Ce sunt schemele cognitive ?

Terapia centrata pe scheme cognitive

Young (1990, 1999) a avansat ipoteza potrivit careia o parte dintre aceste scheme
cognitive –in special cele care se dezvolta ca rezultat primar al experientelor nocive din
copilarie – ar putea sta la baza tulburarilor de personalitate si a problemelor de
personalitate mai usoare.

Definitia extinsa a schemelor cognitive dezadaptative timpurii este:

O tema sau un tipar general, generalizat;
Alcatuit din amintiri, emotii, cognitii si senzatii corporale;
Referitor la sine si la relatiile cu ceilalti;
Dezvoltat in copilarie sau in adolescenta;
Elaborate de-a lungul vietii si disfunctional intr-o masura semnificativa.
Altfel spus, schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt tipare emotionale si
cognitive prin care ne autosabotam, care debuteaza devreme pe parcursul dezvoltarii
noastre si se repeta de-a lungul vietii noastre.
Young considera comportamentele dezadaptative ca fiind reactii la o schema cognitiva.

Exista 18 scheme cognitive reprezentative pentru nevoile emotionale neindeplinite:

1. Abandon /Instabilitate:
- implica senzatia ca, persoanele semnificative nu vor reusi sa ofere constant sustinere
emotionala.

2. Neincredere /Abuz :
- reprezinta anticiparea de catre persoana a faptului ca, ceilalti il vor rani, abuza, umili, insela,
minti, manipula sau vor profita de el/ea.

3. Deprivare emotionala:
- persoana anticipa faptul ca dorinta de a fi sprijinit emotional nu va fi indeplinita adecvat de
catre ceilalti
4. Deficienta / Rusine:
- reprezinta senzatia persoanei ca este defecta, rea, nedorita, inferioara sau inapta in anumite
privinte relevante sau ca nimeni nu ar iubi-o daca defectele i-ar fi expuse

5. Izolare sociala /Instrainare:

- sentimentul persoanei ca este izolata de restul lumii , diferita de ceilalti oameni si ca nu face
parte din nici o comunitate.

6. Dependenta / Incompetenta:
- convingerea persoanei ca este incapabila sa faca fata responsabilitatilor cotidiene intr-o
maniera competenta, in absenta ajutorului substantial din partea celorlalti.

7. Vulnerabilitate la vatamare sau boala:

-reprezinta teama excesiva ca o catastrofa iminenta se va dezlantui in orice moment si ca
aceasta nu va putea fi prevenita.

8. Interdependenta /Sine infantil:

- se refera la implicare si apropiere emotionala excesive de una sau mai multe dintre persoanele
semnificative in detrimentul individualizarii depline sau a dezvoltarii sociale normale.

9.Esec:
- convingerea persoanei ca a dat gres, ca va esua inevitabil , convingerea persoanei ca este
inapta, netalentata, ca are un statut social mai scazut sau mai putin succes decat altii.

10. Sentiment de indreptatire / Grandomanie:

- convingerea persoanei ca este superioara altor oameni, ca este indreptatita sa beneficieze de
drepturi si privilegii speciale .

11. Autocontrol redus / Autodisciplina redusa:

- dificultatea persoanei de a exercita autocontrol, toleranta la frustrare suficiente astfel incat sa
isi atinga scopurile personale sau sa isi stapaneasca exprimarea excesiva a emotiilor sau a
impulsurilor.
12. Subjugare:
- se refera la cedarea exagerata a controlului in favoarea celorlalti, ca urmare a faptului ca
persoana se simte constransa si se supune pentru a evita furia,represaliile sau abandonul.

13. Autosacrificiu:
- o atentie excesiva pe indeplinirea benevola a nevoilor celorlalti in situatii cotidiene in
detrimentul proprei gratificari.

14. Nevoia de aprobare / Nevoia de recunoastere:

-accent exagerat pe obtinerea aprobarii , a recunoasterii sau a atentiei din partea altor
persoane in detrimentul dezvoltarii unui sine solid si autentic.

15. Negativism /Pesimism:

- se refera la orientare generalizata si permanenta catre aspectele negative ale vietii (durere,
moarte, pierdere, dezamagire, conflict, vinovatie, resentiment, potentiale greseli, tradare etc..) ,
concomitent cu minimalizarea sau neglijarea aspectelor pozitive sau optimiste.

16. Inhibitie emotionala:

- inhibarea excesiva a actiunilor, a sentimentelor sau a exprimarii verbale spontane, de regula
pentru a evita dezaprobarea din partea celorlalti.

17. Standarde nerealiste / Hipercriticism:

- convingerea subiacenta potrivit careia persoana trebuie sa se straduiasca sa atinga standarde
interiorizate foarte inalte de comportament si de performanta , de obicei pentru a evita critica.

18. Pedepsire:
- convingerea ca oamenii ar trebui aspru pedepsiti pentru greselile pe care le fac.
Terapia centrata pe scheme cognitive, de Jeffrey E.Young, Janet S.Klosko,
Marjorie E.Weishaar. Drepturi de autor Jeffrey E.Young, Janet S.Klosko, Marjorie
E.Weishaar ,2003.
 Schema Therapy – Terapia centrata pe scheme
MODELUL CONCEPTUAL

Terapia schemelor este o formă inovatoare de terapie integrativă, elaborată de către Jeffrey E. Young & co., ce se extinde, atât ca
sferă conceptuală cât şi ca repertoriu al metodelor şi tehnicilor, mult dincolo de limitele terapiei cognitiv-comportamentale
tradiţionale. Această formă de terapie integrează elemente specifice diferitelor şcoli şi curente psihologice: cognitiv-
comportamentalism, Gestalt, relaţii obiectuale, constructivism şi psihanaliză.

Terapia schemelor conferă Psihologiei un nou sistem psihoterapeutic de o utilitate dovedită în special în cazul pacienţilor cu
tulburări profunde şi cronice, consideraţi în mod uzual pacienţi dificil de tratat sau „cazuri dificile”. Experienţa clinică arată că
atât pacienţii cu diagnostic de tulburare de personalitate cât şi cei cu probleme caracteriologice semnificative (care nu întrunesc
toate criteriile de diagnostic pentru tulburare de personalitate) ce stau la baza simptomatologiei de Axa I, răspund extrem de bine
la tratamentul centrat pe scheme.

De la terapia cognitivă la terapia schemelor

Cercetătorii și practicienii cognitiv comportamentaliști au realizat importante progrese în dezvoltarea unor modele eficace de
intervenție psihologică în tulburări de Axa I, cum ar fi cele de dispoziție, anxietate, sexuale, de comportament alimentar,
somatoforme sau de abuz de substanță. Acestea sunt, de regulă, de scurtă durată, în puține cazuri depășind douăzeci de ședințe, și
sunt focalizate pe reducerea intensității și magnitudinii simptomelor, pe dezvoltarea de abilitati și pe rezolvarea de probleme.

Cu toate acestea, ameliorarea suferinței unor pacienți este temporară, în cel mai bun caz. În depresie, de exemplu, rata de succes
înregistrată de pacienții din Statele Unite ale Americii este de peste 60% la încheierea terapiei, însă rata recăderilor este în jur de
30% la un an de la încheierea terapiei (Young, Weinberger & Beck, 2001).

Mai mult, pacienții cu tulburări de personalitate în subsidiarul simptomatologiei urmarite in terapie, nu răspund foarte bine la
intervențiile cognitiv-comportamentale clasice (Beck, Freeman & Co, 1990). Tulburările de personalitate pot reduce eficacitatea
tratamentelor cognitiv comportamentale în mai multe feluri. Unii pacienți se prezintă în cabinet pentru tratarea simptomelor de
Axa I, cum ar fi anxietatea sau depresia, iar progresul terapeutic stagnează sau simtomatologia recidivează la sfârșitul terapiei.

Alți clienți, deși inițial se prezintă la cabinet pentru simptome de Axa I, după rezolvarea acestora, deplasează focusul terapiei pe
problemele caractereloriologice. O altă categorie de pacienți o reprezintă aceea care vin la cabinet fără a putea descrie in mod clar
simptome. Problemele acuzate de aceștia sunt vagi, difuze și lipsite de declanșatori specifici iar ei se pot simți ca și cum ar fi ceva
în neregulă cu o parte fundamentală din ei sau ca şi cum ceva vital lipsește din viețile lor. Acesta este, în general, modul în care
sunt descrise inițial problemele caracteriologicie: Pacienții caută ajutor pentru dificultăți cronice cu care se confruntă în relații sau
în muncă. Tocmai pentru faptul că simptomele de Axa I lipsesc sau sunt mult prea multe, terapia cognitiv-comportamentala
clasică este deseori ineficace în astfel de cazuri.

Supoziţii ale terapiei cognitiv comportamentale clasice care nu se aplică la pacienții caracteriologici.

1. Pacienții vor fi complianți

Terapia cognitiv comportamentala clasică presupune că pacienții sunt motivați să reducă simptomele, să-și dezvolte abilități și să-
și rezolve problemele, și că impulsionându-i și folosind întăriri pozitive, aceștia vor complia la procedurile tratamentului. În
pofida acestei presupuneri, abordarea pacienților cu tulburări de personalitate este, în general, complicată, aceștia deseori nefiind
dispuși sau fiind incapabili să complieze la tratament. De exemplu, evită sistematic să-și facă temele pentru acasă, tergiversează
exersarea strategiilor de autocontrol, par să fie mai degrabă motivați să obțină consolare din partea terapeutului, decât de
asimilarea unor strategii adaptative etc.

2. Pacienții pot fi învățați ușor să-și acceseze gândurile și emoțiile și să le verbalizeze în terapie.
 În terapia cognitiv comportamentala, încă din primele ședințe, pacienților li se cere să își monitorizeze gândurile și emoțiile.
Pacienților cu tulburări caracteriologice, însă, le este extrem de dificil sau chiar imposibil acest lucru, în multe cazuri aceștia
fiind disociați de cogniții sau emoții. Aceștia își blochează gândurile și imaginile cu conținut negativ, angajându-se în strategii de
evitare cognitivă și afectivă. De asemenea, tind să evite comportamente sau situații ce presupun tolerarea unui anumit disconfort,
esențiale pentru progresul terapeutic. Acest patern de evitare probabil se dezvoltă ca și răspuns instrumental întărit de consecinţa
reducerii afectului. Stările afective negative, cum ar fi anxietatea sau tristețea, sunt declanșate de stimuli asociați amintirilor din
copilărie: Evitând stimulii, pacientul evită emoțiile. Evitarea devine astfel o strategie habituală și extrem de refractară la
schimbare.

3. Pacienții își pot schimba cognitive și comportamentele problematice prin intermediul unor strategii ca analiza dovezilor, contra
argumentarea, experimentarea , Ierarhizarea sarcinilor și repetiție.

În cazul tulburărilor de personalitate, această presupunere nu se aplică deoarece gândurile distorsionate sau comportamentele
auto-sabotante sunt extrem de rezistente la schimbarea prin intermediul tehnicilor cognitiv-comportamentale. Chiar și după luni
de terapie, progresul terapeutic se lasă așteptat.

Datorită rigidităţii psihologice caracteristice pacienţilor cu tulburări de personalitate, aceştia nu răspund bine la tehnicile cognitiv-
comportamentale, adesea având nevoie de perioade îndelungate pentru a realiza schimbări semnificative. Rigiditatea este
principala trăsătură a tulburărilor de personalitate (APA, 1994, p.633). Aceşti pacienţi tind să fie deznădăjduiţi în privinţa
posibilităţii de schimbare. Problemele lor caracteriologice au un caracter ego-sintonic: paternurile dezadaptative le sunt atât de
familiare încât constituie pilonul central al sentimentului identităţii. Aceste paternuri sunt percepute ca părţi ale sinelui, motiv
pentru care ideea renunţării la ele poate fi asimilată ideii de moarte – moartea unei părţi din sine. Iată de ce, atunci când
terapeutul testează congruenţa cu realitatea sau utilitatea acestor paternuri, pacientului i se activează defensele şi tinde să-şi
protejeze convingerile disfuncţionale într-un mod reflex, rigid şi uneori agresiv.

4. În câteva şedinţe, pacientul se poate implica într-o relaţie de tip colaborativ cu terapeutul.

În cadrul terapiei cognitiv-comportamentale, relaţia terapeutică nu reprezintă un punct de interes central, dificultăţile de ordin
relaţional fiind considerate obstacole a căror surmontare este subordonată scopului creşterii complianţei la tratament a
pacientului. Relaţia dintre terapeut şi pacient nu reprezintă un „ingredient activ” al tratamentului. Totuşi, pacienţii cu tulburări
caracteriologice întâmpină în mod tipic dificultăţi în formarea alianţei terapeutice, oglindind astfel dificultăţile pe care le au în
relaţionarea cu ceilalţi, în general. Mulţi pacienţi cu tulburări de personalitate prezintă un istoric al relaţiilor interpersonale
disfuncţionale, cu debut precoce. Acest istoric al relaţiilor disfuncţionale reprezintă o altă caracteristică a tulburărilor de
personalitate (Milton, 1981).

5. Problemele pacientului servesc drept bază pentru stabilirea obiectivelor terapeutice.

Problemele pentru care pacienţii cu tulburări de personalitate se prezintă la cabinet sunt de regulă vagi, cronice şi pervazive.
Nefericirea acestor pacienţi îsi are originea în sectoare majore ale existenţei lor şi face parte din cotidianul lor de când se ştiu.
Practic, aceştia se simt fundamental dezamăgiţi în legătură cu viaţa lor profesională, amoroasă etc., aceste tematici existenţiale
fiind mult prea generale pentru a putea servi drept baze clare pentru stabilirea obiectivelor terapeutive în cadrul terapiei cognitiv-
comportamentale standard.

Elaborarea terapiei schemelor

Jeffrey E. Young a construit acest model terapeutic condus fiind de necesitatea tratării acelor „cazuri nerezolvate” din terapia
cognitiv-comportamentală tradiţională. Deşi terapia schemelor este fundamentată pe terapia cognitiv-comportamentală, aceasta
include tehnici şi proceduri de intervenţie „împrumutate” din diverse şcoli terapeutice. Terapia schemelor se deosebeşte de
terapia cognitiv-comportamentală prin faptul că în cadrul acesteia se acordă o importanţă majoră explorării originilor din
 copilărie şi adolescenţă a problemelor psihologice actuale ale pacientului, folosirii tehnicilor emotive, analizei relaţiei terapeutice
şi a stilurilor de coping.

Terapia schemelor se recomandă numai după remisia simptomatologiei acute, această formă de terapie fiind potrivită în
tratamentul elementelor patologice cronicizate. În tratarea simptomatologiei acute, ca cea din tulburarea de panică sau episodul
depresiv major, este propice o abordare cognitiv-comportamentală clasică. Terapia schemelor şi-a dovedit eficacitatea în cazul
depresiei şi ancietăţii cronice, tulburărilor de comportament alimentar, problemelor din cuplurile dificile, deţinuţilor, prevenţiei
recăderilor în cazul dependenţelor.

Terapia schemelor abordează teme psihologice centrale ale pacienţilor cu tulburări de personalitate, aceste teme fiind numite
Scheme Dezadaptative Timpurii. Această formă de terapie este în mod special utilă prin oferirea unui cadru de conceptualizare ce
permite integrarea şi organizarea într-un model coerent a problemelor cronice pervazive. În cadrul modelului se urmăreşte
dinamica schemelor începând cu vârstele copilăriei mici şi terminând cu manifestările din prezent ale acestora, în contextul
relaţiilor interpersonale ale pacientului. Prin intermediul acestui model, pacientul îşi dezvoltă capacitatea de a-şi privi problemele
ca fiind ego-distonice, acest lucru facilitându-i o distanţare cognitivă şi emoţională faţă de acestea în urma căreia pacientul devine
din ce în ce mai dispus să renunţe la paternuri.

Terapeutul şi pacientul angrenaţi în lupta împotriva schemelor, utilizează strategii cognitive, afective, comportamentale şi
interpersonale. În cazul în care pacientul tinde să repete paternuri disfuncţionale ce au ca şi motor scheme, terapeutul pune în
discuţie, într-o manieră empatică, motivaţia pacientului pentru schimbare.

Prin intermediul reparentingului limitat, terapeutul oferă pacientului un antidot parţial pentru nevoile sale nesatisfăcute
corespunzător în copilărie.

SCHEMELE DEZADAPTATIVE TIMPURII

Istoricul constructului de schemă

În general, o schemă este o structură, un cadru. În filozofia greacă, logicienii stoici, în special Chrysippus, a prezentat principii
logice în forma „schematei de interferenţă”. În filozofia kantiană, schema este o concepție a ceea ce este comun tuturor
elementelor unei clase. Termenul este, de asemenea, utilizat în geometria algebrică, educație, analiză literară şi programare pe
computer, pentru a numi numai câteva din diversele domenii în care este folosit conceptul de schemă. Termenul de schemă are în
special o bogată istorie în psihologie, în special în aria dezvoltării cognitive. În dezvoltarea cognitivă, o schemă este o
reprezentare, un model al realităţii sau experienței, cu rol în modularea percepției răspunsului. O schemă este o reprezentare
abstractă a unor caracteristici distincte ale unui eveniment, un fel de schiță a elementelor sale constituente. În psihologie,
termenul este asociat în mod frecvent cu Piaget care a scris în detaliu despre schemata în cadrul stadiilor dezvoltării cognitive a
copilului. În cadrul psihologiei cognitive, o schemă poate fi, de asemenea, înțeleasă ca un plan abstract cognitiv care servește
drept ghid pentru interpretarea informațiilor și rezolvarea problemelor. Așadar, putem avea o schemă lingvistică pentru a înțelege
o propoziție sau una culturală pentru interpreta un mit.

În cadrul terapiei cognitive, Beck, de asemenea, făcea trimitere în scrierile sale la scheme.

Young a emis ipoteza conform căreia unele dintre aceste scheme, în special schemele care se dezvoltă ca rezultat al experiențelor
toxice din copilărie, ar putea sta la baza tulburărilor de personalitate, a problemelor caracteriologice şi a multor tulburări cronice
de axa I (DSM). Pentru a explora această ipoteză, autorul a definit un subset de scheme sub conceptul-umbrelă de scheme
dezadaptative timpurii.

Definiția schemelor dezadaptative timpurii:

 O temă sau un patern pervaziv

 compus din memorii, emoții, cogniții și senzații corporale,
 referitoare la un individ şi la relațiile sale cu ceilalți,
 dezvoltate pe parcursul copilăriei sau adolescenței,
 elaborate pe parcursul vieții și
 semnificativ disfuncţionale

Pe scurt, schemele dezadaptative timpurii sunt paternuri emoționale şi cognitive auto-sabotante care îsi au originea în dezvoltarea
timpurie a individului și care se repetă pe parcursul vieții. Conform acestei definiții, comportamentul unui individ nu este parte
din schema însăși. Așadar, comportamentele sunt ghidate de scheme dar nu sunt parte a schemelor.

Caracteristicile schemelor dezadaptative

Unele dintre cele mai grave schemele își au originea în traume din copilărie, abandon, abuz, neglijență sau respingere din partea
părinților. La vârste adulte aceste scheme sunt declanșate de evenimente de viață pe care indivizii le interpretează inconștient ca
fiind similare cu experiențele traumatice din copilărie. Când una din aceste scheme este declanșată, indivizii experimentează o
puternică emoție negativă cum ar fi rușine, furie, frică sau tristețe.

Nu toate schemele dezadaptative își au originile în evenimente traumatice din copilărie. Stilurile parentale bazate pe hiper-
protecție, de exemplu, pot genera de asemenea scheme, cum ar fi cea de Dependență/Incompetență. De asemenea, cu toate că nu
toate schemele au origini în traume, toate sunt distructive şi majoritatea sunt cauzate de experiențe negative, recurente pe
parcursul copilăriei şi adolescenței. Efectul tuturor acestor experiențe toxice este cumulativ și împreună contribuie la elaborarea
şi acutizarea schemei.

Schemele dezadaptative timpurii sunt menite să asigure supraviețuirea individului în cadrul unui mediu toxic, fiind rezultatul
nevoii umane pentru consecvenţă. Schema este ceea ce individul cunoaște şi, consecutiv, poate controla, fiind o reprezentare a
lumii în care fiinţează. De aceea, cu toate că generează suferință, este simultan confortabilă prin caracteristica familiarităţii.

Oamenii se simt atrași de evenimente care declanșează aceste scheme, acesta fiind unul dintre motivele pentru care schemele
sunt foarte greu de restructurat. Pacienții privesc schemele ca pe niște adevăruri a priori, astfel schemele influențând procesarea
experientelor ulterioare. Ele joacă un rol major în felul în care pacienții gândesc, simt, acționează şi se raportează la ceilalţi și,
paradoxal, îi determină să recreeze în viața adultă condițiile din copilărie care au stat la baza lor. Practic, individul acţionează
aidoma unui sudor care-şi caută job: este predispus să aplice la acele oferte care presupun sudură deoarece această activitate îi
este familiară. Diferenţa este că sudorul conştientizeaza că există şi alte joburi care nu au nici o legătură cu sudura, în timp ce
pacientul nu.

Schemele debutează în copilăria timpurie sau adolescență ca reprezentări ale mediului în care ființează copilul. Schemele reflectă
cu acuratețe tonul afectiv al mediului timpuriu al pacientului. De exemplu, dacă individul spune despre familia sa că a fost rece,
lipsită de căldură afectivă, are în cele mai multe cazuri dreptate, cu toate că ar putea să nu înțeleagă de ce părinții lui aveau
dificultăți în a-și arăta afecțiunea sau a-și exprima sentimentele. Atribuirile pe care le face în legătură cu comportamentul
acestora ar putea fi greșite însă reprezentările asupra climatului emoțional și felului în care a fost tratat sunt aproape întotdeauna
valide.

Natura disfuncțională a schemelor apare de obicei mai târziu în viață când pacienții continuă să-și perpetueze schemele în
interacțiune cu alți oameni, pe linia incongruenţei dintre realitate şi percepţiile lor. Practic sunt atât de obişnuiţi cu prezenţa unui
tipar în câmpul lor perceptual şi cu un anumit fel de a i se raporta, încât sunt predispuşi să-l vadă chiar şi acolo unde nu este şi să
răspundă ca şi cum ar fi. De exemplu, un copil abuzat în mod repetat de tată, în viaţa adultă este posibil să anticipeze iminenţa
unui abuz în cadrul oricărei interacţiuni cu figuri autoritare.

Schemele dezadaptative timpurii şi modurile prin care pacienții învață să le facă față stau de regulă la baza simptomelor cronice
de axa I cum ar fi anxietatea, depresia, abuzul de substanțe sau simptomele psihosomatice.

