Cum știi cînd e gata o relație? Eu zic că știi, că simți.

Semnele sunt mereu acolo, evidente, doar

că nu ești pregătit să schimbi nimic, așa că le ignori. Speri. Te prefaci. Te minți. Îți spui că poate
mai e o șansă, fiindcă e foarte greu să o iei de la capăt, mult mai greu decît să accepți în
continuare o relație care nu e gratificantă, însă pe care o cunoști, cu care te descurci. Pute, pute,
da-i călduț pare să fie deviza unor generații întregi de oameni care nu au curaj să-și schimbe
viețile. E situația în care se află, probabil, un număr copleșitor de relații din jurul nostru sau chiar
a noastră, dacă suntem onești cu noi. Oameni care stau împreună fiindcă le e mai comod așa, se
simt mai în siguranță – creierului nostru îi displac grozav schimbările, ar face orice și ar găsi
orice justificări numai să ne țină într-o zonă de predictibilitate, chiar dacă e vorba de o
predictibilitate gri sau chiar neagră. Mai bine rahatul pe care îl cunosc și cu care am învățat să mă
descurc, chiar dacă sunt nefericit, decît un bine iluzoriu care presupune efort și schimbare.
Schimbarea e o formă de curaj. Or, curajul e taman cel care ne lipsește cel mai tare nouă,
generațiilor de oameni crescuți cu lipsă de încredere în noi înșine, cu stima de sine la pămînt,
neiubiți și neiubindu-ne. Acceptăm orice, numai să nu trebuiască să schimbăm nimic. Să se
revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic, ne șoptește emoționalul speriat. Iar noi găsim
imediat justificarea cu cameleonicul și ipocritul rațional. Uneori, justificarea e chiar copilul, iar
asta mi se pare cea mai nocivă pe termen lung dintre ele.

Diferența dintre a munci la relație și a fi sadomasochist e una foarte simplă: muncești la relație
atunci cînd și celălalt face același lucru. Orice altceva e sadomasochism. Nu poți munci de unul
singur la o relație de cuplu, fiindcă relație înseamnă întotdeauna doi. A munci singur la relație e
ca și cum ai trage la o căruță alături de un cal mort. Nu tragi doar căruța, ci și calul mort, ceea ce
îți îngreunează teribil munca. Dar, din nou, mai bine tîrăști după tine și calul răposat, și căruța,
decît să te eliberezi, fiindcă atunci cînd devii liber va trebui să te confrunți cu tine. Or, asta pare
să fie cea mai mare spaimă a omului modern: întîlnirea cu sinele. Am face absolut orice numai să
nu ne ducem la cea mai importantă întîlnire pe care o putem avea în viața asta: aceea cu noi
înșine, cu toate ale noastre, cu rănile, cu durerile, cu mecanismele de apărare născocite pe cînd
eram mici care atunci ne-au salvat, dar azi ne încurcă tare, cu tiparele disfuncționale, cu
credințele limitative, cu comportamentele dezadaptative. Cu toate ale noastre de care fugim, dar
care oricum ne însoțesc peste tot, care transpar din toate acțiunile noastre, care ne încurcă și ne
fac nefericiți, dar pe care nu suntem dispuși să le privim în față o dată pentru totdeauna.

Doar că avem copii. Pe care îi folosim deseori drept paravane pentru alegerile noastre pe care nici
măcar nu le înțelegem, doar le justificăm, fiindcă suntem complet deconectați de la noi înșine.
Doamna care mi-a scris are trei fete. Alții au băieți. Și aici e marea răspundere. Cînd sunt mamă
de fete, trebuie să mă uit bine în oglindă, conștientă fiind că ce sunt eu este foarte probabil să
devină și fata/fetele mele. Ce accept eu, în relație, în orice relație, atît vor accepta, cel mai
probabil, și ea/ele. Dacă eu sunt nefericită, șansele ca fiica mea/fiicele mele să fie la fel sunt
uriașe: copiii ne iubesc atît de mult încît simt că ne-ar fi infideli dacă ar fi fericiți atunci cînd noi
nu suntem. Atunci cînd am fete, trebuie să mă uit bine în oglindă și să decid dacă așa vreau să fie
fiicele mele. Dacă nu mă plac, dacă nu îmi place cine devin, dacă nu mă iubesc, valorizez, nu sunt
iubită, valorizată, dacă mă detest, dacă mă sperie gîndul că exact așa ar putea ajunge într-o zi și
fata mea, atunci e timpul să fac ceva și să devin omul care poate servi drept model fetei mele.
Dacă am băieți, răspunderea e la fel de mare, fiindcă cel mai probabil cînd va crește va căuta
inconștient o femeie așa cum sunt eu. Și așa cum mă las tratată de bărbat, așa o va trata și el pe
ea. Întrebarea e: vreau ca fiica mea să fie și să ducă o viață ca mine? Nu? Atunci cam trebuie să
pun osul la treabă. Nici tații nu sunt lipsiți de responsabilitate, oho, nici vorbă. Un tată de fată
imprimă modelul pe care ea și-l va alege drept soț. Dacă sunt tată, mă uit în oglinda aia sinceră și
văd un laș, un comod, un mincinos, un neasumat, asta îi rezerv fiicei mele drept partener. La asta
o condamn. Dacă văd un bărbat sensibil, curajos, atent, asumat, vulnerabil, șansele ca fiica mea să
fie fericită în relație sunt foarte mari. Iar dacă am băiat, cine sunt – asta va fi și el. Tough one,
știu. Întrebarea e simplă și aici: vreau ca fiica mea să se mărite cu un bărbat ca mine sau fiul meu
să fie exact cum sunt eu? Dacă răspunsul e nu, atunci am și eu treabă. Dar sunt bărbat, deci nu mă
sperie munca, nici măcar aia cu sinele.

