ORGANELE LIMFOIDE

Sistemul imun este format din organe şi ţesuturi distribuite în diverse regiuni ale corpului.
Există:
• organe limfoide primare (centrale) - în care se formează leucocitele şi se maturează limfocitele.
• organe limfoide secundare (periferice) - organele care captează antigenul şi unde există un
mediu favorabil interacţiunii între limfocite şi antigene.

Organele limfoide primare sunt măduva hematogenă şi timusul. La adult, măduva

hematogenă este sursa tuturor elementelor figurate din organism.

Organele limfoide secundare sunt:

• Ganglionii limfatici
• Splina
• Ţesutul limfoid asociat mucoaselor – MALT (mucous associated lymphoid tissue)
• Ţesutul limfoid de la nivel cutanat – SALT (skin associated lymphoid tissue).

ORGANELE LIMFOIDE PRIMARE

În organele limfoide primare se formează şi se maturează limfocitele:

• timusul
• măduva hematogenă.

TIMUSUL

Timusul este un organ bilobat, situat în mediastinul superior, în spatele sternului.

Din punct de vedere histologic, timusul este format din:

• o capsulă conjunctivă care trimite prelungiri în interior. Aceste prelungiri determină formarea
unor unităţi morfo-funcţionale - lobulii timici.
• fiecare lobul este format din corticală (situată la exterior) şi medulară (situată la interior).

În corticală se găsesc numeroase limfocite T imature numite timocite. Medulara este

populată cu limfocite care migrează din cortex, după ce s-au maturat.

În afară de timocite, principalele celule aflate în timus sunt:

• celule epiteliale • celule dendritice
• macrofage.

Aceste celule se află distribuite atât în cortex cât şi în medulară, formând o reţea celulară
care contribuie la maturarea timocitelor.

Unele celule epiteliale timice (numite celule doică) prezintă prelungiri membranare lungi
care înconjoară grupuri de câteva zeci de timocite. Alte celule epiteliale prezintă prelungiri
membranare care iau contact cu mai multe timocite, cu formarea unei reţele celulare. Celulele
implicate în maturarea limfocitelor T imature prezintă pe suprafaţă numeroase molecule ale
complexului major de histocompatibilitate, atât de tip I, cât şi de tip II.

1
 Originea limfocitelor T este în măduva hematogenă. Limfocitele T imature migrează în
timus, unde vor fi selectate doar acele limfocite care sunt utile sistemului imun.
Există două tipuri de selecţie:
• selecţia pozitivă - limfocitele imature ale căror receptori nu interacţionează cu moleculele proprii
primesc semnale care le permit să supravieţuiască. În plus, sunt eliminaţi precursorii limfocitari
ai LT care nu au capacitatea să recunoască moleculele complexului major de
histocompatibilitate (MHC). Acest fapt este important pentru că LT recunosc antigenele doar
atunci când acestea sunt prezentate în combinaţii cu moleculele de MHC. Astfel se evită
maturarea unor limfocite T nefuncţionale.
• selecţia negativă - precursorii limfocitari ai căror receptori recunosc structurile self primesc
semnale care le determină apoptoza. Astfel se evită apariţia unor limfocite mature care să
determine răspuns imun împotriva organismului propriu. Acesta este unul dintre mecanismele
prin care se obține toleranţă imunologică faţă de moleculele proprii.

Selecţia realizată de timus este riguroasă - aproximativ 95% din totalul limfocitelor care au
migrat din măduvă sunt eliminate prin apoptoză. Timusul are funcţionalitate maximă la pubertate,
când are o greutate medie de 70 de grame, după care se atrofiază progresiv. La vârstnici
greutatea medie este de 3 grame.

MĂDUVA HEMATOGENĂ

Măduva hematogenă este sursa tuturor elementelor figurate la adult. Limfocitele T imature
părăsesc măduva hematogenă şi se maturează în timus. Limfocitele B se maturează în măduvă,
suferind un proces de selecţie similar cu cel al limfocitelor T în timus. Limfocitele B imature
interacţionează cu celule locale care prezintă pe suprafaţă molecule MHC I sau II. Acele LB care
nu recunosc MHC vor fi eliminate, la fel ca şi limfocitele care prezintă afinitate faţă de structuri self.