Schemele sunt dimensionale, acest lucru însemnând că au diverse niveluri de severitate și pervazivitate. Cu cat este mai severă o
schemă, cu atât este mai mare numărul de situații care o activează. De exemplu, dacă un individ experimentează un criticism
frecvent și extrem din partea ambilor părinți, este foarte probabil ca în viața adultă aproape orice contact al acestuia cu ceilalți să
declanșeze schema de Defect/Rușine. Pe de altă parte, dacă însă un individ experimentează criticism mai târziu în viață, în mod
sporadic, sub o formă mai ușoară şi din partea unui singur părinte, atunci activarea schemei este foarte improbabilă. De exemplu,
în cazul acesta schema poate fi declanșată doar de către figuri autoritare revendicative de același sex cu părintele critic. Mai mult,
în general, cu cat este mai severă o schemă, cu atât mai intens este afectul la activarea ei şi cu atât mai mult durează.
 Există atât scheme pozitive cat și scheme negative. Focusul nostru este aproape exclusiv schemele dezadaptative timpurii, motiv
pentru care nu o să menționăm nici o schemă pozitivă. Cu toate acestea, unii autori au afirmat că pentru fiecare din schemele
dezadaptative timpurii există o schemă adaptativă corespondentă. Alternativ, considerând stadiile psihosociale ale lui Erickson,
putem afirma că încheierea cu succes a unui stadiu are drept efect o schemă adaptativa iar eșecul, o schemă dezadaptativa.

Originile schemelor

Nevoile emoționale fundamentale

Schemele rezultă din nevoi emoționale fundamentale frustrate sau supra-satisfăcute în copilărie. Există cinci nevoi emoționale
fundamentale, inerente oricărei fiinţe umane:

1. Atașament securizant (siguranță, stabilitate, nurturanţă și acceptanţă)

2. Autonomie, competență, şi identitate
3. Libertatea exprimării nevoilor și emoțiilor valide
4. Spontaneitate și ludic
5. Limite realiste şi autocontrol

Aceste nevoi sunt universale, toată lumea le are, cu toate că în cazul unora, unele sunt mai pregnante decât altele.

Un individ sănătos emoțional este un individ care-şi poate satisface aceste nevoi emoționale într-un mod adaptativ. Din punct de
vedere patologic, interacțiunea dintre temperamentul copilului și mediul de viață timpuriu al acesteia rezultă mai degrabă în
frustrarea decât în gratificarea acestor nevoi. Obiectivul terapiei centrate pe scheme este acela de a ajuta pacientul să găsească
moduri adaptative prin care să-și satisfacă aceste nevoi emoționale.

Experiențe de viață timpurii

Experiențele toxice timpurii reprezintă principala origine a schemelor dezadaptative. Schemele cele mai timpurii și, consecutiv,
cele mai puternice, în mod tipic își au originea în nucleul familiei. Într-un sens mai larg, dinamica familiei este dinamica întregii
lumi a copilului. Copilul îşi formează prin generalizare un model mental al lumii, pe baza experienţelor trăite în contextul
familiei, părinţii reprezentând exponenţii lumii în ansamblu. Practic, cum sunt percepuţi părinţii, aşa va fi percepută lumea; ceea
ce funcţionează în relaţie cu părinţii, va fi folosit în relaţie cu lumea. De aceea, când pacienții ajung în situații care le activează
schemele dezadaptative timpurii, ceea ce experimentează de obicei este o dramă din copilărie, în mod tipic trăită în relație cu
unul dintre părinți. Alte influențe, cum ar fi colegii, școala, grupurile din comunitate și cultura, devin din ce în ce mai importante
pe măsură ce copilul se maturizează și pot duce la dezvoltarea schemelor. Totuși, schemele dezvoltate mai târziu, în general nu
sunt la fel de pervazive sau de puternice.

Există patru tipuri de experiențe de viață timpurii care generează în mod obișnuit scheme. Prima este frustrarea toxică a
nevoilor. Aceasta apare atunci când copilul primește prea puțin din ceea ce îi este necesar sau îi face plăcere, achiziționând pe
bază de deficit scheme ca Deprivare Emoțională sau Abandon/Instabilitate. Mediului infantil îi lipsește ceva fundamental precum
stabilitate, înțelegere, dragoste.

Al doilea tip de experiențe de viață timpurii care stau la baza schemelelor este traumatizarea sau victimizarea. În acest caz,
copilul este rănit, victimizat, abuzat şi dezvoltă scheme ca Neîncredere/Abuz, Defect/Rușine, Vulnerabilitate la Traumă/Boală.

În cazul celui de-al treilea tip, copilul experimentează prea mult din ceea ce este bun: părinții îi oferă copilului prea mult ceea ce
în moderație este sănătos. Pacienții cu scheme de Dependență/Incompetență sau Revendicare/Grandoare, de exemplu, în copilărie
rareori au fost tratați prost, de regulă aceștia fiind mai degrabă răsfățați de către părinți prea indulgenți, nevoile emoționale de
autonomie sau limite realiste ale copilului nefiind satisfăcute. Părinții pacienților cu aceste scheme s-au implicat masiv în viața
lor, au fost hiper-protectivi, le-au acordat în mod excesiv libertate și autonomie fără limite.

Al patrulea tip de experiențe de viață timpurii care creează şi scheme este internalizarea selectivă sau identificarea cu
persoanele semnificative. Copilul se identifică selectiv cu gândurile, sentimentele, experiențele și comportamentul părintelui sau
le internalizeaza. De exemplu, două persane se prezintă pentru tratament, ambele supraviețuitoare ale unor abuzuri din copilărie.
Dana, în copilărie, și-a asumat rolul de victimă. Când tatăl său o lovea, nu se apăra, abordând o atitudine pasivă şi submisivă. Era
victima comportamentului abuziv al tatălui, fără a-l internaliza. Experimenta sentimentul de-a fi victimă, fără a internaliza
sentimentul de-a fi agresor. Cel de-al doilea pacient, Cristi, obișnuia să se apere în fața comportamentului abuziv al tatălui. S-a
identificat cu tatăl său, Internalizand gândurile, sentimentele și comportamentele agresive ale acestuia, devenind el însuși
agresor.

Parțial, temperamentul determină dacă un individ internalizeaza şi se identifică cu caracteristicile persoanei semnificative. De
exemplu, un copil cu temperament distimic probabil nu va internaliza stilul optimist al părintelui. Stilul comportamental al
părintelui este atât de contrar dispoziției copilului încât acesta nu-l poate asimila.

Temperamentul emoţional

În dezvoltarea schemelor, pe lângă factorii din copilăria timpurie, există şi alții care joacă rol major. Temperamentul emoțional al
copilului este în mod special important. După cum majoritatea părinților ştiu, fiecare copil are din naştere un fel unic de a fi. Unii
copii sunt mai iritabili, alții sunt mai timizi, unii sunt mai agresivi. Există un important volum de cercetări care susțin importanța
factorilor biologici care stau la baza personalității. De exemplu, Kagan şi colegii săi au condus numeroase cercetări pe tema
trăsăturilor temperamentale prezente la sugari și au descoperit ca acestea sunt remarcabil de stabile odată cu trecerea timpului.

Dimensiuni ale temperamentului emoțional înnăscute și refractare la schimbare:

Labil ↔ Non-reactiv

Distimic ↔ Optimist

Nerăbdător ↔ Calm

Obsesiv ↔ Distractibil

Pasiv ↔ agresiv

Nervos ↔ Vesel

Timid ↔ Sociabil

Temperamentul poate fi înțeles ca o mixtură unică de puncte pe acest set de dimensiuni.

Temperamentul emoțional interacționează cu evenimentele traumatizante din copilărie în procesul de formarea schemelor.
Diferite temperamente expun în mod selectiv copilul la diferite circumstanțe de viață. De exemplu, este mult mai probabil ca un
copil agresiv să atragă din partea unui părinte violent, abuz fizic, faţă de un copil pașnic. În plus, diferențele între copii privind
temperamentale își pun amprenta asupra permeabilității în fața diverselor circumstanțe de viață. Doi copii pot reacționa radical
diferit în față acelorași tratamente parentale. Să considerăm doi copii, ambii respinși de mamă. Copilul timid se ascunde de lume,
devenind din ce în ce mai retras şi mai dependent de mamă, în timp ce copilul sociabil se aventurează în lume și stabilește din ce
în ce mai multe legături pozitive cu ceilalţi.

Un mediu de viață timpuriu extrem (de favorabil sau de aversiv) poate prima în fața temperamentului emoțional în ceea ce
privește constituirea schemelor. De exemplu, dacă un mediu timpuriu este suficient de rejectant, chiar şi un copil sociabil poate
deveni retras.

Bazele biologice

Datorită faptului că multe dintre scheme apar înainte de achiziţia limbajului, componentele cognitive apar mult mai târziu, motiv
pentru care schemele sunt rezistente la schimbarea terapeutică în cadrul terapiei cognitive sau cognitiv-comportamentale.
Creierul engramează în mod normal atât senzații cît și emoții și cogniții. Creierul unui copil aflat în stadiul pre-verbal, însă, nu
poate memora decât imagini, senzații, emoții, acestea fiind în mod special stocate la nivelul hipocampului şi sistemului limbic.
Engramările de la acest nivel subcortical sunt atât de puternice încât pot persista toată viața.
Terapia este o modalitate de a creea potențare sinaptică în traiectele cerebrale care controlează amigdala (instanță cerebrală
constituentă a sistemului limbic), în scopul modulării expresiei schemelor. Succesul terapeutic, în acest sens, apare atunci când
neocortexul preia controlul asupra răspunsului amigdalian. Unul din rolurile terapeutului este tocmai acela de a-l ajuta pe pacient
să asocieze cuvinte schemelor, cu alte cuvinte, de a-l ajuta pe pacient să își crească nivelul controlului conștient asupra reacțiilor
emoționale specifice schemelor.

Traumele timpurii afectează şi alte părți ale corpului în afară de creier. Primatele separate de mame experimentează niveluri
ridicate de cortizol. Dacă episoadele de separare sunt repetate, aceste schimbări se permanentizează. Alte modificări
neurobiologice de durată care rezultă din separările de mamă: enzimele sintetizatoare de catecolamină de la nivelul glandelor
suprarenale; secrețiile serotoninei de la nivelul hipotalamusului.

SCHEME ŞI DOMENII

Prescurtări:

Ab/Ins – Abandon/Instabilitate

Ne/Ab – Neîncredere/Abuz

Dep/Em – Deprivare Emoţională

Def/Ru – Defect/Ruşine

Iz/Ins – Izolare socială/Înstrăinare

Dep/Inc – Dependenţă/Incompetenţă

Vu/Tr – Vulnerabilitate la Traume/Boală

Fuz – Fuziune/Sine subdezvoltat

Eş – Eşec

Rev/Gra – Revendicare/Grandomanie

Aut/Dis – Insuficient Autocontrol/Disciplină

Sub – Subjugare

Aut/Sac – Autosacrificiu

Neg/Pes – Negativism/Pesimism

Inh/Em – Inhibiţie Emoţională

Ap/Rec – Căutarea Aprobării/Recunoaşterii Sociale

P – Pedeapsă
Std/Hip – Standarde Nerealiste/Hipercriticism

A.S. – Adult Sănătos

CBT – Terapie Cognitiv-Comportamentală

BPD – Tulburare de Personalitate Borderline

Între schemele dezadaptative timpurii se formează legături funcţionale, apărând astfel sisteme de scheme în cadrul cărora
întâlnim scheme de bază (putănd fi şi acestea în asociere unele cu altele) şi scheme secundare, instrumentale, ce constituie
interfaţa celor dintâi cu mediul. Aceste legături vor fi numite în continuare link-uri (eng. link = legătură).

Schemele sunt organizate în cinci domenii, în funcţie de specificul lor.

Domeniul DECONECTARE / RESPINGERE

Pacienţii cu scheme din acest domeniu au convingerea că nevoile de securitate, siguranţă, stabilitate, nurturanţă, empatie,
acceptare şi respect nu vor fi satisfăcute intr-o formă predictibilă.

Familia tipică de origine este detaşată, rece, rejectantă, retrasă, singuratică, explozivă, impredictibilă sau abuzivă.

Cei cu scheme în acest domeniu sunt incapabili să dezvolte ataşamente sigure, satisfăcătoare cu ceilalţi. Au convingerea că
nevoile lor de stabilitate, siguranţă, nurturanţă, dragoste şi apartenenţă nu vor fi satisfăcute. Familia tipică de origine este
instabilă (Abandon/Instabilitate), abuzivă (Neîncredere/Abuz), rece (Deprivare emoţională), rejectantă (Defect/Ruşine), sau
izolată de lumea din exterior (Izolare socială/Înstrăinare). Cei cu scheme în domeniul Deconectării şi Respingerii (în special
primele patru scheme) sunt deseori cei mai afectaţi. Mulţi au copilării traumatice, iar ca adulţi au tendinţa de a se arunca dintr-o
relaţie auto-distructivă în alta sau să evite complet orice relaţie. Relaţia terapeutică este esenţială în tratamentul acestora.

Abandon/Instabilitate

Prezentare:

Cei cu această schemă se aşteaptă în mod constant să piardă persoana / persoanele semnificative, într-un fel sau altul. Sunt
convinşi că vor fi abandonaţi, ca cei apropiaţi se vor îmbolnăvi şi vor muri, că îi vor părăsi pentru altcineva mai bun, că se vor
comporta într-o manieră imprevizibilă sau, cumva, vor dispărea din viaţa lor. De aceea, trăiesc într-o continuă spaimă, fiind
mereu vigilenţi, foarte sensibili la orice semn ce ar putea anticipa un abandon.

Frecvent, tabloul afectiv este marcat de anxietate cronică în legătură cu pierderea cuiva, tristeţe, depresie atunci când există o
pierdere reală sau percepută, furie îndreptată împotriva celor care au plecat. În cazuri extreme, aceste trăiri se pot intensifica până
la teroare, furie, doliu. În unele cazuri, supărarea poate apărea şi atunci când se produce o distanţare chiar şi pentru perioade
foarte scurte de timp a celor semnificativi.

Comportamente tipice:

– “agăţarea” de cei semnificativi

– posesivitate şi control

– îi acuză pe ceilalţi pentru abandon

– gelozie, competitivitate cu rivalii – pentru a împiedica abandonul

– unii evită complet relaţiile intime – pentru a evita experimentarea durerii pierderii, anticipată ca fiind inevitabilă.

– În acord cu procesul perpetuării schemei, în mod tipic aleg parteneri instabili (indisponibili, dezinteresaţi de relaţii pe termen
lung, nestatornici, infideli, care nu se implică sau nu-şi asumă angajamente), schema maximizând astfel probabilitatea unui
abandon real. Faţă ce aceştia, manifestă o “chimie” foarte intensă, iubirea devenind obsesie.

Link-uri cu:

– Subjugare: “Dacă nu fac ce-mi cere, mă va părăsi”.

– Dependenţă/Incompetenţă: “Dacă mă va părăsi, nu voi mai putea funcţiona normal”.

– Defect/Ruşine: “Într-un final, îşi va da seama de defectele mele şi mă va părăsi”.

Obiective:

– Construirea unei optici realiste asupra stabilităţii relaţiilor (diminuarea frecvenţei şi amplitudinii îngrijorărilor în legâtură cu
abandonul, corectarea hiperbolizărilor şi interpretărilor distorsionate)

– Stingerea comportamentului de evitare a relaţiilor intime

– Dezvoltarea abilităţii de selectie a partenerilor consecvenţi, stabili, fideli, implicaţi şi creşterea rezistenţei la “chimia” schemei
pentru instabilitate

– Creşterea toleranţei la singurătate

– Stingerea comportamentelor prin care îndepărtează partenerii (gelozie, “agăţare, violenţă verbală/fizică, control/manipulare)

Neîncredere/Abuz

Prezentare:

Cei cu această schemă se aşteaptă ca ceilalţi să-i mintă, manipuleze, înşele, să se folosească de ei în general. În cazuri extreme, se
aşteaptă să fie umiliţi sau abuzaţi. Pentru ei, nu există oameni oneşti, direcţi, mărinimoşi, motiv pentru care nu acordă încredere
nimănui, sunt suspicioşi şi mereu în defense. Uneori, cred că ceilalţi vor să le facă rău intenţionat. În cel mai bun caz, cred că
celorlalţi nu le pasă decât de ei înşişi şi nu contează dacă acţiunile lor egoiste pricinuiesc vreun rău cuiva. În cel mai rău caz, sunt
convinşi că oamenii sunt sadici, diabolici, derivă plăcere din suferinţele cauzate altora. În cazuri extreme, sunt convinşi că ceilalţi
vor să-i tortureze şi să-i abuzeze sexual.

Au tendinţa de a-şi asuma vina pentru abuz, căutând scuze abuzatorului.

Au tendinţa de a evita intimitatea, nu se apropie prea mult de ceilalţi, nu-şi destăinuie gânduri şi sentimente profunde… În unele
cazuri, ajung chiar ei să înşele şi să abuzeze de alţii, într-un soi de “atac preventiv” (“cea mai bună apărare e ofensiva”).

Pe fondul experienţelor din copilărie se pot dezvolta sentimente puternice de teroare, neajutorare şi izolare, în aceste cazuri
nevoile emoţionale frustrate fiind cele de securitate/sigranţă, încredere în forţele proprii şi conectare.

În cazuri extreme, supravieţuitorii unor abuzuri grave pot fi epuizaţi de dileme morale. Vinovăţia şi ruşinea sunt elemente
comune tabloului clinic atunci când pacienţii se responsabilizează pentru ce au făcut şi simţit în timpul abuzului, în încercarea de
a-şi întelege propriul rol în ceea ce li s-a întâmplat.

Amintirile legate de abuzator şi abuz sunt foarte vivide, clare, în timp ce reprezentarile lumii prezente şi relaţiile actuale sunt
blurate, ireale.

Comportamente tipice:

– comportamente victimă-abuzator (alegerea unor parteneri abuzivi şi poziţionarea voluntară în rolul victimei – fizic, sexual,
emoţional; poziţionarea în rolul abuzatorului cu alţii)

– comportamente de tip “salvator” (salvează alţi abuzaţi sau se manifestă furibund faţă de persoane percepute ca fiind abuzive)

– comportamente paranoide (verifică şi testează sistematic pe ceilalţi cu scopul de a determina dacă sunt sau nu demni de
încredere. )

-evită relaţiile intime sau se păstrează distanţi emoţional.

Obiective:

– Realizarea faptului că UNII oameni nu sunt de încredere. Un mod optim de viaţă este acela în care stăm departe de oamenii
abuzivi, ne apărăm drepturile personale în faţa lor şi ne înconjurăm de oameni demni de încredere.

– Asimilarea teoriei spectrului încrederii: cei demni de încredere nu trebuie sa fie perfecţi ci doar să prezinte SUFICIENTĂ
încredere.

– Creşterea selectivităţii partenerilor.

– Venting-ul furiei şi direcţionarea acesteia către abuzator (frecvent, aceasta este direcţionată înspre sine sau către alte persoane
din prezentul pacientului.

– Însuşirea unor comportamente sănătoase în relaţie cu oamenii demni de încredere. Este sănătos să acordăm celorlalţi prezumţia
de nevinovăţie atunci când avem îndoieli în ceea ce-i priveşte, şi nu să acţionăm bazându-ne doar pe presupuneri.

– Extincţia comportamentelor de suspiciozitate, de apărare, testare a încrederii.

– Extincţia comportamentelor de supracompensare (înşel pentru că mă aştept să fiu înşelat/-ă)

– Dezvoltarea autenticităţii în relaţiile apropiate. Renunţând la comportamentele secretomane, exprimându-ne vulnerabilitatea,

punctele slabe, temerile, relaţionând deschis cu ceilalţi, în general beneficiem de reciprocitate, empatie, suport.

Notă: tratamentul acestei scheme este cel mai de durată. Numai cel centrat pe schema de Abandon îl poate egala.

Deprivare Emoţională

Prezentare:
 Este, probabil, cea mai comună schemă, cu tooate că majoritatea pacienţilor nu realizează că o au sau nu o pot recunoaşte.

Pacienţii cu această schemă intră deseori în tratament datorită unor sentimente de singurătate, deprimare cărora nu le pot atribui o
cauză, sau din cauza unor simptome vagi, neclare care, mai târziu, se dovedesc a fi în legătură cu schema de deprivare
emoţională.

Nu se aşteaptă ca alţii (inclusiv terapeutul) să-i înţeleagă, să-i protejeze, să le ofere afecţiune şi nurturanţă, atenţie, să exprime
sentimente profunde faţă de ei. Simt că nu există nimeni dispus să le ofere îmbărbătare şi îndrumare. Se pot simţi neînţeleşi şi
singuri pe lume dar şi nedreptăţiţi în ceea ce priveşte iubirea, invizibili, “vidaţi” interior.

Unii pot fi convinşi că persoanele semnificative trebuie să ştie “default” ce nevoi au ei, motiv pentru care cred ca n-ar trebui să
fie nevoiţi să ceară.

Consideră că e rău sau că e o dovadă de slăbiciune să cearăcelorlalţi să le satisfacă nevoile şi au mari dificultăţi în a accepta
Copilul Singur cu nevoile sale de dragoste şi conectare: oamenii puternici nu au nevoi!

Există 3 tipuri de deprivare:

1. a) de nurturanţă: nu există nimeni dispus să-i sprijine, să le ofere atenţie, afecţiune fizică (îmbrăţişări, atingeri, mângâieri).
2. b) de empatie: nu există nimeni dispus să-i asculte sau să încerce să înţeleagă cine sunt ei cu adevărat şi ce simt.
3. c) de protecţie: nu există nimeni dispus să le ofere protecţie şi îndrumare (cu toate că ei oferă frecvent şi masiv aceste lucruri
altora).

Link-uri cu:

– Autosacrificiu: cei mai mulţi pacienţi cu schema de Auto-Sacrificiu sunt deprivaţi emoţional.

– Revendicare/Grandomanie: cei în supracompensare tind să fie revendicativi şi se înfurie când nevoile lor nu sunt satisfăcute.
Aceştia sunt uneori pacienţi narcisici: pentru că, în copilărie, au fost expuşi atât indulgenţei parentale cât şi deprivării emoţionale,
au dezvoltat puternice sentimente de îndreptăţire/revendicare în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor emoţionale. Astfel, devin
convinşi că pentru a beneficia de ceva din partea altora, trebuie să fie fermi, de neînduplecat atunci când solicită ceva. O mică
parte din ei au fost expuşi unor tipuri diferite de indulgenţă: răsfăţaţi din punct de vedere material, nu li s-a cerut să urmeze reguli
normale de comportament sau au fost adoraţi pentru un anumit talent fără a beneficia de iubire autentică.

Comportamente specifice:

-nu cer persoanelor semnificative ceea ce au nevoie din punct de vedere emoţional; nu-şi exprimă nevoile de dragoste, tandreţe,
afecţiune fizică.

-se focalizează pe nevoile celorlalţi; se interesează de bunăstarea celorlalţi, de problemele şi nevoile lor, fără a şi le exprima pe
cele proprii – nu se deschid către ceilalţi.

-se comportă ca şi cum ar fi mai puternici decât se simt în interior.

-se comportă ca şi cum n-ar avea nevoi emoţionale

-deoarece nu se aşteaptă să primeascăsuport emoţional, nu-l cer, motiv pentru care nu-l primesc, de cele mai multe ori.