Sigur, există și posibilitatea ca copiii noștri să nu vrea deloc să fie ca noi. Să ne desteste pe noi și
dinamica din relația din familie atît de tare încît să dezvolte un contra-scenariu, să vrea să facă
exact pe dos. Și să și facă, o vreme. Vestea proastă e că devenim părinții noștri pînă la urmă (dacă
suntem sinceri cu noi și vedem asta, dacă nu, putem să ne mințim toată viața) indiferent dacă ne
dorim sau încercăm să facem exact contrariul. Familiarul, ceea ce învățăm în casă cînd suntem
mici din comportamentele adulților (nu din ceea ce ne spun, ci ceea ce fac), ne e scris cu litere de
foc în creier și ne însoțește toată viața. E nevoie de multă muncă de conștientizare, deconstruire a
mecanismelor disfuncționale și construire a unora noi, funcționale, pentru a deveni cine ne dorim,
nu copii ale genitorilor noștri

A întîlnit o persoană f interesantă, cu 9 ani mai tînără, mai spune mesajul. Toți întîlnim persoane
interesante. Uneori, foarte interesante. Ajungem să fim și noi interesați numai dacă nevoile nu ni
sunt împlinite acasă. Nu cred că contează dacă e mai tînără, mai frumoasă, mai deșteaptă, poate
să fie chiar opusul, ceea ce contează e că îi împlinește nevoile rămase pe din afară în relația de
bază. Sigur că e mai comod să ne spunem că de aia ne înșală, fiindcă cealaltă e mai tînără, mai
frumoasă, mai efervescentă, iar el e un superficial, însă cred sincer că lucrurile astea contează
mult mai puțin decît ceea ce noi am încetat să oferim (sau nu am oferit niciodată) și cealaltă o
face. Dinamica asta femeie-bărbat-a doua femeie este una foarte… interesantă. Nouă, femeilor,
atunci cînd suntem înșelate, nu ne place deloc să ne asumăm responsabilitatea. Întotdeauna
cealaltă e curvă și ne strică casa, ca și cum o casă solidă e așa de ușor de stricat, că prima pală de
parfum fin o răstoarnă, ca în povestea celor trei purceluși. Adevărul, ne spune psihologia, este că
de obicei a doua femeie apare atunci cînd prima s-a retras fizic și emoțional din relație, iar locul
de femeie rămîne gol. Iar ea vine să facă treaba în locul primeia. Mai în glumă, mai în serios, o
prietenă terapeut spune că nevasta ar trebui să mulțumească amantei că muncește în locul ei, iar
ea strînge caimacul. De asta prostituția e o meserie care nu va pieri niciodată: nimic nu e mai
comod pentru o nevastă care nu e dispusă să-și piardă privilegiile, dar care are migrene des, decît
o prostituată sau o amantă fără pretenții. Poate închide ochii liniștită. Există nenumărate relațiile
de amantlîc pe termen foarte lung tocmai din aceste motive. Toată lumea e (ne)fericită și are
avantaje. Cînd apare a doua femeie, e bine să mă întreb și ce am făcut sau nu am făcut eu să se
întîmple una ca asta. Și să decid, revin la asta, mai ales cînd am o fată, două sau trei, ce model le
ofer. Avem impresia că copiii nu știu, că sunt mici și fraieri, însă ei simt și integrează modelul.
Cît respect îmi ofer eu mie în relație, cît știu să dau și să primesc, asta îmi învăț și copiii să
accepte cînd vor deveni adulți. Iar asta e valabil și atunci cînd apare al doilea bărbat, căci și
femeile au de multe ori nevoile neîmplinite.

În spatele fiecărei relații disfuncționale (în doi, trei sau cinci) se află oameni (presupuși adulți)
răniți, cu mecanisme de apărare întărite, cu tipare întărite, lipsiți de iubire de sine, de stimă de
sine și de curajul de a se uita în ei înșiși și a vindeca ce e de vindecat. Fiindcă vindecarea
presupune să te doară mai întîi, dar noi nu suntem dispuși la efort și durere. Fiindcă trebuie plîns
tot plînsul, dar mai ales neplînsul, pentru a putea fi bine. Și mai există ceva în spatele fiecărei
relații disfuncționale: copiii care vor urma aceleași tipare, aceleași mecanisme, într-o leapșă
transgenerațională care pare să nu aibă sfîrșit.

Le putem rezerva asta copiilor noștri sau putem să facem noi treaba grea, ca să le-o ușurăm lor.
Că tot îi iubim ca pe ochii din cap, nu?