Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Coordonator de proiect
Diana TUDOSE
Acest material a fost creat în cadrul proiectului „Centrul comunitar de sănătate mintală
pentru copii cu vârsta cuprinsă între 0-6 ani”, finanţat prin Programul Phare “Suport pentru
dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală şi dezinstituţionalizarea persoanelor
cu probleme de sănătate mintală”, Componenta B – Dezvoltarea centrelor comunitare de
sănătate mintală.
Cuprins
5 Capitolul I
Noţiuni de bază despre managementul
comportamentelor problematice ale
copiilor
15 Capitolul II
Aspecte specifice ale sănătăţii mentale
la copilul mic
55 Bibliografie
Noţiuni de bază
despre managementul
comportamentelor
problematice ale copiilor
Una dintre cele mai frecvente întrebări ale părinţilor când vine vorba de
creşterea şi educarea copiilor, este DE CE? De ce se comportă copilul meu în felul
acesta? De ce două surori sau doi fraţi au comportamente diferite în acelaşi context
familial? De ce un copil are comportamente diferite în contexte diferite? De ce copilul
se comportă diferit cu persoane diferite?
Există mai mulţi factori care influenţează deopotrivă comportamentul copilului
şi al adultului: factorul genetic, contextul familial şi factorii din afara mediului
familiei – comunitatea, media, grădiniţa.
În primul rând copilul învaţă modalitatea în care părinţii lui fac faţă unor emoţii,
pozitive şi negative (ce face mama sau tata când este bucuros/ă sau vesel/ă) şi va
folosi aceste experienţe în situaţiile în care se confruntă chiar el cu emoţii similare.
Deci, reacţiile emoţionale ale părinţilor sunt un context de învăţare a modului de
gestionare a emoţiilor de către copil.
În al doilea rând, reacţiile emoţionale ale părinţilor reprezintă pentru copil o
sursă de informaţii cu privire la propriul comportament. De exemplu, dacă unul
dintre părinţi reacţionează cu furie faţă de comportamentul copilului, copilul
învaţă că acel comportament nu a fost unul aprobat de părinte.
Când părinţii exprimă emoţiile pozitive sau negative într-un mod indirect
copilul nu mai are certitudinea sau siguranţa unei reacţii şi interpretează ceea ce
spune sau face părintele.
De exemplu, când părintele este mândru de ceea ce a făcut copilul său şi îşi
exprimă emoţia de bucurie indirect, printr-un gest de tandreţe (ex. îl îmbrăţişează)
şi nu direct prin cuvinte („Sunt mândru de tine şi foarte bucuros pentru ceea ce
ai făcut!”), copilul nu ştie ce simte părintele lui faţă de el şi mai ales nu ştie ce
Exprimarea emoţiilor negative ale părinţilor prin cuvinte urâte adresate copilului
este una dintre cele mai dăunătoare experienţe de viaţă pentru copil. Copilul va
ajunge să se perceapă ca fiind incapabil, fără resurse şi lipsit de valoare şi în consecinţă
nu va avea nicio motivaţie să înveţe comportamente pozitive, dezirabile.
Afirmaţiile de genul „eşti un prost!”, „nu eşti bun de nimic!” sau afirmaţiile
de învinovăţire – „cum ai putut să faci asta?”- au consecinţe negative,
severe asupra sănătăţii emoţionale a copilului şi asupra imaginiii de sine
a acestuia.
Părinţii nu se simt bine atunci când îşi pedepsesc copiii. Copilul manifestă
un comportament care vine în contradicţie cu scopul părintelul (ex. „Copilul ar
trebui să mă asculte!”) ceea ce duce la apariţia emoţiilor negative şi atrage după
sine folosirea unor metode care sunt congruente cu starea emoţională negativă,
adică pedeapsa, pentru a stopa comportamentul nedorit al copilului.
Să presupunem că un copil aruncă cuburile lego pe jos; comportamentul lui
poate avea mai multe cauze: se plictiseşte sau nu ştie cum să se joace. Părintele
îl vede şi îi spune să înceteze, însă copilul continuă; în acel moment, în mintea
părintelui se declanşează un şir de gânduri: „Copilul nu înţelege să nu mai
trântească cuburile! Face asta intenţionat, ca să mă enerveze!”; simte treptat cum
îi creşte furia, merge la copil şi îi smulge cuburile din mână; copilul începe să
plângă. După pedeapsă, părintele se poate simţi vinovat în timp ce copilul este
trist sau furios deoarece nu înţelege cu ce a greşit şi nici nu a învăţat cum altfel să
se joace; el rămâne doar cu pedeapsa şi cu emoţiile negative. Aceeaşi situaţie ar fi
avut alt final dacă părintele dădea o altă interpretare comportamentul copilului:
„Copilul se plictiseşte, are nevoie de ajutorul meu!”; gândind astfel, el poate să
rămână calm şi să găsească mai multe alternative: să îi propună să construiască
ceva, să îi ofere o altă activitate.
