Poezia a rămas în memoria culturală a românilor datorită și faptului că a fost pusă pe muzică, devenind o

romanță de mare succes (interpretată, în mod curios, nu numai de cântăreți, ci și de cântărețe, deși
personajul liric este în mod evident un bărbat: „te privesc nepăsător”). Încă de la prima strofă este
enunțat subiectul:

„Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi −/Tu nu m-ai cunoscut.”

O iubire lipsită de reciprocitate – iată o situație în care s-au recunoscut foarte mulți cititori ai poeziei sau
ascultători ai romanței. Și, inevitabil, au apărut întrebările: Ce femeie l-a inspirat pe Eminescu? Pe ce
stradă locuia? Mai există plopii fără soț pe lângă care trecea poetul ca să ajungă la casa ei și să-i vadă
silueta proiectată, noaptea, pe perdeaua de la geamul „ce strălucea”?Luând în considerare și numărul
din Convorbiri literare în care a apărut pentru prima dată poezia (august-septembrie 1883, după o
perioadă de elaborare de doi-trei ani) , s-a presupus că femeia care nu înțelegea ceea ce înțelegea o
lume întreagă era Veronica Micle însăși.Iată și argumentele aduse în discuție: Veronica Micle și soțul ei,
Ștefan Micle, locuiau pe atunci într-o casă de pe Șoseaua Bucium din Iași. Pe acea șosea se aflau 29 de
plopi albi (din care în prezent au mai rămas 15, păstrați cu sfințenie de municipalitate; în preajma lor a
fost amplasat și un bust al poetului).Unii ar putea să spună că Veronica Micle nu corespunde rolului din
poezie întrucât, în realitate, ea îl iubea pe poet și îl înțelegea. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. În
realitate, Eminescu avea o predilecție pentru nefericire. El trăia dragostea cu maximă intensitate tocmai
atunci când își imagina o femeie inaccesibilă.În ediția Perpessicius, la note, sunt enumerate și alte
ipoteze: muza ar fi putut fi actrița Cleopatra Poenaru- Lecca, cu locuința pe strada Cometei din
București, stradă pe care de asemenea existau plopi (teoretic, fără soț). Sau ar fi putut fi o studentă de la
Litere, din mahalaua Lucaci.

Întreaga poezie este o adresare directă, la persoana a II-a singular, către iubita nepăsătoare, eul liric
exprimându-şi sentimentele nemijlocit. Îndrăgostitul se plimbă, plin de dor, pe strada pe care locuieşte
iubita, cu speranţa că va fi remarcat, însă fata nu-i înţelege iubirea, deşi atitudinea lui este evidentă
pentru toţi vecinii: „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi - / Tu nu m-ai
cunoscut”. Dezamăgirea erotică a bărbatului este previzibilă încă de la începutul poeziei, deoarece el
priveşte cu patimă ferestrele luminate ale odăii fetei, însă fără nici un efect încurajator, ea fiind singura
care nu i-a înţeles sentimentele, în ciuda faptului că „O lume toată-nţelegea”.Strofele următoare aduc
un elogiu sentimentului, care culminează cu sacrificiul suprem pe care geniul este capabil să-l facă
pentru împlinirea iubirii absolute este o idee fundamentală a eroticii eminesciene, exprimată atât în
proză cât şi în poezie. O zi sau o oră de iubire ideală ar fi de ajuns pentru o viaţă întreagă, pentru
împlinirea spirituală a omului superior: „O zi din viaţă să-mi fi dat, / O zi mi-era de-ajuns; // O oară să fi
fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii mici / O oară şi să mor”. Forma „oară” este cea
originală, scrisă de Eminescu şi susţinută şi de Garabet Ibrăileanu, care consideră că „o oră e ştiinţific şi
pedant pentru că o oră e un hiat displăcut”.

Se remarcă schimbarea modurilor verbale, de la indicativ şi conjunctiv („am trecut”, „nu m-ai înţeles”
„să-mi fi dat”, să ne iubim”, „să fi fost”, „s-ascult”) la condiţional-optativ („s-ar fi aprins”, „ai fi trăit”),
ceea ce ilustrează faptul că iubirea ideală rămâne un simţământ al timpului trecut şi că numai geniul
poate ridica, prin împlinirea înaltului sentiment, „efemerul la eternitatea astrelor” (George Călinescu):
„Ar fi trăit în veci de veci / Şi rânduri de vieţi”. Dacă iubita ar fi răspuns emoţiei eului liric, ea ar fi devenit
o femeie adorată şi unică, asemănătoare zânelor din alte vremuri: „Un chip de-a pururi adorat / Cum nu
mai au perechi / Acele zâne ce străbat / Din timpurile vechi”.

Punctul culminant al gradaţiei ascendente îl constituie profunda idee filozofică referitoare la valenţa
spirituală a eului liric de a iubi şi a suferi la cote ancestrale, întrucât el a acumulat în sentimentul
devorator toată patima străbunilor: „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Şi plini de suferinţi, / Ce mi-i lăsară
din bătrâni / Părinţii din părinţi”. Dragostea bărbatului este idolatră, „ochii păgâni” sugerând faptul că
erosul este asemănător cu acela de adorare a zeilor, a idolilor, însă femeia nu a fost capabilă să perceapă
fericirea ce ar fi copleşit-o.