
dumneavoastră. îi salută pe amândoi şi plecă.

— Asta te linişteşte, Alfred?

Alfred dădu din cap.

— Sunt liniştit.

— Mai sunt alte întrebări?

— Sunt mulţumit. în ciuda sfârşitului abrupt al ultimei noastre întâlniri, continui să am


încredere în tine. E ciudat pentru că, practic, eu nu am încredere în nimeni. Şi am nevoie de
ajutorul tău. Anul trecut am fost internat aici timp de trei luni într-o stare similară — o gaură
neagră şi adâncă. Nu puteam ieşi din ea. Mă simţeam terminat. Nu puteam dormi. Eram epuizat,
şi totuşi nu puteam sta locului, nu mă puteam odihni.

— Boala ta, pe care o numim „depresie agitată", se vindecă aproape întotdeauna în trei până la
şase luni. Te pot ajuta să scurtezi perioada.

— Ţi-aş fi recunoscător pe veci. Totul, întreaga mea viaţă este în pericol.

— Hai să trecem la treabă. Ştii cum lucrez, probabil, nu vei fi surprins să mă auzi spunând că
prima noastră sarcină este să înlăturăm toate obstacolele care stau în calea lucrului nostru
împreună. Şi eu, ca şi tine, am anumite îngrijorări. Lasă-mă să-mi adun gândurile.

Friedrich închise ochii pentru câteva momente şi începu.

— Cel mai bine ar fi să detensionăm atmosfera şi să spunem ce ne vine în minte. Am îndoieli


cu privire la lucrul nostru împreună. Suntem prea diferiţi. Eu sunt înclinat să înţeleg, să descopăr
rădăcinile ascunse ale problemelor — aceasta este premisa de bază a metodei psihanalitice.
Cunoaşterea deplină elimină conflictele şi ajută vindecarea. Cu toate acestea, mi-e teamă că nu
pot urma această cale cu tine. Ultima dată, când am încercat să analizez sursele problemelor tale,
te-ai înfuriat, ai intrat în defensivă şi ai ieşit val-vârtej din biroul meu. Aşa că îmi fac griji dacă
eu, sau cel puţin această abordare, îţi pot fi de folos.

Alfred se ridică în picioare şi se plimbă prin cameră.

— Te tulbur cu sinceritatea mea?


— Nu, nervii sunt de vină. Nu pot sta jos prea mult timp. Apreciez sinceritatea ta. Nimeni
altcineva nu îmi vorbeşte atât de sincer. Eşti singurul meu prieten, Friedrich.

Friedrich încercă să digere aceste cuvinte. Era impresionat împotriva voinţei sale. Şi era furios că
fusese transferat, fără preaviz, la Clinica Hohenlychen. Transferul lui brusc însemnase
abandonarea unui număr mare de pacienţi în mijlocul tratamentului, fără să poată furniza o dată
certă de întoarcere. Nu se bucura să-l revadă pe Alfred Rosenberg. Cu şase ani în urmă, îl privise
pe omul ăsta ieşind ca turbat din biroul său şi-l auzise mormăind ameninţări sinistre despre
rădăcinile evreieşti ale profesiei sale. Fusese uşurat să nu-1 mai vadă. Mai mult, încercase să
citească Mitul secolului XX. Dar, ca toată lumea, o găsise de neînţeles. Era unul dintre acele
bestselleruri pe care toată lumea le cumpără, dar nimeni nu le citeşte. Puţinul pe care îl citise îl
neliniştise. Alfred poate că suferă şi mi se smiorcăie că sunt singurul lui prieten, dar este un om
periculos — periculos pentru Germania, pentru toată lumea.

Ideile din Mythus... şi Mein Kampferau similare — îşi aduse aminte că Alfred spusese că Hitler
îi furase ideile. Ambele cărţi îi făceau scârbă — atât de josnice, atât de proaste. Şi atât de
ameninţătoare, încât începuse să ia în considerare emigrarea şi le scrisese deja lui Cari Jung
şi Eugen Bleuler să se intereseze de vreun post la spitalul din Zürich unde îşi făcuse pregătirea.
Dar apoi sosise blestemata scrisoare de recrutare, în care era felicitat pentru numirea sa ca
Oberleutnant în Wehrmacht. Ar fi trebuit să acţioneze mai devreme. Fusese avertizat
de psihanalistul său, Hans Meyer, care acum câţiva ani citise Mein Kampfm două zile — acesta
prevăzuse dezastrul ce avea să se producă şi începuse să-şi sfătuiască toţi pacienţii evrei să
părăsească imediat ţara. El însuşi emigrase la Londra după o lună.

Aşadar, ce era de făcut? Friedrich abandonase gândul naiv că l-ar putea ajuta pe Alfred să devină
o persoană mai bună — idee care părea un exemplu de prostie tinerească. De dragul carierei (şi
al bunăstării soţiei sale, respectiv a celor doi băieţei ai lor), exista doar o singură opţiune viabilă:
să urmeze ordinele şi să facă tot ce îi stă în putinţă să-l scoată pe Alfred din spital cât mai
repede posibil şi să se întoarcă la familie şi la pacienţii lui din Berlin. Trebuia să-şi ascundă
dispreţul pentru acest pacient şi să acţioneze profesionist. Primul pas era să definească un cadru
clar pentru terapie.

— Sunt impresionat de vorbele tale despre prietenia noastră, spuse. Dar afirmaţia ta că sunt
singurul tău prieten mă îngrijorează. Toată lumea are nevoie de prieteni şi confidenţi. Ar trebui
să ne ocupăm de izolarea ta: fără îndoială, aceasta joacă un rol important în boala de care suferi.
în ceea ce priveşte lucrul nostru împreună, dă-mi voie să-ţi împărtăşesc alte motive de
îngrijorare. Acestea sunt mai greu de exprimat, dar este esenţial să o fac. Şi eu am probleme
legate de confidenţialitate. După cum ştii, constituie o infracţiune să pui sub semnul
întrebării punctele de vedere ale partidului. Cuvintele noastre sunt supravegheate şi, fără
îndoială, supravegherea se va intensifica cu timpul. întotdeauna s-a întâmplat aşa în regimurile
autoritare. Eu, ca majoritatea germanilor, nu sunt de acord cu toate principiile NSDAP-ului. Tu
ştii, desigur, că Hitler nu a obţinut o majoritate de voturi. Ultima dată când ne-am întâlnit — au
trecut mulţi ani, şase, cred — ai plecat din biroul meu într-o stare, dacă-mi permiţi să spun aşa,
de furie, de lipsă de control. în acea stare nu aş avea încredere că-mi vei respecta intimitatea. Şi
asta va face să mă simt constrâns şi mai puţin eficient în munca mea cu tine. Vorbesc mult, dar
cred că înţelegi ce vreau să spun: confidenţialitatea trebuie respectată de ambele părţi. Ai
cuvântul meu personal şi profesional că ceea ce spui aici rămâne între noi. Am nevoie de aceeaşi
garanţie.

Ambii bărbaţi rămaseră în tăcere o vreme până când Alfred spuse:

— Da, înţeleg. îţi dau cuvântul meu că toate comentariile tale vor rămâne confidenţiale. înţeleg
că nu te poţi simţi în siguranţă când îmi pierd controlul.

— Bine. Deci, trebuie să muncim cu mai multă grijă şi să ne străduim să ne facem reciproc să
ne simţim în siguranţă?

Friedrich se uită mai atent la pacientul său. Alfred era nebărbierit. Cearcănele vinete stăteau
mărturie pentru nopţile nedormite şi expresia sa tristă trezi instinctele medicale ale lui Friedrich;
îşi înlătură antipatia şi trecu la treabă.

— Spune-mi, Alfred, care este scopul nostru? Vreau să te ajut. Ce ai dori să obţii de la mine?

Alfred ezită câteva momente, şi apoi spuse:

— Ce zici de asta? în ultimele săptămâni am citit destul de mult. Arătă spre grămada de cărţi ce
umplea camera. M-am întors la clasici, mai ales la Goethe. îţi aminteşti că ţi-am pomenit despre
problemele pe care le-am avut cu directorul Epstein chiar înainte de absolvirea liceului?