-prezintă chimie cu parteneri reci, egocentrici, nevoiaşi, în general, cu parteneri care îi deprivează emoţional.

-unii prezintă tendinţa la însingurare; sunt distanţi sau evită complet relaţiile intime, convinşi fiind că nu vor beneficia de
afecţiune.

-într-un mic procent, au tendinţa de a fi supra-nevoiaşi, exprimând extrem de multe nevoi într-un mod atât de intens încât ajung
să se “agaţe” de ceilalţi, să pară complet neajutoraţi sau chiar histrionici.
Obiective:

– Conştientizarea nevoilor emoţionale personale. Li se pare atât de natural ca nevoile lor să nu fie satisfăcute încât nu
conştientizează că ceva nu este în regulă cu ei.

– Acceptarea faptului că nevoile lor emoţionale sunt naturale şi normale. Orice copil are nevoie de nurturanţă, empatie şi
protecţie, nevoi care există şi la vârsta adultă.

– Selecţia partenerilor non-schemă (nurturanţi, protectivi, empatici, disponibili şi dispuşi să ofere); creşterea rezistenţei la chimie.

– Asertivitate în comportamentele de cerere

– Extincţia tendinţelor de descurajare a celuilalt în a oferi

– Asimilarea perspectivei de SPECTRU al deprivării: deprivarea este un continuum cu gradaţii, nu o dimensiune cu doi poli
extremi. Uman este să găsim o balanţă, un echilibru între a fi puternic şi a fi vulnerabil: nimeni nu este mereu puternic sau mereu
vulnerabil.

Defect/Ruşine

Prezentare:

Cei cu această schemă au convingerea că sunt defecţi, inferiori, răi, fără nici un merit sau de neiubit. Consecutiv, deseori
experimentează sentimente cronice de ruşine în legătură cu identitatea lor.

Aspecte percepute ca “defecte” pot fi oricare din caracteristicile personale – prea urâţi, prea leneşi, prea proşti, prea plictisitori,
ciudaţi, de nesuportat, prea graşi, prea slabi, prea înalţi, prea scunzi, prea slabi moral. Pot avea dorinţe sexuale sau agresive
inacceptabile. Ceva din centrul fiinţei este perceput ca fiind “defect”: nu e ceva ce fac, e ceva ce simt ca sunt.

Se pot simţi defecţi chiar şi când comit o singură greşeală insignifiantă, schema activându-se rapid prin intermediul
mecanismului inferenţial arbitrar.

Se tem de relaţii deoarece sunt terifiaţi de posibilitatea ca “defectul” lor să fie expus percepţiei celuilalt. În orice moment se
aşteaptă ca ceilalţi să vadă prin ei, să le vadă defectul, trăind intense emoţii de ruşine. Această frică poate apărea atât în legătură
cu lumea/viaţa privată, cât şi în cea publică, cei cu schema de Def/Ru putându-se simţi “defecti” atât în cuplu sau în relaţii
apropiate cât şi în interacţiunile publice (sau ambele).

Comportamente tipice:

– autodevalorizarea sau acceptarea devalorizării din partea altora;

– pot lăsa pe ceilalţi să-i umilească, să-i abuzeze verbal;

– hipersensibilitate la criticism sau respingere – reacţionează puternic, fie deprimându-se, fie înfuriindu-se, în funcţie de stilul de
coping (predare, respectiv supracompensare);

– în secret, simt că poartă vina pentru problemele lor cu alţii;

– masiv focalizaţi pe sine, au tendinţa perpetuă de a se compara cu ceilalţi;

– insecuritate şi comportamente “mască” în preajma altora, în special a celor percepuţi ca “non-defecţi” sau capabili de a le
surprinde defectele;
– pot fi geloşi şi competitivi, în special în aria defectului, privind frecvent interacţiunile cu ceilalţi ca pe un joc de putere, un fel
de dans “unul sus-unul jos”;

– aleg deseori parteneri critici, rejectanţi şi pot fi critici cu cei care-i iubesc (“…n-aş vrea să fiu membrul unui club care m-ar
accepta pe mine ca membru”);

– caracteristici narcisiste – grandomanie, standarde nerealiste; în multe cazuri, acestea servesc supracompensării sentimentelor
de defect/ruşine bazale;

– evitarea relaţiilor intime sau a situaţiilor sociale. Tulburarea de personalitate de tip evitant poate fi, în acest sens, o manifestare
comună a schemei, având ca principal stil de coping evitarea;

– schema poate duce, de asemenea, la abuz de substanţe sau la tulburări de comportament alimentar;

Obiective:

– corectarea “defectului” şi/sau destructurarea mecanismului inferenţial automat care duce de la defect la
devalorizarea/anularea/invalidarea lor ca fiinţe.

– decentrarea de pe sine;

– discriminarea între criticismul valid şi cel abuziv, nefondat şi insuşirea unor tipuri specifice de reacţie (acceptare, respectiv
contraargumentare)

– creşterea frecvenţei prezenţelor în contexte sociale publice sau private şi diminuarea nivelului anxietăţii până la un prag
tolerabil;

– acceptarea facilă a complimentelor;

– extincţia comportamentelor “mască”, facilitarea deschiderii către ceilalţi;

– corectarea opticii asupra celorlalţi în ceea ce priveşte criticismul vs. acceptanţa, indulgenţa, empatia;

– menţinerea sentimentului valorii personale chiar şi în condiţii de critică sau respingere;

– asimilarea şi apărarea drepturilor personale (să nu se mai lase umiliţi/abuzaţi)

– optimizarea selectivităţii partenerilor (identificarea partenerilor – schemă (abuzivi, critici), creşterea rezistenţei la “chimie”,
evitarea acestora)

– să fie mai puţin perfecţionişti în ceea ce-i priveşte sau în privinţa celorlalţi.

– asimilarea comportamentelor asertive în relaţii apropiate/de cuplu menite care menţin un nivel optim de confort în preajma
partenerilor non-schemă (afectuoşi, iubitori).

Izolare socială / Înstrăinare

Prezentare:

Se simt diferiţi de ceilalţi, izolaţi, ca nefăcând parte din nici un grup. Se simt “pe dinafară”, ca şi cum ar privi din exterior
înauntru. Oricine creşte simţindu-se diferit, poate dezvolta această schemă. De exemplu, cei foarte talentaţi, cei din familii
faimoase, oameni de o frumuseţe sau urâţenie extremă, gay, minorităţi etnice, copiii alcoolicilor, supravieţuitorii unor traume, cei
cu dizabilităţi fizice, orfanii, cei adoptaţi, cei ce aparţin unei clase economice semnificativ diferite de cea a celor din jurul lor etc.

Comportamente tipice:
– stau la periferia grupurilor sau le evită complet

– au tendinţa la însingurare şi la activităţi solitare

Obiective:

-Extincţia comportamentelor evitante;

– Să conştientizeze diversitatea grupurilor în ceea ce priveşte potrivirea şi acceptarea: unele grupuri nu-i accceptă, însă altele da.

– Să înveţe să discrimineze întrre grupurile care i-ar putea respinge şi cele care i-ar accepta (pe baza similarităţilor, asemănărilor,
preferinţelor pacientului şi membri grupului) şi să părăsească grupurile în care nu-s acceptaţi.

– Să se centreze ma mult pe similarităţi şi mai puţin pe diferenţe.

*Notă: deseori pacienţii cu aeastă schemă trebuie să facă schimbări majore în viaţa lor şi să învingă evitarea, pentru a atinge
obiectivele de mai sus.

Strategii:

Ca o excepţie în domeniul Deconectare/Respingere, focus-ul terapiei este mai puţin pe travaliul experienţial cu originile schemei
şi mai mult pe îmbunătăţirea relaţiilor actuale ale pacientului cu ceilalţi (amici, grupuri), motiv pentru care strategiile cognitive şi
comportamentale primează:

– restructurare cognitivă;

– expunere graduală la grupuri;

– managementul anxietăţii;

– training pe abilităţi sociale/interpersonale;

*li se potriveşte mai bine terapie de grup sau frecventarea concomitentă a grupurilor de suport cu “interese speciale”
(supravieţuitorii incestului, supraponderali etc.).

Domeniul AUTONOMIE ŞI PERFORMANŢĂ

Pacienţii cu scheme din acest domeniu au seturi de convingeri cu privire la sine şi mediu, ce interferează negativ cu percepţia
abilităţii de a se separa, supravieţui şi funcţiona independent sau de a avea succes în acţiuni şi activităţi.

Familia tipică de origine este fuzională, subminează încrederea copilului în capacităţile şi abilităţile sale, este hiperprotectivă şi
nu încurajează activităţile şi performanţa copilului în exteriorul contextului familial.

Dependenţă / Incompetenţă

Prezentare:
 Copilăroşi, neajutoraţi. Nu se simt în stare să-şi poarte singuri de grijă, viaţa le pare copleşitoare iar pe ei se văd incapabili
să-i facă faţă.

Schema are 2 componente: 1) Incompetenţă şi 2) Dependenţă

1) Incompetenţă: le lipseşte încrederea în decizii şi judecăţi în viaţa de zi-cu-zi. Urăsc schimbările şi se tem să le înfrunte singuri;
se simt incapabili să se ocupe singuri de sarcini noi şi au nevoie de cineva care să le arate pas cu pas ce să facă. Se simt ca şi cum
ar fi copii: mult prea tineri pentru a putea supravieţui în propriile lor lumi (aidoma unor copii mici care, în lipsa părinţilor, ar
putea muri). În forme extreme, consideră că singuri nu s-ar putea hrăni, îmbrăca, adăposti, deplasa dintr-un loc în altul sau duce
la bun sfârşit sarcini cotidiene.

2) Dependenţă: Derivă din primul element: deoarece simt că nu se pot descurca pe cont propriu, singura opţiune pe care o văd
este să găsească aţi oameni care să fie dispuşi să aibă grijă de ei (altfel, nu mai funcţionează deloc). Cei pe care-i găsesc, sunt de
obicei păărinţi sau substituţi ai acestora (parteneri, rude, prieteni, şefi sau terapeut). Părintele-substitut ori face totul pentru şi în
locul lor, ori le arată pas cu pas ce trebuie să facă.

Ideea centrală este: Sunt incompetent / nu mă pricep la nimic, de aceea trebuie să depind de alţii.

Pacienţii cu această schemă nu vin la cabinet cu scopul de a deveni mai independenţi sau mai competenti ci pentru a căuta “pilula
magică” sau pentru a găsi un expert care să le spună ce să facă. Problemele prezentate sunt de obicei simptome de Axa I:
anxietate, evitare fobică – agorafobie, probleme fizice induse de stress; pot fi deprimaţi deoarece se tem să părăsească relaţia cu
un partener (sau substitut parental) abuziv, deprivant sau dominator (frecvent cu o personalitate similară cu cea a părintelui care a
indus schema), din teama că nu se pot descurca singuri. Scopul acestor pacienţi este, în mod tipic, acela de a scăpa de aceste
simptome şi nu de a-şi schimba sentimentul central de dependenţă-incompetenţă.

Un mic procent supracompensează, devenind contra-dependenţi. Cu toate că, în interior, se simt incompetenţi, insistă să se ocupe
singuri de toate, refuzând să se bazeze pe cineva, indiferent despre ce este vorba. Nu vor fi dependenţi nici măcar în situaţii în
care acest lucru ar fi normal. Ca şi copiii pseudomaturi (cei care au fost nevoiţi să se maturizeze precoce), se ocupă singuri de
toate, însă cu costul unei doze extreme de anxietate: lăuntric, au mereu sentimentul că “de data asta nu voi reuşi s-o scot la
capăt“.

Comortamente tipice:

– Cer constant ajutor din partea celorlalţi; pun constant întrebări în timp ce se ocupă de sarcini noi; solicită în mod repetat
sfaturi în legătură cu deciziilepe care le au de luat.

– Au dificultăţi în a călători singuri, în a gestiona pe cont propriu finanţe.

– Au tendinţa de a abandona facil activităţi.

– Refuz / opoziţie faţă de responsabilităţi adiţionale (ex: promovarea la servici)

– Tendiţa de a evita implicarea în sarcini noi.

– Frecvent se tem de – şi evită – condusul automobilului atunci când nu sunt însoţiţi, deoarece cred că se vor rătăci, că li s-ar
putea defecta maşina şi nu vor şti ce să facă sau că s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut şi nu vor putea face faţă, nu vor fi în stare
să genereze o soluţie

Obiective:

– Obiectivul-cheie este renunţarea la dependenţă

– Creşterea sentimentului competenţei (confidence & skills building)

– Diminuarea dependenţei faţă de alţii

– Extincţia evitării sarcinilor noi

– Asimilarea ideii că omul învaţă din greşeli şi reuşeşte prin perseverenţă

– Creşterea încrederii în propria judecată şi intuiţie, prin trial & error

Strategii:

Centrală este abordarea CBT:

– restructurare cognitivă

– construcţie skill-uri

– expunere treptată la decizii şi situaţii de funcţionare independentă

*uneori se pot aduce în terapie şi membri ai familiei.

Vulnerabilitate la Traume / Boală

Prezentare:

Se tem că o catastrofă s-ar putea produce în orice moment. Sunt convinşi că ceva groaznic li se va întâmpla, ceva în afara
controlului lor: se vor îmbolnăvi subit, se va produce un dezastru natural, un cataccclism, vor fi victimele unei crime, vor suferi
un accident groaznic, îşi vor pierde toţi banii, vor suferi o cădere nervoasă şi vor înnebuni. Pe scurt, li se va întâmpla un lucru rău
iar ei nu vor putea să-l prevină.

Emoţia predominantă este anxietatea, variind de la spaimă de intensitate scăzută, până la atacuri floride de panică.

Comportamente specifice:

Stilurile de coping prevalente sunt evitarea şi supracompensarea. Devin fobici, îşi restricţionează masiv stilul de viaţă;

– Autoadministrare şi abuz de tranchilizante;

– Gândire mistică şi ritualuri compulsive

– Se bazează pe “colaci de salvare”: o persoană în care au încredere, o sticlă de apă, substanţe tranchilizante sau de altă natură.

*Toate aceste comportamente au scopul de a preveni acel eveniment teribil anticipat.

Diferenţial:

– cu Dependenţă/Incompetenţă: cei cu Vu/Tr nu prezintă teamă legată de gestionarea pe cont propriu a situaţiilor
cotidiene.

Obiective:

– Diminuarea estimării probabilităţii mari a evenimentelor catastrofice

– Creşterea încrederii în propriile capacităţi de coping

– Blocarea evitării şi supracompensării

– Expunerea la situaţiile anxiogene (dar nepericuloase) până când se va atinge un nivel suficient de toleranţă

– Extincţia comportamentelor compulsive şi a ritualurilor

Probleme speciale:

Anxietatea ridicată asociată schemei împiedică pacienţii să renunţe la evitare sau supracompensare. Travaliul experienţial
centrat pe moduri poate ajuta la depăşirea acestui obstacol prin întărirea părţii sănătoase.

Fuziune / Sine subdezvoltat

Prezentare:

1) Fuziune:

Atunci când un pacient cu Fuziune intră în tratament, fuziunea cu o anumită persoană este atât de intensă încât chiar şi
terapeutului îi este dificil să delimiteze identitatea personală a acestuia de cea a persoanei fuzionale.

Persoana fuzională este de regulă o figură parentală (partener, rudă, şef, cel mai bun prieten etc.)

Pacientul se caracterizează printr-o extremă implicare emoţională şi apropiere faţă de persoana fuzională, în detrimentul unei
individuaţii complete şi dezvoltări sociale normale (“Eu ştiu ce e cel mai bine pentru tine, fiule. La urma urmei, am participat la
o mulţime de relaţii de-ale tale cu femei” – mama, încercând să-şi convingă fiul să părăsească o relaţie).

Mulţi dintre pacienţii cu această schemă sunt convinşi că nici ei, nici figura parentală fuzională n-ar supravieţui emoţional în lipsa
suportului constant al celuilalt, având o nevoie disperată de acesta. Legătura fuzională este percepută ca fiind atât de strânsă încât
pacientul simte că împreună formează o singură persoană; poate simţi că este în stare să-i citească gândurile sau că-i poate simţi
nevoile figurii parentale fără s-o întrebe.

Pacientul este convins că este greşit să impună limite în relaţia fuzională, simţindu-se vinovat atuunci când o face.

Nu ţine nici un secret faţă de figura parentală cu care fuzionează şi se aşteaptă la reciprocitate. Se simte “lipit-sudat” de aceasta,
putând, uneori, experimenta sentimentul de a fi copleşit, sufocat.

2) Sine subdezvoltat:

Lipsa identităţii personale este trăită ca un sentiment de vid interior, al lipsei unui sine. Acest lucru este o consecinţă a renunţării
la propria identitate, cu scopul menţinerii legături cu figura parentală.

Pacienţii cu sine nedezvoltat se simt ca şi cum ar pluti în derivă prin viaţă şi lume, fără vreo direcţie anume. Nu ştiu cine sunt, n-
au reuşit să-şi construiască preferinţe proprii sau să-şi dezvolte talentele inerente şi nici să-şi urmeze înclinaţiile naturale. În
cazuri extreme, pot pune la îndoială propria existenţă: Oare eu chiar exist?

Cele două componente ale schemei, în majoritatea cazurilor, merg împreună, însă există şi excepţii. Pacienţii pot avea un sine
nedezvoltat fără a fi fuzionaţi, sinele nedezvoltat putând fi urmarea subjugării. Pacienţii ai căror părinţi i-au constrâns în copilărie
să le execute comenzile descurajându-le concomitent iniţiativele, pot rata şansa dezvoltării unui simţ al sinelui. Pe de altă parte,
pacienţii care fuzionează cu o figură parentală, prezintă aproape întotdeauna un sine nedezvoltat ca şi consecinţă, opiniile,
interesele, preferinţele şi scopurile acestora fiind, de fapt, simple reflexii ale persoanei fuzionale. Este ca şi cum viaţa figurii
parentale ar fi mai reală pentru ei decât propria viaţă: figura parentală este o stea iar ei planete ce gravitează în jurul ei.
Consecutiv, aceşti pacienţi pot avea o chimie pentru lideri carismatici cu care deseori intră în fuziune.
Comportamente tipice:

– Copiază comportamentele şi atitudinile figurii parentale

– Se gândesc la- şi vorbesc despre figura parentală, în cea mai mare parte a timpului.

– Menţin un contact permanent cu figura parentală

– Îşi suprimă toate gândurile, sentimentele şi comportamentele incongruente cu figura parentală

– Sunt atraşi de parteneri puternici faţă de care submerg în viaţa de cuplu (relaţii de tip părinte-copil)

Obiective:

– Să-şi exprime spontan sinele natural (preferinţe, opinii, decizii, talente, înclinaţii)

– Să se defocalizeze de pe figura parentală şi să se concentreze pe sine

– Să conştientizeze similarităţile şi diferenţele dintre ei şi figura parentală

– Să poată impune limite în relaţia fuzională

– Creşterea sentimentului identităţii personale

*În cazul pacienţilor care, ca adulţi, evită să se apropie de ceilalţi cu scopul de a evita o posibilă fuziune, obiectivul este ca
pacientul să poată dezvolta relaţii de tip “goldie-lock zone” (nici prea distante, nici prea apropiate)

Strategii:

– Terapia va fi focalizată pe prezent iar prin abordari cognitive şi experienţiale se va urmări identificarea preferinţelor şi
înclinaţiilor naturale; prin abordari comportamentale se va urmări activarea sinelui.

– Atacarea opticii conform căreia o fuziune este preferabilă în locul unei identităţi separate (prin analiza avantajelor şi
dezavantajelor)

– Dialoguri între moduri

*atenţie la supracompensare ce poate lua forma unei loialităţi alergice pe parcursul terapiei (pacientuul refuză să accepte
similarităţi cu persoana fuzională, adoptă atitudini şi comportamente antagoniste faţă de aceasta)

– în temele pentru acasă vor fi incluse următoarele sarcini: să asculte muzica preferată, să vizioneze filme, să frecventeze
restaurante, în general, să se implice în activităţi din care derivă plăcere

– Liste cu ce le place şi ce le displace la figura parentală dar şi la alte persoane semnificative.

Eşec

Prezentare:

Au convingerea că s-au ratat, comparativ cu colegii lor de rang egal, în arii de reuşită: carieră, bani, status, scoală, sport.
Au sentimentul că sunt fundamental inadecvaţi, comparativ cu egalii – proşti, inepţi, netalentaţi, ignoranţi, fără succes – şi că
inerent le lipseşte acel “ceva” necesar pentru a reuşi.
Origini:

Legături cu persoane semnificative care i-au descurajat, devalorizat, persiflat pentru eşec (părinţi, fraţi mai mari,
învăţători/profesori) sau le-au forţat limitele (copiii cu deficit de atenţie/hiperactivi nediagnosticaţi, cad deseori victimele unor
evaluări injuste ale caracterului).

Unii părinţi pot pedepsi succesul copilului, nedorindu-şi ca acesta să aibă reuşite din teama de a nu fi abandonaţi. Aceşti părtinţi
(Părinte Subminator) emit mesaje subtile de genul: “dacă eşti prea de succes, te voi respinge sau mă voi retrage afectiv din viaţa
ta”, generându-i copilului aşa-zisa “teamă de succes”.

Link-uri cu:

Defect/Ruşine: eşecul duce deseori la Def/Ru. Simţindu-se rataţi în diverse arii de reuşită, ajung să se simtă “defecţi”.

Insuficient Autocontrol/Disciplină: intre aceste două scheme există o comorbiditate crescută, un individ indisciplinat fiind foarte
predispus la eşec.

Pacienţii cu Def/Ru sau Dep/Em cu stilul principal de coping EVITARE (refugiul în substanţe psihoactive, jocuri de şansă,
websurfing, pornografie, relaţii sexuale promiscue), sunt predispuşi la eşecuri reale.

Diferenţial:

Stdandarde nerealiste/Hipercriticism: cei cu Std/Hip pot avea convingerea că s-au ratat COMPARATIV CU PROPRIILE
LOR STANDARDE ŞI AŞTEPTĂRI ÎNALTE, însă conştientizează faptul că performanţele lor sunt cel puţin la fel de mari ca
media în ocupaţia lor. Cei cu Eşec au convingerea că performanţa lor este mai slabă decât a majorităţii egalilor în rang şi, de cele
mai multe ori, au dreptate deoarece schema de Eşec are tendinţa de a deveni “profeţie autoîmplinită”.

Dependenţă/Incompetenţă: eşecul perceput al celor cu Dep/Inc este în legătură cu sarcinile cotidiene, în timp ce pacienţii cu
schemă de eşec percep eşecul în status, bani, carieră, şcoală, sport.

Comportamente tipice:

– predare: se autosabotează sau performează la jumătate din capacitate;

– evitare: tergiersează, amână sau evită complet sarcini/activităţi;

– supracompensare: muncesc non-stop, se supraîncarcă, devin overachieveri. Aceştia sunt convinşi că nu ssunt la fel de talentaţi
sau deştepţi ca ceilalţi dar că pot compensa prin extra-eforturi. Aceştia frecvent devin oameni de succes, însă cu tooate astea, se
simt rataţi sau ca şi cum ar f pe punctul de a se rata, prăbuşi.