Copii învaţă mai degrabă din feedback pozitiv, când părinţii le spun ce
au făcut bine dintr-o acţiune sau comportament.
Este incorectă opinia conform căreia un comportament se învaţă când
arătăm copiilor ce au greşit!
A B C
Părinţi informaţi, copii sănătoşi 11
A – Antecedentele comportamentului sunt elementele contextului spaţio-temporal
care apar înainte de realizarea comportamenului şi cresc probabilitatea apariţiei
lui. Antecedentele pot fi situaţii, gânduri, emoţii sau comportamente legate de
evenimente, gânduri şi amintiri din trecut, care se reflectă în situaţia actuală.
De exemplu, este mult mai probabil ca doi fraţi să se certe atunci când primesc
o jucărie nouă dacă ei nu au învăţat încă să se joace împreună cu jucăria.
Antecedentele sunt de două tipuri: imediate – apar chiar înainte de
comportament şi depărtate – evenimente întâmplate relativ recent, dar care
influenţează comportamentul actual (ex. faptul că un copil este obosit face mai
probabilă apariţia unor comportamente problematice, cum ar fi refuzul sau
accesele de furie în relaţia cu adultul sau cu alţi copii).
Aceasta este regula după care copiii învaţă comportamente. Adulţii sunt cei
care atribuie semnificaţii şi evaluează comportamentul copilului (ex. „Nu e frumos
ceea ce faci, nu mai face asta”).
Degeaba îi spunem copilului „nu mai folosi cuvântul acesta”, dar râdem ori
de câte ori el foloseşte acel cuvânt. Cuvintele nu au nici o eficienţă în stoparea
comportamentului negativ, deoarece, ceea ce îl menţine este de fapt reacţia, faptul
că adultul râde; astfel, copilul se simte valorizat.
Pentru ca aceste activităţi să fie cât mai eficiente, întrebaţi copilul ce anume
i-ar plăcea să faceţi şi negociaţi o activitate; astfel copilul se va simţi cu adevărat
important. Cunoaşterea intereselor, preferinţelor, activităţilor preferate ale
copilului şi atenţia acordată acestora prin discuţii pe temele preferate ale copilului
sunt mijloace prin care îi trasmitem copilului că este important şi valoros pentru
noi şi că apreciem alegerile pe care le-a făcut.
Abordarea unui ton serios atunci când copilul ne povesteşte ceva important
pentru el; stabilirea contactului vizual cu copilul de la acelaşi nivel (ridicarea
copilului sau coborârea adultului); oferirea de laude şi încurajări pentru cele mai
mici eforturi făcute de copil sau a construirea unor oportunităţi de a lua decizii şi
asistarea copilului în realizarea alternativei alese, îndreptarea atenţiei şi ascultarea
copilului atunci când vrea să ne vorbească – sunt contexte care favorizează
formarea unei relaţii sănătoase cu copilul d-voastră.
Folosiţi ignorarea.
Dacă copilul dumneavoastră are un acces de furie acasă (ţipă, plânge, se
trânteşte pe jos) pentru că nu obţine ceea ce-şi doreşte, nu îi acordaţi nici un
fel de atenţie (nu-l priviţi, nu-i adresaţi nici un cuvânt). Staţi liniştit şi aşteptaţi
până când episodul se consumă. Dacă episodul are loc într-un loc pubic (ex. în
magazinul cu jucării) luaţi distanţă faţă de el. Fiţi atent ca distanţa să vă permită să
vedeţi tot timpul ce face. După ce episodul s-a terminat nu discutaţi nimic despre
cele întâmplate. Dacă copilul foloşeste criza de furie ca şantaj emoţional, în curând
va renunţa să mai folosescă această tehnică dacă va constata că nu primeşte nimic
(nici măcar atenţie).
De reţinut!
Accesele de furie reprezintă o etapă normală din dezvoltarea emoţională
a copilului. Identificaţi corect care este cauza comportamentului copilului
pentru a avea reacţii adecvate care să nu influenţeze sănătatea lui
emoţională.