— Reîmprospătează-mi memoria.

— Din cauza unui discurs antisemit ţinut în calitate de preşedinte al clasei, mi s-a cerut să
memorez câteva pasaje din autobiografia lui Goethe.

— A, da, da, îmi amintesc. Nişte pasaje despre Spinoza. Ţi le-au dat pentru că Goethe îl admira
enorm pe Spinoza.

— Eram atât de speriat de perspectiva de a nu absolvi, încât le-am memorat temeinic. Le-aş
putea recita şi acum, dar pentru concizie mă voi rezuma la punctele principalele: Goethe scria că
se afla într-o stare de agitaţie, iar lectura lui Spinoza i-a oferit un calmant excelent pentru
emoţiile sale. Abordarea matematică a lui Spinoza oferise un echilibru minunat minţii sale
tulburate şi îi adusese o stare de linişte şi un mod mult mai disciplinat de a gândi, care îl făcuse
să aibă încredere în propriile concluzii şi să se simtă eliberat de influenţa celorlalţi.

— Bine spus, Alfred. Şi ce legătură are cu noi doi?

— Ei bine, asta e ceea ce vreau de la tine. Vreau ceea ce Goethe a primit de la Spinoza. Am
nevoie de toate aceste lucruri. Vreau un calmant pentru emoţiile mele. Vreau să...

— E bine. Foarte bine. Opreşte-te pentru un moment. Dă-mi voie să notez asta.

Friedrich scoase capacul stiloului, un cadou de la supervizorul său, şi scrise — calmant pentru
emoţii". Alfred continuă în timp ce Friedrich lua notiţe:

— Eliberare de sub influenţa altora. Echilibru. Un mod de gândire calm, disciplinat.

— Bine, Alfred. Ar fi bine să ne întoarcem la Spinoza. Şi, în plus, încercarea de a-i pune în
aplicare ideile ar putea fi foarte potrivită pentru o minte înclinată spre filosofie ca a ta. Poate că
asta ne va ţine departe şi de subiectele conflictuale. Să ne întâlnim mâine, la aceeaşi oră, iar, între
timp, voi trece la treabă şi voi citi câte ceva. îmi împrumuţi autobiografia lui Goethe? Mai ai
încă exemplarul din Etica?

— Acelaşi exemplar pe care l-am cumpărat la douăzeci de ani. Se spune că Goethe a purtat
Etica în buzunar un an întreg. Eu nu am ţinut-o în buzunar. De fapt, n-am mai deschis-o de ani de
zile. Cu toate acestea, nu mă îndur să o arunc.

Deşi cu doar câteva minute înainte, Friedrich fusese dornic să plece, acum se aşeză din nou.

— înţeleg care e sarcina mea. Voi încerca să localizez pasaje şi idei care l-au ajutat la Goethe şi
te pot ajuta şi pe tine. Dar cred că trebuie să ştiu mai multe despre ceea ce a declanşat acest nou
acces de disperare.

Alfred îi descrise autoanaliza pe care şi-o făcuse mai devreme. îi spuse lui Friedrich despre faptul
că succesul nu-i aduce nicio plăcere şi că Mythus..., cea mai mare realizare a lui, îi provocase
atât de mult chin. îşi vărsă toate necazurile, mai ales faptul că totul ducea inevitabil la Hitler.
Alfred încheie:

— Acum, mai mult ca oricând, înţeleg cum propria-mi părere despre mine depinde de opinia
lui Hitler despre mine. Trebuie să depăşesc această situaţie. Sunt un sclav al dorinţei de a-i fi pe
plac.

— îmi amintesc că te luptai cu această problemă când ne-am întâlnit ultima oară. Mi-ai spus că
Hitler preferă întotdeauna compania altora şi că nu te-a inclus niciodată în cercul lui intim.

— Gândeşte-te la sentimentul pe care îl trăiam atunci şi apoi înmulţeşte-1 cu zece, cu o sută. E


un blestem!

A pătruns în fiecare colţişor al minţii mele. Am nevoie să-l exorcizez.

— Voi face tot ce pot. Să vedem ce are să ne ofere Benedictus Spinoza.

în după-amiaza următoare, Friedrich intră în camera lui Alfred şi fu întâmpinat de un pacient


proaspăt bărbierit şi îmbrăcat mai îngrijit, care se ridică vioi şi spuse:

— Ah, Friedrich, sunt dornic să începem. In ultimele douăzeci şi patru de ore nu m-am gândit
la altceva decât la întâlnirea noastră de astăzi.

— Arăţi mai luminos.


— Aşa mă şi simt. De săptămâni nu m-am mai simţit aşa de bine. Cum e posibil? Deşi
întâlnirile noastre s-au încheiat prost de două ori, am profitat totuşi de pe urma faptului că te-am
văzut. Cum reuşeşti, Friedrich?

— Poate că aduc speranţă?

— Asta e una. Dar mai e ceva.

— Eu cred că are mai mult de-a face cu nevoia foarte omenească de atenţie şi relaţionare. Să
păstrăm asta pe agenda de lucru, e important. Dar acum hai să ne concentrăm asupra planului
nostru de acţiune. Am ales câteva pasaje din Spinoza care par relevante. Să începem cu aceste
două fraze...

Friedrich deschise exemplarul din Etica şi citi:

Oameni deosebiţi pot fi afectaţi în feluri deosebite

de unul şi acelaşi obiect, iar unul şi acelaşi om poate

fi afectat de imul şi acelaşi obiect în feluri deosebite,

în timpuri deosebite.1

Observând expresia nedumerită a lui Alfred, Friedrich explică:

— Citez acest pasaj doar ca punct de plecare pentru discuţia noastră. Spinoza spune pur şi simplu
că fiecare

dintre noi poate fi afectat în mod diferit de acelaşi obiect exterior. Reacţia ta faţă de Hitler poate
fi destul de diferită de reacţia altor oameni. Unii poate îl iubesc şi îl preţuiesc ca tine, dar
bunăstarea lor şi respectul de sine nu depind în asemenea măsură de relaţia cu el. Nu este aşa?

— Poate. Dar nu am cum să ştiu care sunt experienţele interioare ale altora.

— îmi petrec o mare parte din viaţă cercetând acest teritoriu şi observ multe dovezi în sprijinul
postulatului lui Spinoza. De exemplu, pacienţii mei au reacţii diferite faţă de mine chiar de la
primele întâlniri. Unii nu au încredere în mine, alţii au imediat încredere în mine, în timp ce alţii
cred că vreau să le fac rău. Şi cred că mă comport cu ei în acelaşi mod de fiecare dată. Cum
se poate explica acest lucru? Numai prin faptul că există lumi interioare diferite care percep
acelaşi eveniment.

Alfred dădu din cap.

— Dar care este relevanţa în cazul meu?

— Bine. Nu mă lăsa să deviez. Vreau doar să spun că relaţia ta cu Hitler este într-o anumită
măsură o funcţie a propriei tale minţi. Unde vreau să ajung: trebuie să ne propunem mai degrabă
să te schimbăm pe tine decât să încercăm să schimbăm comportamentul lui Hitler.

— Sunt de acord cu asta, dar mă bucur că ai adăugat „într-o anumită măsură", pentru că Hitler
intimidează pe toată lumea. Chiar şi Goring, într-un moment de sinceritate neobişnuită, mi-a spus
că toţi cei din jurul lui Hitler sunt nişte lingăi, pentru că cei care l-au contrazis sunt la doi metri
sub pământ.

Friedrich dădu din cap aprobator.

— Dar m-ai convins că pe mine mă intimidează excesiv, continuă Alfred, şi vreau să mă ajuţi
să schimb asta. Are Spinoza vreo sugestie?

— Să vedem ce spune el despre eliberarea de sub influenţa celorlalţi, spuse Friedrich, aruncând
o privire peste notiţe. Acesta este unul dintre lucrurile pe care

Goethe le-a învăţat de la Spinoza. Iată un pasaj relevant în partea a patra, un capitol numit
„Despre sclavia omului sau despre puterile afectelor": „...căci omul supus afectelor nu mai este
stăpân pe sine, ci este stăpânit de soartă..."1. Asta se întâmplă cu tine, Alfred. Eşti
supus afectelor, lovit de valuri de anxietate, teamă şi dispreţ de sine. E adevărat?

Alfred dădu aprobator din cap.

— Spinoza continuă şi spune că, atunci când stima de sine se bazează pe iubirea celorlalţi, vei
fi mereu anxios, deoarece o astfel de iubire este schimbătoare. El numeşte asta „stimă de sine
goală".

— în opoziţie cu ce? Ce este stima de sine completă?

— Atât Goethe, cât şi Spinoza susţin că nu trebuie niciodată să ne legăm soarta de ceva
coruptibil sau schimbător. Dimpotrivă, Spinoza ne îndeamnă să iubim ceea ce este incoruptibil şi
etern.

— Adică?

— Adică Dumnezeu — sau versiunea de Dumnezeu a lui Spinoza, care echivalează complet cu
Natura. Adu-ţi aminte afirmaţia lui Spinoza, care l-a influenţat atât de mult Goethe: „Cel care-1
iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu trebuie să vrea ca Dumnezeu să-l iubească la loc." Vrea să
spună că suntem nebuni dacă-1 iubim pe Dumnezeu în speranţa de a primi în schimb iubirea lui
Dumnezeu. Dumnezeul lui Spinoza nu este o fiinţă simţitoare. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, nu
putem primi iubire în schimb, însă primim altceva.

— Ce altceva?

— Ceva ce Spinoza numeşte cea mai înaltă stare de binecuvântare, amor dei intellectualis.
Poftim, ascultă ce spune în Etica:

Deci este folositor în viaţă, înainte de toate, să


desăvârşim, pe cât putem, intelectul, adică raţiunea,

şi numai în aceasta constă fericirea supremă a omului, adică beatitudinea. Căci beatitudinea nu
este altceva decât mulţumirea de sine, care se naşte din cunoaşterea intuitivă a lui Dumnezeu.1

— Vezi tu, continuă Friedrich, sentimentul religios al lui Spinoza pare a fi o stare de veneraţie,
care este trăită atunci când înţelegem marea schemă a legilor Naturii. Goethe îmbrăţişează pe
deplin această idee.

— încerc să te urmăresc, Friedrich, dar am nevoie de ceva tangibil, ceva ce pot folosi.

— Nu cred că sunt un ghid bun. Să ne întoarcem la cerinţa ta iniţială: „Vreau ceea ce Goethe a
primit de la Spinoza."

Friedrich se uită peste notiţe.

— Iată ce spuneai că-ţi doreşti: linişte sufletească, echilibru, eliberare de influenţa celorlalţi şi
un mod de gândire calm, disciplinat, care să ducă la o viziune clară asupra lumii. Apropo,
memoria ta este excelentă. Aseară am recitit comentariile lui Goethe despre Spinoza
în autobiografia sa şi l-ai citat foarte exact. Deşi îl consideră pe Spinoza un suflet nobil,
remarcabil, care a trăit o viaţă exemplară, şi îl creditează pentru modul în care i s-a schimbat
viaţa, din păcate pentru noi nu oferă detalii exacte ale modalităţii în care l-a ajutat Spinoza.

— Atunci ce e de făcut?

— Uite ce-ţi sugerez. Dă-mi voie să fac câteva presupuneri cu privire la modul în care l-a
influenţat Spinoza. In primul rând, ţine cont de faptul că Goethe formulase deja câteva idei în
spiritul lui Spinoza înainte de a-1 fi citit — legăturile dintre toate lucrurile existente în
Natură, ideea că natura se autoreglează, neexistând nimic dincolo sau deasupra ei. Astfel, Goethe
a găsit o confirmare când l-a citit pe Spinoza. Ambii erau cuprinşi de o imensă bucurie pentru că
înţelegeau existenţa legăturilor din Natură. Şi aminteşte-ţi că, pentru Spinoza, Dumnezeu
era echivalent cu Natura. El nu se referă la Dumnezeul creştin sau evreu, ci la o religie universală
a raţiunii, în care nu mai există creştini, evrei, musulmani sau hinduşi.

— Hmm, nu m-am gândit că Spinoza dorea să elimine toate religiile. Interesant.

— Era un universalist. Se aştepta ca religiile convenţionale să dispară pe măsură ce tot mai


mulţi oameni se dedică înţelegerii depline a cosmosului. Am vorbit despre asta cu ani în urmă.
Spinoza era un raţionalist prin excelenţă. Vedea în lume un lanţ nesfârşit de cauze. Pentru el nu
existau entităţi precum voinţa sau puterea voinţei. Nimic nu se întâmplă pur şi simplu. Totul este
cauzat de ceva anterior şi, cu cât ne dedicăm mai mult înţelegerii acestei reţele cauzale, cu atât
devenim mai liberi. Această viziune a unui univers ordonat, cu legi previzibile, derivate din
matematică, a unei lumi cu o putere explicativă infinită, i-a oferit lui Goethe o stare de linişte.

— Destul, Friedrich, mi se învârte capul. Mă îngrozeşte această ordine naturală. Totul e atât de
confuz.
— Nu fac decât să răspund întrebării tale despre cum a obţinut Goethe ajutor de la Spinoza şi
dorinţei tale de a avea parte de aceleaşi beneficii. în opera lui Spinoza nu există doar o singură
tehnică. El nu oferă o metodă unică cum ar fi spovedania, catharsisul ori psihanaliza. Pentru a
ajunge la viziunea lui atotcuprinzătoare asupra lumii, comportamentul şi morala sa, Spinoza
trebuie urmat pas cu pas.

— Sufăr din pricina lui Hitler. Cum ar sugera Spinoza să-mi alin suferinţa?

— Spinoza susţinea că putem depăşi suferinţa şi toate afectele umane înţelegând faptul că
lumea e o urzeală logică. El crede în asta atât de mult, încât spune... Friedrich

dădu câteva pagini: „voi privi acţiunile şi poftele omeneşti ca şi cum ar fi vorba de linii,
suprafeţe şi solide."1

— Iar eu şi Hitler?

— Sunt convins că ar fi spus că eşti sclavul unor afecte conduse mai degrabă de idei inadecvate
decât de idei care decurg dintr-o adevărată încercare de a înţelege natura realităţii.

— Şi cum se poate cineva debarasa de aceste idei inadecvate?

— El afirmă în mod explicit că un afect încetează să mai fie un afect odată ce ne formăm o idee
mai clară şi mai precisă despre legătura cauzală ce stă la baza afectului.

Alfred tăcu şi se pleoşti în scaun cu faţa trasă, arătând de parcă ar fi gustat lapte acru.

— Există ceva deranjant în legătură cu acest lucru. Foarte deranjant. Cred că încep să-l văd pe
evreul din Spinoza — ceva flasc, palid, slab şi antigerman. El neagă voinţa şi consideră afectele
ca fiind inferioare, în vreme ce noi, germanii moderni, credem exact opusul. Afectele şi voinţa nu
sunt lucruri ce trebuie eliminate. Afectul este inima şi sufletul Volk-ului, a cărui trinitate constă
în curaj, loialitate şi forţă fizică. Da, nu am nicio îndoială, este ceva antigerman la Spinoza.

— Alfred, tragi concluzii pripite. Aminteşte-ţi cum ai azvârlit Etica pentru că primele pagini
erau înţesate de axiome şi definiţii greu de înţeles? Pentru a-1 înţelege pe Spinoza cum a făcut-o
Goethe, trebuie să ne familiarizăm cu limbajul său şi, pas cu pas, teoremă cu teoremă,
să urmărim construirea viziunii sale despre lume. Eşti un om învăţat. Sunt convins că pentru a
scrie Mythus... ai făcut ani de cercetare istorică. Şi totuşi refuzi să-i acorzi lui Spinoza, una dintre
cele mai măreţe minţi din istorie, mai mult decât o privire superficială aruncată peste
titlurile capitolelor sale. Marii intelectuali germani s-au afundat adânc în opera sa. Acordă-i
timpul pe care îl merită.

— întotdeauna îi aperi pe evrei.

— El nu-i reprezintă evrei. El îmbrăţişează raţiunea pură. Evreii l-au alungat.

— Te-am avertizat cu mult timp în urmă în legătură cu studiul alături de evrei. Te-am avertizat
în legătură cu intrarea în acest domeniu ce aparţine evreilor. Te-am avertizat în legătură cu
marele pericol în care te afli.

— Poţi sta liniştit. Pericolul a trecut. Toţi evreii de la institutul de psihanaliză au părăsit ţara.
Aşa cum a făcut-o şi Albert Einstein. Aşa cum au făcut-o alţi mari oameni de ştiinţă germani
evrei. Şi marii scriitori germani neevrei, cum ar fi Thomas Mann şi 250 dintre cei mai buni
scriitori ai noştri. Chiar crezi că asta ne face ţara mai puternică?

— Germania devine mai puternică şi mai pură de fiecare dată când un evreu sau un iubitor de
evrei părăseşte ţara.

— Crezi că o asemenea ură...

— Nu e vorba de ură. Este o chestiune de conservare a rasei. Pentru Germania, problema


evreiască se va rezolva doar când ultimul evreu va părăsi măreţul spaţiu german. Eu nu le vreau
răul. Pur şi simplu vreau ca ei să locuiască în altă parte.

Friedrich sperase să-l silească pe Alfred să conştientizeze consecinţele scopurilor sale. Realiză că
e inutil să continue în aceeaşi direcţie, dar nu se putu abţine:

— Nu vezi niciun rău în a dezrădăcina milioane de oameni şi a face — ce anume cu ei?

— Trebuie să plece în altă parte — Rusia, Madagascar, oriunde.

— Foloseşte-ţi raţiunea! Te consideri filosof...

— Există lucruri mai importante decât raţiunea — onoarea, sângele, curajul.

— Gândeşte-te la ceea ce implică propunerea ta, Alfred. îţi recomand insistent să-ţi faci curaj
să te gândeşti, să te gândeşti cu adevărat la implicaţiile umane ale propunerilor tale. Dar poate că
ştii într-o oarecare măsură. Poate că marea ta agitaţie provine din acea parte a minţii tale care
recunoaşte oroarea...

O bătaie în uşă. Alfred se ridică, merse la uşă, o deschise şi fu uimit să-l vadă pe Rudolf Hess.

— Bună ziua, Reichsleiter Rosenberg. Führerul a venit să vă viziteze. Are veşti pentru
dumneavoastră şi vă aşteaptă în sala de conferinţe. Vă voi aştepta afară şi vă voi însoţi.

Alfred îngheţă pentru un moment. Apoi îşi îndreptă spatele, merse la dulap, de unde scoase
uniforma nazistă; se întoarse spre Friedrich şi păru aproape surprins să-l vadă încă acolo.

— Herr Oberleutnant Pfister, mergeţi în camera dumneavoastră. Aşteptaţi-mă acolo.

îşi puse repede uniforma şi îşi încălţă cizmele, apoi i se alătură lui Hess. Merseră în tăcere spre
camera în care aştepta Hitler.

Hitler se ridică pentru a-1 întâmpina pe Alfred, îi răspunse la salut, îi făcu semn să şadă şi îl pofti
pe Hess afară.
— Arătaţi bine, Herr Rosenberg. Nu ca un pacient internat în spital. Mă bucur.

Alfred, ameţit de amabilitatea lui Hitler, bolborosi nişte mulţumiri.

— Tocmai am recitit articolul dumneavoastră de anul trecut din Vôlkischer Beobachter despre
acordarea Premiului Nobel pentru Pace lui Cari von Ossietzky. Un exemplu excelent de
jurnalism, Rosenberg. Mult superior chestiilor lipsite de vlagă publicate în ziarul nostru în
absenţa dumneavoastră. Aţi folosit o doză perfectă de demnitate şi de indignare la adresa
comisiei care acordă Nobelul pentru Pace unui cetăţean care, în propria ţară, se află în închisoare
pentru trădare. Sunt perfect de acord cu poziţia dumneavoastră. Este într-adevăr o insultă şi un
atac direct la adresa Reichului suveran. Vă rog să pregătiţi necrologul lui Ossietzky. Nu suportă
prea bine condiţiile din lagărul de concentrare şi poate vom avea norocul să-i anunţăm moartea în
scurt timp. Vă vizitez astăzi nu doar pentru a vă întreba cum mai staţi cu sănătatea şi pentru a
vă transmite urările mele de bine, ci şi pentru a vă aduce veşti. Mi-a plăcut foarte mult sugestia
pe care aţi făcut-o în articol, cum că Germania n-ar trebui să mai tolereze aroganţa
Stockholmului şi să înfiinţeze echivalentul german al de-acum compromisului Premiu Nobel.
Am luat măsuri şi am înfiinţat o comisie de selecţie care să propună candidaţi la Premiul
Naţional German pentru Artă şi Ştiinţă şi l-am însărcinat pe Miiller-Erfurt să creeze un pandantiv
sofisticat bătut cu diamante. Va exista un premiu de 100.000 de mărci. Vreau să fii primul care
află că te-am nominalizat pentru primul Deutscher National-preis. Iată o copie a declaraţiei pe
care o voi publica în scurt timp.

Alfred luă foaia şi citi cu nesaţ:

Mişcarea naţional-socialistă şi, mai mult, întregul popor german, va fi profund mulţumită să afle
că Fiihrerul îl cinsteşte pe Alfred Rosenberg ca pe unul dintre cei mai vechi şi mai fideli
camarazi de luptă, acordându-i Premiul Naţional German.

— Mulţumesc. Mulţumesc, Mein Führer. Vă mulţumesc pentru că m-aţi făcut să mă simt mai
mândru ca niciodată.

— Când vă veţi întoarce la muncă? Vôlkischer Beobachter are nevoie de dumneavoastră.

— Mâine. Sunt pregătit.

— Noul medic, prietenul dumneavoastră, trebuie că face miracole. Ar trebui să-l felicităm şi
să-l promovăm.

— Nu, nu — mi-am revenit înainte de sosirea lui. El nu are niciun merit. Ba, mai mult, a
studiat la institutul lui Freud din Berlin, condus de evrei, şi plânge de mila psihiatrilor evrei care
au părăsit în hoardă ţara. Am

încercat, dar nu cred că pot scoate evreul din el. Ar trebui să-l ţinem sub observaţie. S-ar putea să
aibă nevoie de reabilitare. Dar acum, mă duc la muncă. Heil, mein Führer!

Alfred porni sprinten spre camera lui şi începu repede să împacheteze. Câteva minute mai târziu,
Friedrich bătu la uşa lui.

— Alfred, pleci?

— Da, plec.

— Ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat că nu mai am nevoie de serviciile dumneavoastră, Herr Oberleutnant Pfister.


întoarceţi-vă imediat la postul dumneavoastră din Berlin.

Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit., p. 144


Capitolul treizeci şi unu
Voorburg — decembrie 1666

Dragul meu Bento,

Simon promite să-ţi înmâneze această scrisoare într-o săptămână şi, dacă vei fi de acord, îţi voi
face o vizită la Voorburg, în dimineaţa de 20 decembrie. Am multe să-ţi spun şi multe de aflat
despre tine. Ce dor mi-a fost de tine! Am fost atât de atent supravegheat, încât n-am îndrăznit să-l
vizitez nici măcar pe Simon pentru a-i da o scrisoare. Te rog să ştii că, deşi nu am fost
împreună, mi-ai fost aproape de inimă în toţi aceşti ani. Nu trece nici măcar o zi fără să-ţi văd
faţa luminoasă şi să-ţi aud glasul în mintea mea.

Probabil ai aflat că rabinul Mortera a murit la scurt timp după ultima noastră întâlnire şi că
rabinul Samuel Casseres, cumnatul tău, care a ţinut discursul funerar, a murit câteva săptămâni
mai târziu. Sora ta, Rebeca, trăieşte împreună cu fiul ei, Daniel, care are acum şaisprezece ani şi
urmează să devină rabin. Fratele tău, Gabriel, acum cunoscut sub numele de Avraam, a devenit
un negustor de succes şi călătoreşte adesea la Barbados în interes de afaceri.

Eu sunt acum rabin! Da, rabin! Iar până de curând am fost asistentul rabinului Aboab, care acum
e rabin-şef. Amsterdamul e cuprins de nebunie şi nimeni nu vorbeşte despre altceva decât despre
sosirea lui Mesia, Sabbatai Zevi. în mod ciudat, şi îţi voi explica mai târziu de ce, tocmai datorită
acestei nebunii îmi permit să te vizitez. Chiar dacă rabinul Aboab continuă să-mi verifice
atent fiecare mişcare, acum nu mai contează. Te îmbrăţişez şi în curând vei afla totul.

Franco (de asemenea cunoscut sub numele de rabinul Benitez)

Bento mai citi scrisoarea lui Franco o dată, şi încă o dată. Se strâmbă la fraza de rău augur „acum
nu mai contează". Ce însemna asta? Şi se strâmbă din nou la menţionarea noului Mesia. Sabbatai
Zevi plutea în aer. Cu numai o zi înainte, primise o scrisoare despre venirea lui Mesia de la
Henry Oldenburg, secretarul însărcinat cu corespondenţa al Societăţii Regale Britanice de Ştiinţă,
cu care comunica în mod regulat. Bento luă scrisoarea lui Oldenburg şi reciti pasajul legat de
acest subiect:

Pe aici circulă un zvon că israeliţii, care au fost împrăştiaţi mai bine de două mii de ani, se vor
întoarce în patria lor. Puţini o cred, dar mulţi şi-o doresc... Sunt nerăbdător să aflu ce-au auzit
despre asta evreii din Amsterdam şi cum sunt afectaţi de un anunţ atât de important.

Bento se plimba gânditor. Camera pardosită cu plăci ceramice era mai spaţioasă decât camera din
Rijnsburg. Cele două corpuri de bibliotecă, acum pline cu peste şaizeci de volume groase,
acopereau unul dintre cei patru pereţi; paltonul sfâşiat era atârnat lângă cele două ferestre mici de
pe al doilea perete; ceilalţi doi pereţi erau împodobiţi cu faianţă de Delft reprezentând mori de
vânt şi cu o duzină de peisaje olandeze pictate de pictori olandezi din colecţia lui Daniel
Tydeman, proprietarul său, cole-gian şi admirator al filosofiei sale. Bento plecase din Rijnsburg
acum trei ani, la insistenţele lui Daniel, şi închinase o cameră în casa acestuia din Voorburg, un
sat fermecător, situat la doar doi kilometri de sediul guvernului din Haga. Mai mult, în casa din
Voorburg locuia şi o cunoştinţă dragă, Christiaan Huygens, eminentul astronom care lăuda
adesea lentilele lui Bento.

Bento se lovi peste frunte murmurând: „Sabbatai Zevi! Venirea lui Mesia! Ce nebunie! Se va
termina vreodată cu naivitatea asta prostească?" Puţine lucruri îl enervau mai tare decât
credinţele numerologice iraţionale, iar 1666 era invadat de predicţii fantastice. Numeroşi creştini
superstiţioşi susţinuseră că Potopul avusese loc la 1656 de ani de la momentul Creaţiei şi că a
doua venire sau un alt eveniment crucial va avea loc în 1656. Când anul trecuse fără să se
întâmple nimic, ei îşi transferaseră pur şi simplu aşteptările către anul 1666, un an plin de
semnificaţii conform Apocalipsei în care se vorbeşte despre numărul fiarei, 666 („şase sute
şaizeci şi şase" — Apocalipsa după loan, 13:18). De aceea mulţi preziseră venirea
Anticristului în anul 666. Pentru că predicţia nu se adeverise, profeţii zilei de apoi stabiliseră data
de rău augur peste un mileniu, adică în 1666 — o credinţă care a căpătat mai multă credibilitate
odată cu marele incendiu din Londra, survenit cu trei luni în urmă.

Evreii nu erau mai puţin creduli. Mesianiştii, în special din rândul evreilor marrani, credeau cu
tărie în venirea iminentă a lui Mesia, care i-ar aduna pe toţi evreii împrăştiaţi şi i-ar duce în Ţara
Sfântă. Pentru mulţi, venirea lui Sabbatai Zevi era răspunsul la rugăciunile lor.

Vineri, data stabilită pentru vizita lui Franco, Bento era neobişnuit de deranjat de sunetele pieţei
pline de viaţă din Voorburg, aflată la doar treizeci de metri de camera lui. Era un lucru ciudat
pentru el — de obicei, se concentra asupra muncii sale savante, în ciuda tuturor zgomotelor şi a
evenimentelor de afară —, dar chipul lui Franco îi juca mereu în faţa ochilor. După o jumătate de
oră în care reciti aceeaşi pagină din Epictet, abandonă, închise cartea şi o puse înapoi în
bibliotecă. în această dimineaţă îşi îngădui să viseze cu ochii deschişi.

Făcu ordine prin cameră, aranjă pernele şi netezi păturile de pe patul cu baldachin. Se dădu un
pas înapoi pentru a-şi admira munca şi se gândi: într-o bună zi voi muri în acest pat. Aştepta cu
nerăbdare sosirea lui Franco şi se întreba dacă era suficient de cald în cameră. Deşi lui îi era
indiferentă temperatura, îşi închipuia că Franco va veni înfrigurat de pe drum. Prin urmare, luă
două braţe de lemne din grămada din spatele casei, dar se împiedică pe când intra în casă, iar
lemnele se împrăştiară pe podea. Le adună, le duse la el în cameră şi se aplecă să aprindă focul în
şemineu. Daniel Tydeman, care auzise zgomotul, bătu uşor în uşă.

— Bună dimineaţa. Faci foc? Nu te simţi bine?

— Nu e pentru mine, Daniel. Aştept un musafir de la Amsterdam.

— Amsterdam? îi va fi foame. îi voi spune menajerei să pregătească nişte cafea şi mai multă
mâncare pentru cină.

Bento petrecu o mare parte a dimineţii privind pe fereastră. La prânz, zărindu-1 pe Franco, se
repezi bucuros să-l îmbrăţişeze şi să-l conducă în camera lui. Odată ajunşi, se dădu în spate
pentru a-şi admira vechiul prieten, care acum era îmbrăcat ca orice cetăţean olandez, cu o pălărie
înaltă, cu boruri largi, un palton lung, un sacou încheiat la gât cu un guler alb pătrat, cu pantaloni
până la genunchi şi ciorapi. Părul îi era periat şi barba tunsă îngrijit. Şedeau în tăcere pe patul lui
Bento şi se priveau.

— E tăcere astăzi, spuse Bento în portugheza familiară de altădată, dar de data asta ştiu de ce.
Sunt pur şi simplu prea multe de spus.

— Iar o mare bucurie îneacă adesea cuvintele, adăugă Franco.

Liniştea lor dulce fu întreruptă de accesul de tuse a lui Bento. Flegma pe care o scuipase în
batistă era brun-gălbuie.

— Tot cu tuşea asta, Bento. Eşti bolnav?

Flutură din mână pentru a alunga îngrijorarea prietenului său.

— Tuşea şi congestia s-au cuibărit în pieptul meu şi nu se îndepărtează niciodată prea mult de
casă. Dar în toate celelalte privinţe, viaţa mea este bună. Exilul îmi prieşte şi, exceptând ziua de
azi, desigur, sunt recunoscător pentru singurătatea mea. Şi tu, Franco, sau ar trebui să spun

Rabi Franco Benitez, arăţi atât de diferit, atât de îngrijit... atât de... atât de olandez.

— Da, rabinul Aboab, cât de cabalistic şi aerian ar fi el, doreşte să mă îmbrac ca un olandez de
rând şi chiar insistă să-mi tund barba. Cred că preferă să fie el singurul evreu din comunitate cu o
barbă mare.

— Şi cum ai reuşit să ajungi aici atât de repede de la Amsterdam?

— Am venit ieri cu un trekschuit de la Amsterdam la Haga şi mi-am petrecut noaptea acolo la


o familie de evrei.

— Ţi-e sete? Cafea?