Obiective:

– să se simtă/devină la fel de capabili ca egalii lor în rang (în limitele abilităţilor şi talentelor ed care dispun). Pentru acest
deziderat, există 3 scenarii:

1) Dezvoltarea abilităţilor şi a încrederii în sine;

2) Creşterea recompenselor pentru nivelul succesului/reuşitelor lor sau schimbarea percepţiei asupra grupului de referinţă (dacă
sunt de succes în raport cu potenţialul lor);

3) Acceptarea limitelor abilităţilor lor, fără a se devaloriza şi stabilirea de obiective realiste pe termen lung.

Strategii:

Depind de evaluarea originii schemei:

 – Unii s-au ratat în mod real datorită lipsei de talent sau nivelului de intelgenţă necesar petru a reuşi într-un anumit
domeniu. În acest caz, terapia se va focaliza pe dezvoltarea de abilităţi şi pe construirea unor aşteptări realiste.

– Unii, cu toate căa nu duc lipsă de talent şi inteligenţă, nu s-au implicat suficient de mult încât să reuşească, fie din cauză că le-a
lipsit îndrumarea de care au avut nevoie, fie pentru că s-au orientat către domenii nepotrivite. în acest caz, focusul va fi pe
orienttarea către arii congruente cu înclinaţiile lor naturale şi talentele.

– Unii au tulburări comorbide (ex: deficit de atenţie), caz în care tratarea comorbidităţii va avea întâietate.

– Dacă pacientul are eşecuri reale relativ la egalii lui, terapia cognitiv-comportamentală se va concentra pe restructurarea
convingerii că este INERENT inept, urmărind reatribuirea cauzelor eşecului (de pe sine pe schemă)

– în toate cazurile se va corecta distorsiunea filtrării pozitivului şi se vor sublinia constant succesele, reuşitele.

LIMITE DFICITARE

Pacienţii cu scheme din acest domeniu prezintă deficienţe în ceea ce priveşte limitele interioare, responsabilitatea faţă de alţii
sau orientarea către obiective pe termen lung. Aceste scheme conduc la dificultăţi în respectarea drepturilor celorlalţi,
cooperarea cu ceilalţi, asumarea de angajamente faţă de ceilalţi sau stabilirea şi atingerea de obiective personale realiste.)

Familia tipică de origine se caracterizează prin permisivitate, hiperindulgenţă, lipsă de direcţie sau prin sentimente de
superioritate. Lipseşte disciplina, cooperarea, limitele din cadrul relaţiilor, stabilirea de obiective. În unele cazuri, pacienţii nu
au fost puşi în situaţii de disconfort în copilărie, astfel încât în prezent nivelul de toleranţă la astfel de situaţii este sub cel
normal. În general, nu au fost supravegheaţi adecvat, nu li s-a oferit direcţie.)

Revendicare / Grandomanie

Prezentare:

Pacienţii cu această schemă se simt speciali: se consideră mai buni, mai pricepuţi, mai talentaţi decât ceilalţi. Deoarece
simt că fac parte dintr-o “elită”, se simt îndreptăţiţi să beneficieze de drepturi şi privilegii speciale şi nu sunt permeabili la
principiile reciprocităţii (care guvernează interacţiunile sănătoase). Încearcă să controleze comportamentele celorlalţi pentru a-şi
atinge obiectivele personale, fără empatie sau consideraţie pentru nevoile lor.Se implică în acte egoiste şi grandomane. Insistă pe
idea că sunt îndreptăţiţi să spună, posede, facă tot ce vor, indiferent de prejudiciile aduse celorlalţi.

Există mai multe subtipuri:

1) Revendicare/Îndreptăţire pură

Aceşti pacienţi sunt răsfăţaţi de părinţi mult prea indulgenţi, continuând să relaţioneze tipic şi la vârste adulte. Îndreptăţirea nu
este o supracompensare pentru vreo schemă subsidiară şi nici un stil de coping pe o ameninţare percepută. Aceştia nu prezintă de
obicei nici o altă schemă în subsidiar.

2) Revendicare/Îndreptăţire narcisică (“fragile entitlemet”)

Aceşti pacienţi se caracterizează prin comportamente revendicative menite să supracompenseze sentimente de Def/Ru şi Dep/Em

Focus-ul terapiei va fi pe cele două scheme subsidiare

3) Revendicare/Îndreptăţire dependentă (link cu Dep/Inc)

 Aceşti pacienţi se simt îndreptăţiţi să depindă de ajutorul şi grija altora; au convingerea că ceilalţi sunt datori să le
satisfacă nevoile alimentare, vestimentare, de locuinţă, transport etc. şi devin furioşi când aceştia nu reuşesc să le facă pe plac.

Focus-ul tratamentului cade pe ambele scheme, concomitent.

Comportamente tipice:

– Supraemfază a status-ului; judecăţi de valoare pe bază de status

– Competitivitate exagerată

– Snobism

– Tendinţa de-a-i domina pe ceilalţi

– Dorinţa de a acapara puterea şi comportamente adiacente prin care-i lezează pe ceilalţi

– Tendinţa de a-şi impune forţat punctul de vedere

Obiective:

– Să accepte şi să asimileze principiul reciprocităţii în relaţiile umane

– Să accepte şi să asimileze filosofia conform căreia toţi oamenii se nasc egali în drepturi şi responsabilităţi, toţi oamenii se nasc
la fel de valoroşi (nu există o persoană innerent maivaloroasă decât alta şi nici inerent mai îndreptăţită la tratamente speciale);
indivizii sănătoşi nu-i domină, nu-i forţează pe ceilalţi ci, dimpotrivă, îi respectă în ceea ce priveşte nevoile şi drepturile
personale; de asemenea, încearcă să-şi controleze impulsurile astfel încât să-i menajeze pe ceilalţi şi să respecte normele şi
regulile sociale rezonabile, în cea mai mare parte a timpului.

– Să poată trasa limite normale în relaţii/interacţiuni.

Strategii:

– Pentru menţinerea motivaţiei pentru schimbare, se vor sublinia continuu dezavantajele schemei. Ferecvent, pacienţii nu
se prezintă voluntar la cabinet ci constrânşi sau forţaţi de unele consecinţe negative ale stilurilor lor de coping (pierderea jobului,
destrămarea căsătoriei, copiii nu mai vorbesc cu ei, sentimente de singurătate şi vid interior)

– Este posibil să trăiască durere autentică derivată dintr-o pierdere. în acest caz, motivaţia stă în cauzele suferinţei şi-n motivul
întrării în terapie. “Dacă nu renunţi la schemă, dacă refuzi să te schimbi, ceilalţi vor continua să retalieze iar tu vei continua să
te simţi nefericit” – evitenţierea consecinţelor menţinerii schemei.

– Pacientul va fi încurajat sa empatizeze cu ceilalţi, să aibă grijă să nu-i rănească şi să conştientizeze prejudiciile pe care le pot
aduce celorlalţi exercitându-şi forţa sau puterea în manieră egoistă – managementul furiei şi training-ul asertivităţii

*Aceşti pacienţi au fost întreaga viaţă centraţi pe calităţi, minimizându-şi sau ignorându-şi complet defectele, motiv pentru care
n-au o imagine realistă a sinelui în ceea ce priveşte punctele tari & slabe: nu acceptă / nu înteleg că şi ei au fragilităţi şi limite
uman-valabile, ca toţi ceilalţi. În terapie se va aborda cognitiv imaginea specială a sinelui şi îndreptăţirii la drepturi şi privilegii
speciale şi experienţial, limitarea sferei de influenţă a modului Copil Răsfăţat (reparenting).

*Dificultatea de prinm rang în tratamentul acestor pacienţi se regăseşte în menţinerea motivaţiei pentru schimbare deoarece
beneficiile secundare ale schemei fiind foarte importante: se simt bine dobândind ceea ce-şi doresc. În consecinţă, trebuie găsită
pârghia potrivită: ce anume din ceea ce face din schemă îi provoacă suferinţă.

Insufucient Autocontrol / Disciplină

Prezentare:

Acestor pacienţi le lipsesc două calităţi umane:

1) Autocontrolul – abilitatea de a-şi înfrâna sau cenzura emoţiile şi impulsurile;

2) Autodisciplina – abilitatea de-a tolera plictiseala şi frustrarea suficient timp încât să poată duce la bun sfârşit
sarcini/activităţi/proiecte.

Manifestă o dificultate pervazivă în a amâna gratificaţii situaţionale cu scopul de a atinge obiective pe termen lung. Par să nu
înveţe suficient din experienţă – din consecinţele negative ale comportamentelor impulsive. Ori nu pot, ori nu vor să depună efort
pentru a se controla şi disciplina.

La capătul extrem al spectrului schemei se poziţionează pacienţii care par prost-crescuţi. În forme mai puţin severe, schema se
manifestă printr-o centrare exagerată pe evitarea disconfortului, pacienţii preferând să evite pe cât posibil suferinţa, conflictul,
confruntarea, responsabilităţile, efortul, chiar şi cu costul neîmplinirii personale sau al integrităţii.

Orice copil se naşte cu un mod impulsiv inerent.Acest mod devine dezadaptativ dacă nu se reuşeşte aducerea impulsivităţii sub
un suficient control şi disciplină. Copiii, prin experienţe în cadrul familiei şi mai târziu în societate, învaţă să se controleze optim
şi să se autodisciplineze / organizeze, internalizând modul Adult Sănătos, devenind astfel capabil să amâne gratificaţiile imediate
în avantajul obiectivelor pe termen lung.

*Diferenţial cu deficit de atenţie / hiperactivitate

De cele mai multe ori, nu există postulate, convingeri sau sentimente specifice schemei, pacienţii experimentând-o ca pe ceva
situat în afara controlului lor (nu este egosintonică, la fel ca celelalte).

Cei mai mulţi intră în tratament cu scopul de a deveni mai controlaţi şi mai disciplinaţi: ei tot încearcă dar nu par să reuşească să-
şi susţină prea mult timp efortul.

Modul Copil Impulsiv este, de asemenea, modul Copil Spontan / Dezinhibat, existând, deci, o latură pozitivă a schemei. În exces,
însă – atunci când nu se află în balans cu celelalte laturi ale sinelui – costul depăşeşte beneficiul iar modul devine distructiv
pentru pacient.

Comportamente tipice:

– Impulsivitate, distractibilitate, dezorganizare/dezordonare

– Lipsa voinţei de a persevera în sarcini rutiniere sau plictisitoare (abandon facil)

– Exprimări paroxismale al emoţiilor (temper tantrum, isterie)

– Întârziere habituală; non-reliabilitate

– Dificultăţi pervazive în autocontrol şi autodisciplină: inabilitatea de a-ş cenzura emoţiile şi impulsurile şi autocontrol deficitar,
carenţe manifeste în majoritatea ariilor existenţei.

*Toate aceste comportamente au în comun scopul gratificării imediate;

**Deşi comportamentele adictive sunt deseori asociate (droguri, alcool, jocuri de şansă, mâncat/sex compulsiv), acestea nu sunt
criterii primare de diagnostic, fiind forme de coping nespecifice (servesc la evitarea suferinţei în orice schemă).

Obiective:

– Să conştientizeze şi să accepte valoarea amânării gratificaţiilor imediate

– Conştientizarea costurilor implicate de venting-ul necontrolat al emoţiilor (oricum, oricând, oriunde): pierderea jobului,
stagnare în carieră, alte reuşite frustrate, relaţii nesatisfăcătoare, stimă de sine scăzută.

Strategii:

CBT în primul rând: exersarea autocontrolului şi autodisciplinei.

– Între impuls şi acţiune, pacientul trebuie să înveţe să insereze gânduri. Trebuie să înveţe să gândească cedarea în faţa
impulsului în termeni de consecinţă, ÎNAINTE de a pune în act comportamentul.

– Teme pentru acasă: sarcini graduale – de organizare, sarcini plictisitoare/rutiniere, cenzurarea emoţiilor excesive şi a
impulsurilor

– Imagerie şi role-play pe situaţii de autocontrol şi disciplină

Link-uri cu:

Ocazional, are link-uri cu una din schemele primare, cazuri în care schemele vor fi abodrate simultan.

– Subjugare: Aut/Dis poate erupe ca urmare a unei suprimări îndelungate a emoţiilor: la un moment dat, furia acumulată treptat
va răbufni, manifestându-se necontrolat. Atunci când pacientul prezintă un patern de alternanţă între pasivitate prelungită şi furie
paroxismală, este foarte probabil să existe un subsidiar de Sub. Dacă pacientul învaţă să-şi exprime nevoile şi emoţiile ATUNCI
când le experimentează, într-un mod asertiv, atunci va preveni acumularea furiei si, deci, va limita drastic probabilitatea unui
“burst”.

NOTĂ: Pacienţii BPD pot avea aceste două scheme în link (Aut/Dis – Sub). Din cauza subjugării, simt că nu au dreptul să-şi
exprime nevoile şi sentimentele. Atunci când furia din frustrarea acestora se acumulează paroxismal, modul Copilul Furios o va
ventila în burst, cerând astfel satisfacerea lor de către cei din jur. Ulterior, pacientul simte că merită pedepsit de către Adultul
Punitiv internalizat. Cănd se petrece acest fenomen, terapeutul va încuraja venting-ul, va empatiza iar apoi va testa congruenţa
modului cu realitatea.

*Uneori, schema poate avea baze biologice (probleme de învăţare – deficit de atenţie/hiperactivitate). Dacă dificultăţile sunt
rezistente la terapie în pofida unei motivări suficiente pentru schimbare şi a unui nivel optim de implicare din partea pacientului,
trebuie luată în calcul varianta tratamentului armat (cu medicaţie).

DIRECŢIONAREA CĂTRE CEILALŢI

Pacienţii cu scheme din acest domeniu prezintă tendinţa la focalizarea excesivă pe dorinţele, sentimentele şi reacţiile celorlalţi în
detrimentul propriilor nevoi, cu scopul de a obţine dragoste, aprobare dar şi pentru a evita represalii. Deregulă implică
suprimarea şi lipsa conştientizării propriei furii şi înclinaţiilor naturale.

Familia tipică de origine se caracterizează prin acceptare condiţionată: copiii trebuie să-şi suprime aspecte importante din ei
pentru a obţine dragoste, atenţie şi aprobare. În multe familii de acest gen, nevoile emoţionale şi dorinţele – sau acceptanţa
socială şi statutul – părinţilor sunt valorizate mai mult decât nevoile şi sentimentele copilului.

Subjugare

Prezentare:

Pacienții cu schema de subjugare se caracterizează prin obișnuința de-a-i lăsa pe alții să-i domine. Predau controlul celorlalți
deoarece se simt constrânși de amenințarea, fie cu pedeapsa, fie cu abandonul.
Schema prezintă două forme:

1) Subjugarea nevoilor – pacientul suprimă dorințele personale, urmărind să satisfacă dorințele celorlalți.

2) Subjugarea emoțiilor – pacientul își suprimă sentimentele (în special furia), din teama de retaliere din partea celorlalți.

Au percepția că nevoile şi sentimentele lor nu sunt valide sau importante pentru ceilalți. Schema duce aproape întotdeauna la
acumularea furiei, fenomen ce generează simptome dezadaptative: comportamente pasiv-agresive, ventilări în burst ale furiei,
simptome psihosomatice, retracția afecțiunii, acting-out, abuz de substanțe.

De obicei, stilul de coping principal este predarea: sunt excesiv de complianți şi hipersensibili la constrângeri. Se simt batjocoriți,
hărțuiți și fără vreo putere. Simt că sunt la mila figurii autoritare, percepută ca fiind mult mai puternică și cu o mult mai mare
influență, motiv pentru care pacienții se simt obligați să i se subordoneze.

Scmema implică un nivel semnificativ de frică. Lăuntric, pacientul se teme că, în cazul în care și-ar exprima nevoile şi
sentimentele, i s-ar întâmpla ceva rău (cineva important se va înfuria pe el, va fi abandonat, pedepsit, respins sau criticat). În
consecință, alege să-și suprime sentimentele şi nevoile, nu pentru că așa i s-ar părea natural, ci pentru că se simte NEVOIȚI ,
CONSTRÂNȘI s-o facă. Subjugarea nu este bazată pe o valoare internalizată sau pe o dorință autentică de a-i ajuta pe alții, ci pe
frica de retaliere.

Diferențial:

Autosacrificiu, Inhibiţie Emoţională şi Standarde nerealiste/Hipercriticism au în comun tocmai internalizarea unei

valori: Nu e bine / frumos / potrivit să-ți exprimi nevoile / sentimentele. Încălcarea acestei valori generează rușine sau vinovăție.
În plus, la pacienții cu aceste scheme lipsește sentimentul că sunt controlați de alții, locus of control fiind intern, spre deosebire
de cei cu Subjugare care simt că nu există altă cale decât să se subjuge figurii autoritare, indiferent de ce cred ei despre asta, altfel
fiind pedepsiți într-un fel sau altul.

Link-uri cu:

– Fuziune: atunci când pacientul a servit prea multă vreme nevoilor și preferințelor altora, motiv pentru care nu a reușit o
individuație completă (nevoi și preferințe personale), focusul terapiei va fi pe identificarea înclinațiilor lor naturale și pe
exersarea comportamentelor bazate pe acestea.

Comportamente specifice:

– Frecvent, schema generează coping de evitare. Pacienții evită situații în care alții i-ar putea controla sau în care s-ar
putea simți „încarcerați”. Unii pot evita complet relațiile intime deoarece le percep ca fiind claustrante, adevărate „capcane” din
care n-ar mai putea ieși.

– În supracompensare, pacienții prezintă disobediență, opoziționalitate, şi rebeliune (Gică – Contra).

– Prezintă o chimie pentru indivizi dominanți, frecvent intrând în relații inegale în cadrul cărora sunt controlați

Obiective:

– Să accepte dreptul personal de a avea nevoi și sentimente şi de a şi le exprima (un stil de viață optim fiind acela în care
individul își exprimă nevoile şi sentimentele în mod asertiv, în momentul în care le trăiește, nu amânându-le sau suprimându-le
complet. Astfel. Indivizii sănătoși nu vor retalia. Cei care o fac, nu reprezintă un beneficiu pentru pacient, motiv pentru care
acesta va fi sprijinit în ruperea relației).

– Să poată discrimina între indivizii sănătoși – cei care le permit exprimarea spontană şi directă – şi cei dominanți sau abuzivi,
față de care pacientul va fi încurajat să se îndepărteze.

Strategii:
 – CBT: pacienții au așteptări negative nerealiste în privința consecințelor exprimării nevoilor și sentimentelor în fața
persoanelor senmificative. Examinând dovezile și concepând experimente în sfera comportamentală, pacienții vor conștientiza
caracterul exagerat al așteptărilor lor.

– Chiar dacă părinții le-au comunicat în copilărie că „sunt răi” pentru că exprimă, pacienții trebuie să realizeze și să accepte că
astfel de comportamente sunt sănătoase.

*În cazul în care pacientul prezintă dificultăți în exprimarea experiențială a furiei față de figura autoritară, se va face pressing
până va reuși, venting-ul furiei (în role-play și imagerie) fiind crucial pentru succesul terapiei – energizează pacientul în lupta
împotriva pasivității submisive şi îi menține activă motivația.

– Să dezvolte relații egale cu parteneri non-dominanți, care să le permită exprimarea nevoilor şi sentimentelor. Deregulă, chimia
pentru indivizi-schemă este deosebit de intensă, motiv pentru care obiectivul unei relații egale este rar atins. În realitate, un
obiectiv realist poate însemna o relație cu un individ suficient de dominator încât să existe chimie, dar care să fie măcar dispus să
ia în calcul nevoile şi sentimentele pacientului.

Pacienții pot avea tendința de a investi cu autoritate terapeutul, acesta părându-li-se dornic să-i domine, să-i controleze. în acest
caz, stilul propice va fi non – (sub) – directiv, pacientului dându-i-se libertatea de a stabili cursul terapiei: ce probleme vrea să
abordeze, ce tehnici vrea să învețe şi ce sarcini pentru acasă își dorește să îndeplinească.

Terapeutul va facilita exprimarea furiei către el însuși, pe măsură ce se acumulează în pacient, pentru a nu se ajunge în punctul
terminus.

*Pacienții pot exprima stângaci sau furibund nevoi și sentimente, cel puțin la începutul terapei.

Pacienții cu Subjugare în link cu Fuziune nu sunt conștienți de ceea ce-și doresc sau simt, caz în care se va urmări construcția
unei imagini de sine prin monitorizarea dorințelor și emoțiilor.

ATENȚIE la întărirea schemei, clientul apărând deseori în ipostaza ”clientului bun”.

În cele mai multe cazuri, este o schemă ușor de tratat.

Autosacrificiu

Prezentare:

Pacientul prezintă o focalizare voluntară excesivă pe satisfacerea nevoilor altora, în detrimentul propriei gratificări. O face
deoarece își dorește să-i ferească pe ceilalți de disconfort, suferință. Nu vrea să lase să se întâmple – sau să facă lucruri care ar
putea cauza suferință altora. Dinamica reală, însă, este evitarea vinovăției şi egoismului sau păstrarea unor relații cu indivizi pe
care-i percepe ca fiind nevoiași.

Schema rezultă dintr-un temperament hiper-empatic (o sensibilitate acută la suferința celorlalți). Unii pacienți pot trăi suferința
altora atât de intens încât se simt extrem de motivați să-i ajute.

Schema implică un sentiment de supra-responsabilizare pentru ceilalți, suprapunându-se astfel conceptului de co-dependență.

Deseori, pacientul prezintă simptome psihosomatice (cefalee, tulburări gastro-intestinale, dureri cronice, oboseală), acestea
reprezentând o modalitate de focalizare a atenției celor din jur pe sine, fără a fi nevoit să o ceară conștient şi direct. Suferința
fizică (”atunci când sunt bolnav, cu adevărat”) îi permite să considere îndreptățit sau măcar acceptabil beneficiul grijii din partea
altora şi al reducerii volumului de responsabilități cu care obișnuiește să se încarce (refugiu în boală). Aceste simptome pot fi, de
asemenea, rezultatul direct al stress-ului generat de dezechilibrul dintre cât oferă și cât primesc.

Prezintă chimie intensă pentru indivizi cu Rev/Gra, intrând deseori în relații cu persoane cu schema Indreptățirii Dependente.
Schema are și aspecte pozitive, fiind patologică doar dacă este dusă la extrem. Un beneficiu secundar este faptul că pacientul
trăiește un sentiment de mândrie, percepându-se drept ”caretaker”. În urma comportamentelor altruiste, morale, se
autoetichetează ”buni”. Totuși, uneori, indiferent de volumul sacrificiilor, continuă să se simtă vinovați că n-au făcut destule.

Un alt beneficiu secundar este faptul că schema atrage, de obicei, foarte mulți oameni, pacientul beneficiind de o rețea socială
consistentă.