Spuneţi copilului “ce are de făcut”. Fiţi foarte specific, spuneţi exact ce
doriţi să facă copilul. De exemplu, “Diana, este timpul să mergi la culcare! Mergi şi
pune-ţi pijamalele, te rog!” Dacă doriţi să opriţi copilul din ceea ce face, asiguraţi-
vă că îi spuneţi copilului ce poate să facă în schimb. De exemplu, „Dorin, opreşte-
te cu căţăratul pe mobilă. Ai putea să te plimbi cu bicicleta sau să joci fotbal!”
Repetaţi cererea. Dacă i-aţi cerut copilului să facă o nouă sarcină (de ex. să se
pregătească de culcare), repetaţi încă o dată cererea dacă copilul nu s-a conformat
după 5 secunde. Dacă i-aţi cerut copilului să se oprescă dintr-o activitate, nu mai
repetaţi cererea.
De reţinut!
Daţi copilului de vârsta preşcolară mai multă independenţă, oferindu-i
posibilitatea de a avea mai multe opţiuni pentru a alege.
De ce se bat copiii?
Copiii se bat sau devin agresivi din cauza:
» Frustrării sau furiei resimţite atunci când lucrurile nu se întamplă aşa
cum vor ei. La vârsta preşcolară copiii întâmpină de regulă dificultăţi în
împarţirea jucăriilor cu alţi copiii, în amânarea dorinţei lor imediate de a se
juca cu o jucărie sau de a face un anumit lucru şi în înţelegerea perspectivei
celorlalţi, ei crezând că ceilalţi gândesc şi simt lucrurile la fel ca ei. Abia după
vârsta de 4-5 ani comportamentele agresive înregistrează o scădere datorită
progreselor pe care copiii le înregistrează atât la nivel cognitiv (înţeleg că
ceilalţi privesc lucrurile întru-un mod diferit de al lor) cât şi la nivel socio-
emoţional (pot să-şi amâne dorinţa imediată de a face un lucru dorit de ei
şi să se implice într-o acţiune nedorită de el dar cerută de adult).
Loeber, R., Lahey,B.B., & Thomas, C.(1991) Diagnostic conundrum of oppositional defiant
disorder and conduct disorder. Journal of Abnormal Psychology, 100, 379-390
Folosiţi consecinţele logice. Dacă copilul nu face ceea ce i-aţi cerut, folosiţi
o consecinţă logică care să fie adecvată situaţiei respective. Când este posibil,
retrageţi jucăria sau activitatea care este centrul disputei şi explicaţi copilului de
ce aţi acţionat astfel. Dacă problema începe de la un copil care refuză să împartă
o jucărie, luaţi-i jucăria şi daţi-o celuilalt să se joace cu ea. Dacă în conflict sunt
implicaţi mai mulţi copii care nu reuşesc să cadă de acord în legatură cu rândul
la jucărie, folosiţi o consecinţă adecvată situaţiei. De exmplu, retrageţi jucăria sau
activitatea care a ridicat probleme: “Băieţi, nu aţi împărţit maşinuţa, aşa că, o voi
pune sus timp de 5 min.” De regulă, 5-10 minute sunt suficiente pentru preşcolari.
Ignoraţi protestele şi plângerile. Nu dezbateţi şi nici nu vă argumentaţi decizia în
faţa copiilor. Pur şi simplu aplicaţi consecinţa.
Identificaţi dacă actul agresiv a fost făcut cu intenţie sau fară intenţie.
Uneori, copiii preşcolari îi împing involuntar pe cei de lângă ei pentru a ajunge la
o jucărie, ca urmare a faptului că au o experienţă socială destul de redusă şi nu pot
anticipa care sunt consecinţele comportamentului lor. Dacă adultul înţelege faptul
că împingerea unei persoane care îi stă în cale poate să conducă la o reacţie agresivă
din partea acesteia, copilul nu poate să facă acest lucru. El nu conştientizează că
celălalt copil s-ar putea supăra şi ar putea reacţiona agresiv ca urmare a faptului
că s-a simţit împins. Dacă copilul a împins un alt copil cu intenţie (ex.:l-a împins
pe celălalt copil pentru că nu a vrut să îi dea jucăria) este nevoie să reacţionaţi
imediat la comportamentul nepotrivit al copilului. Dacă copilul a împins un alt
copil datorită faptului că se afla în calea lui, atunci puteţi inteveni spunându-
i copilului care a fost impins: “a fost din greşeală”. Este nevoie să faceţi această
intervenţie deoarece copiii nici nu reuşesc să facă diferenţa între comportamentele
intenţionate şi cele neintenţionate şi le gândesc pe toate ca atacuri asupra lui.
De reţinut!
Manifestările agresive reprezintă o etapă normală în dezvoltarea
copilului mic. Agesivitatea fizică începe să scadă între 2-4 ani, pe măsură
ce copilul achiziţionează limbajul dar, pentru ca acest lucru să se întâmple,
este nevoie de sprijinul şi ghidarea părintelui.
I. Rutina de somn
Tulburările de somn la copilul mic includ pe lângă problemele legate de rutină
– conflicte şi certuri cu privire la momentul culcării, mersul în timpul somnului,
coşmarurile şi visele urâte, şi probleme mult mai complexe, asociate cu respiraţia
sau cu mişcarea (sindromul picioarelor neobosite).
Multe din problemele de somn care sunt specifice etapei de sugar se rezolvă
în jurul vârstei de 9 luni. În situaţia în care acestea persistă, pot avea o bază
constituţională, emoţională sau combinată.
Rutina de seară
Scenă de viaţă într-o familie obişnuită:
— Robert, e timpul să te culci.
— NU! răspunde Robert de doi ani, alergând prin camera de joacă.
Mama aleargă dupa el şi îi spune în continuare:
— Este timpul să mergi la culcare, dragule. Haide, acum!
— Nu, mama, nu! scânceşte băiatul.
Mama s-a năpustit asupra lui ca să-l prindă. Corpul băiatului a devenit rigid,
spatele i s-a arcuit, dă puternic din picioare pentru a se elibera din strânsoare.
Enervată, mama strigă:
— Opreşte-te! Mergi în pat, ACUM!
Băiatul a început să plângă. Obosit şi furios îşi dezbrăca hainele pentru baia
inevitabilă.
Această luptă de putere, emoţională şi fizică, continuă cu baia, cu îmbrăcatul
pijamalelor, cu spălatul pe dinţi. Epuizată şi frustrată, mama coboară la parter să
se bucure de câteva clipe de linişte, când aude: ”Mami, mi-e sete! Vreau la oliţă“.
Simţindu-se vinovată, încă furioasă, mama a răspuns cu rapiditate la cererea
copilului. Se aşează lângă el pe pat şi îi spune:
— Să nu mai aud un alt cuvânt! Noapte bună!
După ce trânteşte uşa, mama coboară scările cu paşi apăsaţi. Băiatul a rămas în
pat, plângând în pernă. Mama se simte vinovată şi frustrată în faţa televizorului.
Momentul culcării
Pentru a se simţi confortabil, copiii mici au nevoie să trăiască într-un mediu
structurat, care să le ofere rutine de comportament. Rutinele îi ajută pe copii să
se simtă în siguranţă, deoarece le permite să cunoască ce urmează să se întâmple
într-un anumit context şi cum trebuie să se comporte. Ora de culcare poate fi
transformată într-un moment special atât pentru copiii cât şi pentru părinţi. În
mod natural, toţi oamenii doresc apropierea înainte de a adormi. Puteţi face din
momentul culcării un timp al apropierii, împărtăşirii de impresii şi al distracţiei.
Implicând copiii în procesul de luare a deciziilor şi petrecând un timp special
cu ei, îi veţi face să se simtă mai valoroşi şi respectaţi. Stabilind limite clare, veţi
obţine respect din partea copilului dumneavoastră şi îl veţi ajuta să îşi construiască
o stimă de sine înaltă.
De reţinut!
Puteţi transforma momentul culcării într-un timp al apropierii, împăr
tăşirii de impresii şi al distracţiei. Cheia succesului o reprezintă implicarea
copiilor în procesul de luare a deciziilor, stabilirea unor limite clare şi
petrecerea unui timp special cu ei. Doar în acestă manieră, părinţii le oferă
copiilor posibilitatea de a se simţi valoroşi şi respectaţi.
Reacţii emoţionale:
» teamă foarte puternică când este separat de persoana de care este ataşat;
» frică de a nu fi părăsit (părintele pleacă şi nu se va mai întoarce);
Reacţii cognitive:
» îngrijorări constante şi disproporţionate despre separare;
» îngrijorări legate de posibilitatea ca părintele să păţească ceva rău pe
perioada separării;
Reacţii somatice:
duperi de cap;
dureri de burtă;
vomă;
De reţinut!
» Exersaţi cu copilul acasă tehnicile de relaxare si de control al respiraţiei de cel
puţin două ori pe zi. De exemplu, copilul este învăţat să inspire pe nas şi să
expire pe gură cu sunetul SSSSSSSSSSSS;
» Expuneţi cel puţin o dată pe zi copilul la imagini cu situaţii care îi produc
anxietate;
» Solicitaţi copilului să vă descrie ce înseamnă starea de rău (foarte adesea copiii
cu anxietate de separare afirmă că se simt rău). Acest lucru îi permite să se
simtă mult mai în control decât dacă gândeşte că se simte rău.