— Poate mai târziu, dar acum sunt flămând de un singur lucru — să discut cu tine. Vreau să
aflu despre ce-ai mai scris şi-ai gândit.

— Voi putea discuta mai uşor dacă mă liniştesc prima dată. O afirmaţie din scrisoarea ta m-a
îngrijorat profund.

Bento merse la birou, aduse scrisoarea lui Franco şi se uită peste ea.

— Aici este: „Chiar dacă rabinul Aboab continuă să-mi verifice atent fiecare mişcare, acum nu
mai contează." Ce s-a întâmplat, Franco?

— Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat în mod necesar şi cred că folosesc termenul de „necesar"
în mod corect, adică lucrurile nu s-ar fi putut întâmpla altfel.

— Dar despre ce e vorba?


— Nu te speria, Bento. Pentru prima dată, nu-i nicio grabă. Avem timp până la ora două după-
amiază, când trebuie să iau trekschuit-vl spre Leiden, unde voi vizita câteva familii de evrei.
Avem timp suficient să îmi povesteşti despre tine, iar eu despre mine. Vom povesti tot ce e de
povestit şi totul va fi bine, dar e mai bine ca poveştile să fie spuse de la început, nu de la coadă.
Vezi că încă îmi plac poveştile şi insist în încercarea de a te face să le respecţi.

— Da, îmi amintesc de teoria ta ciudată că aş iubi în secret poveştile. Ei bine, nu vei găsi prea
multe acolo... zise Bento arătând spre bibliotecă.

Franco se duse să cerceteze biblioteca lui Bento şi aruncă o privire peste titlurile de pe cele patru
rafturi de cărţi.

— O, sunt frumoase, Bento. Aş vrea să pot petrece câteva luni citindu-ţi cărţile şi apoi să
discutăm despre ele. Dar ia te uită! Franco arătă spre unul dintre rafturi. Ce-mi văd ochii? Nu
sunt oare cei mai mari povestitori din toate timpurile? Ovidiu, Homer, Vergilius? De fapt, îi aud
vorbindu-mi. Franco îşi apropie urechea de ele. Cărţile imploră: „Te rugăm, te rugăm, citeşte-ne
— suntem pline de înţelepciune, dar stăpânul nostru lipsit de haz ne ignoră total."

Bento izbucni în râs, se ridică şi îşi îmbrăţişă prietenul.

— O, Franco, mi-a fost dor de tine. Doar tu-mi vorbeşti aşa. Toată lumea este atât de
respectuoasă cu înţeleptul din Voorburg.

— A, da. Şi amândoi ştim, Bento, că înţeleptul nu are niciun merit pentru modul respectuos în
care e tratat.

Bento râse din nou în hohote.

— Cum îndrăzneşti să-l faci pe înţelept să aştepte? Povesteşte-mi.

Franco se aşeză lângă Bento şi începu.

— Când ne-am întâlnit ultima oară în casa lui Simon, tocmai începeam să studiez Talmudul şi
Tora şi eram entuziasmat de procesul de învăţare.

— Spuneai că „te-ai avântat cu bucurie".

Franco zâmbi.

— Este exact expresia pe care am folosit-o, dar nici nu mă aşteptam la altceva de la tine. Acum
trei sau patru ani, l-am întrebat pe bătrânul îngrijitor al sinagogii, Abrihim, care era bolnav şi în
pragul morţii, ce îşi amintea despre tine, şi mi-a răspuns: „Baruch de Espinoza nu uită nimic. O
memorie perfectă." Da, într-adevăr eram bucuros să învăţ, iar dorinţa şi înclinaţia mea pentru
studiu erau atât de evidente, încât rabinul Aboab m-a considerat curând cel mai bun elev al său şi
mi-a prelungit bursa pentru a putea continua cu studiile rabinice. Ţi-am scris despre asta. Ai
primit scrisoarea mea?
Bento aprobă din cap.

— Am primit-o, dar am fost nedumerit. De fapt, uluit. Nu de dragostea ta pentru studiu, pe care
am înţeles-o, pe care o împărtăşim. Dar, având în vedere convingerile tale puternice despre
pericolele, restricţiile, iraţionalitatea religiei, de ce-ai ales să devii rabin? De ce să te
alături duşmanilor raţiunii?

— M-am alăturat lor din acelaşi motiv pentru care tu i-ai părăsit.

Bento ridică din sprâncene şi apoi zâmbi atotştiutor.

— Cred că înţelegi, Bento. Noi doi dorim să schimbăm iudaismul — tu din afară, eu din
interior!

— Nu, nu, trebuie să te contrazic. Scopul meu nu este să schimb iudaismul. Scopul
universalismului meu radical este de a eradica toate religiile şi de a institui o religie universală, în
care toţi oamenii încearcă să atingă fericirea prin înţelegerea deplină a Naturii. Dar să revenim la
asta mai târziu. Dacă ne concentrăm prea mult pe lucruri secundare, n-ai să-mi explici de ce nu
mai contează faptul că rabinul Aboab te supraveghează.

— Deci, după terminarea studiilor, continuă Franco, Rabi Aboab m-a hirotonit, m-a
binecuvântat şi m-a numit asistentul său. Lucrurile au mers bine în primii trei ani. Am participat
alături de el la toate slujbele zilnice şi i-am uşurat povara ocupându-mă de multe bar mitzvah-uri
şi ceremonii de căsătorie. Nu după mult timp, încrederea lui în mine a devenit atât de mare, încât
îmi trimitea din ce în ce mai mulţi membri ai congregaţiei care doreau călăuzire şi consiliere. Dar
perioada de aur, vremurile în care intram la braţ în sinagogă, ca un tată cu fiul său, s-au sfârşit.
Nori negri au apărut la orizont.

— Din cauza venirii lui Sabbatai Zevi? Mi-aduc aminte că rabinul Aboab era un mesianist
convins.

— Chiar dinainte. Lucrurile merg prost de când rabinul Aboab a început să mă instruiască în
Cabala.

— A, da. Desigur. Şi îmi imaginez că acela a fost momentul în care ai încetat să mai fii elevul
plin de bucurie.

— Exact. M-am străduit cât am putut, dar credulitatea mea a fost încercată la maximum. Am
încercat să mă conving că acest text este un document istoric important şi că ar trebui să-l studiez
cu atenţie. Nu trebuie, oare, ca un cărturar să cunoască mitologia propriei sale culturi, precum şi
a altor culturi? Dar, Bento, vocea clară şi metoda incisivă cu care critici Tor a îmi răsuna în
urechi şi eram extrem de atent la incoerenţele şi lipsa de substanţă pe care se întemeiază Cabala.
Bineînţeles că Rabi Aboab susţinea că nu mă învaţă mitologie, ci istorie, fapte, adevărul
adevărat, cuvântul lui Dumnezeu. Oricât am încercat s-o maschez, lipsa mea de entuziasm era
evidentă, încetul cu încetul, zi după zi, zâmbetul lui plin de iubire a dispărut; nu mă mai lua de
braţ când ne plimbam; se îndepărta tot mai mult, era tot mai dezamăgit. Apoi, când unul dintre
elevii mei i-a spus că am folosit termenul de „parabolă" când m-am referit la descrierea creaţiei
cosmice cabaliste a lui Luria, m-a mustrat în public şi mi-a limitat îndatoririle. Cred că a pus
informatori în toate clasele mele şi a recrutat observatori care îl informau cu privire la toate
activităţile mele.

— Acum înţeleg de ce nu l-ai putut contacta pe Simon pentru a coresponda cu mine.

— Da, deşi soţia mi-a adus recent cele douăsprezece pagini traduse în olandeză de Simon
cuprinzând câteva dintre ideile tale despre depăşirea afectelor.

— Soţia ta? Credeam că nu-i poţi împărtăşi...

— Să lăsăm deocamdată asta. Răbdare. Vom reveni în scurt timp, dar, pentru a continua cu
cronologia mea personală, problemele mele cu Cabala au fost destul de supărătoare. însă
adevărata criză cu rabinul Aboab a avut drept cauză aşa-zisul Mesia, Sabbatai Zevi.

— Ce-mi poţi spune despre el?

— îmi închipui că a trecut mult timp de când n-ai mai citit Zoharul, dar cu siguranţă îţi
aminteşti profeţiile despre venirea lui Mesia.

— Da, îmi amintesc ultima discuţie cu rabinul Mortera, care credea că textele sfinte preziceau
sosirea lui Mesia atunci când evreii se vor afla în punctul cel mai de jos. Am avut un schimb
neplăcut de replici despre acest subiect când am întrebat: „Dacă suntem într-adevăr poporul ales,
de ce trebuie să ne aflăm în pragul disperării pentru ca Mesia să sosească?" Când am sugerat că
probabil conceptul de Mesia a fost creat de oameni pentru a combate lipsa de speranţă, a fost
revoltat de îndrăzneala mea de a pune la îndoială cuvântul divin.

— Bento, îţi vine să crezi că de fapt tânjesc după vremurile bune ale rabinului Mortera?
Rabinul Aboab este atât de radical în convingerile sale mesianice, încât, prin comparaţie, rabinul
Mortera pare un iluminat. Mai mult, unele coincidenţe au făcut să crească fervoarea
rabinului Aboab. îţi aminteşti profeţia din Zohar despre data naşterii lui Mesia?

— îmi amintesc nouă cinci — a noua zi din luna a cincea.

— Şi, ce surpriză, se spune că Sabbatai Zevi s-a născut în ziua a noua din Av, în 1626, în
Smirna, Turcia, iar anul trecut a fost proclamat Mesia de către Nathan, un cabalist din Gaza, care
a devenit mentorul său. Zvonurile despre miracole abundă. Se spune că Zevi este carismatic,
înalt ca bradul, frumos, pios şi ascet. Se spune că posteşte perioade lungi de timp, cântând psalmi
toată noaptea cu o voce melodioasă. Oriunde merge pare că se străduieşte din răsputeri să
ofenseze şi să ameninţe vechile autorităţi rabinice. A fost expulzat de către rabinii din
Smirna pentru că a îndrăznit să rostească numele lui Dumnezeu de pe bima, în sinagogă, şi a fost
expulzat de rabinii din Salonic pentru că a oficiat o ceremonie de căsătorie în care el era mirele,
iar Tora mireasa. N-a părut prea deranjat de nemulţumirea rabinilor şi a continuat să rătăcească
prin Ţara Sfântă adunând un număr tot mai mare de adepţi. Curând, vestea venirii lui Mesia a
străbătut ca un uragan întreaga lume evreiască. Am văzut cu ochii mei cum evreii din
Amsterdam dansau în stradă când a sosit vestea, iar mulţi şi-au vândut sau şi-au dăruit toate
bunurile lumeşti şi au pornit să i se alăture în Ţara Sfântă. Nu doar cei neşcoliţi, ci mulţi dintre
cetăţenii noştri eminenţi sunt vrăjiţi de el — chiar şi prudentul Isaac Pereira şi-a lichidat averea şi
a plecat să i se alăture. Iar Rabinul Aboab, în loc să restabilească domnia bunului-simţ,
sărbătoreşte şi sporeşte până la paroxism entuziasmul cu privire la acest om. Asta în ciuda
faptului că mulţi rabini din Ţara Sfântă îl ameninţă pe Sabbatai Zevi cu cherem-ul.

Bento, cu ochii închişi, îşi puse mâinile în cap, tân-guindu-se:

— Neghiobii, neghiobii.

— Dar stai. De-abia acum urmează partea cea mai rea. Acum aproape trei săptămâni, a sosit un
călător din est şi a povestit că sultanul otoman este atât de nemulţumit de hoardele de evrei care
năvălesc în est pentru a i se alătura lui Mesia, încât l-a chemat pe Sabbatai Zevi la palatul său şi
i-a pus în vedere să aleagă martiriul sau convertirea la Islam. Ce-a decis Sabbatai Zevi? Mesia a
ales instantaneu să devină musulman!

— S-a convertit la islamism! Deci asta a fost? Pe faţa lui Bento se citi surpriza. Pur şi simplu.
Nebunia cu Mesia s-a terminat?

— Te-ai putea gândi că da! Te-ai putea gândi că adepţii lui Mesia şi-au dat seama că au fost
păcăliţi. Dar nici vorbă de aşa ceva — în schimb, Nathan şi alţii i-au convins pe adepţi că această
convertire face parte din planul divin, şi sute, poate mii de evrei l-au urmat, convertin-du-se la
Islam.

— Ce s-a întâmplat apoi cu tine şi rabi Aboab?

— Nu m-am mai putut abţine şi am cerut public celor din congregaţia mea să-şi vină în fire, să
înceteze cu vânzarea caselor şi a bunurilor şi să aştepte, să aştepte măcar un an înainte de a
emigra în Ţara Sfântă. Rabinul Aboab s-a enervat, iar acum m-a suspendat şi mă ameninţă cu
cherem-u\.

— Cherem? Cherem? Franco, trebuie să fac o observaţie „în stilul lui Franco", ceva ce am
învăţat de la tine.

— Şi anume? Franco îl privi pe Bento cu mult interes.

— Cuvintele nu se potrivesc cu tonul tău.

— Cuvintele cu tonul?

— Vorbeşti de nişte evenimente atât de grave — rabinul Aboab te-a mustrat în public, nu te
mai iubeşte, a trimis observatori, îţi îngrădeşte libertatea, şi acum, cherem-ul. Şi totuşi, deşi ai
fost îngrozit asistând la che-rem-ul meu, nu citesc disperare pe chipul tău, nu aud teamă în
cuvintele tale. De fapt, pari — cum să spun? Aproape optimist. Cum de ţi-e inima uşoară?

— Eşti un foarte bun observator, Bento, deşi, dacă am fi vorbit acum o lună, n-aş mai fi fost
atât de optimist. Dar recent am găsit o soluţie. Am decis să emigrez! Cel puţin douăzeci şi cinci
de familii de evrei care cred în felul meu de a trăi ca evreu vor porni împreună cu mine, peste trei
săptămâni, spre Lumea Nouă, spre insula olandeză Curaçao, unde ne vom construi o sinagogă şi
un stil propriu de viaţă religioasă. Ieri am vizitat două familii din Haga, care au părăsit
congregaţia rabinului Aboab acum doi ani şi, cel mai probabil, ni se vor alătura şi ele. Sper ca în
această seară să mai recrutez alte două familii.

— Curaçao? La capătul lumii?

— Crede-mă, Bento, că, deşi sunt plin de speranţă în ceea ce priveşte viitorul nostru în Lumea
Nouă, sunt, de asemenea, foarte trist să ştiu că s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. Ieri, pe
trekschuit, visam cu ochii deschişi, şi nu e prima dată când o fac, că ai venit să ne vizitezi în
Lumea Nouă şi apoi ai decis să rămâi cu noi, ca înţelept şi cărturar al nostru. Dar ştiu că ăsta este
un vis. Tuşea şi congestia ta îmi spun că nu poţi face faţă călătoriei, iar faptul că eşti mulţumit cu
viaţa ta îmi spune că nu vei porni la drum.

Bento se ridică şi se plimbă prin cameră.

— Sunt prea îndurerat ca să stau jos. Chiar dacă întâlnirile noastre sunt, prin forţa lucrurilor,
rare, prezenţa ta în lumea mea este vitală pentru mine. Gândul că ne luăm rămas-bun pentru
totdeauna este aşa un şoc, aşa o pierdere, că nu-mi găsesc cuvintele. în acelaşi timp, dragostea
mea pentru tine dă naştere la alte gânduri. Pericolele! Cum veţi trăi? Nu sunt deja evrei şi o
sinagogă în Curaçao? Cum vă vor primi?

— Pericolul este omniprezent pentru evrei. Am fost întotdeauna asupriţi — dacă nu de către
creştini sau musulmani, atunci de propriii noştri strămoşi. Amsterdamul este singurul loc din
lumea veche care ne oferă un anumit grad de libertate, dar mulţi prevăd sfârşitul acestei libertăţi.
Numeroşi duşmani prind puteri: războiul cu englezii s-a încheiat, dar probabil că nu pentru multă
vreme, Ludovic al XIV-lea ne ameninţă, iar guvernul nostru liberal nu mai poate ţine piept
pentru mult timp oran-giştilor olandezi, care vor să creeze o monarhie. Pe tine nu te îngrijorează
lucrurile acestea, Bento?

— Ba da! Atât de mult, încât am lăsat deoparte munca la Etica, şi acum scriu o carte despre
opiniile mele teologice şi politice. Autorităţile religioase au influenţă asupra organismelor de
conducere, şi acum se amestecă atât de mult în politică, încât trebuie oprite. Trebuie să
păstrăm separate religia şi politica.

— Spune-mi mai multe despre noul proiect, Bento.

— în mare parte este un proiect vechi. îţi aminteşti critica la adresa Bibliei de care v-am vorbit
ţie şi lui Jacob?

— Fiecare cuvânt.

— Pun pe hârtie ce spuneam atunci şi ea va cuprinde toate acele argumente şi multe altele,
încât orice persoană rezonabilă va ajunge să se îndoiască de sursa divină a Scripturilor şi, în cele
din urmă, va accepta că tot ceea ce se întâmplă este în conformitate cu legile universale ale
Naturii.

— Aşadar, ai de gând să publici ideile care ţi-au adus excomunicarea?

— Hai să discutăm despre asta mai târziu. Pentru moment, să revenim la planurile tale, Franco.
Sunt mult mai presante.

— Grupul nostru a început să creadă din ce în ce mai mult că singura noastră speranţă este în
Lumea Nouă. Unul dintre membrii noştri, care e negustor, a vizitat deja locul şi a ales nişte
terenuri pe care le-am achiziţionat de la Compania Olandeză a Indiilor de Vest. Şi da, ai dreptate:
există deja o comunitate evreiască stabilită în Curaçao. Dar noi ne vom stabili în partea opusă a
insulei, pe un teren propriu, vom învăţa singuri să facem agricultură şi vom crea un alt tip de
comunitate evreiască.

— Dar familia ta? Cum reacţionează la această mutare?

— Sarah, soţia mea, este de acord să meargă, dar numai în anumite condiţii.

— Condiţii? Poate o soţie evreică să pună condiţii? Ce condiţii?

— Sarah are o voinţă puternică. Este de acord să meargă doar dacă sunt de acord să iau în
serios opiniile ei despre schimbarea modului în care iudaismului priveşte şi tratează femeile.

— Nu-mi vine să cred ce aud! Cum privim femeile? N-am auzit niciodată asemenea prostii.

— Mi-a cerut în mod expres să discut cu tine acest subiect.

— Ai vorbit cu ea despre mine? Credeam că trebuie să ţii secretă legătura cu mine şi faţă de ea.

— Ea s-a schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu avem secrete unul faţă de celălalt. Pot să-ţi
transmit ce mi-a spus?

Bento aprobă precaut. Franco îşi drese glasul şi vorbi cu o voce ascuţită:

— „Domnule Spinoza, credeţi că e corect ca femeile să fie tratate ca fiinţe inferioare în toate
privinţele? în sinagogă, trebuie să stăm separat de bărbaţi şi pe locuri mai proaste şi..."

— Sarah, îl întrerupse Bento, intrând imediat în rol, bineînţeles că voi, femeile, cu privirile
voastre languroase, staţi separat. Este corect ca bărbaţilor să le fie distrasă atenţia de la
Dumnezeu?

— Ştiu exact care ar fi răspunsul ei, spuse Franco şi, imitând-o, continuă: „Vreţi să spuneţi că
bărbaţii sunt ca nişte animale în călduri şi că îşi ies din minţi la simpla prezenţă a unei femei —
aceeaşi femeie lângă care dorm noapte de noapte. Iar simpla vedere a feţelor noastre va risipi
dragostea lor de Dumnezeu. Vă puteţi imagina cum ne simţim?"
— O, femeie nesăbuită, desigur că trebuie să staţi departe de ochii noştri! Prezenţa ochilor
voştri ademenitori, a evantaielor şi a comentariilor voastre superficiale sunt ostile contemplării
religioase.

— „Aşadar, femeia e vinovată că bărbaţii sunt slabi şi nu se pot concentra? Soţul meu mi-a
spus că susţineţi că nimic nu este bun sau rău în sine şi că doar mintea face această deosebire.
Adevărat?"

Bento dădu din cap fără tragere de inimă.

— „Atunci poate că mintea bărbatului este cea care trebuie instruită. Poate că bărbaţii ar trebui
să poarte ochelari de cal în loc să le ceară femeilor să poarte voaluri! Mă fac înţeleasă sau să
continuu?"

Bento dădu să răspundă în detaliu, dar se opri şi, dând din cap, spuse:

— Continuă.

— „Noi, femeile, suntem ţinute prizoniere în casă şi nu suntem învăţate olandeză, prin urmare
ne e dificil să facem cumpărături sau să stăm de vorbă cu alţi oameni.

Purtăm povara unei munci prea grele în cadrul familiei, în timp ce bărbaţii stau în cea mai mare
parte din zi şi dezbat probleme din Talmud. Rabinii se opun în mod deschis educării noastre
pentru că, spun ei, avem o inteligenţă inferioară şi, dacă ar fi să ne înveţe Tora, ne-ar învăţa nişte
nonsensuri pentru că noi, femeile nu am putea niciodată înţelege complexitatea ei."

— în această privinţă sunt de acord cu rabinul. Tu chiar crezi că femeile şi bărbaţii sunt la fel
de inteligenţi?

— „întrebaţi-1 pe soţul meu. E chiar lângă dumneavoastră. întrebaţi-1 dacă nu învăţ la fel de
repede şi nu înţeleg la fel de multe ca el."

Bento îşi ridică bărbia şi gesticulă către Franco, care zâmbi şi spuse:

— Acesta e adevărul, Bento. învaţă şi înţelege la fel de repede, dacă nu chiar mai repede decât
mine. Şi tu ai cunoscut o femeie ca ea. îţi aminteşti de tânăra care te-a învăţat latina, pe care tu
însuţi ai numit-o un fenomen. Sarah crede chiar că femeile ar trebui considerate potrivite pentru a
fi tninyan şi că ar trebui să li se ceară să citească de pe bima şi chiar să devină rabini.

— Să citească de pe bima? Să devină rabini? Asta este de neconceput! Dacă femeile ar fi în


stare să conducă, atunci am putea găsi multe astfel de cazuri în istorie. Dar nu există asemenea
cazuri, niciun caz în care femeile să conducă alături de bărbaţi, şi niciun caz în care femeile să-i
conducă pe bărbaţi. Nu putem decât să tragem concluzia că femeile au o slăbiciune înnăscută.

Franco scutură din cap.

— Sarah ar spune — şi aici sunt de acord cu ea — că dovezile tale nu sunt de fapt dovezi.
Motivul pentru care nu există niciun caz în care ele să conducă este...

O bătaie în uşă le întrerupse discuţia, iar slujnica intră ducând o tavă încărcată cu mâncare.

— Domnule Spinoza, îmi permiteţi să vă servesc?

Bento încuviinţă din cap, iar ea începu să aşeze farfurii pline cu mâncăruri aburinde pe masa.
Bento se întoarse spre Franco.

— întreabă dacă suntem pregătiţi să luăm masa de prânz. Putem mânca aici.

Franco, surprins, se uită la Bento şi răspunse în portugheză:

— Bento, cum crezi că aş putea mânca această mâncare cu tine? Ai uitat? Sunt rabin!
Capitolul treizeci şi doi
Berlin, Olanda — 1939-1945

El este „aproape Alfred". Rosenberg aproape a reuşit să devină un savant, un jurnalist,


un politician, dar numai aproape.

Joseph Goebbels

De ce varsă lumea lacrimi de crocodil pentru binemeritata soartă a măruntei minorităţi


evreieşti?... îl întreb pe Roosevelt, întreb poporul american: Sunteţi pregătiţi să-i primiţi în
mijlocul vostru pe aceşti otrăvitori ai poporului german şi ai spiritului universal al
creştinătăţii? I-am da cu bucurie fiecăruia un bilet gra