Link-uri cu:

Dependenţă Emoţională: pacienții cu Aut/Sac aproape întotdeauna prezintă în subsidiar o schemă de Deprivare
Emoțională. La suprafață, pacientul pare că este mulțumit de sacrificiul său, însă se simte deprivat emoțional în mod constant,
atât timp cât nevoile sale rămân nesatisfăcute.Uneori se simte furios pe obiectul sacrificiului: de obicei, oferă atât de mult încât
sfârșește prin a-și cauza singur suferință. Pacientul, de obicei, susține că nu așteaptă nimic în schimb din partea obiectului
sacrificiului, însă atunci când obiectul nu este dispus sau se află în indisponibilitatea reciprocității, acesta se simte indignat. Dacă
nu trăiesc furie de fiecare dată când lipsește reciprocitatea, indignarea este omniprezentă în astfel de situații.

– Cu Defect/Ruşine: pacientul oferă mai mult deoarece consideră că valorează și merită mai puțin

– Cu Abandon/Instabilitate: autosacrificiul este menit să împiedice abandonul

– Cu Dependenţă/Incompetenţă: autosacrificiul este menit să mențină relația cu figura parentală din partea căreia beneficiază de
grijă, îndrumare etc.

– Cu Căutarea Aprobării/Recunoaşterii: autosacrificiul sau grija pentru alții este un mijloc prin care câștigă aprobare sau
recunoaştere.

Diferențial:

Cu Subjugare: Pacienții cu schemă de Subjugare își ”predau”, renunță la propriile nevoi din FRICA DE CONSECINȚE
EXTERNE (retaliere, respingere). Cei cu Aut/Sac o fac fiind motivați de valori și standarde interioare.

Pacienții cu Sub au sentimentul că sunt controlați de alții, în timp ce în cazul pacienților cu Aut/Sac, sacrificiul vine dintr-o
inițiativă personală, voluntară.

Originile celor două scheme diferă:

– Sub: părinți dominatori, coercitivi, puternici;

– Aut/Sac: părinți slabi, neajutorați, nevoiași, copilăroși, bolnavi, deprimați (copilul dezvoltă modul Copilul Parentizat)

Comportamente specifice:

– Îi ascultă pe ceilalți fără să vorbească despre ei

– Au grijă de alții și au mari dificultăți în a se ocupa de propria persoană

– Își focalizează atenția pe ceilalți și se simt inconfortabil atunci când atenția celorlalți este focalizată pe ei

– obișnuiesc să ceară indirect, subtil, voalat atunci când își doresc ceva (evită să ceară direct)

– supracompensare: după o lungă perioadă de predare (autosacrificiu), pacientul intră în supracompensare (furie excesivă,
retracție emoțională și a sprijinului), acest fenomen fiind declanșat în momentul când se simte neapreciat.

Obiective:
 – Să conștientizeze și să accepte că toți oamenii au aceleași drepturi în ceea ce privește nevoile personale. Cu toate că
acești pacienți se văd pe sine mai puternici decât ceilalți, în realitate majoritatea au fost deprivați emoțional, motiv pentru care
sunt la fel de nevoiași ca cei pentru care se sacrifică. Nu se diferențiază decât prin faptul că și-au blocat frustrarea pentru a-și
continua patern-ul de sacrificiu, acest lucru împiedicându-i să-și simtă nevoile.

– Să conștientizeze și să accepte faptul că au nevoi care nu sunt satisfăcute, chiar dacă nu le simt (nevoia de a fi îngrijiți de alții –
cared for – inerentă oricărei ființe umane)

– Diminuarea sentimentului de supra-responsabilizare: deseori exagerează fragilitatea și neajutorarea altora. În realitate,

persoanele pentru care se sacrifică, n-ar suferi nici pe departe atât de crunt pe cât își imaginează ei, în lipsa continuării patern-ului
(in cele mai multe cazuri) – nu se vor dezintegra, nu vor fi devorați de suferință.

– Tratarea Dep/Em: pacientul trebuie încurajat să se focalizeze pe propriile sale nevoi și să-i lase pe cei din jur să i le satisfacă; să
ceară ce-și doresc în mod direct și să renunțe la aparența de om puternic, invulnerabil.

Strategii:

– CBT: testarea fragilității și neajutorării celorlalți.

– Se evidențiază raportul ”ofer-primesc”. În relații sănătoase, egale, există o reciprocitate în timp între parteneri (nu în orice
aspect sau context, ci pe de-a-ntregul). O perturbare semnificativă a acestui echilibru este, de regulă, toxic pentru pacient.

Experiențial: se urmărește creșterea gradului de conștientizare a schemei de Dep/Em şi exprimarea tristeții și furiei derivate din
frustrarea nevoilor emoționale

– Comportamental:

– să ceară direct

– să poată selecta parteneri puternici, independenți, opuși celor nevoiași, slabi cu care schema este în chimie (dependenți de
substanțe, depresivi, personalități dependente)

– să impună limite în ceea ce privește raportul ”ofer-primesc”

– să monitorizeze cât de mult oferă şi cât de mult primesc (inventarul reciprocității). Când echilibrul este perturbat, să-și
moduleze comportamentul cu scopul restabilirii echilibrului.

Căutarea Aprobării / Recunoașterii sociale

Prezentare:

Pacienții cu această schemă acordă o excesivă importanță aprobării și/sau recunoașterii sociale, cu costul frustrării
nevoilor emoționale fundamentale şi al inhibării înclinațiilor naturale. Datorită focalizării habituale pe reacțiile celorlalți, nu
reușesc să-și dezvolte o imagine stabilă, consecventă a sinelui.

Pacienții cu această schemă se împart în două categorii:

1) Orientați către aprobare – caută să se facă plăcuți de către toți ceilalți, să se integreze și să fie acceptați;

2) Orientați către recunoaștere – caută aplauze şi admirație. Aceștia, de regulă, apar ca fiind narcisici, prezentând o exagerată
emfază pe status, look, imagine socială, bani, reușite, cu scopul de a obține admirație.

Ambele categorii de pacienți au locus of control extern – caută aprobarea și recunoașterea socială pentru a se simți bine cu ei
înșiși, stima de sine fiind dependentă de reacțiile celorlalți și nu funcție a înclinațiilor lor naturale sau a valorilor intrinseci.
Părinții, în copilăria pacientului, îl încurajează pe acesta să se îndepărteze de sine şi să-și direcționeze comportamentele către
declanșarea reacțiilor de aprobare şi recunoaștere (aplauze, laude, felicitări, admirații etc.) din partea celorlalți, prin gratificarea
comportamentelor specifice.

Link-uri cu:

– Cu Dep/Em: frecvent, însă nu întotdeauna. Părinții pot sau nu să fie nurturanți şi iubitori însă, pentru a dezvolta schema,
aceștia trebuie să fie preocupați de felul în care sunt văzuți în lume (de imaginea socială). În funcție de prezența Dep/Em,
pacienții cu Ap/Rec se pot simți sau nu iubiți, însă întotdeauna prezintă o imagine de sine instabilă ce variază odată cu reacțiile
celorlalți (sine fals, nedezvoltat). La extrema schemei se găsesc personalitățile narcisice.

– Schema, în link cu Def/Ru, Iz/Ins sau Dep/Em este frecvent (dar nu mereu) o formă de supracompensare. Există şi cazuri de
Ap/Rec pură, părinții pacientului punând mare preț pe aprobare și recunoaștere socială, pe valorile culturii contextuale.

Diferențial:

– Cu Std/Hip: cu toate că originile celor două scheme pot părea similare, criteriul diferențial îl constituie locus of control.
În cazul pacienților cu Std/Hip, acesta este interior (caută să atingă standarde și valori internalizate ). Cei cu Ap/Rec urmăresc
obținerea validării sociale.

– Cu Sub: Pacienții cu Sub au o motivație negativă (bazată pe frică), urmărind ca, prin comportamente submisive să evite
pedeapsa, abandonul, retalierea. Scopul primar nu este aprobarea, nici recunoașterea.

– Cu Aut/Sac: Cei cu Aut/Sac urmăresc să facă pe plac fiind motivați de fragilitatea, neajutorarea percepută a altora, din dorința
de a nu cauza/facilita suferință.

– Cu Rev/Gra: Cei cu Ap/Rec nu urmăresc ca, prin infatuare și autoemfază, să se simtă superiori celorlalți, nu caută să obțină
putere şi tratamente speciale

Comportamente tipice:

– excesivă complianță și tendință la a mulțumi, cu scopul obținerii aprobării – putând cauza disconfort în jurul lor

– laudă de sine în privința reușitelor

– emfază a imaginii sociale, a statutului socio-economic, cu scopul obținerii recunoașterii sociale

– tendința de a manipula conversații în încercarea de a le aduce în zonele surselor lor de mândrie

Obiective:

MODERAREA tendințelor, NU ERADICAREA lor

– Să-și conștientizeze şi accepte sinele autentic (opus celui avid de aprobare și recunoaștere socială)

– Să asimileze principiul conform căruia oamenii sunt fericiți şi împliniți atunci când exprimă emoții autentice, când
comportamentele lor sunt dirijate de înclinații naturale, şi nefericiți atunci când și le suprimă.

– Să-și comute locus of control pe sine, pe valorile intrinseci

Strategii:

– Cognitiv: demonstrarea beneficiilor exprimării sinelui autentic Vs. patern-ului de căutare a aprobării și recunoașterii
sociale
 – Experiențial: travaliu pe moduri – Copilul Vulnerabil, Approval-Seeker, aprobarea parentală

– Comportamental: creșterea toleranței la dezaprobare (aprobarea va fi abordată ca adicție – gratificare imediată, sevraj)

HIPERVIGILENȚĂ ȘI INHIBIȚIE

Pacienţii cu scheme din acest domeniu au seturi de convingeri ce conduc la suprimarea emoţiilor, sentimentelor, impulsurilor şi
alegerilor spontane sau la focalizarea excesivă pe norme şi reguli internalizate şi rigide,pe aşteptări legate de performanţă şi
etică, în detrimentul fericirii, expresiei de sine, relaxării, relaţiilor intime sau sănătăţii.

Familia tipică de origine este aspră, severă, uneori punitivă: performanţa, datoria, perfecţionismul, respectarea regulilor,
camuflarea emoţiilor şi evitarea greşelilor predomină în detrimentul placerii, bucuriei şi relaxării. De regulă, există un subsidiar
de pesimism, de griji şi preocupări legate de ideea că dacă un membru al familiei nu este vigilent şi atent tot timpul, totul se va
duce de râpă.

Negativism / Pesimism

Prezentare:

Acești pacienți sunt negativiști și pesimiști. Prezintă un focus pervaziv și de lungă durată pe aspectele negative ale
existenței: suferință, durere, moarte, pierdere, dezamăgire, trădare, eșec, conflict, minimalizând aspectele pozitive.

Se așteaptă constant la o turnură negativă în majoritatea ariilor existenței: profesie, finanțe, relații.

Sunt vulnerabili la greșeli, având tendința la catastrofizare: orice greșeală poate duce la un colaps financiar, o pierdere
semnificativă, umilire socială, blocare într-o situație aversivă, pierderea controlului etc. Dedică mult timp comportamentelor de
asigurare, încercând să preîntâmpine greșeli și sunt predispuși la ruminații obsesive. Starea ”default” este anxietate, simptomele
tipice fiind: încordare/agitație cronică, îngrijorare, văicăreală/lamentare, indecizie.

Indiferent de ce spun cei din jur, pacientul vede mereu doar partea negativă, devenind deseori deranjanți, greu de suportat. Pentru
ei, paharul este mereu pe jumătate gol.

Succesul terapiei depinde de conceptualizarea corectă a originii schemei, aceasta fiind asimilată prin modelare, în primul rând:

1. Tendința depresivă către negativism și pesimism a unuia sau ambilor părinți este internalizată ca mod;
2. Gninionul personal este o altă modalitate a dezvoltării schemei. Un istoric încărcat de pierderi şi greutăți ale vieții în copilărie, în
general un istoric de experimentare a adversității existențiale, generează o schemă dificil de învins. Mulți dintre acești pacienți au
nevoie de travaliul doliului.

Link-uri cu:

– Cu Dep/Em (acest link este foarte frecvent și reprezintă cazuri dificil de tratat.): Neg/Pes poate fi o formă de
supracompensare. Pacientul se văicărește cu scopul inconștient de a obține atenție şi simpatie, nurturanță şi empatie (beneficiu
secundar al Dep/Em).Văicăreala cronică este extrem de impermeabilă la rațional (rezistentă la contraargumentare), tocmai
datorită schemei Dep/Em. Pe termen scurt, cei din jurul pacientului îi oferă acestuia nurturanța şi empatia de care are nevoie, însă
pe termen lung, lumea se cam satură de ei, la un moment dat începând să-i evite, contribuind astfel la perpetuarea schemei. În
această situație, focusul terapiei va fi prin excelență pe Dep/Em.

– În unele cazuri, Neg/Pes are o componentă biologică (OCD sau distimie), caz în care este necesar tratament armat.

Obiective:
 – Creșterea obiectivismului în predicția viitorului, cu mențiunea că este util ca atitudinea către viitor să fie ușor mai
pozitivă decât ar fi cazul. Pacientul oricum nu se va simți mai bine dacă predicțiile sale negative se validează.

– Realistic vorbind, nu ne putem aștepta ca acești pacienți să devină lipsiți de griji și optimiști, însă se pot modera: se vor
îngrijora mai rar, își vor permite să aibă mai des așteptări pozitive, vor fi mai temperați în privința comportamentelor ruminative,
în predicțiile negative și-n comportamentele de asigurare menite să preîntâmpine greșelile.

Strategii:

CBT este prim rang:

Cognitiv: Ideea centrală este evenimentele negative din trecut nu prezic apariția de evenimente negative în viitor.

– identificarea cognițiilor distorsionate, examinarea dovezilor, restructurarea cognitivă, FlashCard-uri., dialoguri între
moduri (A.S. Vs. Schemă), monitorizarea schimbărilor de dispoziție.

– analiza frecvențelor de apariție a evenimentelor anticipate

– atacarea funcției de protecție a schemei: ”o perspectivă anticipativă negativă preîntâmpină dezamăgirea”. În realitate, atunci
când pacientul are dreptate (evenimentul negativ anticipat se produce), faptul că și-a făcut griji în legătură cu viitorul nu-l face să
se simtă mai bine. În plus, oricare ar fi beneficiul anticipării negative, este imposibil ca acesta să poată compensa pentru un stil de
viață dominat de îngrijorare cronică şi tensiune.

– analiza avantajelor şi dezavantajelor tendinței la a se aștepta la ce-i mai rău și monitorizarea corelației dintre atitudine şi
dispoziție afectivă (o atitudine pozitivă în ceea ce privește viitorul generează o dispoziție afectivă pozitivă).

– unii pacienți pot experimenta ”magia îngrijorării” – convingerea că prin simplul fapt de a se îngrijora, pot preîntâmpina sau
preveni evenimente aversive: ”Cât timp îmi fac griji în legătură cu un eveniment, sunt convins că nu se va întâmpla”.

– ”programarea îngrijorării”. Pentru pacienții cu Neg/Pes, viața nu înseamnă căutarea lucrurilor bune, ci prevenirea
lucrurilor rele, motiv pentru care cea mai mare parte a timpului trăiesc ca şi cum ar supraviețui. De aceea, îngrijorarea într-un
anumit interval orar prestabilit, poate reduce considerabil din stress. Această tehnică poate fi extrapolată şi la nivelul activităților
plăcute.

Experiențial, se lucrează pe modurile: Părinte Negativist/Pesimist, Copil Îngrijorat, A.S. Copilul Îngrijorat este încurajat
și susținut în exprimarea furiei față de instanţa părintelui negativist.

*Pacienții cu această schemă prezintă frecvent dificultăți în a-și aminti vreun moment în care nu au fost pesimiști și nu-și pot
imagina cum ar fi să fie optimiști. Lucrul pe moduri îi poate ajuta să-și elibereze Copilul Fericit, demult îngropat sub munți de
îngrijorare.

Inhibiție Emoțională

Prezentare:

Pacienții cu această schemă prezintă constricție emoțională, sunt excesib de inhibați în exprimarea şi discutarea emoțiilor
și sentimentelor, sunt aplatizați afectiv și autocenzurați. Își înfrânează expresia căldurii sufletești și a grijii pentru alții și deseori
încearcă să-și blocheze impulsurile agresive.

În relații, foarte mulți valorizează autocontrolul mai presus de intimitate, temându-se că dacă ar lăsa să transpară emoții câtuși de
puțin, ar fi invadați de rușine, abandonați sau pedepsiți.

Deseori, supracontrolul / cenzura sunt extinse la nivelul persoanelor semnificative, pacientul încercând să împiedice exprimarea
emoțiilor acestora, atât cele negative, cât şi cele pozitive, mai ales atunci când acestea ar fi intense.
Pacientul își inhibă emoțiile specifice Copilului Spontan. Deși copiii sunt nevoiți să învețe să-și stăpânească şi să-și exprime
controlat emoțiile şi impulsurile (pentru a nu viola drepturile celorlalți), este sănătos ca acestea să fie exprimate în moduri și
contexte propice. Copilul Spontan al pacientului, insă, este atât de inhibat şi cenzurat încât acesta a uitat cum să fie spontan sau să
se joace. Inhibiția poate fi prezentă în diverse arii afective: a furiei, a bucuriei, dragostei, afecțiunii, excitării sexuale.

Pacienții prezintă o tendință excesivă la rutină, tabieturi, ritualuri și o dificultate extremă în exprimarea vulnerabilității. Deseori,
se refugiază în rațional (ignorând nevoile emoționale), apărând ca persoane rigide, inflexibile. Pacientul pare, de regulă,
supracontrolat, lipsit de orice urmă de bucurie, sinistru, iar ca urmare a acumulării furiei, ostil sau indignat, ranchiunos.

Schema generează chimie intensă cu indivizi dezinhibați emoțional și impulsivi (partea sănătoasă a pacientului dorindu-și
eliberarea Copilului Spontan). Cuplurile formate pe baza acestei chimii se polarizează în timp, partenerii începând treptat să fie
deranjați reciproc tocmai de acele trăsături care i-au adus împreună.

Origini:

Cea mai frecventă este familia care a blamat în copilăria pacientului comportamentele prin care acesta-și exprima spontan
emoțiile, acesta experimentând puternice emoții de rușine. Convingerea-mesaj este: ”E rău să afișezi sentimente și emoții, să
vorbești despre ele şi să le traduci impulsiv în act; e bine să le ții în tine.” Treptat, vor dezvolta convingerea că dacă-și vor
exprima emoțiile, se va întâmpla ceva rău, cel mai adesea, așteptându-se să fie umiliți, făcuți de rușine.

Link-uri cu:

– Cu Std/Hip: foarte frecvent în diagnosticul OCD

Obiective:

– Să-și exprime emoțiile şi spontaneitatea (exprimarea asertivă a furiei, exprimarea afecțiunii, angajarea în activități
ludice)

– Să învețe să valorizeze sfera afectivă în aceeași măsură în care valorizează raționalul

– Să nu mai controleze oamenii din jurul lor; să nu-i mai umilească pe cei care-și exprimă emoțiile

– Să nu se mai simtă rușinați de emoțiile lor

Strategii:

Cele mai importante sunt cele comportamentale și experiențiale, cele cognitive nefiind recomandate deoarece întăresc
refugiul pacientului în rațional

– Experiențial, pacientul va accesa emoții, A.S. ajutând Copilul Inhibat să-și exprime emoțiile suprimate

*Pentru astfel de pacienți, un terapeut foarte rațional și non- sau slab expresiv, este contraindicat

– Comportamental:

– discuții despre emoțiile proprii cu alții

– exprimarea emoțiilor (de ambele semne +/-)

– joacă, comportamente spontane, activități ludice

– exprimarea agresivității prin intermediul corpului (sac de box, sporturi competitive). Sarcinile comportamentale se vor elabora
gradual, în funcție de nivelul de dificultate
– monitorizarea consecințelor observate Vs. cele anticipate ale exprimării emoțiilor

*Inhibarea emoțiilor este practic un reflex al pacientului care a procedat astfel pe parcursul întregii vieți, motiv pentru care
exprimarea îi pare extrem de forțată şi sintetică. Pentru a depăși această problemă se recomandă accent pe lucrul cu modurile.

Standarde nerealiste / Hipercriticism

Prezentare:

Pacienții cu această schem apar ca fiind perfecționiști și determinați. Au convingerea că trebuie să atingă continuu
standarde extrem de înalte. Aceste standarde fiind internalizate, se află în imposibilitatea de a-și modula comportamentele în
funcție de reacțiile celorlalți (ar continua patern-ul de perfecționism chiar și-n cazul în care n-ar exista nici o persoană care să știe
ce fac, ce realizează, ce rezultate au).

În general, nu-și privesc standardele ca fiind perfecționiste, ci ca normale: ei doar se comportă conform așteptărilor. Pentru ca
schema să fie patologică, este nevoie de o detresă semnificativă manifestată astfel:

– lipsa sentimentului plăcerii în viață

– probleme de sănătate

– stimă de sine scăzută

– relații intime sau profesionale nesatisfăcătoare

– alte disfuncții

Emoția experimentată în mod tipic de acești pacienți este PRESIUNE. Deoarece a atinge standarde perfecționiste este o utopie,
trăiesc perpetuu sub compulsia de a da tot ce pot, de a depune eforturi din ce în ce mai mari, indiferent de activitate sau acțiune.
Pacientul, pe fond, este anxios, temându-se constant de eșec (eșec este 95 din 100, de exemplu). Presiunea temporală este
tipică:”Sunt atâtea de făcut și așa de puțin timp…”

Hipercriticismul este o atitudine atât față de sine cât şi față de ceilalți. Schema este dificilă atât pentru ei, cât şi pentru cei din jur.
(Un pacient despre soție: ”…pentru ea, niciodată nimic nu e bine!”)

Iritabilitatea este încă o trăsătură frecventă, deoarece nimic nu este vreodată făcut sufucient de bine sau de repede.

O altă trăsătură este competitivitatea. Majoritatea personalităților de tip A au această schemă (cu sentiment cronic de presiune
temporală, ostilitate/iritabilitate și competitivitate). Deseori sunt workoholici în diverse domenii: școală, profesie,
look/imagine/aparențe, activități casnice, sănătate/igienă corporală, etică, artă, aderență la reguli/norme.

Origini (2):

1) Copilul internalizează modul Părinte Exigent (cea mai comună)

2) Pacientul supracompensează schema Def/Ru: se simte defect şi încearcă să fie perfect. În acest caz, terapia se va focaliza pe
Def/Ru

Link-uri cu:

Cu Ap/Rec: Pacienții cu acest link caută atât să atingă standarde perfecționiste, cât și să câștige aprobarea și recunoașterea
celorlalți.

În tulburarea de personalitate narcisică, schemele evidente (deseori, împreună) sunt: Std/Hip, Ap/Rec, Rev/Gra. Acestea sunt
forme de supracompensare pentru Dep/Em și Def/Ru
Comportamente specifice:

– Excesivă atenție la detalii, subestimează propriile rezultate comparativ cu norma/media

– Au tendința de a-și autoimpune reguli rigide (culturale, religioase, de comportament etc.)