Hematopoieza

Hematopoieza este procesul de formare a elementelor figurate sanguine. Toate

elementele figurate au precursor comun celula stem hematopoietică pluripotentă (CSP). CSP
derivă din celulele mezenchimale embrionare. Capacitatea CSP de diferenţiere este limitată la
ţesutul sanguin. CSP sunt dificil de identificat în microscopie optică, din cauza numărului foarte
mic şi a morfologiei necaracteristice, asemănătoare cu limfocitele.

La om, hematopoieza elementelor figurate începe în primele săptămâni de dezvoltare in

utero. În această perioadă se sintetizează primele hematii primitive, care conţin hemoglobină
fetală. Începând cu a treia lună de dezvoltare fetală, celulele stem migrează în ficat şi splină,
aceste două organe având roluri majore în hematopoieză din a 3-a până în a 7-a lună de gestaţie.
După această perioadă, celulele stem se localizează în măduva hematogenă, care
înlocuieşte treptat funcţiile ficatului şi splinei în formarea de elemente figurate. La naştere,
hematopoieza se desfăşoară exclusiv în măduva hematogenă.

La naştere, toate cavităţile osoase au rol hematopoietic. Se produce apoi o diminuare

progresivă a focarelor active şi înlocuirea măduvei roşii hematogene cu măduvă galbenă alcătuită
din adipocite. După vârsta de 20 de ani, hematopoieza se produce în vertebre, stern, oasele iliace,
craniu şi în epifizele proximale ale oaselor lungi ale membrelor.

2
 Hematopoieza ectopică apare doar în situaţii patologice:
• În sindroamele mieloproliferative poate să apară hematopoieză extramedulară, în ficat şi în
splină.
• Când hematopoieza este foarte intens stimulată, de exemplu în talasemia majoră (anemia
Cooley), procesul se extinde în zone osoase care pierduseră această capacitate.

CSP au proprietatea de autoregenerare nelimitată. Dintre cele două celule rezultate prin
diviziunea unei CSP, una rămâne celulă stem, iar cealaltă se diferenţiază în celulă progenitoare.

Celula stem multipotentă se diferenţiază iniţial în:

• Celula progenitoare mieloidă din care rezultă celulele liniei mieloide: eritrocite,
polimorfonucleare (neutrofile, eozinofile, bazofile), monocite, mastocite, celule dendritice,
trombocite.
• Celula progenitoare limfoidă sau celula formatoare de colonii limfoide. Pe această linie se
formează: limfocite B şi T, celule natural killer şi celule dendritice. Se formează celule
dendritice atât pe linia mieloidă cât şi pe cea limfoidă.

Celulele progenitoare au o capacitate de diferenţiere mai restrânsă şi o capacitate limitată

de autoregenerare. Diferenţierea lor faţă de CSP se face pe baza receptorilor membranari.

Principalele procese care intervin în hematopoieză sunt: proliferarea, diferenţierea şi

maturarea:
• Proliferarea reprezintă capacitatea celulelor de a se multiplica, producând colonii. Alături de
CSP (celulele stem pluripotente), celulele progenitoare au o mare capacitate de proliferare şi
de aceea ele se notează CFC sau CFU (celule formatoare de colonii sau colony forming unit).
• Diferenţierea este fenomenul prin care precursorii medulari capătă caracteristici
corespunzătoare cu funcţiile pe care le vor avea celulele adulte.
• Maturarea se desfăşoară iniţial în paralel cu diferenţierea, iar apoi continuă maturarea celulelor
complet diferenţiate. Maturarea duce la schimbarea aspectului, structurii şi a proprietăţilor
celulare. Celulele tinere şi puţin diferenţiate numite blaşti se transformă în celule adulte,
funcţionale. Trebuie diferenţiat termenul de blast în sens hematologic, care semnifică o celulă
imatură şi nefuncţională, cu cel de blast în sens imunologic, care denumeşte un limfocit matur
activat în cadrul răspunsului imun.

