Domus este locuința individuală tradițională a familiei romane, situată în mediul urban; avea

plan rectangular și numeroase încăperi cu destinație specială pentru folosința membrilor

familiei.
Era confortabilă (avea apă, încălzire centrală) și cu spații largi pentru odihnă și recreere
(peristylum, hortus).
Era decorată cu statui, mozaicuri, fântâni.

În ultimele secole ale Republicii Romane și sub Imperiul Roman, acest termen desemnează
locuința familiilor patricienilor înstăriți, în opoziție cu insula, care denumește un imobil de
locuințe închiriate, destinată plebei.

O mare parte din ceea ce este cunoscut despre Domul Roman provine de la săpăturile de la
Pompeii și Herculaneum. Deși există săpături de case în orașul Roma, nici unul dintre aceștia nu
a păstrat integritatea originală a structurilor. Casele de la Roma sunt în mare parte fundații goale,
biserici convertite sau alte clădiri comunitare. Cel mai faimos domus roman este Domusul lui
Livia și Augustus. Puținele arhitecturi originale supraviețuiesc; doar o singură secțiune pe mai
multe niveluri a vastului complex rămâne. Chiar și în starea sa inițială, însă, Casa Livia și
Augustus nu este o reprezentare bună a unui domus tipic, deoarece locuința aparținea unuia
dintre cei mai puternici, bogați și influenți cetățeni ai Romei. În schimb, casele din Pompei au
fost păstrate intacte exact așa cum au fost când au fost ocupate de poporul roman acum 2000 de
ani.

Camerele domosului pompeiene au fost deseori pictate într-unul din cele patru stiluri: primul
stil imită zidăria de ashlar, al doilea stil reprezentând arhitectura publică, al treilea stil axat pe
creaturi mistic și al patrulea stil combinând arhitectura și creaturile mitice ale celui de-al
doilea și stilurile celui de-al treilea.

Partea din spate a casei era centrat pe peristil, la fel ca frontul centrat pe atrium. Peristilul era o
grădină mică, adesea înconjurată de un pasaj coloidal, modelul mănăstirii medievale. În jurul
peristilului au fost băile, bucătăria și tricliniul de vară. Bucătăria era de obicei o cameră foarte
mică, cu o mică sobă de ardere a lemnului. Bogații aveau un sclav care lucra ca bucătar și își
petrecea aproape tot timpul în bucătărie. În timpul unei zile de vară fierbinți, familia și-a mâncat
mâncarea în triclinium de vară pentru a evita căldura. Cea mai mare parte a luminii a venit de la
compluviu și peristiliu deschis.

Nu au existat spații separate clar definite pentru sclavi sau pentru femei. Sclavii au fost
omniprezenți într-o gospodărie romană și au dormit în afara ușilor comandanților noaptea;
femeile au folosit atriul și alte spații pentru a lucra odată ce bărbații au plecat la forum. Nu
exista, de asemenea, o distincție clară între camerele destinate exclusiv pentru uz privat și
încăperilor publice, deoarece orice cameră privată ar putea fi deschisă oaspeților la un
moment dat.

Cel mai primitiv tip de locuinţă romană era coliba ţărănească de formă rotundă, cu acoperişul
din paie sau stuf. Pereţii casei erau făcuţi din crengi de arbori căptuşiţi cu lut. Elementele
esenţiale ale acestui tip de construcţie s-au menţinut până târziu la Roma, la anumite sanctuare
legate de culte străvechi.
O formă mai evoluată a locuinţei romane era cu casa cu patru pereţi şi cu acoperişul în două sau
patru ape. Din Etruria a pătruns apoi în Laţiu o formă de acoperiş prevăzut în vârf cu o deschizătură
dreptunghiulară, pe unde ieşea fumul şi în acelaşi timp intra lumina şi apa de ploaie. În urma acestei
modificări a acoperişului, casele puteau fi construite una lângă alta, ba chiar puteau avea pereţi
comuni, iar apa colectată în bazinul din mijlocul casei era întrebuinţată de locatari pentru nevoile
lor.

O dată cu modificările aduse acoperişului, s-a transformat şi locuinţa: de la vechea colibă s-a
ajuns la o încăpere mai spaţioasă, cunoscută sub numele de atrium. În atrium, ca încăpere
unică a locuinţei, îşi petreceau ţăranii timpul când nu erau ocupaţi cu munca câmpului sau cu
alte activităţi gospodăreşti în afara casei. Acolo stătea întreaga familie, în jurul vetrei, care era
în acelaşi timp şi altar al zeilor protectori ai casei (lares). Pe vatră se gătea mâncarea şi se
aduceau jertfe zeilor de către capul familiei. În jurul vetrei, mama familiei îşi petrecea o bună
parte din timp, torcând sau ţesând împreună cu fiicele şi nurorile ei. La peretele opus intrării
se afla patul conjugal.

Acest tip de casă cu încăpere unică s-a menţinut până târziu, în epoca imperială. El a fost înlocuit
cu un alt tip de-abia când acumularea bogăţiilor, ca urmare a cuceririlor, şi mai ales influenţa
greacă, au sporit cerinţele pentru confort şi au dezvoltat gustul pentru lux.