– Gândire dihotomică (totul sau nimic, alb sau negru), un standard atins parțial sau incomplet fiind un eșec total.

– Incapacitate de a deriva plăcere din succes. Imediat după ce ating un obiectiv, își comută focus-ul pe alte standarde
perfecționiste asociate următoarei sarcini sau activități.

Obiective:

– Să fie capabil să-și fixeze obiective, standarde și așteptări realiste

– Să existe un echilibru între reușite şi sentimentul plăcerii, între responsabilități și activități ludice

– Diminuarea frecvenței îngrijorărilor de tipul ”îmi pierd timpul” și vinovăției asociate

– Reconectarea emoțională cu persoanele semnificative

– Acceptarea principiului nonexcluziunii între imperfecțiune și valoare

– Diminuarea criticismului; să fie mai puțin exigenți, mai acceptanți, ingăduitori, indulgenți

– Flexibilizarea atitudinii față de reguli și norme

– Conștientizarea disproporționalității dintre costurile și beneficiile standardelor perfecționiste (îmbunătățirea unei situații duce la
înrăutățirea multor altora)

Strategii:

CBT este de prim rang

– Asimilarea principiului de spectru slab-perfect (continuum cu gradații)

– Analiza costurilor şi beneficiilor perfecționismului Vs. realism

– Programarea activităților de muncă și de joacă (prin care se urmărește reconectarea emoțională)

– Stabilirea de standarde din ce în ce mai joase. În sarcini comportamentale, pacientul este indrumat să strecoare intenționat
greșeli, imperfecțiuni

– Pacientul va fi încurajat să laude comportamentele imperfecte (și totuși, valoroase) ale persoanelor semnificative

– Monitorizarea dispoziției afective din timpul sarcinilor comportamentale

*Beneficiul secundar al schemei poate pune piedici schimbării terapeutice: sunt atâtea avantaje când lucrurile sunt făcute bine

Perspectiva reducerii standardelor determină o anticipare anxiogenă a jenei / rușinii, vinovăției și autocriticismului, consecutive
imperfecțiunii, fapt ce se poate traduce în rezistență.

Pedeapsă
Prezentare:

Pacienții cu această schemă sunt convinși că oamenii trebuie aspru pedepsiți pentru greșelile lor, și în nici un caz iertați.
Pacientul apare ca moralist, intolerant, are mari dificultăți în a ierta greșeli (atât în cazul lui, cât şi al celorlalți).

Pacientul nu poate admite ideea de scuză. Nu există circumstanțe antenuante, nu acceptă imperfecțiunea umană, este nemilos și
nu este capabil de empatie față de cei care au făcut ceva ”greșit” sau ”rău”.

Cel mai bun mod de detectare a schemei este după tonul vocii (punitiv, învinovățitor, savonarolicesc) atunci când pacientul
vorbește despre cineva care a greșit.

Din cauza schemei, pacientul nu discriminează între comportamente şi pedepse pe baza gradelor de severitate ale greșelilor sau
”răului” produs, motiv pentru care pedepsele tind să fie extreme şi similare (”să i se taie capul”), chiar și-n cazul unor greșeli
minore.

Link-uri cu:

P este frecvent în link cu alte scheme, în special cu:

– Std/Hip: se autoflagelează când nu se ridică la standardele perfecționiste – în loc să se simtă pur și simplu imperfecți

– Def/Ru: se autoflagelează pentru că se simt defecți – în loc să se simtă deprimați sau inadecvați

Obiective:

– Să fie mai puțin punitivi, mai iertători, atât cu sine, cât și cu ceilalți. Pedeapsa nu este un mod eficient de schimbare
comportamentală, mai ales comparativ cu recompensarea comportamentului dezirabil. Un stil parental autoritar bazat pe
pedepsirea comportamentelor ”rele” produce copii care sunt obedienți doar în prezența părintelui şi care au o stimă de sine
negativă, spre de osebire de stilul parental democratic, în care părintele explică de ce ”e rău” un comportament.

– Să fie empatici

– Să ia în calcul contextul, circumstanțele atenuante și intenția

– Să reacționeze echilibrat (asertiv) în momentul când cineva greșește sau nu reușește să i se ridice așteptărilor

– Să ajute copilul să înțeleagă cum ar putea să se comporte mai bine pe viitor, nu să-l pedepsească.

Strategii:

Cognitive (scopul este construirea motivației pentru schimbare):

– Explorarea avantajelor și dezavantajelor pedepsei Vs. iertare

– dialoguri între partea punitivă și partea iertătoare (Părintele Punitiv Vs. A.S.)

Experiențiale:

– Deoarece schema este aproape întotdeauna consecința internalizării modului Părinte Punitiv, travaliul experiențial se va
focaliza pe externalizarea şi lupta împotriva modului

– Părintele Punitiv se adresează pacientului pe tonul specific iar pacientul îi va răspunde: ”N-am să te mai cred de acum înainte!
N-ai dreptate și nu-mi ești de nici un ajutor!”
 Comportamentale:
– exersarea comportamentelor de iertare şi a celor explicative, monitorizarea consecințelor, compararea observației cu predicțiile
schemei
*În special, în link cu Def/Ru, schema P este dificil de tratat deoarece sentimentul indignării morale a pacientului poate fi extrem
de rigid. Cheia, în acest caz, este menținerea motivației pentru schimbare: focusul pacientului trebuie menținut continuu pe
costurile și beneficiile schemei.
SCHEME ŞI STILURI DE COPING
Schemă Predare
Alege parteneri care nu sunt
disponibili sau sunt
Ab/Ins impredictibili
Alege parteneri nedemni de
încredere; este hipervigilent şi
Ne/Ab suspicios cu alţii
Alege parteneri reci, detaşaţi;
descurajează tentativele
celorlalţi de a-i oferi beneficii
Dep/Em emoţionale
Alege parteneri critici; se
auto-critică, se pune singur la
Def/Ru zid
Atunci când intră într-un
grup, preferă “periferia”
acestuia, nu se integrează pe
Iz/Ins deplin
Cere excesiv ajutor; constant
îşi verifică deciziile cu
ceilalţi; alege parteneri
hiperprotectivi, dispuşi să
Dep/Inc facă orice pentru el
Se îngrijorează perpetuu în
legătură cu iminenţa unor
catastrofe; caută în mod
repetat asigurări din partea
Vu/Tr celorlalţi
Imită comportamentele
persoanelor semnificative,
păstrează o legătură foarte
apropiată cu persoana
fuzională; nu-şi dezvoltă o
identitate separată cu
Fuz preferinţe originale
Evitare
Evită relaţiile intime complet, de
teama abandonului
Evită o apropiere mai serioasă de
ceilalţi; nu face autodezvăluiri
Se retrage, se izolează; evită
relaţiile intime
Evită să-i împărtăşească
partenerului gânduri şi
sentimente “ruşinoase”, din
cauza fricii de respingere
Evită socializarea; petrece cea
mai mare parte a timpului în
singurătate
Amână decizile; evită să
acţioneze independent; evită
responsabilităţi specifice
adultului
Evitare fobică a unor situaţii
despre care crede că sunt
periculoase
Evită relaţiile cu persoane care
preferă individualitatea,
autonomia şi resping fuziunea
Supracompensare
Îndepărtează partenerul prin
comportamente de “agăţare”,
posesive sau de control
Se poartă urât cu alţii sau îi
exploatează; se încrede exagerat
în ceilalţi
Cere celorlalţi să-i satisfacă
TOATE nevoile
Se comportă într-o manieră
critică, superioară cu ceilalţi;
încearcă să pară “perfect”
Afişează o “persona” falsă pentru
a se integra în grup dar tot se
simte diferit/străin
Afişează o excesivă încredere în
sine; evită să ceară ajutorul chiar
şi în situaţii când acest lucru ar fi
perfect normal sau sănătos
Gândire magică şi ritualuri
compulsive; comportamente
nesăbuite şi periculoase
Exagerează în comportamente
autonome
 Îşi sabotează efortul în
muncă, lucrând sub nivelul
abilităţilor; îşi compară
defavorabil şi în mod
nerealist reuşitele cu cele ale
Eş altora
Formează relaţii inegale sau
fără a-i păsa de celălalt;
comportamente egoiste; nu ia
în calcul nevoile şi
sentimentele celorlalţi;
Rev/Gra atitudine superioară
Denotă nepăsare în sarcini
plictisitoare sau
inconfortabile; pierde
controlul asupra emoţiilor;
mâncat compulsiv, alcoolism,
Aut/Dis jocuri de şansă, dopaj
Alege parteneri dominanţi, cu
nevoi de control; compliază
Sub la dorinţele acestora
Auto-negare; face prea multe
pentru ceilalţi şi prea puţine
Aut/Sac pentru sine
Minimizeaza evenimente
pozitive, exagerează
evenimente negative; se
aşteaptă la şi se pregăteşte
Neg/Pas pentru ce-i mai rău
Raţiunea şi ordinea domină
emoţionalul; comportamente
extrem de controlate şi terne;
Inh/Em spontaneitate inhibată
Atrage atenţia celorlalţi
asupra propriilor reuşite care
Ap/Rec au legătură cu status-ul
Se comportă într-o manieră
punitivă cu persoanele
P semnificative
Tendinţa la perfecţiune;
impune standarde înalte atât
Std/Hip sieşi cât şi celorlalţi
Amână/tergiversează sarcini de
muncă; evită complet sarcini noi
sau dificile; evită să-şi
stabilească obiective în carieră,
corespunzătoare nivelului
abilităţilor sale
Evită situaţiile în care nu poate
excela sau fi remarcat
Evită să se angajeze,
abandonează şcoala; nu-şi
fixează obiective în carieră pe
termen lung
Evită complet relaţiile; evită
situaţiile în care dorinţele
celorlalţi diferă de ale sale
Evită relaţiile intime
Nu speră la prea multe; îşi
menţine aşteptările la un nivel
scăzut
Evită activităţi ce presupun
exprimare de emoţii sau care
presupun comportament
dezinhibat (ex. dansul)
Evită relaţiile cu indivizi
admiraţi, populari, din teama de
a fi eclipsaţi
Evită situaţii ce implică evaluări,
din teama de pedeapsă
Evită asumarea sarcinilor în
muncă; tergiversează
Denigrează reuşitele altora;
încearcă atingerea unor standarde
perfecţioniste pentru a compensa
sentimentul eşecului
Oferă cadouri extravagante sau
face gesturi caritabile exagerate,
cu scopul de se revanşa pentru
comportamentul său “egoist”
Depune eforturi intense dar de
scurtă durată în diverse proiecte
sau în încercarea de se controla
Comportamente pasiv-agresive
sau rebele
Se supără pe ceilalţi pentru lipsa
de reciprocitate sau apreciere;
decide să nu mai facă nimic
pentru alţii
Se comportă într-o manieră
pozitivă, optimistă nerealistă (rar)
Acţionează impulsiv şi dezinhibat
(uneori “sub influenţă”)
Comportamente flagrante menite
să atragă dezaprobarea din partea
indivizilor admiraţi
Exagerează iertându-i pe ceilalţi;
comportamente furioase şi
punitive îndreptate către sine
Renunţă complet la standarde
înalte şi se mulţumeşte cu
performanţe sub medie
MODURILE SCHEMELOR

Când folosim lucrul pe moduri?

În cazul clienţilor cu un grad mai ridicat de funcţionalitate, se poate lucra pe scheme, fără a fi necesar travaliul pe
moduri. Dacă avem de-a face cu tulburări mai grave, însă, este recomandabil lucrul pe moduri. Pentru pacienții cu
tulburări nici foarte grave nici foarte ușoare, în general se folosește o abordare ce îmbină cele două strategii.
Terapeutul poate trece de la o abordare centrată pe scheme la o abordare centrată pe moduri și atunci când progresul
terapeutic pare să stagneze, atunci când evitarea sau supracompensare pacientului pe anumite scheme pare să reziste
terapiei. Un exemplu în acest sens îl constituie pacienții cu tulburare obsesiv-compulsivă sau narcisică.

Practicianul mai poate trece la abordarea terapeutică centrată pe moduri și atunci când pacientul prezintă o tendinţă
rigidă la autopedepsire sau autocritică, acestea fiind, de regulă, semne ale unei internalizări disfuncționale a unui
părinte punitiv și critic.

Terapeutul mai trece la lucrul pe moduri şi atunci când este vorba despre un pacient care pare sa aibe conflicte
interioare nerezolvate: de exemplu, două părți din sine se află în opoziție, în legătură cu o decizie de viață, cum ar fi
dacă să să rupă sau nu definitiv o relație. Fiecare parte din sine poate fi abordată ca un mod, cele două moduri putând
purta dialoguri în cadrul cărora pot negocia una cu cealaltă.

Un ultim caz în care se mai lucrează pe moduri este atunci când se lucrează cu pacienți ce prezintă fluctuații frecvente
ale afectului, cum ar fi cei cu BPD care trec în mod repetat de la furie la tristețe, la auto-pedepsire, vinovăție sau
amorțire emoțională.

Modurile schemelor

Există patru categorii de moduri: modurile Copilului, modurile dezadaptative de Coping, modurile Părintelui
Disfuncțional și modul Adultului Sănătos. Fiecare categorie este asociată anumitor scheme (excepţie făcând Adultul
Sănătos şi Copilului Fericit), sau iau forma unor stiluri de coping.

În cazul pacienților cu borderline sau narcisici, modurile sunt relativ deconectate, persoana în cauză fiind capabilă să
experimenteze numai un singur mod la un moment dat. Pacienții cu bordeline cicleaza rapid intre moduri. Pacienții
cu tulburare de personalitate narcisică, pe de altă parte, ciclează mai rar, putând rămâne într-un mod pentru o
perioadă mai lungă de timp.

Alți pacienți, cum ar fi cei cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă, sunt blocați într-un anumit mod şi
aproape niciodată nu cicleaza. Indiferent unde se află, cu cine sunt, ce li se întâmplă, sunt la fel: autocontrolați, rigizi
și perfecționiști. Frecvența ciclării este importantă atunci când ne referim la un pacient, însă nu este ceea ce definește
un model.

Modurile Copilului

Copilul Vulnerabil, Copilul Furios, Copilul Impulsiv/Indisciplinat şi Copilul Fericit. Aceste moduri sunt inerente și
reprezintă arealul emoțional înnăscut al ființei umane. Ceea ce se întâmplă în mica Copilărie poate suprima sau, din
contră, potenţa un anumit mod, însă ființa umană se naşte cu capacitatea de a le exprima toate cele patru.
Copilul Vulnerabil

Pacientul aflat în modul Copil Vulnerabil, poate apărea ca speriat, trist, copleșit, neajutorat. Este aidoma unui infant
ce are nevoie de adulți să-i poarte de grijă pentru a-i asigura asupra supraviețuirea, care însă nu primește acest lucru.
Copilul are nevoie disperată de un părinte şi este în stare să tolereze aproape orice pentru a beneficia de unul.
Caracteristicile traumei pentru Copilul Vulnerabil depind de schemă: părinții lasă Copilul singur pentru perioade
lungi de timp (Copilul Abandonat), lovesc Copilul excesiv (Copilul Abuzat), se abţin de la exprimarea dragostei
(Copilul Deprivat), sau critică dur Copilul (Copilul Defect). Alte scheme care pot fi asociate cu acest mod includ Izolare
Socială, Dependență/Incompetență, Vulnerabilitate la Traume/Boală, Fuziune/Sine nedezvoltat şi Eşec. Majoritatea schemelor
sunt parte componentă a Copilului Vulnerabil. Din acest motiv, Copilul Vulnerabil este considerat ca fiind modul
central al travaliului terapeutic.

Copilul Furios

În general, toți copiii mici devin furioși la un moment dat, atunci când nevoile lor emoționale nu sunt satisfăcute. Cu
toate că părintele poate pedepsi copilul, furia este o reacție normală pentru un copil mic în acest context. Pacienții
aflați în modul Copil Furios își exteriorizează furia în mod direct ca răspuns la frustrarea nevoilor emoționale centrale
sau la tratament nedrept în legătură cu schemele asociate incluzând Abandon, Neîncredere/Abuz, Deprivare Emoțională şi
Subjugare, printre altele. Când o schemă este activată iar pacientul se simte abandonat, abuzat, deprivat, subjugat,de
regulă acesta devine furios și poate ţipa, înjura, dezvolta fantezii şi impulsuri violente.

Copilul Impulsiv/Indisciplinat

Copiii impulsivi, indisciplinați acționează impulsiv pentru a-şi satisface nevoile sau pentru a obține plăcere, fără a lua
în considerare limitele sau grija față de alții. Acest mod reprezintă starea naturală de „agregare” a copilului:
dezinhibat şi necivilizat, iresponsabil și liber. Copilul impulsiv indisciplinat are o toleranță la frustrare foarte scăzută
şi nu poate amâna gratificarea imediată în scopul atingerii obiectivelor pe termen lung. O persoană aflată în acest
mod apare ca răsfățată, furioasă, neatenta, leneșă, nerăbdătoare, distrată, sau incontrolabilă. Schemele asociate pot
fi: Revendicare/Grandoare, Autocontrol/Disciplină insuficiente.

Copilul fericit

Copilul fericit se simte iubit și mulțumit. Acest mod nu este asociat cu nici o schemă dezadaptativă timpurie deoarece
toate nevoile emoționale centrale ale copilului sunt satisfăcute în mod adecvat. Acest mod reprezintă absența
sănătoasă a activării schemei.

Modurile de Coping dezadaptative

Aceste moduri reprezintă încercările copilului de a se adapta la un stil de viață toxic care împiedică satisfacerea
nevoilor emoționale centrale. Aceste moduri de coping au fost adaptative atunci când pacientul era copil, însă sunt
dezadaptative în viața adultă. Există trei tipuri: Compliantul, Protectorul Detașat, și Supracompensatul,
corespunzătoare celor trei stiluri de coping: Predare, Evitare şi Supracompensare.

Rolul Compliantului este de a evita abuzurile şi relele tratamente. Rolul celorlalte două moduri (Protectorul Detașat
și Supracompensatul), este de-a evita emoțiile negative generate de erupția schemei.
Compliantul

Apare, vis-a-vis de schemă, ca un stil de coping. Pacienții aflați în acest mod apar ca fiind pasivi și dependenți. Sunt
dispuşi să facă orice ar cere ceilalți sau terapeutul. Trăiesc sentimente de neputință în fața unei figuri mai puternice,
simțind că nu au de ales decât să încerce să-i facă pe plac, pentru a evita un eventual conflict. Sunt obedienți,
predispuși să-i lase pe alții să-i abuzeze, să-i neglijeze, să-i controleze, să-i devalorizeze, cu scopul de a conserva
relația sau de a evita potenţiale retalieri.

Protectorul Detașat

Stilul central de coping al acestui mod este evitarea. Pacienții aflați în acest mod se detașează de ceilalți oameni şi își
cenzurează emoțiile cu scopul de a se proteja față de suferința asociată sentimentului de vulnerabilitate. Modul apare
aidoma unui zid sau a unei armuri, adăpostind celelalte moduri mai fragile. În acest mod, pacienții pot experimenta
aplatizare emoţională sau vid interior. Pot adopta atitudini cinice sau distante pentru a evita investiții emoționale în
alți oameni sau activități. Exemple de comportament specific includ: retragerea socială, autosuficienţa excesivă,
distanțarea de sine prin adicţii, visarea cu ochii deschiși, distragerea compulsivă şi căutarea stimulării.

Modul Protectorului Detașat este problematic pentru mulți pacienţi caracteriologici, în special cei cu tulburare de
personalitate borderline, și este de regulă cel mai greu de modificat mod. În copilărie, acești pacienți și-au dezvoltat
acest mod ca o strategie adaptativă: un mediu infantil traumatic, toxic, generator de suferință, legitimează distanțarea
şi aplatizarea emoțională. Pe parcursul maturizării, însă, schimbând treptat mediul inițial cu medii mai puțin ostile și
deprivante, ar fi fost sănătos să renunțe la Protectorul Detașat şi să devină mai deschiși față de lume și față de
propriile lor emoții. Însă pacienții au devenit atât de obișnuiți cu acest mod încât Protectorul Detaşat a devenit
automat, ei ajungând incapabili să îl părăsească. Refugiul le-a devenit închisoare.

Supracompensatul

Stilul de coping specific acestui mod este supracompensarea. Pacienții aflați în acest mod acționează ca şi cum opusul
schemei ar fi adevărat. De exemplu, dacă se simt defecți, încearcă să pară perfecți, superiori altora. Dacă se simt
vinovați, îi învinovățesc pe ceilalți. Dacă se simt dominați, îi abuzează pe ceilalți. Dacă se simt folosiți, îi exploatează
pe ceilalți. Dacă se simt inferiori, caută să-i impresioneze pe ceilalți cu statusul sau reușitele lor. Unii
supracompensați sunt pasiv-agresivi. Par să fie supra-complianți, în timp ce, în secret, caută să se răzbune, punând în
act comportamente de tergiversare, trădare, lamentare, nonperformanță etc. Alţi supracompensați sunt obsesivi,
menținând o ordine strictă, un autocontrol excesiv, niveluri înalte de predictibilitate prin plănuirea migăloasă a
acțiunii , aderență excesivă la rutină, grijă exagerată.

Modurile părintelui disfuncțional

Aceste moduri sunt internalizări ale figurilor parentale din perioada timpurie a vieţii. Când pacienții se află într-unul
din modurile părintelui disfuncțional, aceștia devin proprii lor părinți și se tratează la fel cum, în copilărie, au fost
tratați de către părinte, frecvent împrumutând vocea acestuia în cadrul monologului interior. În modurile părintelui
disfuncțional, pacienții gândesc, simt şi acționează la fel cum gândeau, simțeau şi acționau părinții față de ei, în
copilărie.

Există două moduri ale părintelui disfuncțional: Părintele Punitiv (sau critic) şi Părintele Exigent.

Părintele Punitiv pedepsește cu furie, critică sau restricționează exprimarea nevoilor sau dreptul de a greși ale
copilului. Schema cel mai frecvent asociată este cea de Defect/Rușine.Pacienții cu un mod al părintelui punitiv
exacerbat devin propriilor părinți abuzivi şi tind să se autopedepsească, spunând despre sine, de exemplu, că sunt răi,
murdari, scârboși etc.
 Părintele Exigent pune presiune asupra copilului cu scopul de a-l determina să atingă standarde şi aşteptări nerealiste.
Pacientul aflat în acest mod simte că trebuie să fie perfect, orice greșeală reprezentând un eșec, orice ieșire spontană
trimiţându-l în afara normalităţii.

Schemele cel mai frecvent asociate acestui mod sunt: Standarde Nerealiste/Hipercriticism și Autosacrificiu. Acest mod
este foarte des întâlnit la pacienții cu tulburări de personalitate narcisică şi obsesiv-compulsivă. Aceștia intră în
modul Părintelui Exigent și-și stabilesc standarde înalte, forțându-se apoi să le atingă. Cu toate astea, acest mod al
Părintelui Exigent nu este neapărat punitiv. Părintele exigent, deşi are aşteptări exagerate, nu pedepsește copilul
pentru neatingerea standardelor. În cele mai multe cazuri, copilul conștientizează dezamăgirea părintelui și se simte
rușinat. Mulți pacienți prezintă un mod combinat între părintele punitiv și părintele exigent, mod caracterizat atât de
tendinţa la standarde înalte cât şi de auto-pedepsire pentru nereuşita de a le atinge.