Hematopoieza se desfăşoară sub influenţa unor mediatori chimici. Un rol important în

sinteza acestor mediatori îl au celulele stromale medulare. Acestea sunt:
• adipocite
• fibroblaste
• macrofage
• celule endoteliale.

Celulele stromale formează o matrice celulară, care împreună cu factorii de creştere formează
un mediu hematopoietic. Factorii care influenţează hematopoieza pot fi solubili sau se pot găsi pe
suprafaţa unor celule aflate în mediul respectiv. Calea pe care se va diferenţia o celulă stem
depinde în mod esențial de factorii de creştere existenţi în zona respectivă.

Hematopoieza este un proces complex, care presupune interacţiunea mai multor factori:
• intrinseci (genetici)

3
• concentrația diferitelor molecule din mediul hematopoietic (citokine, chemokine, nutrienţi,
vitamine, etc.).

Citokinele care influenţează hematopoieza sunt produse prin mecanisme autocrine şi

paracrine de către celulele care intră în alcătuirea mediului hematopoietic. Citokinele formează o
familie numeroasă de proteine care mediază transmiterea semnalelor intercelulare (tabelul I).
Citokinele acţioneaza prin cuplarea pe receptori specifici şi activarea unor căi de semnalizare
intracelulară.

Acţiunile citokinelor sunt complexe. Unele citokine pot determina proliferare celulară (de
ex. Interleukina-3 şi GM-CSF), în timp ce altele protejează de acţiunea factorilor care induc
apoptoza şi sensibilizează celulele la acţiunea altor citokine care promovează creşterea. Unele
citokine (de ex. factorul de creştere tumorală - TNF) pot avea atât efecte inhibitorii cît și activatorii,
în funcţie de concentraţie.

Chemokinele reprezintă o alta clasă de proteine importante pentru hematopoieză. Aceste

molecule reglează traficul şi homingul elementelor figurate.

Vitaminele A, D şi E sunt esenţiale pentru buna desfăşurare a hematopoiezei, la fel ca şi

prezenţa de ioni de zinc, cupru şi seleniu.

Tabelul I Citokine care influenţează hematopoieza

Citokina Celule producătoare Efecte

GM-CSF (Granulocyte Macrofage, limfocite T, Stimulează producţia

macrophage colony- mastocite, celule de polimorfonucleare
stimulating factor) endoteliale, fibroblaste (neutrofile, eozinofile,
bazofile), monocite

M-CSF (Macrophage Monocite, celule endoteliale, Stimulează producţia

colony-stimulating factor) fibroblaste, de monocite
polimorfonucleare

IL – 1 Celule epiteliale, Stimulează sinteza de GM-

endoteliale, CSF, M-CSF, G-CSF

polimorfonucleare,
fibroblaste, etc.

IL – 2 Limfocite T Stimulează proliferarea şi

activarea LT, LB şi NK

4
IL – 3 Limfocite T, celule stromale Stimulează diferenţierea
CSP în celule progenitoare
mieloide

IL – 4 Limfocite T, mastocite Rol costimulator împreună cu

eritropoietina şi G-CSF

IL – 5 Limfocite T Stimulează diferenţierea şi

proliferarea eozinofilelor şi
bazofilelor

IL – 6 Limfocite T, Stimulează proliferarea

monocite, macrofage CSP, stimulează
diferenţierea şi proliferarea
LT şi LB

IL – 7 Celule stromale Stimulează diferenţierea şi

proliferarea LT şi LB

IL – 8 Neutrofile, celule stromale Stimulează diferenţierea pe

linia mieloidă

Pentru a menţine constant numărul de elementele figurate, măduva hematogenă trebuie

să producă aproximativ 3,7 x 1011 leucocite pe zi. Măduva hematogenă are capacitatea de a
produce un număr de 10 - 20 ori mai mare de elementele figurate decât cele produs la nivel bazal,
atunci când apar factori agresori, cum ar fi hemoragia sau infecţia.

ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE

GANGLIONII LIMFATICI
Ganglionii limfatici sunt organe limfoide secundare cu rol esenţial în declanşarea
răspunsului imun faţă de antigenele aflate în spaţiul interstiţial şi drenate de către vasele limfatice.
Sunt structuri bine organizate, încapsulate, aflate pe traiectul limfaticelor, mai ales în zonele de
intersecţie a mai multor vase.

Circulaţia limfatică este o cale colaterală a circulaţiei sistemice, prin intermediul căreia intră
în sistemul venos o parte din lichidul interstiţial. Circulaţia limfatică are sensul de curgere de la
periferie spre centru. Capilarele limfatice se formează în spaţiile interstiţiale. Prin unirea mai multor
capilare se formează vase limfatice. Pe măsură ce se apropie de inimă, calibrul vaselor limfatice
creşte progresiv. Vasele limfatice prezintă valve similare venelor, care favorizează drenajul limfatic
de la periferie spre centru. Cel mai mare vas limfatic este ductul toracic care se varsă în vena
subclavie stângă.

5
 Sistemul circulator limfatic are un rol imunitar fundamental, pentru că toate antigenele care
ajung în spaţiul interstiţial sunt drenate de către vasele limfatice. Aceste antigene interstiţiale sunt
captate de ganglionii limfatici. În plus, sistemul limfatic are rolul de a transporta celule implicate în
apărarea imună, în special limfocite. La nivelul limfei, aproximativ 99% dintre celule sunt limfocite.

Ganglionii limfatici găzduiesc numeroase celule implicate în răspunsul imun:

• limfocite
• macrofage
• celule dendritice.

Macrofagele şi celulele dendritice sunt organizate într-o reţea celulară care facilitează
captarea antigenelor.

Din punct de vedere histologic, ganglionii limfatici sunt alcătuiţi din:

• cortex - stratul extern, aflat imediat sub capsulă, conţine în principal limfocite B, macrofage şi
celule dendritice foliculare. Aceste celule sunt organizate în structuri numite foliculi primari.
Stimularea antigenică determină transformarea foliculilor primari în foliculi secundari, în mijlocul
cărora se află câte un centru germinativ. Centrul germinativ este esenţial pentru asigurarea unui
răspuns imun adecvat.
• paracortex - este stratul aflat între cortex şi medulară. Acesta conţine numeroase limfocite T şi
celulele dendritice interdigitate care au migrat din ţesuturi în ganglioni. Celulele dendritice
prezintă numeroase molecule ale complexului major de histocompatibilitate de tip II (MHC II) pe
suprafaţa membranei şi au rol de celule prezentatoare de antigen (APC) pentru limfocitele T
aflate în această zonă.
• medulara - este stratul intern, cu o populaţie celulară mai redusă, formată în special din
plasmocite care sintetizează anticorpi.

Un ganglion limfatic are mai multe vase limfatice aferente care deversează limfa într-un
spaţiu numit sinusul subcapsular. De la nivelul acestui sinus, limfa se scurge lent prin ganglioni,
iniţial prin cortex şi paracortex şi apoi prin medulară. Viteza mică de curgere permite macrofagelor
şi celulelor dendritice să capteze antigenele. Există un singur vas eferent. Limfa care părăseşte
ganglionul limfatic este bogată atât în imunoglobuline sintetizate de către plasmocitele aflate în
medulară şi cortex cât şi în limfocite.

Antigenul pătruns în ganglionul limfatic este captat prin endocitoză sau fagocitoză de către
macrofage sau celulele dendritice interdigitate. Acestea procesează antigenul şi prezintă
fragmente limfocitelor T helper, care se activează. Concomitent sunt activate şi limfocitele B prin
interacţiunea cu antigenul. LT şi LB formează focare de dimensiuni reduse situate în paracortex,
unde unele limfocite B activate se transformă în plasmocite care secretă anticorpi. Aceste focare
de proliferare ating dimensiunea maximă la 4 - 6 zile de la prezentarea iniţială a antigenului.
În acelaşi timp, câteva celule B şi limfocite T helper migrează în foliculii primari ai cortexului,
unde proliferează. Foliculii primari se transformă în foliculi secundari care conţin centrii germinativi,
cu rol important pentru obţinerea unui răspuns umoral mai eficient. În centrul germinativ se
diferenţiază plasmocite capabile să secrete imunoglobuline din diferite clase cu o înaltă afinitate
pentru antigen.

6
 SPLINA

Splina este un organ limfoid secundar, cu rol important în apărarea împotriva antigenelor
care pătrund în sânge. Splina se află în cavitatea abdominală la nivel subdiafragmatic stâng.
Splina acţionează ca un filtru pentru sângele care este adus de artera splenică. Vena splenică
drenează ulterior sângele în vena portă. Experimentele efectuate cu limfocite marcate radioactiv
au arătat că pe parcursul unei zile prin splină trec mai multe limfocite decât prin toate grupele
ganglionare la un loc.
Splina este formată din:
• o capsula fibroasă la exterior care trimite prelungiri în interior.
• pulpa roşie - în care se găsesc predominant hematii şi macrofage. Pulpa roşie este locul în care
sunt distruse hematiile cu defecte structurale sau îmbătrânite.
• pulpa albă - este reprezentată de un ţesut care înconjoară ramificaţiile arterei splenice şi care
formează zonele limfatice periarteriolare splenice (PALS - periarteriolar lymphoid sheath). În
aceste zone se află limfocite T şi limfocite B. Limfocitele B sunt grupate în foliculi similari celor
din ganglionii limfatici.
• zona marginală - se află la periferia PALS şi conţine limfocite, celule dendritice şi macrofage.

Limfocitele şi antigenele circulante ajung prin intermediul arterei splenice iniţial în zona
marginală. Celule dendritice captează antigenele şi migrează în PALS, unde are loc activarea
limfocitelor B şi T. Celulele dendritice prezintă antigenul în combinaţie cu moleculele MHC II către
limfocitele T helper. Limfocitele T helper activează limfocitele B. LB împreună cu câteva dintre LTH
migrează în zona marginală pentru a forma foliculi primari. Similar foliculilor din ganglionii limfatici,
la câteva zile după stimularea antigenică se formează foliculi secundari care conţin centri
germinativi, în care se produc imunoglobuline cu specificitate şi afinitate înaltă pentru antigen.

Splina are un rol esenţial în apărarea imună împotriva unor bacterii încapsulate, cum ar fi:
Streptococcus pneumoniae, Neisseria meningitidis, Haemophilus influenzae. Din acest motiv,
splenectomia se asociază cu creşterea riscului de bacteriemie sau sepsis cu aceste bacterii, risc
care este mai ridicat la copii. În caz de splenectomie, funcţiile splinei sunt preluate parţial de către
ficat.

MALT (MUCOUS ASSOCIATED LYMPHOID TISSUE)

Mucoasele reprezintă poarta de intrare pentru cei mai mulţi agenţi patogeni. Acestea sunt
apărate de un sistem imun specific, special adaptat numit sistemul imun al mucoaselor (MALT).
De asemenea, există un sistem imun specializat pentru apărarea tegumentului (SALT) şi altele
pentru apărarea la nivelul cavităţilor (peritoneu şi pleură).

Mucoasele sunt în mod special predispuse la diverse infecţii:

• Sunt structuri subţiri şi permeabile, care permit schimburile de gaze, asimilarea
nutrienţilor, activităţile senzoriale şi reproducerea.
• La nivelul mucoaselor există mai mult de 400 de specii de bacterii. MALT are structuri
specializate care menţin o stare de echilibru imunologic la nivelul mucoaselor, astfel
că aceste bacterii nu sunt în mod normal patogene. Mai mult, principalul rol al florei
bacteriene normale este de a fi în competiţie cu bacteriile agresive pentru spaţiu şi

7
 nutrienţi. Bacteriile comensale previn colonizarea şi infecţiile grave cu specii agresive.
În plus, aceste bacterii intervin în sinteza de vitamină K şi vitamină B. Se estimează că
numărul de bacterii din intestin este mai mare decât numărul total de celule din
organism (1014 bacterii vs. 1013 celule).

Cele mai importante componente ale MALT sunt:

• GALT (Gut-associated lymphoid tissue)
• NALT (Nasal-associated lymphoid tissue)
• BALT (Bronchus-associated lymphoid tissue).

Epiteliului mucoaselor are în alcătuire un număr important de limfocite. De exemplu, la

nivelul intestinului subţire, raportul între numărul limfocitelor intraepiteliale şi numărul celulelor
epiteliale este de 1/10.
Există două tipuri principale de limfocite intraepiteliale:
• limfocite T helper şi citotoxice care au receptori pentru antigen formaţi din lanţuri α şi
β, care îndeplinesc roluri similare cu cele îndeplinite de limfocitele din alte organe.
• limfocite T al căror receptori sunt formaţi din lanţuri γ şi δ. Aceşti receptori pentru
antigen prezintă o variabilitate redusă şi nu recunosc molecule antigenice prezentate
împreună cu complexele majore de histocompatibilitate. În schimb au capacitatea de
a lega în mod direct antigene sau recunosc molecule MHC care nu exprimă antigene.
Celulele epiteliale lezate sau infectate cu microorganisme intracelulare exprimă pe
membrană molecule MHC anormale, care sunt recunoscute de aceste limfocite T γδ. LT citotoxice
γδ pot distruge celulele cu fenotip anormal, rezultat al infecţiei sau al altor tipuri de leziuni.
În plus, în cursul activării, aceste LT γδ sintetizează interferon γ, care influenţează activitatea
limfocitelor T convenţionale care au pe suprafaţă receptorul α/β.

Astfel, limfocitele de la nivelul sistemului imun al mucoaselor au rol atât în declanşarea

unui răspuns imun clasic, cât şi în eliminarea celulelor epiteliale lezate şi în remodelarea epitelială.

GALT (Gut-associated lymphoid tissue)

Ţesutul limfoid asociat tractului digestiv este cunoscut sub numele de GALT.
Principalele componente ale acestui sistem sunt:
• plăcile Peyer din intestinul subţire
• ţesutul limfoid de la nivelul cavităţii orale care formează inelul Waldayer • apendicele
• foliculii limfatici solitari aflaţi în colon şi rect.

Plăcile Peyer sunt structuri specializate care se găsesc în principal în ileon. Sunt formate
din 5 pâna la 200 de foliculi limfoizi agregaţi. Numărul de placi Peyer vizibile macroscopic creşte
pe parcursul copilăriei pâna la un maxim de 250 la adolescenţi, dupa care încep să involueze. La
vârstnici, numărul mediu de placi Peyer este de aproximativ 100.

Epiteliul asociat plăcilor Peyer conţine celule epiteliale specializate, fenestrate, care nu
prezintă microvili. Acestea au fost denumite celule M (multifenestrate). Celulele M nu prezintă pe
suprafaţă glicocalix, nu secretă mucus şi sunt mai puţin voluminoase decât celulele epiteliale
normale. Celulele M au capacitatea de a prelua molecule sau particule din intestin prin endocitoză
sau fagocitoză. Materialul este transportat în interiorul celulei în vezicule, prin intermediul cărora
ajunge la nivelul membranei bazale unde este eliberat în spaţiul extracelular. Sub epiteliul plăcilor
Peyer se află numeroase limfocite şi celule prezentatoare de antigen, care preiau substanţele
transportate de către celulele M.

8
 Există un număr important de agenţi patogeni care s-au specializat şi au drept ţintă celulele
M, pentru că acestea prezintă un număr mai mare de receptori pe suprafaţă decât enterocitele.

Un răspuns imun care este iniţiat într-un număr limitat de plăci Peyer este diseminat la
nivelul mucoaselor întregului organism. Acest proces se realizează printr-un trafic limfocitar
specializat.
Acest trafic se desfăşoară astfel:
• Limfocitele naive, provenite din organele limfoide centrale intră în sistemul imun asociat
mucoaselor prin intermediul circulaţiei sanguine. Această migrare se face sub influenţa anumitor
chemokine.
• Limfocitele naive întâlnesc antigenele specifice prezentate de către celulele prezentatoare de
antigen de la nivelul unor placi Peyer şi sunt activate. Activarea determină o modificare a
capacităţii de migrare a acestor celule.
• Limfocitele activate părăsesc plăcile Peyer prin intermediul capilarelor limfatice locale, trec în
venulele postcapilare şi ajung în ductul toracic, după care pătrund în circulaţia sistemică
sanguină care le permite accesul la întregul organism.
• Limfocitele reintră în sistemul limfoid asociat mucoaselor şi ajung astfel la nivelul altor zone ale
MALT, cum ar fi în mucoasele respiratorii, nazale sau mucoasa genitală.

Pe lângă structurile limfoide organizate, există la nivelul intestinului numeroase insule de

limfocite şi plasmocite, distribuite în lamina propria a intestinului. Acestea sunt celule efectorii ale
GALT.

Imunoglobulinele A secretorii (IgAs) reprezintă izotipul de anticorpi care este asociat cu

sistemul imun al mucoaselor.
Imunoglobulinele A există în două forme:
• IgA 1
• IgA2.

În sânge, IgA circulă în principal sub forma de monomeri, cu un raport între IgA1/IgA 2 de
aproximativ 4/1. În secreţiile mucoase, IgA exista aproape exclusiv sub formă de dimeri (IgAs), cu
un raport între IgAs1/IgAs2 de 3/2.

La nivelul intestinului există un repertoriu larg de imunoglobuline A secretorii către

majoritatea antigenelor exprimate de bacteriile comensale. Aceşti anticorpi nu sunt regăsiţi în
sânge decât în situaţii patologice, atunci când bacteriile comensale invadează în circulaţia
sistemică. Astfel, imunoglobulinele A secretorii de pe suprafaţa mucoaselor joacă un rol important
pentru menţinerea relaţiei simbiotice între gazdă şi flora comensală bacteriană.

Mucoasele intestinale sunt expuse în mod continuu unor antigene de natură alimentară,
faţă de care nu există răspuns imun. De obicei, administrarea de antigene pe cale orală determină
o inhibiţie specifică şi activă a răspunsului imun, fenomen cunoscut sub numele de toleranţă orală.
De exemplu, ovalbumina, care este un antigen puternic proteic dacă este administrată subcutanat
sau intravenos, după administrarea orală nu determină răspuns imun. Mai mult, administrarea de
ovalbumină pe cale injectabilă în timpul administrării pe cale orală nu duce la apariţia anticorpilor.
Mecanismele prin care administrarea de antigene pe cale orală determină o inhibiţie activă a
răspunsului imun nu sunt cunoscute în totalitate.

9
 Ţesutul limfoid asociat mucoasei tractului respirator

Mucoasa epiteliului respirator este o structură permanent expusă la antigene particulate

aeriene si microorganisme din mediul exterior. Apărarea imună este asigurată de ţesutul limfoid
asociat mucoaselor bronhiilor şi nasului (BALT, NALT). Atât BALT cât şi NA LT au în alcătuire
structuri similare cu placile Peyer, formate din foliculi limfoizi.
Formaţiunile BALT sunt concentrate în principal la bifurcaţiile bronhiilor majore. Structurile
BALT sunt mai puţin specializate si nu conţin atât de multe limfocite ca placile Peyer din intestin.
NALT prezintă structuri limfatice similare cu placile Peyer, dar cu unele deosebiri în privinţa
morfologiei şi traficului limfocitar.

10