Modul Adultului Sănătos

Acest mod reprezintă partea sănătoasă, adultă, având o funcție executivă în relaţie cu celelalte moduri. Adultul
Sănătos ajută copilul să-și satisfacă nevoile emoționale centrale. Obiectivul primordial al lucrului pe moduri este acela
de a construi şi întări modul Adultului Sănătos, astfel încât acesta să poată gestiona celelalte moduri.

Majoritatea pacienților adulți posedă o oarecare versiune a acestui mod însă eficiența sa este extrem de scăzută.
Pacienții mai sănătoși, mai funcționali, posedă un mod al Adultului Sănătos mai puternic. Pacienților care suferă de
tulburare de personalitate borderline le lipseşte complet acest mod sau, dacă este prezent, este foarte slab dezvoltat.

Asemenea unui bun părinte, modul Adult Sănătos servește trei funcții de bază:

1. Oferă nurturanță, suport și protecție Copilului Vulnerabil.

2. Stabilește limite pentu Copilului Furios şi Copilului Impulsiv/Indisciplinat.
3. Contracarează sau moderează modurile părintelui disfuncțional și modurile dezadaptative de coping.

Pe parcursul terapiei, pacienții internalizează comportamentele terapeutului ca parte a propriului lor Adult Sănătos.
Conceptul de reparenting limitat se referă la asumarea graduală de către pacient a rolului de adult sănătos, devenind
treptat capabil să se apere, sa lupte împotriva părintelui punitiv, exigent.

ETAPE ÎN TERAPIA SCHEMELOR

1. FAZA DE EVALUARE
1. Se stabilesc problemele curente şi obiectivele
2. Se aplică chestionarele de scheme şi strategii de coping
3. Se discută scorurile mari şi se determină originile schemelor
4. Se construieşte un model ce leagă originile schemelor, schemele şi strategiile de coping de problemele curente
5. Prin tehnica imageriei se urmăreşte activarea schemei, având următoarele scopuri:
6. Identificarea şi declanşarea schemei
7. Înţelegerea originilor schemei (copilărie)
8. Conectarea schemei cu originile sale şi cu problemele curente
9. Aducerea în conştiinţa pacientului a emoţiilor asociate schemei

Evitarea schemei în exercitiile de imagerie

Manifestări:

1. refuză exerciţiul
2. afirmă ca exerciţiul nu va fi de folos (obsv. clinice indică narcisism)
3. pune întrebări sau deschide subiecte fara legătură cu schema pentru a-l distrage pe terapeut
4. refuză să ţină ochii închişi
5. afirmă că nu vede decât un “ecran gol”
6. proiectează imagini prea vagi sau “stickmen”-i

Cauze:

1. centrare pe cum poate fi privit din exterior în timpul exerciţiului

2. teama că nu va fi capabil să facă exerciţiul bine
3. anxietate ridicată care îi sabotează concentrarea

Soluţii:

1. Reluarea explicării avantajelor şi motivaţiei exerciţiului

2. Examinarea argumentelor pro/contra în executarea exerciţiului
3. Reasigurarea pacientului că dificultăţile pot fi depăşite
4. Începerea exercitiului cu imagini mai puţin anxiogene
5. Dialog cu partea evitantă a pacientului (cu modul din care evită)
6. Tehnici de reducere a afectului
7. Medicatie psihotropă
1. FAZA DE SCHIMBARE

Strategii aplicate: cognitive, comportamentale, experienţiale, interpersonale

Obiective: modificarea schemelor, stilurilor de coping şi modurilor

Strategii cognitive

În general, este prima strategie aplicată în procesul de schimbare, excepţie făcând pacienţii cu Borderline (în al căror
caz e nevoie de o focalizare mai pregnantă pe construirea unei relaţii terapeutice mai puternice).

Strategiile cognitive au ca scop întărirea modului Adult Sănătos prin “scoaterea” pacientului din schemă şi
construirea unei perspective raţionale asupra schemei astfel încât s-o poată pune la îndoială prin prisma unei optici
mai puţin subiective şi mai raţionale.

Prin intermediul acestor strategii, pentru prima dată pacientul poate conştientiza caracterul fals, iraţional, exagerat al
schemei, devenind astfel capabil s-o privească drept ipoteză (şi nu ca pe un adevăr absolut).

Tehnici:

1. Testarea validităţii schemei;

Clienţii găsesc dificil travaliul elaborării listei cu dovezi împotriva schemei. Chiar şi atunci când, de cele mai multe ori
cu ajutorul terapeutului, reuşesc să găsească dovezi împotriva ei, au tendinţa de a le reinterpreta astfel încât să se
 potrivească schemei. De exemplu, o schemă de Defect/Ruşine, pusă în faţa argumentului „Soţul şi copiii mă iubesc”, o
transformă în: „Ei mă iubesc doar pentru că reuşesc să-i păcălesc; nu mă cunosc cu adevărat”. Este foarte important ca
terapeutul să le reflecte faptul că invalidarea/respingerea/neglijarea/negarea dovezilor este doar o altă formă de auto-
perpetuare a schemei. De exemplu, „Tatăl meu nu m-a iubit” => „tatăl meu nu m-a iubit pentru că nu meritam dragostea lui,
eu nu pot fi iubită” devine „Tatăl meu nu era capabil să iubească niciun copil, nu l-a iubit nici pe fratele meu”.

2. Reatribuirea dovezilor în favoarea schemei (reatribuirea cauzalităţii evenimentelor ce par să sprijine schema);
3. Evaluarea avantajelor şi dezavantajelor stilurilor de coping (avantajele sunt minore şi pe termen scurt, dezavantajele sunt
majore şi pe termen lung);
4. 4. Dialoguri între clientul-schemă şi clientul-sănătos (scaunul-gol – prima dată, terapeutul joacă rolul Adultului Sănătos iar
clientul, rolul schemei. Jocurile de rol se vor desfăşura pe perioade de câteva luni, până când pacientul învaţă să joace
independent. Chiar şi atunci, însă, pacientul va afirma că, oricât de raţional i s-ar părea Adultul Sănătos, nu „simte” că
răspunsurile şi perspectiva acestuia ar fi adevărate. În acest moment, terapeutul îi va explica faptul că toţi pacienţii „simt” asta în
acest punct al terapiei deoarece scopul este conştientizarea raţională, ulterior terapia centrându-se pe internalizarea emoţională a
răspunsurilor şi perspectivei raţionale a Adultului Sănătos.);
5. Elaborarea FlashCard-urilor pentru schemă (anexa I)

Se elaborează cartonaşe personalizate pe situaţie şi schemă, terapeutul ghidându-l, direcţionându-l pe client. Nu

trebuie neapărat să urmeze calapodul FlashCard, dimpotrivă, contează mai mult cursivitatea, fluenţa ideilor şi
subiectivismul. O precizare importantă se referă la importanţa folosirii cuvintelor clientului, pe cât posibil.

6. Completarea jurnalului pentru scheme (anexa II)

Se introduce după ce clientul şi-a dovedit eficienţa în utilizarea FlashCard-ului.

*Strategiile cognitive pregătesc pacientul pentru următoarele sub-faze ale schimbării, ce presupun strategii
experienţiale, comportamentale şi interpersonale.

Strategii experienţiale

Scopuri:

1) Declanşarea emoţiilor asociate schemei şi

2) Reparenting-ul clientului astfel încât nevoile sale centrale frustrate în copilărie să fie parţial satisfăcute.

Evaluarea prin imagerie este indicat să dureze o oră (o şedinţă) astfel:

5 minute: explicaţia raţiunii tehnicii, motivelor, scopurilor, avantajelor;

Trecerea de la o înţelegere raţională, „la rece” a schemei, la o înţelegere de tip emoţional, „la cald” facilitează
conştientizarea trăirilor afective din copilărie asociate schemei, servind cunoaşterii acesteia în profunzime.

1. Identificarea schemelor centrale (un fel de triaj al schemelor pe criterii afective)

2. Experimentarea schemelor la nivel afectiv
3. „Legarea” emoţională a originilor din copilărie/adolescenţă ale schemelor cu problemele curente.

25 minute: exerciţiul propriu-zis de imagerie;

Având ca schemă de lucru:

IMAGINE RELAXANTA -> IMAGINE CU AFECT DIN COPILARIE -> IMAGINE CU AFECT DIN PREZENT
„Acum închide ochii şi lasă o imagine (oricare) să plutească în mintea ta. N-o forţa în nici un fel; las-o doar să vină în mintea ta
şi spune-mi ce vezi.”

Se insistă ca clientul să descrie imaginea la timpul prezent şi la persoana întâi, ca şi cum scenele s-ar petrece acum şi
aici. Clientului i se mai cere să folosească doar imagini (nu idei şi gânduri).

“Ce vezi? Ce auzi? Te poţi vedea pe tine în imagine? Ce exprimă faţa ta?”

Odată ce imaginea este clară, terapeutul va explora gândurile şi emoţiile fiecărui personaj din imagine.

“La ce te gândeşti? Ce simţi? În care parte a corpului simţi aceste emoţii? Ce-ţi vine să faci acum?Mai este şi altcineva în
imagine? La ce se gândeşte / ce simte? Ce-i vine să facă?

Terapeutul va încuraja clientul să ceară personajelor să-şi spună unul altuia ce emoţii trăiesc, ce simte fiecare pentru
celălalt, ce-şi doreşte să obţină fiecare de la ceilalţi.

La finalul exerciţiului, terapeutul va cere clientului să deschidă ochii apoi îl va intreba:

“Cum a fost? Ce semnifică aceste imagini pentru tine? Care au fost temele? Ce scheme sunt asociate acestor teme?”

De regulă, pentru clienţii fragili sau traumatizaţi, exerciţiul începe cu imaginea unui loc securizant. Astfel, clientul are
şansa de a se familiariza cu practica exerciţiului. La sfârşitul exerciţiului, revenirea la imaginea iniţială oferă clientului
un refugiu emoţional împotriva afectelor negative reziduale.

Exemplu:

T: Te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că te afli într-un loc plăcut. Lasă pur şi simplu imaginea să-ţi apară uşor în minte,
fără s-o forţezi. Spune-mi ce vezi.

P: Văd o fotografie (pauză lungă).

T: Ce vezi în ea?

P: Sunt eu cu fratele meu, ne uităm pe fereastra casei noastre din copac. Unchiul meu ne-a construit-o.

T: Spune-mi ce vezi când priveşti fotografia.

P: Îl văd pe fratele meu şi pe mine… (clientul deschide ochii) Chiar este o poză, îmi aduc aminte de ea (clientul închide
ochii). Suntem acolo amândoi, zâmbim.

T: Ok, cu ochii închişi în continuare, spune-mi… te poţi vedea pe tine acolo?

P: Da

T: Câţi ani ai?

P: Cam 7.

T: Ce sezon este?

P: E toamnă. Frunzele se schimbă… cad pe jos şi sunt suflate de vânt de colo-colo.

T: Bine… Acum vreau să devii micul băiat din poză. Vreau să priveşti în jur prin ochii copilului… Spune-mi ce vezi.
 P: Ok. Sunt alături de fratele meu şi ne uităm pe fereastra casuţei noastre din copac.

T: Ce altceva mai vezi?

P: Îl văd pe bunicul, este undeva la marginea căsuţei şi se pregăteşte să ne facă o poză. Mai văd strada, copacii, cartierul…
Toate casele sunt la fel şi sunt foarte aproape una de alta, fiecare cu peluza ei.

T: Ce sunete auzi?

P: (pauză) Aud traficul maşinilor şi vocile oamenilor. Şi ciripitul păsărilor.

T: Acum vreau să-ţi întorci privirea către interiorul căsuţei. Ce vezi?

P: Văd cămăruţa asta din lemn. Este făcută din plăci de rumeguş presat şi sunt spaţii intre ele prin care pot să văd afară. E în
mijlocul unui copac mare ale cărui crengi ajung până jos la pământ. Înăuntru e cam întuneric. Afară e lumină dar nimeni nu
poate vedea înăuntru. Şi dacă facem linişte, nimeni nu-şi poate da seama că suntem aici.

T: şi ce auzi acolo?

P: E foarte, foarte linişte. Aud doar freamătul frunzelor din când în când, şi vântul…

T: Simţi şi un miros acolo înăuntru?

P:Da, miroase a pin şi a pământ.

T: şi cum te simţi acolo?

P: Bine, mă simt bine. Simt că este un loc secret şi special. E pace şi linişte aici.

T: Cum se simte corpul tău?

P: Relaxat.Corpul meu se simte relaxat.

20 minute: procesarea a ceea ce s-a întâmplat în timpul exerciţiului,

Şedinţele ulterioare de evaluare prin intermediul imageriei pot dura numai jumătate din şedinţă.

Strategii experienţiale în faza de schimbare:

1. Motivaţia includerii strategiilor experienţiale în tratament

2. Dialogul în cadrul imageriei

Exprimarea directă (în imagerie) a furiei către persoanele semnificative pentru schemă este un pas esenţial în
vindecare: distanţează mai profund clientul de schemă şi îl sustine energetic în lupta împotriva schemei!

Clientul este educat în sensul drepturilor fundamentale, astfel încât să dezvolte un sentiment al îndreptăţirii în ceea ce
priveşte nevoile sale emoţionale fundamentale. Deoarece acest lucru generează frustrare, îi va fi mai uşor să-şi
exprime furia.

În dialog, desigur, clientul este încurajat să ceară persoanelor semnificative, atât părinţilor cât şi persoanelor din
prezent care întăresc schema, să se schimbe astfel încât să-i satisfacă nevoile emoţionale de bază.

Se lucrează cu 3 moduri: copilul vulnerabil/adultul disfunctional/copilul furios

 Secvenţă:

 clientul în rol de copil, dialog cu parintele

 clientul în rol de părinte
 terapeutul în rol de părinte şi clientul în rol de copil furios, terapeutul incercând să-l provoace cât mai puternic pentru a se înfuria
 clientul în rolul lui prezent în relaţie cu cel/cea care îi întareşte schema
 clientul în rolul celui/celei care-i intăreşte schema

6) clientul din nou în propriul său rol de furios

*ventingul furiei îl distanţează pe client de sentimentul de neajutorare din copilărie

3. Imageria de reparenting

Reparenting-ul este folositor în special pentru pacienţii cu scheme în domeniul Deconectare/Respingere

Se lucrează cu Copilul Vulnerabil, Parintele Disfunctional, Adultul Sănătos

Paşi:

–Terapeutul cere permisiunea de a intra în imagine şi de a-i vorbi direct Copilului Vulnerabil;

Terapeutul va vorbi indirect copilului vulnerabil, transmiţându-i acestuia mesajele prin intermediul clientului pe post
de mesager/releu. Scopul este persuarea Protectorului Detasat în acceptarea dialogului direct. Pacienţii cu scheme în
domeniul Deconectare/Respingere prezintă o scindare între schemă şi afect, iar afectul este mult prea puternic pentru
ca ei sa fie dispuşi să-l retrăiască. De aceea, modul lor este tocmai Protectorul Detasat

–Terapeutul face reparenting-ul Copilului Vulnerabil;

Acum, terapeutul satisface – pe post de părinte – nevoile emoţionale ale copilului vulnerabil, întrebându-l ce vrea de
la el şi conformându-se.

Adultul Sănătos al clientului, mai tarziu, modelat după terapeut, face reparentingul Copilului Vulnerabil.

Abia după ce partea sănătoasă din client este destul de puternica, se trece la această etapă. Clientul este solicitat să
încerce să-l facă pe Copilul Vulnerabil sa se simtă mai bine.

Accesarea Copilului Vulnerabil în şedinţele următoare este utilă mai ales în cazurile când clientul se prezintă în
Protectorul Detasat (nu ştie ce simte sau nu ştie din ce cauză simte ceea ce simte). Terapeutul îi cere atunci să şi-l
imagineze pe Copilul Vulnerabil, să-l vizualizeze şi să observe cum se simte şi de ce.

4. Imageria pe amintiri traumatice

Se lucrează cu modurile Copilul Vulnerabil, Părintele Abuziv sau Copilul Abandonat/Adultul Sănătos

5. Scrisori către persoanele semnificative pentru schemă

Are ca scop recapitularea a ceea ce a învăţat în etapele precedente (cognitivă şi experienţială). Şi această tehnică
urmăreşte “întărirea” Adultului Sănătos în lupta împotriva schemei.

Conţinut:

– Ce a facut (sau n-a făcut) părintele, având urmări negative pentru copilăria/adolescenţa clientului;

– Ce simte clientul în legătură cu acestea;

 – Ce-şi doreşte clientul de la părinţi în prezent.

6. Imageria pentru ruperea patern-urilor

Se trece la o imagine care portretizează o situaţie-declanşator, cu scopul “ruperii” patern-urilor specifice celor 3 stiluri
de coping:

T: Ţinând în continuare ochii închişi, creează o imagine cu tine la dans, unde poţi cunoaşte femei singure şi disponibile. Tocmai
intri în sală. Te poţi vizualiza în situaţie?

P: Da, sunt la dans şi mă simt foarte inconfortabil. De fapt,îmi vine să “zbor” de acolo. Dar mă forţez să stau pentr că ştiu că
este important.

T: Vreau acum să fii partea din tine care vrea să “zboare” şi să-mi vorbeşti. De ce vrei să pleci acum?

P: Simt că n-am destulă încredere că pot iniţia o conversaţie şi… ştii… că n-am nici o şansă ca cineva de acolo să mă placă într-
atât încât să vrea o întâlnire cu mine apoi.

T: De ce n-o să te placă?

P: A… pentru că sunt…ştii tu… nu-s o persoană care să poată fi iubită. În plus, cred că nici măcar n-aş putea fi capabil de
iubire (pauză).

Clientul a trecut la modul evitant. Dacă această situaţie ar fi fost reală, ar fi rămas probabil blocat în acest mod pentru
tot restul serii sau ar fi plecat. Terapeutul îl împinge pe client să-şi imagineze că-şi înfruntă cu succes impulsul de
evitare şi că reuşeşte să se conecteze cu o femeie.

T: Încearcă să te apropii totuşi de ele, chiar dacă-ţi vine să fugi la gândul că e o pierdere de timp şi că vei fi respins
oricum.Încearcă să-ţi imaginezi pe tine îndreptându-te către ele, abordându-le… Spune-mi ce se întâmplă.

P: (pauză lungă) Mă apropii de o masă şi cer permisiuneaunei femei de a lua loc lângă ea şi de a vorbi iar ea spune “OK”. Şi
vorbim.. vorbim despre dans, despre muzică…

T: Cum decurge… conversaţia?

P: Până acum, ok.

T: Ai început să te simţi confortabil cu ea sau încă te mai simţi agitat?

P: Mă simt agitat, speriat. Simt că nu pot fi eu, că trebuie să fac cumva să fiu mai mult decât ceea ce sunt… că trebuie să forţez
conversaţia, că n-ar trebui să existe momente de tăcere.

T: Îi poţi spune şi ei asta… cu voce tare?Chiar dacă, desigur, n-ai face-o în realitate?

P: (către femeia din imagine) Mă simt un pic inconfortabil aici, găsesc această situaţie destul de înfricoşătoare… N-am mai
fost demult la dans şi nu prea ştiu ce să fac, ce să zic. Dar îmi place aici, totuşi… îmi place aici lângă tine, să vorbesc cu tine.

T: Spune-i ce simţi, că nu poţi fi tu însuţi.

P:Mă simt un pic inconfortabil că simt că nu pot fi eu însumi… că dacă aş fi, nu m-ai mai plăcea.

T: şi ea ce-ţi spune?

P: (pauză) Îmi spune că şi ea se simte la fel.

T: şi cum te simţi când îţi spune asta?

P: Mă face să mă simt un pic mai relaxat.

T: Spune-i despre lucrurile de care-ţi e ruşine, de care te temi că-şi va da seama, pe care nu i le poţi arăta.

P: (către femeie) Nu mă simt confortabil spunându-ţi asta însă, chiar dacă vreau să fiu suportiv emoţional şi iubitor cu o femeie,
nu sunt sigur că aş putea… şi mă tem că ai putea simţi asta.

T: Spune-i despre furia ta împotriva femeilor.

P: …şi din cauza unor lucruri care mi s-au întâmplat în copilărie, sunt destul de furios pe femei.

T: Cum reacţionează?

P: (pauză) Îmi spune că şi ea este furioasă pe bărbaţi din cauza unor lucruri care i s-au întâmplat în trecut.

T: Cum te simţi când îţi spune asta?

P: Un pic mai relaxat. Mai uşurat pentru că e sinceră cu mine.

Terapeutul nu-i cere clientului să exerseze ce i-ar spune unei femei într-o situaţie reală. Îi cere să lupte cu schema şi
cu stilul de coping de tip evitant. În loc să se “închidă” emoţional şi să se retragă în sine, aşa cum ar face în mod
normal – perpetuând astfel schemele sale de Neîncredere/Abuz şi Defect/Ruşine, cu ajutorul terapeutului, clientul
reuşeşte să abordeze o femeie şi să-i vorbească mai natural, să fie mai autentic în faţa ei exprimându-şi
vulnerabilitatea. Asumpţia unei atitudini mai deschise faţă de femei se opune schemelor sale şi duce la un
deznodământ mai bun. Exerciţiul îl ajută pe client să-şi întărească acea parte din el care este capabilă de
comportamente constructive/adaptative în situaţii de interacţiune socială cu femei. Imageria, de asemenea, îl ajută
pe client să realizeze că fricile sale legate de femei nu sunt realiste ci, dimpotrivă, generate de scheme. Aceste lucruri îi
reduc într-o anumită măsură ruşinea şi, implicit, forţa evitării.

Terapeutul, dându-i voce schemei sale de Defect/Ruşine, trece astfel la schema de Neîncredere/Abuz:

T: Te întebi oare, dacă poţi avea încredere în ea? Încerci să-ţi dai seama daca poţi avea încredere în ea?

P: pai, pe măsură ce devenim mai reali unul cu celălalt, se pare că sentimentul ăsta se diminuează. Totuşi, e aclo…

T: Acum fii partea din tine care e suspicioasă pe ea. Vreau să aud ce spune acea parte.

P: (pauză) Mă tem că doar te vei folosi de mine şi atât. Mă gândesc că mă vei folosi numai ca să-ţi umpli timpul până când vei
găsi pe altul mai bun.

T: Ea ce spune?

P: Spune “Nu fi prostuţ, îmi placi”.

T: Când spune asta, te simţi mai asigurat? Sau eşti tot suspicios?

P: Da, mai asigurat.

Terapeutul, apoi, discută exerciţiul cu clientul.

T: Ce-ar fi să deschizi ochii acum? Cum te-ai simţit?

P: Am simţit că a mă imagina în situaţii sociale, e un exerciţiu bun.

T: Ce ai trăit pe parcurs.. sunt aceleaşi sentimente şi emoţii care crezi că ar apărea şi în realitate? Aceleaşi care te-ar împiedica
să te apropii de femei?

P: Cred că da. Dar şi ideea de a fi mai deschis, mai sincer, mai vulnerabil…

T: şi e atâta furie şi frică în tine, încât tinzi să nu te comporţi la fel în realitate pentru că te gândeşti că vei fi ori respins ori
folosit…Aşa că preferi să te ascunzi, să te protejezi…

P: Da.

În cazul în care evitarea este atât de puternica încât împiedică exerciţiul, una din opţiunile terapeutului este dialogul
cu Protectorul Detaşat. Tehnica presupune ca terapeutul să se adreseze direct părţii din client care evită şi are ca scop
în primul rând aflarea motivelor pentru evitare.

Strategii comportamentale de spargere a patern-urilor

Ţinta: cele trei stiluri de coping

Iniţiere: numai după ce au fost abordate aspectele cognitive şi emoţionale. Atnci când clientul devine capabil să
recunoască schemele atunci când acestea sunt declanşate, atunci când e capabil să înţeleagă originile schemelor din
copilărie şi când este capabil să combată în dialoguri schema folosindu-se de “partea sănătoasă” (Adultul Sănătos),
atât cognitiv cât şi emoţional, putem concluziona că este pregătit pentru etapa spargerii patern-urilor
comportamentale.

Durată: cea mai lungă.

Spargerea patern-urilor implică decizii majore în viaţa clientului deoarece tocmai prin aceste decizii (conjugate cu
stilul de viaţă de zi cu zi) se perpetuează schemele. Primul pas este elaborarea unei liste de comportamente concrete
ce pot deveni ţinte ale schimbării. Se rafinează conceptualizarea cazului, punându-se accent pe stilurile de coping.
Este important ca terapeutul să acopere fiecare sector major al vieţii (relaţii intime, muncă, activităţi sociale),
deoarece clientul poate avea diferite scheme şi stiluri de coping asociate fiecăruia. Se insistă pe detalierea cât mai
obiectivă a situaţiei declanşatoare şi a comportamentului specific, chiar dacă clientul evită.

Caz:

Într-o şedinţă, Ana spune că a avut o ceartă cu soţul. Ana are o schemă de Abandon/Instabilitate, dezvoltată într-un
mediu extrem de conflictual din copilăria sa. Părinţii ei se certau aproape în fiecare seară, deseori ajungând până la
ameninţări cu divorţul. Ana îşi aminteşte cum îi privea urlând unul la altul, simţindu-se incapabilă să-i oprească. Îşi
mai aminteşte că obişnuia să se ascundă în dulap, acoperindu-şi urechile cu mâinile ca să nu-i mai audă. În prezent,
este căsătorită cu Mihai, medic rezident. El lucrează până târziu în noapte şi ajunge acasă extenuat. Aproape seară de
seară, întoarcerea lui acasă declanşează certuri:

C: Aseară iar ne-am certat.

T: Ce anume a declanşat cearta?

C: A, aceleaşi lucruri. El a venit târziu… nu ştiu..

T: Cum a început cearta?

C: La fel cum începe întotdeauna. N u contează… tot ce facem e să ne certăm. Ar trebui, poate, să divorţăm.

T: Ana, văd cât de disperată te simţi însă este important, totuşi, să înţelegem ce s-a întâmplat. Gândeşte-te la începutul certei.
Spune-mi cum a început

C: Am avut o zi foarte grea. N-am putut sub nici o formă să-mi termin treaba. Copilul a plâns toată ziua… Mihai a venit acasă
târziu şi i-am dat-o!

T: Cum anume i-ai dat-o?

C: I-am spus că-mi e imposibil să câştig mai mulţi bani pentru noi, cât timp trebuie să am grijă toată ziua de un copil care
plânge non-stop. Cum aş putea munci?Când copilul se trezeşte, trebuie să am grijă ed el iar când adoarme, sunt atât de obosită
încât trebuie să dorm şi eu un pic. Mihai e plecat toată ziua, e departe de toate astea… eu sunt bocată aici.

T: Ce a spus Mihai?

C: Că nu-i vina lui că plânge copilul şi că şi el munceşte din greu.

T: Ce s-a întâmplat mai departe?

C: I-am spus: “Ne laşi singuri zi şi noapte. Eşti un soţ şi un tată putred!”

T: Cum te simţeai în acel moment?

C: Furioasă. Foarte furioasă şi speriată. Eram speriată la gândul că nu-i pasă deloc de mine şi de copil, că ne-ar putea părăsi
de tot.

T: Dar Mihai? Cum crezi că se simţea?

C: În acel moment credeam că nu-i pasă nici cât negru sub unghie… a ieşit din cameră. Mai târziu mi-a zis că s-a simţit devastat
când i-am zis “putred”.

Întârzierea lui Mihai declanşează Anei schema de Abandon/Instabilitate, devenind panicată şi furioasă. Când
soţul ajunge acasă, în loc ca Ana să-şi exprime vulnerabilitatea şi teama, ea “sare la el”, făcând tot posibilul să-l
rănească. Ana perpetuează schema prin intermediul coping-ului de supracompensare. Ajunge să se simtă şi mai
speriată de gândul că Mihai o va părăsi, reeditând instabilitatea din contextul copilăriei sale, de cre se temea atât de
mult.

Imageria declanşatorilor

În cazul în care clientul întâmpină dificultăţi în încercarea de a-şi aminti detaliile situaţiei declanşatoare, se poate
apela la imagerie. Prin această tehnică se pot accesa gânduri, emoţii şi comportamente inaccesibile anterior.

Întrebarile specifice din timpul exerciţiului pot fi:

La ce te gândeşti acum?
Ce simţi? Ce sentimente experimentezi acum?

Ce-ţi doreşti să poţi face?

Ce faci în continuare?

Caz:

Henry este elev la un colegiu competitiv. Problemele prezentate sunt: tergiversează, amână temele; are performanţe
sub nivelul abilităţilor sale.

Este unicul copil al unor părinţi care valorizează reuşitele mai presus de orice.

În faza de evaluare, Henry a identificat principalele scheme ce stau la baza problemelor sale legate de studiu:
Standarde nerealiste/Hipercriticism şi Autocontrol/Autodisciplină Insuficiente. După ce aceste scheme au fost
abordate cognitiv şi experienţial, terapeutul împreună cu Henry au trecut la cea de-a treia etapa: spargerea
comportamentală a patern-urilor.

T: Închide ochii şi vizualizează o imagine cu tine aseară când încercasei să te apuci de temă. (…) Spune-mi ce vezi.

C: Sunt în camera mea. E cam multă dezordine în hârtii… sunt peste tot. În faţă sunt cărţile mele iar în lateral, computerul.

T: Ce se întâmplă când te gândeşti să începi să-ţi faci temele?

C: Pai…e cam târziu. Mi-am spus toată ziua căo să pot lucra mai târziu. Acum am o temă restantă şi nici măcar nu mă pot
mobiliza s-o încep.

T: La ce te gândeşti?

C: Nu vreau să-mi fac tema. Sunt prea obosit ca să mă pot concentra. Nici nu ştiu cum să încep. Numai gândul la temă îmi dă
dureri de stomac. Mai degrabă m-aş juca pe calculator. Asta fac.

T: Ce se întâmplă în continuare?

C: Mă joc pe calculator un pic şi apoi ascult nişte muzică. S-a făcut deja foarte târziu şi ştiu că trebuie să mă apuc de treabă.

T: Cum te simţi?

C: Îngrijorat şi trist. Cu cât mă îngrijorez mai tare, cu atât mi-e mai greu să mă concentrez.

T: Ce-ţi trece prin minte?

C: E prea târziu…

T: Prea târziu să scrii tema?

C: Nu… prea târziu pentru nota 10. Aş fi putut lua 10 dacă mi-aş fi făcut tema. Ce sens mai are? Am dat-o-n bară deja.

T: Ce faci în continuare?

C: Îmi pun alarma la 04:00 dimineaţa, gândindu-mă că o să mă trezesc atunci ca să-mi fac tema. Din păcate, nu reuşesc să mă
trezesc şi mă trezesc a doua zi după ce se orele se încheiaseră.
Henry foloseşte strategii comportamentale de evitare pentru a lupta cu anxietatea crescândă.

După ce se stabilesc comportamentele-problemă, se face o prioritizare în funcţie de care se stabilesc ţintele

schimbării. Se identifică acele comportamente generate de scheme şi se construiesc comportamente alternative după
care se discută avantajele şi dezavantajele fiecăruia. Discutarea avantajelor şi dezavantajelor are rol motivator pentru
schimbare.

*Terapeutul NU VA LUCRA CU INTREGUL PATERN COMPORTAMENTAL DEZADAPTATIV SIMULTAN, ci cu câte

un comportament pe rând. Contrar paradigmei cognitiv-comportamentale, în terapia centrată pe scheme se începe
direct cu cel mai problematic comportament. După ce s-a selectat, se va urmări conectarea acestuia cu originile din
copilărie ale schemei.

După ce s-a stabilit care va fi primul comportament-ţintă şi s-a construit motivaţia clientului pentru schimbare, se
trece la

Elaborarea FlashCard-ului pentru scheme care va fi centrat pe acel comportament-ţintă.

“Acum mă simt ca şi cum Richard mă controlează, îmi spune ce să fac şi nu mă ascultă. Îmi vine să urlu la el să mă lase în pace;
Îmi vine să arunc cu obiecte; Îmi vine să fug în dormitor şi să trântesc uşa.Îmi vine să-l lovesc.

Cu toate astea, ştiu că exagerez din cauza schemei mele de Subjugare, pe care mi-am construit-o în copilărie, în relaţie cu tatăl
meu dominant.Chiar dacă cred că Richard îmi ignoră sentimentele intenţionat, în realitate este doar el însuşi, nu vrea să mă
rănească.

Cu toate că-mi vine să urlu la el şi să-l lovesc, o să ma duc la el şi o să-i spun calm cum mă simt şi ce vreau să fac. O să spun ce-
mi doresc într-un mod matur pe care nu-l voi regreta mai târziu.”

Comportamentele sănătoase vor fi exersate în cadrul imageriei şi jocurilor de rol.

Caz:

T: Închide ochii şi vizualizează o imagine cu Richard venind acasă. A venit târziu, copilul plânge şi tu eşti la capătul puterilor. O
poţi vedea?

C: Da.

T: Ce se întâmplă?

C: Îl aştept, mâ învârt prin casă, mă uit la ceas.

T: Ce simţi?

C: Ba sunt terifiată de gândul că nu se va mai întoarce niciodată acasă, ba-mi vine să-l omor pentru ce-mi face.

T: Ce se întâmplă când intră pe uşă?

C: Are o privire… suspicioasă… ca şi cum încearcă să-şi dea seama ce dispoziţie am.

T: Ce-ţi vine să faci?

C: Nu ştiu dacă-mi vine să ţip la el şi să-l bat cu pumnii în piept sau să alerg către el şi să-l îmbrăţişez.
T: Cum împaci părţile astea două din tine?

C: Vorbesc părţii furioase. Îi spun: “Ascultă, îl iubeşti şi nu vrei să-l răneşti. Eşti supărată doar pentru că te-ai gândit că nu se
mai întoarce acasă deloc. Dar uite-l acasă, aşa că te poţi bucura.”

T: şi ce răspunde partea furioasă?

C: “OK.” Spune că e OK.

Vorbind cu partea ei furioasă, clienta face de fapt, intervenţie pe mod, conducând un dialog între modurile Copilul
Furios şi Adultul Sănătos.

În role-play, terapeutul mai întâi modelează comportamentul sănătos, jucând rolul de Adult Sănătos, în timp ce
clientul va juca rolul modului disfuncţional. Apoi, rolurile se inversează.

Următorul pas este tema pentru acasă. Sarcina comportamentală trebuie să fie specifică, situaţională şi se vor folosi
FlashCard-uri:

“Săptămâna aceasta o să-l întreb pe şefu’ dacă-mi pot lua un concediu la sfârşitul lui Mai. Chiar înainte de a-l întreba, o să-mi
citesc FlashCard-ul şi apoi o să vizualizez situaţia exact aşa cum am conceput-o. După aceea, voi nota tot ce s-a petrecut, cum
m-am simţit, la ce m-am gândit, ce am făcut, ce a făcut şeful meu.”

*Clientul mereu va păstra o copie a temei sale! În plus, este vital pentru terapie ca terapeutul să abordeze în fiecare
şedinţă tema de data trecută pentru că altfel, cientul va înţelege că tema nu este foarte importantă şi că terapeutul nu-
i valorizează eforturile.

Caz:

Alec, 35 ani, avocat. Recent, a divorţat de Kay, după 7 ani de căsătorie. Cu toate că a fost nefericit în căsătorie şi se
lupta cu o atracţie sexuală dintre el şi o colegă de servici, Alec a fost complet surprins când soţia sa i-a spus că vrea să
divorţeze. Nu i-a spus decât că e nefericită alături de el, refuzând cererea lui de a încerca terapia de cuplu şi părăsind
locuinţa în aceeaşi zi. N-au avut copii. După un an de la despărţire, s-a pronunţat divorţul iar Kay a dispărut complet
din viaţa lui. Câteva luni mai târziu, Alec a venit la cabinet pentru terapie.

Problema prezentată de Alec a fost dificultatea iniţierii relaţiilor cu femeile, în special a celor care ar putea evolua
către căsătorie şi familie. Îi era dificil să intre în scena unei întâlniri. În plus, nu înţelegea de ce Kay a pus capăt
căsătoriei lor şi nici de ce femeia de care s-a simţit atras la servici l-a refuzat când i-a propus o întâlnire. Era obsedat
de această femeie, petrecând mare parte din timpul de lucru gândindu-se la ea şi încercând s-o vadă, astfel încât
performanţa la muncă îi era afectată.

Alec are doi fraţi mai în vârstă. Mama a murit când el avea 8 ani, fiind crescut de tatăl îndurerat. Fraţii săi au crescut
şi au plecat la facultate, lăsându-l pe el să aibă grijă de tată (de atunci s-a simţit înstrăinat de cei doi fraţi). În afara
casei, Alec se simţea ca un “inadaptat social”. Excela la şcoală însă nu reuşea să-şi facă prieteni. Viaţa lui îi părea atât
de diferită de cea a celorlalţi care, aparent, n-aveau nici o grijă, aveau parte de un climat familial pozitiv. Despre tatăl
său, depresiv cronic, Alec spune: “Doarme aproape tot timpul sau se uită la televizor. Atunci când nu este în pat, e pe
canapea. Nu iese deloc afară şi nu se vede cu nimeni. Si… în afară de dă-mi şi mie sarea,abia dacă-mi vorbeşte”.

În faza de EVALUARE, s-a identificat schemele de:

Abandon/Instabilitate (din moartea mamei şi plecarea de accasă a celor doi fraţi);

Deprivare Emoţională (din tatăl distant, apatic şi fraţii dezinteresaţi);

Izolare Socială/Alienare (din climatul bizar de acasă care-l făcea să se simtă diferit de colegi);

Auto-Sacrificiu (din faptul că avea grijă de tatăl său).

Stilul primar de coping este evitarea: A devenit workaholic. S-a cufundat în muncă şi mai târziu în cariera sa de
avocat. Este un om de succes. A cunoscut-o pe Kay la Facultatea de Drept, căsătorindu-se după câţiva ani. Cu toate că
nu era îndrăgostit de ea, Kay era consecventă şi sensibilă iar lui îi era frică să înfrunte lumea de unul singur. Ca şi tatăl
său, Kay era depresivă cronică. Cu toate că el îşi dorea copii, ea a refuzat.Viaţa lor de cuplu era stabilă dar monotonă
şi fără pasiune. (Căsătoria lui Alec cu Kay reprezintă un coping de predare în faţa schemei de Deprivare Emoţională, el
replicând ternitatea afectivă din viaţa de familie din copilăria sa.)

Acum ceva timp, Alec a început să se simtă atras sexual de Joan, o colegă de serviciu. Ea a flirtat cu el cât timp a fost
căsătorit dar refuză să accepte o întâlnire cu el de când a divorţat. Cu toate că Joan acepta cadouri şi favoruri din
partea lui, nu era interesată din punct de vedere romantic de el. “Când sunt cu ea, mă face să mă simt ca şi cum aş fi
centrul universului. E foarte intensă şi atentă dar când ma sunt şi alţii împrejur, e distantă.” Alec este atras de inconsecvenţa
ei. Terapeutul inferează că atracţia lui faţă de Joan este din schemă, foarte probabil fiind vorba de Auto-
Sacrificiu deoarece Alec îi oferă mult şi primeşte puţin.

Pentru început, terapeutul îl ajută pe Alec să facă legătura dintre patern-ul comportamental şi originile din copilărie
ale acestuia. IMAGERIE:

T: Închide ochii şi vizualizează următoarea scenă: eşti la servici şi-ţi e dor de Joan. Ce vezi?

P: Mă văd pe mine stând la birou. Încerc să muncesc dar mă tot gândesc la ea, nu mă pot opri. Am găsit un articol pe
care aş vrea să i-l dau… ştiu că ar fi interesată de el, e despre…

T: (întrerupe) Partea diin tine care vrea s-o vadă… ce spune partea aia?

P: Că nu suport să mă simt aşa.

T: Îţi poţi imagina o scenă din copilărie când te-ai simţit la fel?

P: Da. Mă văd pe mine singur în pat, plângând după mama. E după ce-a murit. Indiferent cât de mult o vroiam înapoi, nu
se întâmpla.

Atunci când lui Alec îi era dor de Joan la servici, i se activa schema de Abandon/Instabilitate, evocând sentimente legate
de moartea mamei. Pentru a scăpa de aceste sentimente, Alec pleca în căutarea colegei.

În continuare, s-a lucrat pe FlashCard cu prescripţie comportamentală opusă paternului din schemă (dacă Adultul
Sănătos îşi poate satisface parţial nevoile afective bazale, atunci Copilul Vulnerabil nu va trebui să plece în căutarea
colegei pentru a-şi satisface aceste nevoi).

După FlashCard, a urmat dialogul (Scaunul Gol) dintre Schemă (care-l focalizează pe Joan) şi Adultul sănătos
(focalizat pe uitarea colegei, pe sarcini de lucru şi pe cunoaşterea altor femei).

P (Schema): Du-te şi caut-o. Când eşti cu ea, e aşa de bine… cum nu te-ai mai simţit de mult timp. Merită să sacrifici ceva timp
de lucru pentru asta – ba chiar ar putea merita sa sacrifici totul – pentru a fi cu ea, chiar şi pentru o singură dată.

P (Adultul Sănătos): Te înşeli! Nu mă voi simţi bine ci dimpotrivă. Mai rău ca niciodată. În afară de şi mai multă
singurătate, nu mă aşteaptă nimic.

P (Schema): Ai vreo idee despre cum va fi viaţa ta fără ea? Îţi spun eu: plictisitoare. Eşti mai mult mort decât viu…

P (Adultul Sănătos): Te înşeli! Nu trebuie să fie neapărat aşa. Aş putea întâlni pe altcineva, cineva cu sentimente
reciproce.

DIALOGUL continuă până când Alec simte că Adultul Sănătos a câştigat dezbaterea cu Schema.
Prima temă pe ruperea patern-ului comportamental a lui Alec a fost să înlocuiască activităţile centrate pe Joan cu
cititul FlashCard-ului şi construirea de dialoguri în scris. Deşi a reuşit să blocheze multe din comportamentele
centrate pe Joan, până la sfârşitul zilei, Alec găsea un pretext pentru a o vedea. Pentru a bloca complet acest tip de
comportament, s-a recurs la analiza avantajelor şi dezavantajelor căutării. Principalul avantaj identificat a fost faptul
că există şansa ca Joan să-i răspundă intr-un final insistenţelor, Alec putând obţine astfel ce-şi doreşte. Principalul
dezavantaj, însă, este faptul că patern-ul comportamental îl ţine pe loc, îi creează suferinţă şi-i menţine sentimentul
abandonului.

BLOCAJELE ÎN SCHIMBAREA COMPORTAMENTALĂ

Dacă natura blocajului nu poate fi determinată pe cale directă (prin întrebări), atunci cea mai buna metodă de
investigare este imageria: pacientul va fi imersat în scena problematica, având ca scop initierea noului comportament
iar obstacolele vor fi analizate în termenii a ceea ce simte/gândeşte/vine să facă. Un alt mod de a determina blocajul
este de a analiza consecintele comportamentului dezirabil după ce acesta a fost iniţiat şi finalizat imaginistic: se vor
urmări sentimentele de vinovăţie/insecuritate/teamă etc.

Se poate folosi şi dialogul între Adultul Sănătos şi Blocaj, atât în “scaunul gol” cât şi în imagerie.

Terapeutul va “impinge” constant dar empatic pacientul catre initierea comportamentului dezirabil. Uneori,
atitudinea empatică poate fi subminată…Se poate apela şi la contingenţe, în cazul în care rezistenţele la schimbare nu
sunt depăşite prin mijloacele de mai sus. Există, totuşi, situaţii în care blocajele nu dispar, indiferent de eforturi. În
aceste situaţii, terapeutul poate sugera o pauză în terapie, introducând, de exemplu, ideea de dead-line: se decide cât
timp va fi alocat pentru schimbarea comportamentală şi în cazul în care schimbarea nu apare în acest interval, terapia
va fi sistată temporar. Terapeutul îl înştiinţează pe pacient că terapia va putea fi reluată imediat ce acesta va fi pregătit
pentru schimbare. De retinut că aceasta este o măsură extremă care va fi evitată pe cât posibil… Uneori, pacientii au
nevoie de schimbări ale anumitor circumstanţe de viaţă înainte să încerce schimbarea. Alteori, pur şi simplu nu sunt
încă pregătiţi.

ANEXA I

(Schema FlashCard)

Conştientizarea trăirii afective situaţionale

Acum mă simt__________________pentru că___________________________

(emoţie)

(situaţia declanşatoare)

Identificarea schemei(-lor)

Cu toate astea, ştiu că este probabil rezultatul schemei mele de______________

(numele schemei)

Pe care mi-am însuşit-o pe parcursul

_______________________________________________________________

(origine: copilărie/adolescenţă; interacţiuni specifice)

Testarea realităţii

Cu toate că acum cred că______________________________________________________________,

(interpretări negative automate)

în realitate________________________________________________________

(interpretări raţionale alternative)

Dovezile în favoarea interpretărilor raţionale alternative

includ:___________________________________________________________

(dovezi şi exemple concrete)

Instrucţiuni comportamentale

De aceea, cu toate că-mi vine să

________________________________________________________________
(comportament specific schemei)

Îmi este util să ______________________________________________________________

(comportament sănătos)

ANEXA II Jurnalul schemelor

Declanşator:

Emoţii:

Comportamente situaţionale:

Scheme:

Perspectiva sănătoasă:

Îngrijorări realiste:
Exagerări:

Comportament sănătos: