PREZENTAREA PRINCIPALELOR CATEGORII DE APARATE

UTILIZATE ÎN MECANOTERAPIE

Aparatele și echipamentele au evoluat ca răspuns la nivelul de dezvoltare a

tehnologiei, la nevoile societății, la cerințele pieței. Astfel, acestea au evoluat de la
simple bare, discuri sau corzi de acum 100 de ani, la sistemele și dispozitivele
complexe de astăzi.

Clasificarea aparatelor
1. În funcție de destinație:
- pentru utilizare la domiciliu (individual),
- profesionale (în săli și centre de recuperare).
Diferența dintre cele două categorii o reprezintă în primul rând conceptul
constructiv. Astfel, cele pentru uz individual sunt construite din materiale mai ieftine
(avându-se în vedere că sunt mai puțin exploatate), sunt concepute să ocupe un spațiu
redus, sunt multifuncționale (adică se pot modifica în vederea efectuării unui număr
mare de exerciții).

2. În funcție de modul de exploatare:

- aparate pentru un singur exercițiu (monopost);
- aparate pentru mai multe exerciții (multipost);
- aparate multifuncționale.
- aparate generale (bănci, cadre)
În centrele de recuperare se întâlnesc în special aparatele monopost dar și cele
multipost. Acestea sunt aparate la care se pot executa mai multe exerciții concomitent
de mai mulți utilizatori, pe când la cele multifuncționale se pot executa mai multe
exerciții dar alternativ și doar de o singură persoană.

3. După modul de îngreunare:

- aparate cu plăci și ghidaje sau helcometre (fig. 1), la care mișcarea se îngreueză prin
modificarea numărului de plăci ce urmează a fi mobilizate, fără să se atingă acestea de
utilizator. Aceste aparate au avantajul că nu necesită o căutare a greutăților prin sală, o
3
așezare a lor în rastele după utilizare. Se folosesc foarte mult în săli deoarece mențin
ordinea, sunt sigure, pot implica un număr controlat de grupe musculare, pot fi
construite astfel încât să imite cu fidelitate diferite mișcări din alte sporturi cum ar fi
canotaj (fig.2), caiac, aruncări. Necesită o lubrefiere permanentă, un control permanent
al cablurilor și rolelor deoarece datorită frecării pot ceda, unele sunt zgomotoase
datorită elementelor implicate (rotația rolelor, culisarea plăcilor pe ghidaje). Varietatea
constructivă existentă permite efectuarea unui număr foarte mare de mișcări, de la
simpla flexie a antebrațului pe braț la complexitatea genuflexiunilor. Se folosesc în
special când se urmărește solicitarea unui număr limitat de grupe musculare, adică
atunci când obiectivul este acela de a evidenția un mușchi. Cablurile care mobilizează
greutatea sunt concepute de la banala sfoară sintetică (cele mai ieftine), trecând prin
cablu din oțel (ambele categorii au dezavantajul că se uzează, se întind, uzează rola,
fac zgomot) până la transmisie prin curea cauciucată, zimțată sau lanț. De obicei la
aceste aparate se mai poate modifica și sistemul de apucare (diferite bare) precum și
cel de sprijin al persoanei.

4
- aparate de tip cadru, la care se pot efectua diferite exerciții: împins de la piept
(fig 3), genuflexiuni (fig. 4), hiperextensii ale trunchiului (fig 5), flexia
trunchiului din declinat (fig. 6) etc. Aceste aparate sunt simple, robuste, pot fi
folosite în diferite scopuri (solicitarea grupelor musculare pentru diferite
obiective), lucrează o singură persoană. Prezintă dezavantajul că exercițiile care
se pot efectua necesită alte echipamente: discuri, bare care trebuie aduse din altă
parte a sălii.
Acest tip de aparate se folosesc în general pentru execuția exercițiilor libere, pentru
dezvoltarea masei musculare și a forței. De asemenea, au rolul de a optimiza
potențialul grupelor musculare între ele. Cu ajutorul acestora se pot efectua
exerciții cu greutăți mari deoarece sunt implicate deseori un număr mare de grupe
musculare.

5
- aparate multipost (fig. 7), specifice lucrului la domiciliu pot fi întâlnite și în
centre deoarece pot fi folosite simultan de mai multe persoane. Cu toate acestea
se achiziționează în special pentru lucru individual. Folosirea acestui tip de
aparate în săli are avantajul exploatării eficiente a spațiului, problemă care astăzi
este de mare actualitate. Sunt aparate robuste, dau posibilitatea manevrării unor
greutăți mari, ceea ce le recomandă pentru dezvoltarea masei musculare.
Folosirea acestor aparate în săli are dezavantajul că depășește spațiul intim al
individului, având în vedere că nu întotdeauna într-o sală sunt persoane care se
cunosc.

Aparate și echipamente auxiliare

Echipamentele auxiliare (fig. 8), reprezintă o categorie de obiecte care

contribuie la limitarea, stimularea sau îngreunarea unor mișcări ale segmentelor sau ale
corpului. Cele mai multe sunt specifice situațiilor care urmăresc creșterea capacității
de efort cardiovascular și nu neapărat pentru dezvoltarea musculaturii, deși cleștele
pentru mușchii flexorii ai degetelor din fig. 8 este unul dintre puținele aparate care
contribuie la solicitatea acestori grupe musculare. Se întâlnesc în special în sălile în
care se practică gimnastica aerobică sau diferite forme ale gimnasticii, dar și în sălile
de recuperare, în special pentru pregătirea organismului pentru efort. Benzile elastice
pentru Suspension Training - TRX (fig. 8 a) permit realizarea unor exerciții speciale și
6
folosesc, în mod deosebit, greutatea propriului corp sau a unor segmente. Sunt exerciții
standardizate dar, în același, timp dau posibilitatea utilizatorului să-și manifeste
spiritul creator. Bara pentru tracțiuni (fig. 8b) reprezintă o alternativă a barei fixe, dar
acesta se fixează pe o scară fixă sau alte echipamente dintr-o sală și permite o abordară
variată a prizelor, atât ca distanță dintre mâini cât și ca unghiuri.

Gantele și gantere
Gantela (fig. 9) este un model inițial de greutate fixă care permite realizarea
unei prize convenabile. Gantela este strămoșul ganterei reglabile sau a barei cu greutăți
diferite. Astăzi acest tip de obiecte a cunoscut o relansare a folosirii lor prin realizarea
acestora de la cea mai mică greutate – 200gr, la cele de greutăți foarte mari 40-50 kg.
Se confecționează dintr-o gamă mare de materiale, forme și culori. Cele mici se
folosesc în programele de gimnastică aerobică și nu numai, pentru creșterea și
gradarea efortului. Cele mari sunt specifice sălilor de culturism și sunt folosite în
special pentru dezvoltarea musculaturii în exercițiile libere. Au dezavantajul că ocupă
mult loc în sală, au nevoie de rastele (care și ele ocupă loc) și nu le poate folosi decât
un singur utilizator. Au avantajul că nu se pot deteriora sau distruge. Ganterele (fig.
10, 11) sunt greutăți reglabile, cu prize ușor de realizat, ce pot fi folosite într-o gamă

foarte mare de mișcări. Au avantajul că se pot transforma în diferite greutăți în funcție

de intenția și capacitatea utilizatorului. În acest sens fiecare utilizator își poate
confecția gantera de greutatea dorită. Dezavantajul acestor echipamente este dat de
faptul că în sală trebuie să se găsească și alte discuri decât cele cu care este dotată

7
gantera la un moment dat, se poate crea dezordine prin abandonarea întâmplătoare a
discurilor, iar prin utilizarea frecventă a sistemului filet/piuliță acesta se poate
deterioara.
Barele reprezintă suportul sau axul pe care se introduc discurile și reprezintă unul
dintre cele mai prezente și folosite obiecte din sălile de culturism precum și de
pregătire fizică în multe ramuri de sport. De-a lungul timpului barele au suferit diferite
modificări astfel încât să fie cât mai rezistente, flexibile și să protejeze practicantul.
Astfel, de la barele populare (fig. 13), confecționate artizanal, de diferite dimensiuni,
greutate sau materiale, cu sisteme diferite de fixare a discurilor (cleme, piulițe, chei) la
barele olimpice cu greutate, dimensiune, materiale standardizate. Barele olimpice
(fig.12a) s-au dezvoltat și sunt specifice halterelor. Acestea au dimensiuni standard
(lungime, diametre), greutate unică, construcție specifică precum și un folosirea unui
oțel flexibil care o face să aibă un grad de elasticitate crescut. Bara olimpică are capete
cu diametru mai mare și rotativ, ceea ce permite discului să se rotească în timpul
mișcării fără a realiza tensionări ale barei, răsuciri în jurului axului care se răsfrâng
asupra practicantului.
Ambele tipuri de bară (populare, olimpice) sunt de diferite forme: drepte (cele
mai multe) și curbate (Z). Cele din urmă, barele Z (fig. 12b, 14a) au avantajul că nu
forțează articulația mâinii sau solicită preferențial anumite grupe musculare.
Barele olimpice, în comparație cu cele populare, necesită discuri speciale,
caracterizate printr-un diametru interior mare, ceea ce determină prezența mai multor
tipuri de discuri într-o sală. Astfel, discurile pentru bara olimpică trebuie să aibă
diametrul interior mare și să fie de diferite greutăți, pe când discurile pentru barele
populare au diametrul interior mai mic și, de asemeni, trebuie să fie de greutate
diferită. Acest lucru crește numărul tipurilor de discuri dintr-o sală, spațiul mare de
depozitare și posibilitatea apariției dezordinei. Pentru acest motiv în multe săli vom
întâlni rastele (suporturi) pentru discuri, bare și gantere (fig. 14).
Barele și ganterele reprezintă principalele mijloace de realizare a exercițiilor libere cu
îngreuere atunci când se urmărește dezvoltarea masei musculare.

8
9
 APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE
MECANOTERAPIE
Mecanoterapia este o metodă terapeutică ce constă în efectuarea unor serii de
mişcări active sau pasive, cu ajutorul unor aparate computerizate sau nu, pentru a le
reface mobilitatea şi a reduce riscul atrofiilor musculare.
Exercitiul mecanoterapeutic este exercitiul care foloseste in scop terapeutic un
aparat mecanic in cadrul reeducării și readaptării funcționale. Aparatul primește o
forma de energie pe care o transforma și o restituie, pentru a produce un anumit efect.
Pe aceasta structura pot fi create doua tipuri de exercitii:
- exercitii de mobilizare articulara;
- exercitii de elongatie vertebrala.
Aparatele au început să fie utilizate în scop terapeutic cu multa vreme în urmă,
și ne referim în primul rând la aparatele de redresare a scoliozei, la aparatele Zander, la
aparatele pentru culturism etc. Mecanoterapia a cunoscut o epocă de glorie, urmată de
o perioadă de declin, consecinta a criticilor dure formulate de „Council on Physical
Medecine of the American Association". Din condamnarea mecanoterapiei a avut de
câștigat gimnastica medicală, deși cele două domenii nu par compatibile la un moment
dat.
Mecanoterapia era aşadar sortită să dispară; ori, în prezent, ne găsim în faţa
următorului paradox : mecanoterapia nu se studiază deloc sau se studiază doar în mică
măsură şi este prea puţin apreciată, deşi an de an se vând un număr impresionant de
aparate şi nu există centru de reeducare sau cabinet care să nu aibă în dotare cel puţin
unul, fie că uzează de el sau nu.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, asemenea oricărei alte terapii,
mecanoterapia are atât indicaţii, cât şi contraindicaţii, atât avantaje, cât şi
inconveniente.

Exerciţii de mobilizare articulară

Aparatul permite mobilizarea unui segment în condiţiile în care celelalte
segmente îşi păstrează stabilitatea. Segmentul de mobilizat este solidar cu una dintre
piesele aparatului, articulată pe o axă care trebuie să treacă prin centrul articular al
segmentului. Piesa poate fi pusă în mişcare :
10
- de o forţă exterioară, care determină mobilizarea pasivă a segmentului ;
- de un alt membru al pacientului, piesa funcţionînd în regim de mobilizare autopasivă;
- de respectivul segment de membru, situaţie în care avem de-a face cu o mobilizare
activă;
- de o forţă exterioară care se opune mişcării, provocînd o mobilizare activă cu
rezistenţă.
Mobilizarea descrisă este analitică (antrenează o singură articulaţie), dar unele
aparate asigură o mobilizare globală (mai multe articulaţii, un membru sau chiar
întregul corp).
Aparatele sînt adesea polivalente, permiţînd astfel executarea mai multor
categorii de exerciţii, care pot fi clasificate în funcţie de tipul de mobilizare pe care o
provoacă sau în funcţie de principiul mecanic conform căruia funcţionează.

Exerciţii de elongaţie vertebrală.

Acest tip de exerciţii permite tensionarea progresivă a coloanei vertebrale sau a unui
segment al acesteia avînd drept scop obţinerea:
- unei anumite distanţări a suprafeţelor articulare;
- unei anumite alungiri a tendoanelor şi a muşchilor periarticulari;
- unei diminuări a tensiunii intradiscale.

Coloana vertebrală este supusă unor forţe cu sensuri contrare (fig. 15):
- prima forţă (FI sau forţa de contratracţiune) are două puncte de aplicaţie fixe: unul
este situat pe masa de tracţiune, celălalt se află în legătură cu o parte a corpului (cap,
membru superior, trunchi, bazin, membru inferior);
- a doua forţă (F2 sau forţa de tracţiune) este aplicată într-o altă parte a corpului (de
exemplu, FI pe torace, F2 pe bazin); partea corpului care trebuie supusă elongaţiei se
situează între punctele de aplicare ale celor două forţe. Un sistem mecanic deplasează
F2 într-o direcţie opusă lui FI. Există mai multe sisteme de tracţiune:
- prin cablu: cablul se înfăşoară în jurul unui cilindru cu ajutorul unei manivele sau al
unui motor (acceleraţie unghiulară constantă);
- cu melc (transformarea unei mişcări circulare uniforme într-o mişcare rectilinie
uniformă);
11
- cu pompa hidraulică.
Sistemul este prevăzut cu un dinamometru (resort etalonat) pentru măsurarea şi
reglarea intensităţii forţei de tracţiune, precum şi cu un indicator al vitezei de elongaţie
şi cu o panglică gradată, care permite evaluarea amplitudinii de deplasare a forţei de
tracţiune

Fig. 15 Masă pentru elongație

Cel mai adesea, mesele de tracţiune sînt alcătuite din două părţi: o placă fixă şi
una mobilă pe orizontală, aflată în legătură cu un sistem de tracţiune; unele mese de
tracţiune permit combinarea mişcărilor de rotaţie cu mişcări de înclinare, oferind astfel
posibilitatea realizării de mobilizări prin tracţiune. Forţele de tracţiune şi
contratracţiune sînt aplicate pe corp prin intermediul mai multor tipuri de sisteme:
- corsete toracale sau lombare;
- pentru cap, căpăstru sau curele care se trec pe sub bărbie;
- dispozitive de sprijin aplicate în scobitura poplitee sau subaxilară;
- chingi pentru glezne.
Este indicat ca punctele de aplicaţie ale celor două forţe să fie situate cît mai
aproape posibil de zona de tratat, altminteri acţiunea va fi mai globală, riscând să se
disperseze la mai multe etaje vertebrale.
La acest exerciţiu, cunoaşterea bolnavului este indispensabilă, punctele esenţiale fiind:
- nivelul atins;
- poziţia antalgică pe care o adoptă pacientul (poziţie utilizată pentru tracţiune);
- vîrsta şi mai ales gradul de mineralizare a scheletului;

12
- problemele de respiraţie care ar putea face imposibilă folosirea corsetului toracal;
- intensitatea durerii şi a contracturilor musculare. Explicarea scopurilor tracţiunii şi a
modului de desfăşurare a acesteia trebuie să-1 facă pe subiect să înţeleagă că exerciţiul
reprezintă în fapt o tensionare la care se recurge în vederea diminuării durerilor
articulare şi discale, în fapt pentru calmarea acestora; iar pentru acesta, el va trebui să
semnaleze orice durere care apare în timpul tracţiunii.
Instalarea pacientului: dacă se folosesc corsete, ele vor fi aşezate în poziţie
verticală, punctele de sprijin pentru reliefurile osoase vor fi capitonate, iar susţinerea
va fi cît mai largă. în funcţie de masa utilizată, pacientul va fi aşezat în decubit dorsal
sau ventral, cu precizarea că poziţia trebuie să fie întotdeauna confortabilă şi antalgică
şi să poată fi păstrată cel puţin 30 de minute.
Intensitatea forţei de tracţiune este variabilă, în funcţie de masa utilizată şi chiar
de la un caz la altul. Cîteva exemple pentru elongaţiile lombare: Masturso 100 kg,
Cyriax 50 kg, Lehman şi Brunner 135 kg (apud Maigne).
Troisier propune 45 kg; în opinia lui Levernieux, distanţarea plăcilor este
singurul aspect demn de luat în consideraţie: o distanţare de 17 cm corespunde unei
măriri a spaţiului intervertebral cu 1,5 mm.
Dirijarea exerciţiului: după instalarea pacientului în poziţia de executare a
exerciţiului, are loc tensionarea lentă şi progresivă (pentru atingerea gradului dorit
trebuie să treacă mai multe minute), care va fi menţinută între 10 şi 30 de minute şi va
fi urmată de o destindere treptată şi de un moment de repaus.

Mobilizarea articulară pasivă

Piesa articulată este pusă în mişcare de o forţă exterioară, produsă fie de o
contragreutate, fie de un motor electric.
Contragreutatea poate funcţiona ca un sistem „greutate -scripete" sau „greutate -
pîrghie".
Sistemul „greutate - scripete" (fig. 16) cuprinde un cablu, unul sau doi scripeţi şi o
greutate variabilă; este un sistem similar celui utilizat în terapia cu scripeţi, cu
următoarele deosebiri:

13
- sistemul mecanic prezintă în plus un dispozitiv de fixare pentru segmentele de
imobilizat şi un dispozitiv de ghidare pentru segmentul de mobilizat;
- deplasarea are loc conform unei traiectorii precise, eliminîndu-se orice mişcare
parazită.

Figura 16 Model de aparat multifuncțional care are la bază sistemul de scripete

Prin intermediul cablului, greutatea deplasează piesa articulată; mişcarea este

una pasivă, însă revenirea solicită fie activitatea muşchilor antagonişti, fie intervenţia
altui membru (mâna, spre exemplu).
Sistemul „greutate - pîrghie" presupune existenţa unei greutăţi constante, care
se deplasează pe un braţ al pîrghiei, diminuînd sau sporind forţa contragreutăţii:
F=greutatea x lungimea braţului de pîrghie.
La fel ca în cazul sistemului „greutate - scripete", piesa metalica este deplasată
cu ajutorul contragreutăţii şi numai revenirea la poziţia iniţială solicită participarea
subiectului.
În prezent, sistemul „contragreutate - scripete" este utilizat în special pentru
mişcările de circumducţie şi rotaţie. Dacă sistemul funcţionează în plan vertical,
contragreutatea, care descrie în deplasarea ei un cerc, va realiza o mişcare activă cu
rezistenţă pe jumătate din segmentul ei de revoluţie, antrenînd astfel o mişcare activă
contra rezistenţă a membrului care acţionează sistemul, în a doua parte a mişcării de
revoluţie, contragreutatea va produce o activitate motorie şi va determina o mobilizare
14
pasivă a membrului. Forţa exercitată sau suportată este egală cu produsul dintre
greutate şi lungimea braţului de pîrghie, ultima variabilă depinzând de poziţia greutăţii
în spaţiu.
Dacă sistemul funcţionează în plan orizontal, masa contragreutăţii este
constantă, iar forţa care se opune în mişcare are aceeaşi intensitate (cuplu de forţe).
Activitatea motorie este egală în acest caz cu activitatea de rezistenţă, iar braţul
pârghiei cuplului de forţe are o lungime constantă.

Exerciţii cu mobilizare activă contra rezistentă

Solicitând muşchii segmentului vizat, acest tip de exerciţiu se poate realiza doar
în condiţiile cunoaşterii unui anumit număr de reguli şi aspecte.
Cunoaşterea subiectului - orice activitate musculară presupune muşchi capabili
să o realizeze - prin urmare, o testare musculară prealabilă este întotdeauna bine
venită. Bilanţul cardiovascular va permite reglarea efortului cerut în funcţie de
posibilităţile subiectului.
Cunoaşterea scopurilor - principalele indicaţii ale acestei activităţi musculare
sînt:
- întreţinerea musculară: solicitarea moderată a agoniştilor şi anta-goniştilor;
- fortificarea musculară: solicitarea intensă a unei grupe musculare;
- readaptarea la efort: solicitarea globală a întregului corp.
Respectîndregulile activităţii musculare, trebuie:
- să identificăm poziţia cea mai favorabilă pentru acţiunea unui anumit muşchi
(raportul tensiune - lungime), braţul pârghiei musculare modificîndu-se în funcţie de
poziţia articulară ;
- să alegem forma de contracţie cea mai potrivită cu scopurile propuse: contracţie
izometrică sau de altă natură;
- să calculăm rezistenţa adecvată în funcţie de rezistenţa maximă a muşchiului, de
timpul de lucru, de timpul de odihnă şi de durata exerciţiului.
Așezarea pacientului - cu rezistenţa la zero, se fixează segmentul care trebuie
lucrat pe piesa mecanică şi se imobilizează şi segmentele cu care nu se lucrează.
Atenţia se îndreaptă la legăturile, care nu trebuie să stînjenească sub nici o formă
contracţia musculară! Amplitudinea musculară trebuie reglată ţinînd cont de cursa
15
musculară propusă (în afara sau interiorul segmentului de contracţie), care este
delimitată cu ajutorul unor dispozitive de susţinere. Rezistenţa este şi ea reglată, în
funcţie de mişcarea solicitată şi de legile activităţii musculare.
Participarea pacientului la exerciţiu - pacientul fiind acela care depune efortul
necesar pentru executarea exerciţiului, este bine ca implicarea lui să fie totală - prin
urmare, este de la sine înţeles că trebuie să i se explice avantajele pe care le-ar
prezenta o participare integrală.
Într-un exerciţiu de întreţinere musculară, rezistenţa nu va fi foarte puternică,
totuşi, în condiţiile unei articulaţii anchilozate şi/sau dureroase şi ale unor muşchi
slăbiţi, mişcarea va fi destul de solicitantă în primele etape ale tratamentului.
Într-un exerciţiu de fortificare musculară, efortul cerut este important şi trebuie
să se menţină la un nivel înalt, întrucât o rezistenţă prea slabă nu este în măsură să
dezvolte forţa musculară. Bilanţurile care trebuie realizate la intervale regulate îi vor
permite pacientului să-şi urmărească progresele în privinţa forţei musculare. Este
indicat ca pacientul să conştientizeze cursa musculară care trebuie realizată, într-o
primă etapă executînd mişcarea în absenţa aparatului, în continuare, terapeutul îi va
explica desfăşurarea exerciţiului, precizînd timpul exact alocat contracţiei, respectiv
odihnei, şi durata globală a exerciţiului.
Incidente posibile: exerciţiul nu trebuie să declanşeze dureri articulare sau musculare.
La orice durere articulară trebuie verificate:
- instalarea segmentelor (o eventuală nerespectare a axelor);
- cursa articulară solicitată (o modificare a acesteia poate suprima durerea);
- rezistenţa (care poate fi excesivă pentru starea ţesuturilor articulare şi periarticulare).
La orice durere musculară trebuie verificate :
- rezistenţa (care trebuie diminuată sau amplificată în mod progresiv, după un moment
de încălzire);
- timpul alocat activităţii, respectiv odihnei (o activitate prea îndelungată poate antrena
o ischemie musculară).
In caz de oboseală (pacientul trebuie să înveţe să recunoască semnele instalării
oboselii):
- oboseala musculară locală - mişcarea începe să tremure, muşchiul devine dureros şi
nu mai asigură cursa completă;
16
- oboseala generală - insomnie consecutivă şedinţelor de lucru, iar în zilele următoare,
dureri musculare generalizate destul de serioase.
Oboseala locală trebuie să ducă la încetarea exerciţiului, în vreme ce oboseala generală
impune o regândire a duratei şi intensităţii activităţii, precum şi a frecvenţei şedinţelor.

Utilizarea motorului electric în recuperare

O altă posibilitate ar fi ca piesa articulată să fie pusă în mişcare de un motor electric,
care poate interveni în ambele sensuri ale mişcării (în întregime pasivă).
Amplitudinea articulară, precum şi corespondenţa dintre axele articulare trebuie
să fie bine gîndite înainte de punerea în funcţiune a motorului.
Din raţiuni de securitate şi pentru a oferi pacientului posibilitatea de a face
pauză atunci cînd simte nevoia, motorul trebuie să fie prevăzut cu un sistem de oprire
constând fie într-o pârghie de debraiere, fie într-un întrerupător manual. Dat fiind
faptul că orice greşeală de reglare poate avea consecinţe grave asupra articulaţiei,
această tehnică este puţin utilizată.
La anumite aparate, motorul intervine doar într-o anumită etapă a mişcării: o comandă
manuală permite punerea lui în funcţiune în momentul cînd mişcarea activă nu mai
este posibilă sau atunci cînd se doreşte să se insiste asupra ultimelor grade de
amplitudine.

Mobilizarea articulară autopasivă

Piesa articulată este pusă în mişcare de către pacient prin intermediul altui
membru, superior sau inferior. Există mai multe tipuri de sisteme mecanice:
- pîrghie manuală directă : acţionată cu ajutorul membrului superior, prelungeşte piesa
articulată;
- pîrghie manuală cu manivelă sau volant;
- pedală directă, tip maşină de cusut;
- pedală care pune în mişcare un volant, tip bicicletă medicinală.
Mobilizarea poate fi în întregime pasivă, dar poate fi şi activă-
-asistată, existînd în fapt două posibilităţi:
1. segmentul de membru pune în mişcare piesa metalică cu ajutorul sistemului
autoasistat;
17
2. sistemul intervine doar într-o anumită etapă a mişcării.
Mobilizarea articulară activă contra rezistenţă
Segmentul de membru provoacă deplasarea piesei articulate, mişcare căreia i se
opune o forţă exterioară (această forţă, care este de fapt o rezistenţă, poate fi obţinută
cu ajutorul mai multor tipuri de sisteme mecanice).
1. Sistemul „greutate - scripete".
Este un sistem care funcţionează la fel ca şi sistemul pasiv descris anterior, cu
deosebirea că în acest caz avem în vedere partea activă a mişcării. Rezistenţa intervine
doar pe unul dintre sensurile mişcării, revenirea fiind pasivă sau, lucru şi mai de dorit,
îmbrăcând forma unei rezistenţe negative (cursă musculară excentrică). Rezistenţa este
direct proporţională cu greutăţile suspendate de cablu, conform principiilor terapiei cu
scripeţi.
2. Sistemul „greutate -pîrghie".
Sistemul funcţionează la fel ca sistemul pasiv descris în paragraful 1, un sens al
mişcării fiind activ, iar revenirea pasivă sau cu rezistenţă negativă. La o greutate
constantă, rezistenţa este proporţională cu lungimea braţului pîrghiei. La aparatele de
circumducţie, sistemul cu o contragreutate, care presupune desfăşurarea unei părţi a
mişcării în mobilizare pasivă, a fost înlocuit cu un sistem cu patru contragreutăţi,
situate în acelaşi plan pe axe perpendiculare. In acest sistem similar volantului,
rezistenţa este constantă şi proporţională cu masa şi cu pătratul razei
3. Sistemul hidraulic.
Obţinută prin deplasarea unui fluid dintr-un compartiment în altul, rezistenţa
creşte sau scade în funcţie de diametrul vanelor de trecere. Sistemul se compune
aşadar dintr-un cilindru împărţit în două compartimente şi un piston care împinge
lichidul dintr-un compartiment în altul prin vane cu diametre variabile, rezistenţa
depinzînd de gradul de deschidere a vanelor. Rezistenţa este constantă în ambele etape
ale mişcării, indiferent de poziţia segmentului în spaţiu sau de valoarea unghiulară a
deplasării, şi anulează orice inerţie, avantaj considerabil ce recomandă acest sistem
dintre toate celelalte sisteme bazate pe rezistenţă (fig. 17). Rezistenţa în sistemul
hidraulic:
- rezistenţă în ambele sensuri ale mişcării: dus (circuitul a)
şi întors (circuitul b);
18
- rezistenţă variabilă în funcţie de vană (cîte o vană pe circuit).

Figura 17 Aparat cu sistem hidraulic

4. Sistemul elastic
Rezistenţa este dată de tensionarea unui elastic sau a unui resort. Ea creşte în
timpul tensionării sistemului şi atinge valoarea maximă la sfîrşitul întinderii,
întoarcerea la lungimea normală putînd antrena fie o mişcare pasivă, fie o mişcare
activă cu rezistenţă.
Elasticul este utilizat doar în stare de tensiune, în vreme ce resortul poate fi
utilizat atît în tensiune, cît şi în compresiune (fig. 18).

Figura 18 Exerciții cu benzi elastice pentru diferite grupe musculare

19
5. Sistemul bazat pe frecare.

Rezistenţa în acest sistem, cu aplicaţii în principal la dispozitivul de frînare utilizat la

biciclete, este obţinută prin frecarea dintre două suprafeţe.

Indicații metodice în cadrul exerciţiilor cu mobilizare pasivă şi autopasivă

Aceste exerciţii presupun cunoaşterea unui anumit număr de reguli şi date,
condiţie esenţială pentru instalarea pacientului într-o poziţie corectă, reglarea
convenabilă a aparatului, înţelegerea mişcării şi participarea activă a subiectului.
Cunoaşterea principiilor mobilizării pasive - regula evitării durerii, respectarea
amplitudinilor articulare şi a axelor, solicitarea unei singure articulaţii o dată,
mobilizarea lentă şi blândă, care să nu antreneze declanşarea reflexelor de apărare.
Cunoaşterea pacientului. - pentru reglarea amplitudinii articulare sunt
interesante toate bilanţurile, însă bilanţul articular este indispensabil.
Cunoaşterea obiectivelor - mobilizarea pasivă are două indicaţii principale:
creşterea amplitudinii în caz de anchilozare articulară şi conservarea funcţiei articulare
în siuaţia în care mişcarea activă este imposibilă sau contraindicată.
Așezarea area pacientului - pacientul trebuie să fie instalat confortabil, într-o
poziţie care să nu solicite nici un efort din partea acestuia; toate segmentele trebuie să
fie asigurate împotriva oricărei deplasări nedorite; axa articulaţiei trebuie să
corespundă exact cu axa mecanică; segmentele de imobilizat trebuie să fie fixate, dar
nu prea strâns, pentru a nu jena circulaţia; segmentele care urmează a fi mobilizate
trebuie să fie ataşate de piesa metalică, fără ca aceasta să împiedice în vreun fel
mişcarea.
Reglarea amplitudinii articulare - se va face în funcţie de bilanţul articular şi de
indicaţii. Dacă se urmăreşte creşterea amplitudinii articulare, amplitudinea maşinii
trebuie să fie superioară cu cîteva grade amplitudinii articulare a subiectului, orice
progres fiind urmat în mod obligatoriu de o creştere a amplitudinii aparatului. Dacă
scopul urmărit este conservarea funcţiei articulare, amplitudinea maşinii trebuie să
aibă aceeaşi valoare ca şi amplitudinea articulară a subiectului.
Reglarea intensităţii forţei exterioare - în sistemul cu contragreutate, greutatea
trebuie să fie suficientă pentru a deplasa segmentul de membru - prin urmare, va fi
calculată în funcţie de masa segmentului de mobilizat şi de poziţia acestuia în raport cu
20
gravitaţia (care poate fie să faciliteze, fie să frîneze acţiunea contragreutăţii). Dacă
forţa muşchilor antagonişti nu este suficientă pentru a readuce contragreutatea în
punctul iniţial sau în cazul în care o implicare a acestora ar fi inutilă sau
contraindicată, se va recurge la un sistem manual.
Participarea pacientului la exerciţiu - pacientul va fi stimulat să se implice în
realizarea mişcării dacă i se explică scopul exerciţiului, principiul mecanic, dirijarea
exerciţiului şi dozarea efortului.
Explicarea scopurilor - pacientul trebuie să ştie ce anume se urmăreşte prin
respectivul exerciţiu şi în ce mod se integrează acesta în ansamblul tratamentelor pe
care le urmează în evoluţia vindecării şi readaptării sale. Apoi, este absolut necesar să i
se ofere posibilitatea de a-şi urmări progresele la diferite reglaje (amplitudine,
greutate).
Explicarea mijloacelor - știut fiind că înţelegerea duce la evitarea angoasei în
orice tip de activitate, pacientul trebuie să cunoască principiul mecanic utilizat şi să
aibă posibilitatea de a opri aparatul dacă oboseşte sau în cazul vreunui incident.
Dirijarea exerciţiului - în cazul unei mobilizări pasive, participarea subiectului
pare a fi nulă, astfel încît este bine să i se ceară să urmărească mental mişcarea
efectuată, să o vizualizeze şi să o simtă; el trebuie să semnaleze orice durere care apare
în timpul mişcării, aceasta putînd fi eliminată printr-o reglare diferită a amplitudinii
sau a forţei exterioare.
În mobilizarea autopasivă, participarea subiectului este foarte importantă, el
fiind responsabil de mişcarea pe care o imprimă segmentului de membru; iată de ce
este indicat să i se dea toate informaţiile cu privire la amplitudinea articulară ce trebuie
obţinută şi la caracterul nociv al durerii.

Indicații metodice în cadrul exerciţiilor de elongaţie vertebrală

La acest exerciţiu, cunoaşterea bolnavului este indispensabilă, punctele esenţiale fiind:
- nivelul atins;
- poziţia antalgică pe care o adoptă pacientul (poziţie utilizată pentru tracţiune);
- vîrsta şi mai ales gradul de mineralizare a scheletului;
- problemele de respiraţie care ar putea face imposibilă folosirea corsetului toracal;

21
- intensitatea durerii şi a contracturilor musculare. Explicarea scopurilor tracţiunii şi a
modului de desfăşurare a acesteia trebuie să-1 facă pe subiect să înţeleagă că exerciţiul
reprezintă în fapt o tensionare la care se recurge în vederea diminuării durerilor
articulare şi discale, în fapt pentru calmarea acestora; iar pentru acesta, el va trebui să
semnaleze orice durere care apare în timpul tracţiunii.
Așezarea pacientului: dacă se folosesc corsete, ele vor fi aşezate în poziţie
verticală, punctele de sprijin pentru reliefurile osoase vor fi capitonate, iar susţinerea
va fi cît mai largă. în funcţie de masa utilizată, pacientul va fi aşezat în decubit dorsal
sau ventral, cu precizarea că poziţia trebuie să fie întotdeauna confortabilă şi antalgică
şi să poată fi păstrată cel puţin 30 de minute.
Intensitatea forţei de tracţiune este variabilă, în funcţie de masa utilizată şi chiar de la
un caz la altul.
Dirijarea exerciţiului - după instalarea pacientului în poziţia de executare a
exerciţiului, are loc tensionarea lentă şi progresivă (pentru atingerea gradului dorit
trebuie să treacă mai multe minute), care va fi menţinută între 10 şi 30 de minute şi va
fi urmată de o destindere treptată şi de un moment de repaus.

Mobilizarea activă contra rezistenţă la nivelul articulaţiei

tibiotarsiene şi a labei piciorului
Exemple de exerciţii
Este o mişcare globală, circulară, combinînd succesiv flexia - adducţia -pronaţia
şi extensia - supinaţia - abducţia, şi/sau invers; ea permite diferite activităţi musculare
simultane şi succesive ale întregului complex articular al piciorului, completează
activitatea analitică a terapiei cu scripeţi şi pregăteşte munca independentă.
Indicaţii: toate traumatismele gambei şi ale labei piciorului.
Contraindicaţii: leziuni ligamentare recente.
Principii mecanice. Rezistenţa este dată de patru contragreutăţi plasate pe axe
perpendiculare, în acelaşi plan cu baza conului descris prin mişcarea de circumducţie.
Exerciţiu:
Instalare: bolnavul se află în poziţia şezînd, coapsa este fixată în chingi de scaun,
genunchiul este flexat, iar gamba şi laba piciorului se află în aparat: gamba este

22
imobilizată, iar laba piciorului este ataşată de pedala aparatului, a cărei axă
intersectează axa contragreutăţilor, fără însă a fi fixată de aceasta.
Reglarea amplitudinii: laba piciorului este plasată în poziţia cu cea mai mică
amplitudine articulară, spre exemplu în abducţie-pronaţie, pedala fiind fixată pe axă în
această poziţie. Se evită astfel instalarea oricărei jene articulare.
Mişcarea
Pacientul descrie cu vîrful piciorului prin aer un cerc ; mişcarea rezultată
trebuie să fie regulată, lentă, fără şocuri, sensul ei fiind inversat la fiecare minut;
durata totală a exerciţiului este de zece minute.
Mobilizarea analitică, activă, contra rezistenţă a degetelor.
Activitatea pe placa numită canadiană permite realizarea unei mişcări precise a
articulaţiei, cu ajutorul unui sistem simplu, uşor de reglat şi modificat, permiţînd
solicitarea succesivă a mai multe articulaţii şi degete (figura 19).
Principii mecanice. Rezistenţa este dată de întinderea unui elastic, variază în
funcţie de rezistenţa elasticului utilizat şi este proporţională cu gradul de alungire a
elasticului şi cu elasticitatea acestuia.
Indicaţii
- creşterea amplitudinii articulaţiilor metacarpofalangiene şi inter-falangiene;
- fortificarea muşchilor extrinseci şi intrinseci ai mîinii.
Contraindicaţii
- afecţiuni articulare inflamatorii şi deformante.

Figura 19 Aparat musculatura degetelor

23
Exercițiu: flexia articulaţiei metacarpofalangiene a celui de-al doilea deget
Instalare: bolnavul se află în poziţia şezînd, cu antebraţul sprijinit pe masă pe marginea
cubitală şi cu mîna pe placă. Toate elementele care nu sînt antrenate în mişcare sunt
imobilizate: cîte o tijă încastrată în masa de lucru de o parte şi de alta a încheieturii
mîinii blochează antebraţul, o altă tijă la nivelul palmei, în prima comisură, blochează
încheietura în extensie şi al doilea metacarpian, iar ultima tijă, de care se prinde
elasticul, va fi plasată în spatele indexului.
Reglarea rezistenţei: o asemenea activitate foarte analitică, ce solicită un muşchi de
mici dimensiuni, presupune o rezistenţă puţin importantă - prin urmare, pentru început
vom lucra cu un elastic cu rezistenţă redusă. Elasticul se termină cu o buclă de piele
moale care se trece pe sub degetul pacientului la nivelul primei falange, iar de cealaltă
parte prezintă o altă buclă, care va fi fixată de scoaba din spatele indexului, distanţa
trebuie să fie suficientă pentru a pune elasticul într-o stare incipientă de tensiune,
articulaţia metacarpofalangiană aflîndu-se în extensiee.
Mişcarea: pacientul execută lent flexia primei falange, rămîne în această poziţie timp
de cîteva secunde, revine în poziţia iniţială frânând mişcarea, apoi, cînd elasticul este
complet destins, se odihneşte; exerciţiul se repetă timp de trei minute (muşchiul
oboseşte repede).
Variantă: pentru a obţine creşterea amplitudinii flexiei, mişcarea va începe cu
flexarea articulaţiei metacarpofalangiene, pacientul insistînd asupra ultimelor grade ale
flexiei.

Mobilizarea activă cu tracţiune continuă a articulaţiei coxofemurale

Este o mişcare analitică, activă, cu posibilităţi de implicare a rezistenţei, efectuată
concomitent cu o tracţiune continuă pe axa membrului inferior (tracţiunea deplasîndu-
se odată cu mişcarea).
Principii mecanice. Exerciţiul se execută pe o masă pe care se fixează o tijă
metalică, articulată în plan orizontal; membrul inferior este suspendat de această tijă, la
extremitatea căreia este fixat un scripete ce susţine sistemul de tracţiune care pune în
mişcare membrul. Un sistem „greutate - scripete" se poate opune deplasării orizontale
a tijei, creând astfel rezistenţa necesară exerciţiului (fig. 20).
24
 Figura 20 Scripete pentru mobilizarea articulației coxofemurale

Indicaţii:
- leziuni degenerative articulare;
- fracturi articulare.
Exerciţiu: abducţia articulaţiei coxofemurale cu tracţiune continuă
Instalare: bolnavul se află în decubit dorsal, cu o pernă sub cap; bazinul îi este
imobilizat, membrul inferior neimplicat în activitate este fixat în abducţie, iar membrul
lezat, care se află în flexie uşoară de şold (în scopul destinderii sistemului ligamentar)
şi în extensie la genunchi, este suspendat de tija metalică cu ajutorul a două chingi,
trecute una pe sub genunchi, cealaltă pe sub călcâi. De laba piciorului, în prelungirea
membrului inferior, este prinsă o frînghie care este trecută printr-un scripete fixat la
extremitatea tijei metalice şi la capătul căreia atîrnă o greutate.
De partea opusă abducţiei, tija metalică prezintă un circuit rezistent „greutate -
scripete".
Reglarea tracțiunii: greutatea este considerată suficientă atunci cînd pacientul resimte
tracţiunea (pentru atingerea acestui nivel optim fiind nevoie de mai multe încercări),
cu precizarea că aceasta nu trebuie să declanşeze contracţii de apărare sau să provoace
dureri; este indicat să aibă în medie 4-8 kg şi să poată fi susţinută 5 pînă la 10 minute.
Reglarea amplitudinii: doi tacheţi permit limitarea adducţiei şi a abducţiei, în funcţie
de starea articulaţiei.
25
Reglarea rezistenţei se face în mod clasic, ţinînd cont de principiile scripetelui.
Mişcarea: pacientul efectuează o abducţie lentă, a cărei amplitudine atinge limitele
maxime oferite de aparat, stă cîteva secunde în poziţia în care a ajuns, după care revine
controlat în poziţia iniţială, frînând mişcarea, apoi se odihneşte. Mişcarea trebuie să fie
cît mai lentă şi să fie urmată de o pauză după fiecare revenire, întrucît greutatea de
tracţiune produce o forţă de inerţie care poate modifica rezistenţa.

Readaptarea la efort cu ajutorul bicicletei staționare

Principiul mişcării. Această mişcare globală, combinată şi alternativă a celor două
membre inferioare mobilizează o mare masă musculară, solicitînd în plus şi sistemul
cardiovascular (fig. 21).

Figura 21 Model de bicilită staționară prevăzută cu scaun cu spătar

Indicaţii:
- ultima perioadă de readaptare la un pacient cu politraumatism;
- după o lungă perioadă de imobilizare la pat sau de întrerupere a activităţii.
Contraindicaţii:
- insuficienţă cardiovasculară;
- genunchi fragil: condromalacie, hidartroză, gonartroză.
Instalarea. Primul aspect este reglarea înălţimii şeii: bolnavul stă cu picioarele pe
pedale, membrul inferior aflat în poziţia cea mai joasă trebuind să fie în extensie
aproape completă.
Trebuie reglate apoi înălţimea şi poziţia ghidonului, astfel încît spatele pacientului să
fie drept, iar priza mâinilor să se afle mai jos decît coatele.

26
Nu trebuie să omitem reglarea poziţiei pedalelor, care pot oferi amplitudini diferite ale
mişcării, în funcţie de gradul de flexie al genunchilor pe care urmărim să-1 obţinem.
Desfăşurarea exerciţiului: pacientul face 5 minute de încălzire la 10 km/h, în absenţa
rezistenţei; urmează un minut tot fără rezistenţă, dar la 20 km/h, în continuare un
minut de pedalare uşoară, urmat de două minute la 10 km/h cu o rezistenţă redusă.
Exerciţiul se încheie cu un minut de pedalare cu rezistenţă la 20 km/h. Se va măsura
pulsul înainte şi după efectuarea exerciţiului.

Mobilizarea activă contra rezistenţă a genunchiului

Este o activitate musculară alternantă a flexorilor şi extensorilor genunchiului,
inversarea acţiunii muşchilor facilitînd activarea acestora.

Figura 22 Aparat cu pistoane pentru musculatura coapselor

Principii mecanice. Rezistenţa este produsă la trecerea unui fluid dintr-un

compartiment în altul, prin vane cu secţiuni variabile (fig. 22).
Indicaţii:
- creşterea amplitudinii articulare în flexie: activitatea ischio-gambierilor favorizează
în mod direct flexia, iar activitatea cvadricepsului îmbunătăţeşte elasticitatea acestuia,
facilitînd astfel flexia;
- pareza membrului inferior (pentru muşchi care au atins cota 4).
Contraindicaţii:
- genunchi inflamat sau dureros.
27
Instalarea. Bolnavul este aşezat într-o poziţie confortabilă, coapsa este imobilizată,
iar tija aparatului este fixată de gambă, axa acesteia supra-punîndu-se perfect pe axa
genunchiului.
Reglarea. Două pârghii permit reglarea independentă a amplitudinii flexiei şi
extensiei, alte două reglaje asigurând ajustarea rezistenţei la flexie şi extensie.
Mişcarea. Pacientul execută mişcări alternative de amplitudine maximă în flexie şi
extensie, odihnindu-se după zece repetări.
Un sistem de semnalizare luminoasă şi sonoră îi permite terapeutului să verifice dacă
mişcarea este într-adevăr executată la amplitudinea dorită.

Exerciţii globalede mecanoterapie

Există un mare număr de aparate care permit efectuarea unor exerciţii ce
solicită întregul corp sau doar o parte a acestuia. Cu ajutorul lor pot fi mobilizate activ
şi contra rezistenţă numeroase articulaţii. De cele mai multe ori le întîlnim în săli de
gimnastică şi de recuperare, dar ele pot avea şi indicaţii terapeutice:
- fortificarea musculară globală;
- pregătirea pentru reluarea activităţii sportive după o perioadă de întrerupere cauzată
de un accident.
Concluzie
Mecanoterapia este o tehnică asociată terapiei cu scripeţi. Cele două terapii au
indicaţii precise, aşa încât am ales spre ilustrare următoarele tipuri de exerciţii:
- exerciţii imposibil de realizat prin terapia cu scripeţi: mobilizarea cu tracţiune
continuă;
- exerciţii mai simplu de executat în mecanoterapie (placa canadiană) ;
- exerciţii presupunînd o activitate globală, care completează activitatea analitică a
terapiei cu scripeţi.

28
 TERAPIA CU SCRIPEŢI
Este o tehnică mecanoterapeutică în care segmentele sînt mobilizate cu ajutorul
scripeţilor, al cablurilor şi al contragreutăţilor.
Scripetele
Se compune dintr-un disc (o roată) mobil, care se învîrte în jurul unui ax 00\',
perpendicular pe planul discului şi susţinut de nişte suporţi laterali.
Roata este prevăzută cu un şanţ periferic prin care rulează cablul (fig. 23 ).

Figura 23 Roata pentru scripete

La extremităţile cablului acţionează forţele F şi G, sistemul aflîndu-se în poziţie de

echilibru atunci cînd F = G .
Circuitele
Circuitele au următoarele părţi componente (fig. 24) :
- un segment sau un membru (M);
- un cablu (c);
- unul sau mai mulţi scripeţi (si, s2 etc.);
- o rezistenţă G >0 sau G <0, extrinsecă (sarcină adiţională) sau intrinsecă (furnizată de
subiectul însuşi);
- o forţă activă F care acţionează asupra rezistenţei G . Primul scripete din cadrul unui
circuit se numeşte scripete de tracţiune (si); ceilalţi scripeţi, lipsiţi de importanţă sub
aspect mecanic, sînt aşa-numiţii scripeţi de reflexie (s2, s3).
Scripetele de tracţiune poate fi fix sau mobil.
Se disting trei tipuri de circuite.
(Considerăm neglijabile forţele de frecare ce ar putea interveni.)
Circuit ajutător - putem urmări cum rezistenţa G facilitează abducţia umărului.
29
Circuit rezistent - rezistenţa G se opune abducţiei umărului F > G sau G >0.
- Circuit autopasiv.
- Circuit autopasiv simetric ;
- Circuit autopasiv asimetric .

Figura 24 Modele de scripete

Proprietatea fundamentală: scripetele este un mecanism simplu, care permite

schimbarea direcţiei unei forţe în condiţiile conservării intensităţii acesteia.
Tipuri:
Scripetele de tracţiune fix. Vorbim despre scripete fix atunci cînd scripetele de
tracţiune este fixat direct de un punct de ancorare. Este lipul de montaj cel mai
frecvent utilizat, fapt explicabil dacă avem în vedere că el asigură transmiterea
nemijlocită spre membrul tratat a unei forţe extrinsece cunoscute: F = G. Pentru ca
sistemul să se afle în echilibru, reacţia R a axului trebuie să fie absorbită de punctul de
ancorare .
Scripetele de tracţiune mobil. Este considerat mobil atunci cînd este fixat de una dintre
extremităţile circuitului: segmentul sau contragreutate. Planul de instalare. Pentru a
anula componentele cu efecte deviante asupra mişcării, forja G trebuie să fie aplicată
în planul mişcării. Prin urmare, scripetele de tracţiune trebuie să se situeze în planul
mişcării.
Aplicaţii practice
Să analizăm posibilităţile de realizare practică a unor circuite în care rezistenţele să fie
pe cît posibil constante.

30
1. Scripetele de tracţiune este plasat la o distanţă foarte mare faţă de pacient . Pentru ca
distanţa să fie considerată cu adevărat mare, între scripete şi pacient trebuie să fie cel
puţin 15 metri. Fiind prea puţin practic, acest montaj este rareori folosit. La începutul
mişcării, cablul este perpendicular pe segmentul de tratat.
Pus la punct de Rocher, acest montaj reprezintă în fapt un sistem avînd primul scripete
plasat. Studiind experimental randamentul celor trei sisteme descrise mai sus, Rocher a
ajuns la următoarele rezultate:
- la scripetele de tracţiune situat la mare distanţă - R = 85 % ;
- la scripetele de tracţiune situat perpendicular pe bisectoarea unghiului de oscilaţie - R
= 77% ;
- la scripetele de tracţiune plasat Ia începutul mişcării, în imediata apropiere a
segmentului de tratat - R = 89%.
Rezultatele obţinute nu iau în calcul biomecanica articulară şi cu atît mai puţin pe cea
musculară.
În vederea reducerii variaţiilor în intensitate ale forţei G, Rocher propune
utilizarea unei roți cu diametru mare, însă această aşa-numită „roată a lui Rocher" este
nu de puţine ori incomodă şi greu de utilizat.

Condiţii de desfăşurare a exerciţiilor la sistemele cu scripeți

Forţa musculară şi amplitudinea articulară
În cadrul terapiei cu scripeţi, exerciţiile au drept scop suscitarea unei anumite
mişcări. Montajele autopasive şi ajutătoare sînt posibile indiferent de cota
funcţională a muşchilor solicitaţi. Montajele rezistente sînt recomandate
pentru muşchii care ating cotaţia 3 a testing-ului internaţional. Exerciţiile se pot
executa la amplitudinea articulară maximă, ceea ce permite punerea în aplicare a
schemelor terapeutice definite de H. Kabat.
Repetarea exerciţiilor
Terapia cu scripeţi asigură repetarea în bune condiţii a exerciţiilor şi permite
pacientului să execute mişcările în ritmul dorit.
Intervenţia kinetoterapeutului
După bilanţurile necesare tratamentului, kinetoterapeutul trebuie să-i explice
pacientului :
31
- scopul exerciţiului;
- principiile esenţiale de montaj ;
- direcţia, intensitatea, amplitudinea, ritmul şi durata exerciţiului.
O dată ce sistemul a fost instalat, kinetoterapeutul trebuie să vegheze
la executarea corectă a exerciţiului, ţinînd permanent sub control atât pacientul, cât şi
circuitul.
Intervenția pacientului
Pacientul poate realiza doar mişcările pe care le înţelege şi le controlează, ceea ce
presupune o excelentă coordonare motorie.

Exemple de circuite
Circuitul cu scripete de tracţiune fix
- Circuit rezistent pentru extensia genunchiului de la 90° la 0°.
- Circuit ajutător pentru flexia şoldului de la 0° la 90°.
- Circuit autopasiv pentru flexia genunchiului:
a) simetric;
b) asimetric.

Să notăm că şoldul se află în flexie la 30-45°, ceea ce preîntîmpină încordarea

muşchilor biarticulari ai lojii anterioare a coapsei şi previne ajungerea
ischiogambierilor în stare de insuficienţă pasivă.

Circuitul cu scripete de tracţiune mobil

Cu ajutorul scripetelui de tracţiune mobil putem realiza următoarele tipuri de circuite:
- ajutătoare;
- rezistente;
- autopasive: simetrice şi asimetrice.

Circuit care facilitează flexia trunchiului de la 0° la 90°, pornind din decubit dorsal
Mişcarea va fi sprijinită în mod serios la început, apoi tot mai puţin, până când
trunchiul ajunge la 90°. Circuit care se opune flexiei încheieturii: mişcare articulară
contra rezistenţă, cu amplitudine articulară redusă şi rezistenţă puternică. În acest
32
sistem, deplasările greutăţii sînt mai importante şi pot fi mai bine observate de către
pacient.

Circuit care se opune antepulsiei umărului: mişcare articulară contra rezistenţă, cu

amplitudine mare şi rezistenţă scăzută. Acest montaj permite reducerea considerabilă a
balansului greutăţii G.
Circuit autopasiv asimetric care asigură flexia genunchiului
Pentru a pune în mişcare genunchiul drept, genunchiul stâng trebuie să dezvolte o
forţă importantă, care va fi mai bine controlată decât dacă ar fi de intensitate redusă.
Cât despre deplasările celor două segmente unul în raport cu celălalt, acestea vor
permite o mobilizare mai progresivă a genunchiului drept
Discuţii
Progresivitatea rezistenţei în terapia cu scripeţi
Opunând segmentului de tratat o rezistenţă rezultată dintr-o greutate ataşată unui
scripete şi dintr-o sarcină directă, montajul compensează în parte degresivitatea
circuitului.

Exerciţiile izokinetice
În 1967, în Statele Unite a fost conceput un aparat care permite atingerea rezistenţei
celei mai mari, la amplitudinea articulară maximă şi cu o viteză bine determinată.
Exerciţiul la acest aparat este izokinetic şi depăşeşte graniţele terapiei cu scripeţi.

Componentele articulare ale rezistenţei

Anumite componente - deloc de neglijat - ţinând de compresiunea articulară se pot
constitui în contraindicaţii pentru exerciţiul din cadrul terapiei cu scripeţi.

33
 TERMINOLOGIA SPECIFICĂ EXERCIŢIILOR DE RECUPERARE CU
APARATE

Exercițiile la aparate reprezintă o activitate bine cunoscută publicului larg, sub

denumirea de culturism atunci când se urmărește dezvoltarea masei musculare sau de
fitness atunci când se urmărește realizarea sau menținerea unui tonus muscular
adecvat. Desigur, ambele activități pot fi practicate de orice persoană, atâta timp cât se
respectă câteva recomandări generale, legate în special de regimul de lucru, de
greutatea utilizată, de obiectivele propuse.
Ca orice activitate și exercițiile la aparate au o terminologie proprie. Prin
terminologie se înţelege denumirea mişcărilor, poziţiilor şi a formelor de descriere a
exerciţiilor, prin cuvinte specifice, pentru a putea fi scrise şi descrise, în vederea
înţelegerii lor cu mai multă uşurinţă de cei interesaţi.

Terminologia exercițiilor la aparate

Ședințele de recuperare în care se efectuează exerciții la aparate reprezintă un
proces formativ care utilizează toată gama de mişcări ale corpului şi segmentelor
acestuia, cu greutăţi libere sau aparate construite special, în vederea recuperării, prin
dezvoltarea musculaturii, scăderea ţesutului adipos sau pentru dezvoltarea forţei
precum și pentru recuperarea posttraumatică.
În acest sens putem vorbi de mai multe categorii de termeni: poziţii, mişcări,
apucări (prize), programe.
Poziţii
Poziţia reprezintă o situaţie statică a corpului sau a segmentelor acestuia în
desfăşurarea mişcării.
a). Poziţiile fundamentale:
- stând
1. pe ambele picioare - poziţia de drepţi
2. pe genunchi (pe un genunchi)
- aşezat (aşezat pe bancă, scaun)
- culcat :
1. facial - cu privirea în jos
34
 2. dorsal - cu privirea în sus
3. lateral (costal) stânga, dreapta
- atârnat (atârnat la bara fixă)
- sprijin - când punctele de sprijin sunt sub nivelul axei umerilor.
b). Poziţile ale segmentelor corpului
- poziţiile capului:
- aplecat: înainte, lateral, stînga, dreapta, înapoi
- răsucit
- poziţiile braţelor
- întinse: înainte, lateral, sus, jos
- îndoite.
Poziţii ale trunchiului:
- trunchi îndoit: înainte (când trunchiul şi membrele inferioare fac un unghi mai
mic de 90°), lateral spre dreapta sau spre stânga, înapoi (extensie);
- trunchi aplecat - trunchiul cu spatele drept se găseşte faţă de axa verticală a
corpului la un unghi între 45°-90°;
- trunchi înclinat - trunchiul cu spatele drept se găseşte într-un unghi de maxim
45° faţă de axa verticală a corpului.
Mişcări
Mişcarea este acţiunea de deplasare a corpului sau a segmentelor sale în spaţiu, faţă
de un punct de referinţă.
Mişcările capului:
- aplecări înainte, înapoi (extensie), spre stânga, spre dreapta;
- răsuciri, spre stânga, spre dreapta;
- rotări - mişcare circulară a capului.
Mişcări ale braţelor:
- îndoiri = flexarea unui segment faţă de celălalt;
- întinderi = extensia (mişcarea inversă faţă de flexare) unui segment faţă de
celălalt;
- duceri = deplasarea segmentelor pe diferite direcţii şi planuri;
- rotări = mişcări circulare în diferite planuri;

35
 - răsuciri = mişcare de rotaţie executată în jurul axului segmentelor sau
corpului.
Mişcări ale trunchiului:
- îndoiri înainte, înapoi (extensie), lateral stânga, lateral dreapta;
- aplecări;
- întinderi - mişcarea opusă îndoirii;
- răsuciri;
- rotări.
Mişcări ale picioarelor:
- îndoiri (flexii);
- întinderi (extensii);
- ridicări (ridicarea pe vârfuri);
- rotări;
- balansări - mişcarea de pendulare în formă de arc de cerc;
- răsuciri (stânga, dreapta).
Exerciţiu fizic
Act sau acţiune motrică repetată sistematic, cu scopul formării unui corp
armonios, efectuat voluntar cu ajutorul muşchilor scheletici, poate implica unul sau
mai mulţi muşchi. În recuperare, exerciţiile sunt mişcări simple ale segmentelor, unul
faţă de celălalt sau a segmentelor faţă de corp. Exerciţiile fizice cu greutăți se
identifică cu principalele mişcări de care sunt responsabile diferite grupe musculară
sau, cazuri foarte rare, o singură grupă musculară.
Direcţiile mişcărilor
Exprimă deplasarea corpului sau a segmentelor sale: înainte, înapoi, lateral, sus,
jos, oblic sau combinaţii ale acestora. Direcţia mişcărilor în practica exercițiilor la
aparate este foarte variată şi combinată cu scopul de a solicita o grupă musculară din
toate unghiurile posibile.
Planuri
În care se desfăşoară mişcarea: frontal (vertical) dispus paralel cu fruntea,
împarte corpul în partea anterioară și partea posterioară; sagital dispus vertical împarte
corpul în partea stângă şi partea dreaptă; transversal dispus orizontal împarte corpul în
partea de sus şi de jos.
36
Tehnica mişcării
Structura raţională a actului motric, corespunzătoare scopului urmărit. În lucru
la aparate prin tehnica exerciţiului se înţelege executarea cât mai corectă a unei
mişcări, cu greutatea respectivă.
Tempoul mişcării
Rapiditatea cu care se succed elementele structurale ale mișcării sau ale unui
exerciţiu. După cum am mai spus, în recuperare exerciţiile sunt doar simple mişcări,
motiv pentru care tempoul se referă la viteza de reluare a unui exerciţiu.
Ritmul mişcării
Reprezintă accentuarea periodică a unor elemente constitutive ale mişcării. În
cazul nostru, ritmul este dat de alternanţa dintre viteza cu care se deplasează greutatea
în momentul efortului de învingere şi a momentului de cedare.
Prize (apucări)
Prizele reprezintă modul de prindere a barei sau a greutății. În cazul nostru vom
întâlni mai multe categorii de prize:
- de sus cu palma în pronaţie (palma orientată în jos):
 simplă - cu degetul mare de o parte şi celelalte degete de partea opusă;
 în “lacăt” - la fel ca cea de sus dar degetul mare este acoperit de
degetul arătător şi mijlociu;
- de jos - cu palma în supinaţie (palma orientată în sus);
- mixtă - o palmă în sus şi una în jos;
- unilaterală - cu degetele de aceeaşi parte a barei (de sus-de jos).
Distanţa dintre prize variază în funcţie de scopul urmărit. Cu cât distanţa dintre
prize este mai mare, în cele mai multe cazuri amplitudinea mişcării este mai mică
(drumul parcurs de greutate este mai scurt).
Programe
Prin programare se înţelege planificarea exerciţiilor pe ședinața de recuperare
pentru o anumită perioadă în funcţie de condiţiile materiale existente şi obiectivele
pacientului la un moment dat.
Un program de lucru cu greutăți cuprinde:
- exerciţii pe încălzire;
- exerciţii pentru grupele musculare vizate în tratament;
37
 - exerciţii pentru relaxare, revenire.
Exerciţiile cu greutăți sunt mişcări simple: flexii, extensii, îndoiri, aplecări,
ridicări, care implică o singură articulaţie şi care izolează şi localizează muşchiul în
cauză şi mişcări compuse care implică mai multe articulaţii utilizate de începători
pentru dezvoltarea tonusului muscular general.
Pentru fiecare grupă musculară se pot executa mai multe exerciţii în funcţie de
mărimea şi topografia muşchiului.
Seturi
Un set reprezintă o succesiune de repetări ale unui singur exerciţiu. Pot fi seturi
de încălzire, de lucru sau revenire, în funcţie de numărul de repetări şi greutatea cu
care se lucrează.
Se întâlnesc trei tipuri de seturi:
- cu număr mic de repetări 2-3, cu greutate mare, care dezvoltă forţa;
- cu număr mediu de repetări 3-8, cu greutate medie dezvoltă forţa şi
rezistenţa;
- cu număr mare de repetări 8-12, se folosesc greutăţi mici pentru
definiţie musculară şi pentru dezvolarea rezistenţei.
Repetări
Reprezintă execuţii reluate ale unui exerciţiu. Dacă se execută un anumit
număr de repetări consecutive pentru muşchiul biceps, aceasta înseamnă o serie.
Volum de lucru
Se referă la numărul de kilograme sau repetări efectuate cu îngreuere în regimuri
diferite (Dragnea, A. 1996). Cantitatea totală de lucru mecanic efectuat şi se apreciază
prin numărul de repetări şi kilograme ridicate, raportate la greutatea celui care
efectuează mişcarea. Indicele de volum reprezintă raportul dintre produsului greutăţii
ridicată și numărul de repetări și greutatea subiectului. De obicei, în lucru cu greutăți
volumul de lucru este foarte mare, de ordinul zecilor de kilograme la o singură ședință
de lucru.
Intensitate de lucru
Reprezintă gradul de solicitare a organismului sportivului, se exprimă in procente
faţă de posibilităţile organismului (Cârstea, Gh. 1997). Indicele de intensitate se
calculează facând raportul dintre indicele de volum și numărul de repetari.
38
Exerciţii izotonice
Sunt exerciţiile în care efortul muscular se efectuează prin modificarea
dimensiunilor fibrei musculare menţinându-se o tensiune relativ constantă.
Exerciţii izometrice
Sunt exerciţiile în care efortul muscular se efectuează prin modificarea
tensiunii de la nivel muscular, muşchiul păstrându-şi aceeaşi dimensiune. De exemplu,
efortul depus la împingerea unui perete. Ambele tipuri de exerciţii se întâlnesc
frecvent în recuperare, alternându-se pentru un anumit scop sau doar datorită greutăţii
cu care se lucrează.
Procent de posibilităţi – exemplu: 50% din posibilităţi, este atunci când un
pacient efectuează împins de la piept din culcat cu maxim 80 kg. şi va efectua repetări
cu 40 kg.
Exerciţiile în plan înclinat sunt exerciţii în care corpul este cu trunchiul mai
sus faţă de membrele inferioare.
Exerciţii în plan declinat sunt exerciţii în care corpul este cu trunchiul mai jos
faţă de membrele inferioare.

Componentele efortului în activitatea

de lucru la aparate
Intensitatea este considerată componenta de ordin calitativ a efortului şi se
exprimă în mărimi ce caracterizează tempoul, frecvenţa, încărcătura (mărimea ei),
durata pauzelor. În lucru la aparate intensitatea cu care se lucrează, programele de
exerciţii, depind de particularităţile de vârstă, sex şi capacitatea individuală de a
susţine un efort de durată în regim aerob. Pentru a obţine o intensitate eficientă
exerciţiile trebuie să fie astfel dozate şi executate încât să se favorizeze cel puţin un
consum de aproximativ 70-85% din consumul maxim de oxigen al persoanei implicate
în efort. Verificarea frecvenţei cardiace (a pulsului) este singurul parametru care
permite evaluarea numărului de bătăi ale inimii pe minut şi care trebuie să fie
aproximativ egal cu 170-180 bătăi pe minut. Intensitatea unui exerciţiu poate fi
stabilită după:
 viteza de execuţie a mişcărilor (tempoul) care poate fi lentă, moderată şi alertă;
 numărul exerciţiilor în unitatea de timp.
39
 Volumul se stabileşte în funcţie de:
 numărul de repetări a fiecărui exerciţiu în parte, a seriilor de exerciţii;
 numărul de repetări pe zona lucrată, pe grupa de muşchi şi pe întreg corpul;
 timpul efectiv de lucru, adică durata programului de lucru la aparate;
 greutatea cu care s-a lucrat.
De exemplu, în lucru la aparate pentru o anumită grupă musculară, se pot
efectua un număr limitat de repetări într-o unitate de timp. În cazul în care exerciţiile la
aparate vizează o anumită zona, se efectuează fiecare mişcare sau exerciţiu de cel puţin
12 ori într-o serie.
Durata efortului. Dacă ne referim la timpul efectiv de lucru atunci o lecţie de
lucru la aparate durează apoximativ o oră şi trebuie să cuprindă o parte pregătitoare
(încălzire generală şi specială), una fundamentală (programul de lucru la aparate
propriu zis) echilibrată şi corectă în funcţie de particularităţile de sex, vârstă şi
pregătire fizică a celor care lucrează precum şi o parte de încheiere, de relaxare.
Practicând exerciţiile la aparate în mod regulat, pentru începători de cel puţin 2-3 ori
pe săptămână nu se vor traumatiza muşchii sau articulaţiile şi se va stimula imediat şi
plăcerea de a face mişcare.
Duritatea efortului. Acesta este dat de raportul dintre volum şi intensitate.
Particularităţile de vârstă, sex, nivel de pregătire fizică sunt elementele de care ţine
cont instructorul în alcătuirea unui program de lucru la aparate. Astfel, lecţiile pot fi
structurate pentru avansaţi şi începători. Începătorii pot avea un program în care
intensitatea efortului şi volumul vor fi medii iar avansaţii un volum mai mare dar
intensitatea mai mică. Iată deci, că volumul şi intensitatea sunt parametri invers
proporţionali, adică cu cât este mai mare durata unui exerciţiu cu atât mai mică este
intensitatea lui şi invers.
Complexitatea efortului. Complexitatea este considerată de către specialişti o
componentă de coordonare neuro-musculară a efortului. Apare mai ales în mişcările
cu caracter de îndemânare care sunt prezente, în special, în gimnastică aerobică şi
solicită sistemul nervos sub forma concentrării nervoase pentru a se reuşi coordonarea
mişcărilor diferitelor segmente ale corpului individual sau unele faţă de altele. Pentru
începători complexitatea exerciţiilor trebuie să fie redusă, iar la avansaţi poate fi mai

40
mare, contribuind astfel la creşterea spectaculozităţii exerciţiilor şi diversificarea lor
împiedicând apariţia monotoniei.
Odihna În timpul programului de lucru la aparate se întâlnesc eforturi aerobe,
uneori poate fi întâlnit și efort anaerob şi datorită solicitării sistemului mulscular la un
moment dat, în funcție de nivelul de pregătire a fiecărui practicant, intervine oboseala
şi trebuie stabilit un timp sau un program de odihnă. Prin odihnă se înţelege perioada
de timp în care organismul solicitat atât din punct de vedere fizic cât şi psihic ”….îşi
reface capacitatea de efort prin restabilirea indicilor funcţionali, a rezervelor
metabolice, prin eliminarea produselor de ardere, etc. în stare de repaus” (Fiedler, P.
1999). Perioada de odihnă, adică pauza dintre exerciţii vizează două aspecte:
 pauza activă (pauza dintre exerciţii, dintre serii). De regulă această pauză se
caracterizează prin efectuarea unor mişcări lente, de respiraţie, de relaxare sau
exerciţii cu intensitate redusă, de exemplu exerciţii de întindere de tip stretching, de
mobilitate, de tip yoga, etc. Fiind o pauză activă aceasta durează relativ puţin timp.
 pauza pasivă intervine doar atunci când între exerciţii organismul se află în repaus
total.

41
 APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA APARATURII ÎN ACTIVITATEA
DE RECUPERARE

Apariția conceptului de sistem de exerciții

Armonia corpului uman a reprezentat idealul frumuseţii în Grecia antică. În
acest sens sunt suficiente dovezi transmise prin intermediul unor legende cum sunt
cele despre Hercule, Milon din Crotona, diferite sculpturi: Herakles realizată de
Glikon, Discobolul lui Miron, Doriforul lui Policlet. Desigur, nu trebuie să ne
imaginăm că în perioada respectivă exista termenul de recuperare, iar pacienții lucrau
cu greutăţi şi aparate speciale, ca în zilele noastre. Principalele mijloace ale formării
unui corp armonios erau diferitele activităţi specifice timpului respectiv: înot, alergare,
aruncare, transport şi ridicare de obiecte, exerciţii fizice cu şi fără partener.
Semnificativă este legenda despre Milon din Crotona, care spune că acesta ridica în
spate un viţel şi îl ducea în jurul stadionului (stadiu) în fiecare zi, până când viţelul a
atins greutatea de 600 kg. Specialiştii de astăzi îi ”datorează” legendarului Milon
principiul creşterii continue a efortului.
Cu trecerea timpului, dezvoltarea societăţii umane şi impunerea unor culte religioase
la conducerea popoarelor, concepţia despre puterea şi frumuseţea corporală s-a
schimbat. Corpul fizic era considerat duşman, pricină a slăbiciunii şi căderii sufletului;
cu cât acesta va fi mai slăbit cu atât sufletul va fi mai prosper. Exerciţiul fizic era
practicat până la sfârşitul secolului XIX doar în scopul pregătirii militare, în circuri şi
pentru vânătoare.
Părintele exercițiilor la aparate este considerat medicul Frederich Müller alias Eugen
Sandow (1867-1925), care în tinereţe era foarte slab dezvoltat şi mereu bolnav.
Dorinţa de a deveni sănătos şi puternic l-a determinat să studieze medicina şi
exerciţiile fizice, datorită cărora îşi dobândeşte în curând sănătatea, o forţă deosebită şi
o dezvoltare fizică deosebită. Acest lucru îl determină să scrie cartea, "Viaţa este o
mişcare", în care militează pentru practicarea exerciţiilor cu greutăţi, ajungând să fie
cunoscut atât în Europa cât şi pe continentul american. Datorită marilor evenimente
prin care trece omenirea în prima jumătate a secolului XX, exercițiile la aparate, ca de
altfel multe alte activităţi sportive şi culturale, trec printr-o perioadă de stagnare.

42
 Exerciții cu aparate portante (exerciții libere)
în recuperarea posttraumatică
O altă componentă a recuperării și dezvoltarea masei musculare, la fel de
importantă ca și greutatea de lucru, este echipamentul care se foloseşte, înţelegându-se
în aceste sens aparatura care permite efectuarea unor exerciţii speciale. Culturiştii
trebuie să se bazeze în principal pe exerciţiile în care se lucrează cu greutăţile libere,
gantere şi/sau haltere. Corpul a evoluat şi s-a dezvoltat astfel încât să suporte forţa
gravitaţională, să ridice şi să coboare greutatea. Când se ridică o greutate liberă corpul
trebuie să se stabilizeze (să-şi menţină echilibru) contra gravitaţiei, muşchii,
ligamentele şi încheieturile, toate sunt concentrate pentru acest lucru.
Activitatea sistemului nervos în timpul execuţiei unui exerciţiu este un semn
clar al atenţiei pe care o dă corpul unei greutăţii de lucru.
În ședințele de recuperare musculaturii aparatele (helcometre, cadre fixe)
reprezintă 15-20 % din totalul exerciţiilor. Lucru cu greutăţi permit o libertate mai
mare a mişcărilor, mişcări mai ample, grupe musculare mai numeroase în efectuarea
mişcării. Aparatele speciale ajută executantul la efectuarea exerciţiilor, dar la
greutăţile libere corpul participă 100%.
Exerciţiile efectuate la aparatele speciale au un rol important în definirea masei
musculare, separarea musculaturii, izolării grupei musculare implicate în mişcare.
Exerciţiile efectuate prin intermediul aparatelor speciale se folosesc şi în modelarea
corporală, dar într-o proporţie mai mare în momentele de scădere a țesutului adipos.

Aparate care implică două articulații în mișcare

De asemeni, pentru obţinerea masei musculare, foarte importante sunt şi
exerciţiile alese. Cele mai bune exerciţii (mişcări) sunt cele care implică 2 articulaţii.
Cum ar fi împingerile de la piept, tragerile (ramat), împingerea greutăţilor cu
picioarele şi genuflexiunile, care sunt opuse faţă de exerciţiile de izolare cum ar fi
flexiile sau extensiile în care mişcarea implică doar o încheietură.
Exerciţiile care implică două articulaţii implică mai mulţi muşchi, din grupe
diferite, ceea ce este ideal pentru ședința de recuperare, se pot utiliza greutăţi mai mari
pentru o solicitare mai intensă a muşchilor.

43
 Iată câteva exemple de exerciţii pentru dezvoltarea masei musculare în care sunt
implicate două articulaţii:
- din stând, ramat vertical cu bara “T” pentru musculatura spatelui – articulaţia
cotului şi umărului;
- din așezat cu spijin pe spate, împingerea greutăţii cu picioarele, la presă,
pentru musculatura coapsei – articulaţia genunchiului şi a coapsei,
- din culcat, împins de la piept, din culcat declinat, pentru musculatura
pieptului – articulaţia cotului şi a umărului.

Particularitățile exercițiilor la aparate

Amplitudinea mișcărilor
În ședințele de recuperare cu exerciții la aparate se face folosind o amplitudine
maximă a mişcării, de la întinderea maximă a muşchiului la contracţia maximă. Totuşi
când se lucrează astfel o grupă musculară sunt implicate şi alte grupe, doar la un nivel
mai redus. Când e vorba de recuperarea forţei, amplitudinea mişcării este la fel de
importantă, deoarece aceasta impune folosirea unor greutăţi mai uşoare, deoarece
întinderea excesivă a musculaturii prin folosirea unei greutăți mari creşte riscul
accidentelor.
Viteza de execuție
O tehnică de care trebuie ţinut cont în obţinerea masei musculare o reprezintă
viteza de execuție cu care se lucrează. Pentru o eficiență maximă viteza de execuție are
următorul ritm: o viteză scăzută pentru mişcarea care are aceeşi direcţie cu acceleraţia
gravitaţională (aducerea barei la piept, pentru împins de la piept, extensia antebraţului
pe braţ, la exerciţiile pentru m. bicepşi) urmată de o viteză mare, adică învingerea
greutăţii cu o mişcare mai rapidă (flexia antebraţului pe braţ din stând, la exerciţiile
pentru m. bicepşi; din așezat, tragerea barei la piept, la exerciţiile de “ramat” pentru m.
spatelui).
Ședințele de lucru pentru recuperare până la refuz, reprezintă realizarea unui
număr mare de repetări într-un set, până nu se mai poate executa nici una în plus (fără
ajutor). Acest aspect nu este valabil cînd se aplică viteze diferite (după cum am spus
anterior) mișcării, în cele două faze ale exercițiului. Impingerea greutăţii cu o viteză
mai mare generează o putere crescută. Puterea, în acest sens, reprezintă o capacitate
44
motrică diferită de forţă. Forţa este capacitatea muşchiului de a învinge și deplasa o
greutate externă pe o distanţă anume, iar când discutăm despre putere intervine şi
timpul. Puterea reprezintă raportul dintre produsul greutăţii și al distanţei raportat la
timpul execuţiei. Cu cât viteza de lucru este mai mare cu atât se generează o putere
mai mare.

Specificul lucrului cu greutăți

Se recomandă alegerea unei greutăţi care să permită realizarea unui număr
precis de repetări, în funcţie de scopul urmărit. Pentru dezvoltarea masei musculare
greutatea de lucru trebuie să permită efectuarea unui număr de 6 - 8 repetări într-un
set, dacă se pot face cu 2 repetări mai mult, atunci greutatea aleasă este prea uşoară,
dacă nu se mai poate efectua exerciţiul înainte de a 6-a repetare, greutatea este prea
mare.

Avantajele practicării exercițiilor la aparate

În recuperarea posttraumatică
Dacă ar fi să începem cu enumerarea avantajelor, cel mai important este că
permite prelucrarea analitică a fiecărei grupe musculare. Acest avantaj are importanţă
în mai multe direcţii.
– permite izolarea şi separarea cât mai precisă a grupei musculare implicate în mişcare,
datorită aparatelor utilizate;
– efectuarea unor mişcări de recuperare, refacere şi uniformizare a potenţialului unor
grupe musculare care au fost traumatizate;
– permite realizarea unor programe de exerciţii în care să predomine planificarea unor
grupe musculare deficitare;
– permite relaxarea unor grupe musculare solicitate anterior în timp ce altele sunt
supuse la efort.
Alt avantaj îl reprezintă posibilitatea de a dezvolta calităţile motrice de bază şi
combinate. Acest lucru este posibil prin dozarea greutăţii cu care se lucrează, dat de
specificul aparatelor, de durata pauzelor dintre repetări, serii, exerciţii, de viteza cu
care se efectuează mişcările. Referitor la rezistenţă, mai bine spus la anumite aspecte
ale acesteia, o vom trata pe larg la dezavantaje.
45
 Cele două avantaje descrise anterior dau posibilitatea formării unui corp
armonios. Desigur şi prin alte mijloace se poate forma un corp armonios, din punct de
vedere al esteticii, dar nu într-un timp atât de scurt şi nu la nivelul pe care-l oferă lucru
la aparate sau cu greutăţi.
Alt avantaj, la fel de important ca cele referitoare la aspectul fizic, este cel legat
de individualizare, care la rândul lui cuprinde mai multe aspecte:
1. - fiecare participant la şedinţele de lucru poate lucra independent, dacă are
un program prestabilit. Instructorul are un rol deosebit în faza de iniţiere
după care va supraveghea activitatea depusă;
2. - practicantul nu trebuie să imite pe nimeni, programul este personalizat
pentru fiecare;
3. - nu depinde de un orar prestabilit la care trebuie să înceapă sedinţa de lucru,
cum se practică de obicei în gimnastica aerobică;
4. - după o perioadă, relativ scurtă, în funcţie de capacitatea fiecăruia de
conştientizare a exerciţiilor şi efectelor sale, de perseverenţa cu care a lucrat,
fiecare practicant îşi poate concepe un program de exerciţii în funţie de
opţiunile şi necesităţile momentului;
5. – nu depinde de prezenţa sau starea instructorului, de prezenţa unor colegi
sau alte aspecte legate de colectivitate.
Avantajul prezentat subliniază importanţa individualizării activităţii, a
posibilităţilor nelimitate pe care le oferă.
Practicarea constantă a exercițiilor la aparate oferă posibilitatea integrării în
colectiv, a socializării, tocmai datorită faptului că efectuarea programului nu depinde
de absolut nimeni, nu există elementul de întrecere, nici măcar de menţinere a unui
ritm comun de lucru.
Crearea bunei dispoziţii este dată de mediul ambiant, care în toate sălile este dat
de prezenţa fondului muzical şi de posibilitatea dozării personale a efortului, de
satisfacţia dată de practicarea exerciţiilor fizice.
Referitor la calităţle motrice, prin practicarea exercițiilor la aparate se pot
dezvolta, în special forţa – sub toate formele de manifestare (în regim de rezistenţă, în
regim de viteză, specifică, absolută), viteza de execuţie, viteza în regim de forţă
(explozivă), rezistenţa sub diferite forme în funcţie de programele abordate. Specificul
46
practicării exercițiilor la aparate este dat de dezvoltarea rezistenţei musculare datorită
efortului localizat la grupe musculare separate (izolate), care este o particularitate a
acestei activități. De aceea, un practicant al exercițiilor la aparate va avea o rezistenţă
generală mai scăzută decât un practicant de gimnastică aerobică. Diferenţa care se
înregistrează iniţial va ajunge să se uniformizeze la efectuarea unui efort de forţă prin
fenomenul de compensare. Astfel, cel cu rezistenţă generală superioară (practicantul
de gimnastică aerobică) va putea efectua un efort pe o durată mai mare, pe când un
practicant al exerciţiilor la aparate va efectua acelaşi efort într-un timp mai scurt dar cu
o intensitate crescută.
Capitolul la care se înregistrează diferenţe evidente, în privinţa calităţilor
motrice, dintre practicanţii celor două tipuri de efort, specific gimnasticii aerobice şi
exercițiilor la aparate, este îndemnarea. La gimnastica aerobică se dezvoltă îndemnarea
prin efectuarea exerciţiilor de coordonare a mişcărilor diferitelor segmente între ele,
prin educarea simţului ritmului, prin armonizarea mişcărilor cu ritmul muzicii sau a
celui impus de instructor. Prin lucru la aparate aceste elemente nu sunt posibile,
majoritatea mişcărilor se efectuează prin intermediul ghidajelor diferitelor dispozitive.
Datorită posibilităţii dozării precise a efortului, în practicarea exercițiilor la
aparate este prezent atât efortul aerob, cât şi cel anaerob. Trecerea de la pragul aerob-
anaerob se poate produce într-un timp scurt, atât la persoanele antrenate câ şi la cele
neantrenate, prin creşterea greutăţii de lucru, în aceeaşi unitate de timp, prin creşterea
numărului de repetări concomitent cu timpul de lucru, prin creşterea vitezei de lucru
păstrând aceleaşi particularităţi (greutate, număr de repetări), sau prin combinarea
celor prezentate anterior. Cele arătate anterior demonstrează posibilităţile mari de
trecere de la un efort “cardio” (după terminologia curentă) la un efort muscular.
Alt aspect deosebit de important oferit de exercițiile la aparate este dat de
posibilitatea efectării unor exerciţii de recuperare, analitice şi asimetrice sau prevenire,
dozate individual. Astfel, acest lucru este posibil datorită varietăţilor mari de aparate şi
dispozitive, care permit implicarea în mişcare a unui număr limitat de grupe musculare
sau a unui segment. Exerciţiile care se execută cu segmente simetrice, prin dozarea
diferită a greutăţii, se pot solicita în mod diferenţiat grupele musculare implicate în
mişcare. De asemeni, lucru la aparate permite recuperarea postraumatică a unor
segmente datorită posibilităţilor mari de dozare a greutăţii de lucru. În funcţie de
47
dispozitivul utilizat greutatea de lucru se poate doza de la 500 g la câteva zeci de
kilograme. Pentru a preveni instalarea unor atitudini vicioase (posturale, de obicei),
prin multitudinea de exerciţii se poate stimula dezvoltarea grupelor musculare
responsabile, chiar dacă este situată într-un plan mai profund.
Varietatea mare a exerciţiilor permise de aparatele şi dispozitivele prezente în
săli, oferă posibilitatea programării ordinii grupelor musculare după diferite principii:
de sus în jos, alternativ (o grupă lucrează cealaltă se relaxează), antagonist, în circuit,
pe ateliere, pe grupe musculare. Această varietate ne oferă posibilitatea stabilirii unor
scopuri diferite:
- scăderea în greutate (cel mai frecvent);
- menţinerea unui tonus ridicat a musculaturii;
- creşterea musculaturii;
- evidenţierea unor grupe musculare;
- dezvoltarea unor calităţi motrice.

48
 PREZENTAREA EXERCIȚIILOR PENTRU RECUPERAREA
MUSCULATURA CENTURII SCAPULO-HUMERALE

Exerciții la aparate pentru mușchii braţului

Musculatura brațului este compusă anterioar din muşchiul biceps brahial,

muşchiul coracobrahial, muşchiul brahial, în zona posterioară muşchiul triceps brahial

Muşchiul biceps brahial

Muşchii bicepşi răspund de răsucirea şi flexia antebraţului pe braţ, care se
concretizează prin apropierea pumnului de umăr, învingând forţa muşchilor tricepşi,
ajută la ridicarea braţului când este puţin flexat şi intervin în acţiunile de contracţie a
musculaturii antebraţului.
Principalele exerciţii pentru dezvolatarea muşchilor bicepşi sunt flexiile
antebraţului pe braţ, iar pentru izolare se sprijină cotul pe o suprafaţă dură.
Pentru dezvoltarea muşchiului biceps flexia antebraţului pe braţ cu haltera ţinută
cu priza în supinaţie este cel mai recomandat exerciţiu. În situaţia prezentată anterior
bara solicită o rotaţie a palmelor spre înainte, realizând astfel o izolare superioară a
bicepşilor. De asemenea, trebuie evitate balansările înainte-înapoi a trunchiului, în
acest sens, acesta se va menţine nemişcat, chiar şi în mişcările smucite din faza de
iniţiere a flexiei. Greutatea cu care se lucrează nu este nevoie să fie prea mare
deoarece, atât bicepsul cât şi tricepsul sunt grupe musculare mici, iar dacă se vor
utiliza încărcături mari, în execuţia mişcării, vor interveni muşchii spatelui inferior,
deltoizii, drepții abdomenali etc. Un alt motiv pentru care se vor evita încărcăturile
mari este faptul că musculatura braţelor intervine în toate exerciţiile în care se
realizează priză pe bară, ganteră etc. Utilizarea barelor clasice sau a barei "Z" în
exerciţiile pentru bicepşi solicită în proporţii diferite cele două grupe musculare ale
părţii anterioare ale braţului: muşchiul brahial anterior şi muşchiul biceps.
În poziția finală (antebraţul apropiat de braț), bicepsul trebuie să fie încordat la
maxim, iar în faza de extensie acesta trebuie să fie întins cât mai mult. Ca şi la
celelalte exerciţii amplitudinea mişcării are un rol deosebit de important, lucru care
reiese şi din afirmaţia anterioară.
49
 Flexia alternativă a antebraţului pe braţ, din poziţia aşezat, permite contracţii
separate ale fiecărui braţ, iar poziţia aşezat limitează balansul trunchiului. Aceste
mişcări permit de asemeni, rotaţia încheieturii mâinii (pumnului) spre exterior astfel
încât degetul mare să depăşească nivelul umărului, fapt care va da o contracţie de
intensitate maximă a muşchiului la capătul execuţiei. Acest exerciţiu se poate efectua
cu flexia alternativă a antebraţelor pe braţe (după cum am afirmat mai sus) sau cu
flexia concomitentă a antebraţelor pe braţe. Mulţi practicanți preferă execuţia
concomitentă pentru a nu intra cu trunchiul în balans şi, în acelaşi timp, pentru a nu
obosi musculatura antebraţului în momentul flexiei celuilalt antebraţ. Pentru a realiza o
izolare superioară a bicepsului şi, în acelaşi timp, o amplitudine cât mai mare, se
recomandă sprijinirea spatelui pe un plan uşor înclinat.
Flexia antebraţului pe braţ la banca Scott. Banca Scott reprezintă un sistem de
planuri pe care se spijină pieptul pe o parte, iar pe cealaltă parte braţul cu partea
posterioră (partea tricepsului). Acest aparat a fost creat de primul campion "Mr.
Olympia" - Lary Scott (1966) în scopul unei izolări totale a bicespului.
În prezent se găsesc mai multe variante de astfel de aparate, cu diferite reglaje a
unghiului dintre cele două planuri, cu reglarea înălţimii suprafeţei de sprijin, cu
reglarea încărcăturii prin plăci, direct cu bara, cu gantere etc.

Program de lucru pentru muşchii bicepşi

Varianta nr. 1
- flexia alternativă a antebraţului pe braţ cu ganterele (de fiecare braţ);
- flexia antebraţului pe braţ cu bara;
- flexii la bara Scott.
Varianta nr. 2
- flexia antebraţelor pe braţe cu bara
- flexia antebraţului pe braţ, cu cotul sprijinit de genunchi
- flexii la bara Scott.

Observații
- amplitudinea mişcării trebuie să fie maximă pentru o eficienţă crescută!

50
 - când se execută exerciţiile din poziţia stând balansul corpului trebuie să fie
minim!
- pentru începători se recomandă exerciţiile libere!
- când se efectuează exerciţii cu gantere se recomandă răsucirea antebraţului
(supinaţie)!
- cursa descendenţă trebuie efectuată pe o durată de timp mai mare decât
cursa ascendentă!
- muşchii bicepşi intervin în toate mişcările de tragere.

Muşchiul triceps brahial

Situat în partea posterioară a braţului, muşchiul triceps, în ciuda faptului că este
o grupă mai mică în comparaţie cu altele, dar mai mare ca mușchiul biceps, are alocat
un timp însemnat în alcătuirea unui program de lucru. Aceasta se datorează faptului că
muşchii tricepşi antagonişti ai altei grupe căreia i se acordă o importanţă deosebită -
muşchii bicepşi. Datorită acţiunii principale a acestei grupe musculare, extensia
antebraţului faţă de braţ, muşchiul triceps se poate prelucra printr-o mare diversitate de
exerciţii. Exerciţiile se pot clasifica după:
1. poziţia corpului:
-din stând (aplecat, pe un genunchi);
-din culcat dorsal;
-din aşezat;
2. după direcţia de împingere a greutăţii:
-spre înainte;
-spre înapoi;
-în jos.
3. după aparatele utilizate:
-exerciţii la aparate cu şi fără cabluri;
-cu bara;
-cu gantera;
Această varietate de exerciţii permite practicanţilor diversificarea programelor,
precum şi prelucrarea musculaturii din diferite unghiuri, pentru o solicitare cât mai

51
amplă. Principalul element de care trebuie să ţinem cont la orice exerciţiu, este poziţia
articulaţiei cotului, care trebuie să fie fixă.
Extensia antebraţului pe braţ, din stând cu faţa la helcometru, priza de sus la
nivelul umerilor, se execută extensia antebraţului pe braţ, cu alte cuvinte se realizează
împingerea barei spre sol. Mişcarea de revenire se realizează până la nivelul permis de
articulaţia cotului astfel încât aceasta să nu se deplaseze. Pe timpul execuţiei trunchiul
nu trebuie să realizeze balansări. Acest exerciţiu se poate efectua împingând o bară sau
o sfoară. Dacă la capătul cablului este fixată o sfoară, aceasta va permite o amplitudine
mai mare a mişcării, o priză mai îngustă, precum şi o răsucire a antebraţului spre
exterior, solicitând toate fasciculele în mod proporţional, ceea ce înseamnă o
dezvoltare uniformă şi armonioasă.
Împins de la piept, din culcat dorsal, priza îngustă, atât cât permite încheietura
mâinii, se împinge bara de la nivelul bărbiei, în plan vertical. Greutatea de lucru
trebuie să ne permită execuţia exerciţiului astfel încât coatele să rămână pe cât posibil
în punct fix.
Împins de la ceafă, cu un braţ. Din stând, cu o ganteră în mână, ţinută la
nivelul cefei, cotul este îndreptat spre în sus, iar cealaltă mână sprijină braţul prin
partea posterioară a spatelui, şi împinge greutatea. Exerciţiul poate fi executat şi din
aşezat pentru a evita balansul trunchiului. Prin acest exerciţiu se poate prelucra în mod
separat musculatura celor două braţe.
Extensia antebraţului pe braţ din aplecat . Stând aplecat, cu un genunchi şi o
mână sprijinite pe o suprafaţă mai înaltă (bancă), celălalt braţ flectat din articulaţia
cotului, care este ridicat, ţinând o greutate, se realizează extensia antebraţului. Din
această poziţie greutatea va avea o traiectorie ascendentă, mişcarea de extensie a
antebraţului învingând astfel acceleraţia gravitaţională. Acest exerciţiu necesită un
control mai riguros al mişcării, deoarece amplasarea cotului mai jos decât nivelul
corpului va realiza doar o pendulare a greutăţii.
Flotări la paralele . Din sprijin pe braţe, la două bare paralele, (prin sălile de
recuperare sunt mai multe modele de aparate care imită paralele), coatele orientate
spre înapoi, flexia şi extensia antebraţelor pe braţe. Dacă la exerciţiile prezentate
anterior tricepşii luau punct fix pe origine, la flotările la paralele punctul fix este pe
inserţia distală. Pentru dozarea exerciţiului se programează numărul de repetări, de
52
serii, pauza, dar şi greutatea de lucru. Atunci când practicanţii pot efectua un număr
mare de repetări se pot utiliza greutăţi care sunt atârnate fie de centura de protecţie, fie
pe un suport special aşezat în zona poplitee.
Program de lucru pentru muşchii tricepşi
Varianta nr. 1
- extensia antebraţului pe braţ la helcometru - 3-4 x10;
- flotări la paralele - 3x12;
- impins de la piept – 3-4 x10;
- extensia antebraţului pe braţ, din stând cu o ganteră 3x10;
Varianta nr. 2
- extensia antebraţului pe braţ, cu sfoara – 3-4 x8;
- exensia antebraţului pe braţ din stând cu sprijin pe un genunchi – 3x10;
- flotări la paralele - 3x12;
- împins de la piept - 3-4 x8.

Observații:
- pentru începători se recomandă exerciţiile libere!
- amplitudinea maximă a mişcării se obţine prin răsucirea antebraţului
(pronaţie) în faza de împingere maximă!
- muşchii tricepşi intervin în toate exerciţiile de împingere!

Exerciții la aparate pentru muşchii antebraţului

Funcţia musculaturii antebraţului este să realizeze flexia şi extensia mâinii pe
antebraţ. La acest nivel se găsesc muşchii flexori şi extensori ai mâinii, pronatorii şi
supinatorii mâinii precum şi musculatura care acţionează degetele. Un factor limitativ
în dezvoltare, îl reprezintă lungimea comparativă a muşchiului cu a tendonului
aferent; cu cât e mai lung tendonul, cu atât este mai scurt muşchiul şi se reduce
posibilitatea obţinerii masei musculare pronunțate.
Exercițiile de recuperare a musculaturii antebraţului sunt doar 2 mişcări de
bază, flexia şi extensia mâinii faţă de antebraţ. Flexia mâinii implică aducerea palmei
cât mai aproape de antebraț şi extensia este mişcarea inversă şi implică tragerea mâinii
spre antebraț pornind de la poziția ”cu palmele orintate în jos”. Tehnica pentru
53
exerciţiile pentru antebraţ trebuie să fie ca cea pentru muşchii gambei. Se efectuează
mişcări încete, cu amploare maximă şi o contracţie crescută a muşchilor la capătul
mişcării. Trebuiesc executate un număr relativ mare de repetări 12 – 15, iar greutatea
nu trebuie să fie prea mare, asfel încât să permită ca mişcarea să se facă cu o amploare
maximă. Un mod de a aprecia eficacitatea unui exerciţiu este atunci când se instalează
senzaţia de arsură, datorită acumulării momentane de acid lactic.
Exerciţii pentru musculatura antebraţelor.
Muşchii antebraţelor, ca şi muşchii gambelor sunt relativ greu de prelucrat dacă
nu se moşteneşte un fond genetic specific. Este greu de obţinut o formă masivă dacă
muşchii sunt mici în comparaţie cu tendoanele.
Secretul pentru o ședință de recuperare eficientă este izolarea musculaturii
antebraţelor cât mai mult posibil.
Flexia mâinii pe antebraţ. Pentru a executa flexia mâini cât mai eficient, trebuie
sprijinite antebraţele pe bancă, deoarece doar astfel vor fi solicitaţi muşchii
antebraţului. Se coboară greutatea încet, cât mai mult, se face o pauză, apoi se
flexează mâna cât mai mult simţind încordarea muşchilor. Acesta este un exerciţiu
care solicită muşchii flexori ai antebraţului şi implică şi alţi muşchi cum ar fi muşchiul
brahial şi brahio-humeral. Exerciţiile trebuie executate foarte strict, cu greutăţi
moderate. Utilizarea unor greutăţi mari la acest exerciţiu pot produce accidente. Bara
trebuie ridicată şi coborâtă cu un control maxim, se flexează încheietura şi se
concentrează asupra tensiunii continue care se simte la nivel muscular. Flexia mâinii
pe antebraţ se poate efectua şi ţânând mâinile la spate. Acest exerciţiu are aceeaşi
funcţie şi solicită aceiaşi muşchi. Mişcarea nu mai are aceeaşi amploare ca cea cu
mâinile înainte. Dar pentru că se ţine greutatea la spate, la lungimea braţelor se obţine
o izolare mai mare a muşchilor antebraţelor oferind satisfacţie practicanților.
Flexia mâini pe antebraţ cu o singură mână, solicită fiecare antebraţ, succesiv
şi dacă una dintre părţi este mai slabă poate fi lucrată izolat şi la potenţialul ei maxim.
Pentru că antebraţul nu mai este ţinut într-o singură poziţie, ca la bară, se pot
efectua mişcări de pronaţie sau supinaţie a mâinii cu diferite greutăţi. Exerciţiul trebuie
executat strict, trebuie concentrare mare asupra tehnicii, asupra amplorii mişcării şi a
încordarii musculare.

54
 Extensia mâinii pe antebraţ. La acest exerciţiu priza este în pronaţie şi se
solicită muşchii extensori ai antebraţului. Pentru a stabiliza poziţia, antebraţele se
plasează pe o bancă înclinată sau “din ghemuit”, se sprijină pe genunchi, aceste poziţii
au rolul de izolare a muşchilor. Pentru a nu se implica în mişcare şi muşchii bicepşi,
greutatea de lucru va fi medie.
Când se va executa extensia mâinii pe antebraţ, cu priza în pronaţie, greutatea
va fi mai mică, deoarece muşchii extensori sunt mai slabi decât muşchii flexori.

Program de exerciţii pentru muşchii antebraţului

Varianta nr. 1
- flexia mâinii pe antebraţ
- extensia mâinii pe antebraţ
- flexia mâinii pe antebraţ cu mâinile la spate.
Varianta nr.2
- flexia mâinii pe antebraţ alternativ
- flexia mâinii pe antebraţ
- flexia mâinii pe antebraţ cu mâinile la spate

Atenție!
- muşchii antebraţului depun un efort izometric la toate exerciţiile în care
greutatea este menţinută în mâini;
- se recomandă prelucrarea lor la sfârşitul ședinței de recuperare!

Exerciții la aparate pentru muşchii umărului

Încheitura umărului este cea mai mobilă articulaţie din tot corpul. Datorită
acestui fapt ea este şi cea mai instabilă articulaţie. Muşchiul deltoid este cel mai
important din articulaţia umărului, având trei capete: anterior, posterior şi lateral. El
are rolul de abducţie şi adducţie a braţului, de ducere (ridicare) a braţului spre înainte
şi spre înapoi, toate aceste mişcări fiind cuprinse în rotaţia braţului în plan lateral şi
frontal.
Exerciţiile pentru musculatura umărului se împart astfel:
a). în funcţi de numărul de articulaţii solicitate:
55
 - exerciţii care solicită o articulaţie (doar articulaţia umărului);
- exerciţii care solicită două articulaţii.
b). în funcţie de poziţia corpului:
- exerciţii din stând;
- exerciţii din aşezat:
- cu spatele sprijinit;
- cu spatele liber.
c). în funcţie de greutăţile cu care se lucrează:
- exerciţii la diferite aparate (helcometre, ghidaje etc.)
- exerciţii cu greutăți libere (cu gantere, cu bara etc.).

Exerciţii care solicită două articulaţii (umăr; cot).

Unul dintre exerciţiile pentru deltoizi este „Împins de la piept din poziţia
stând”. Din poziţia stând sau aşezat, cu spatele sprijinit sau liber, se ridică bara
deasupra capului până se întind braţele. Ridicarea barei solicită o coordonare a
ambelor braţe, un uşor balans de corp şi un control crescut al mişcării. Pentru evitarea
accidentărilor ridicarea barei se va efectua lent, fără smucituri (ruperi de ritm).
În funcţie de distanţa dintre prize sunt implicate mai multe sau mai puţine
grupe musculare. Astfel dacă distanţa dintre prize este mai mare decât nivelul
umerilor, grupa principală solicitată va fi deltoidul, dacă prizele sunt apropiate în
mişcare vor fi implicaţi într-o măsură mai mare muşchii tricepşi brahiali. De asemeni,
alt aspect care trebuie menţionat referitor la distanţa dintre prize, este cel legat de
stabilitate şi siguranţă în timpul execuţiei. Astfel, distanţa mai mare dintre prize va
permite lucrul cu greutăţi mai mari, deci exerciţiul va fi mai eficient, iar priza îngustă
va necesita utilizarea unor greutăţi mai mici deoarece o parte din efort este canalizat
spre asigurarea echilibrului barei şi a corpului. Cu cât echilibru este mai mare cu atât
exerciţiul nu poate produce accidentări. Aici trebuie menţionat faptul că articulaţia
umărului este predispusă spre accidentări, datorită gradului mare de libertate a
acesteia, în primul rând şi, în al doilea rând, datorită faptului că este una dintre cele
mai solicitate încheieturi. Mulţi culturişti suferă de dureri la nivelul articulaţiei

56
umărului în timpul execuţiei exerciţiilor specifice pentru deltoizi şi chiar în momentul
efectuării altor mişcări la care această încheietură este solicitată.
Alt exerciţiu din gama celor libere (fără aparate sau la “cabluri”) este „Împins
de la ceafă”, din aşezat. Acest exerciţiu este foarte asemănător cu cel prezentat
anterior, singura diferenţă constă în faptul că bara este menţinută posterior la nivelul
cefei, de unde va fi ridicată până când braţele sunt perfect întinse, urmată de revenirea
la poziţia iniţială. Poziţia "aşezat" conferă practicantului stabilitate şi limitează
posibilităţile de trişare a mişcării, datorită eliminării balansului corpului. Distanţa
dintre prize este mare şi depăşeşte nivelul umărului. Dealtfel, o priză mai apropiată nu
este posibilă datorită poziţiei braţelor. O astfel de priză necesită o mare mobilitate din
partea executantului şi reduce foarte mult greutatea cu care se lucrează. Referitor la
greutate, putem spune că nu trebuie să se încerce efectuarea unor exerciţii cu
încărcături mari deoarece se riscă producerea rupturilor fibrilare sau chiar întinderi.
Când apar dureri musculare la nivelul articulaţiei umărului trebuie renunţat la
încărcături mari, schimbarea exerciţiilor prin utilizarea mişcărilor analitice (cu fiecare
braţ) de genul ridicării ganterilor în diverse planuri şi sub diferite unghiuri.
Exerciţiile prezentate anterior pot fi efectuate şi la un cadru fix numit “aparatul
Smitt”, care este prevăzut cu un ghidaj culisant al greutăţii, evitând astfel eforturile
pentru echilibrarea greutăţii.
Exerciţiile cu gantere sunt foarte variate, atât ca plan al mişcării, cât şi ca
varietate de mişcări. Practic toate mişcările care se pot efectua cu braţele libere se pot
încerca şi cu gantere în mâini.
Exerciţii care solicită o singură articulaţie (a umărului).
Din această categorie de exerciţii fac parte „Ridicarea greutăţii prin lateral
(abducţii)”, din stând sau din aşezat. Desigur aceste exerciţii reclamă utilizarea
ganterelor sau a cablurilor. Din stând, cu două gantere în mâini, ridicarea lentă şi
controlată a braţului, uşor flectat din articulaţia cotului până la nivelul maxim posibil
permis de mobilitatea şi potenţialul fizic al deltoidului, urmată de revenirea în poziţia
iniţială. Această mişcare reprezintă acţiunea principală al deltoidului în articulaţia
umărului. Cel mai important lucru care trebuie reţinut este faptul că ganterele nu
trebuie să intre într-o pendulare permanentă în timpul execuţiei deoarece s-ar trişa
mişcarea într-un mod evident. Înclinarea uşoară a trunchiului şi ridicarea braţelor prin
57
lateral va solicita latura posterioară a deltoidului, în timp ce ridicarea braţelor prin
lateral, din poziţia stând, va implica în principal fasciculul mijlociu.. Efectuarea
exercţiului din poziţia "aşezat" izolează mai bine mişcarea, cu toate acestea majoritatea
practicanților preferă executarea acestei mişcări din poziţia "stând". Greutatea de lucru
trebuie adaptată la posibilităţile executantului, fără a exagera, pentru a evita eforturile
prea mari ale deltoidului. Braţele trebuie ridicate lateral atât cât permite mobilitatea
articulaţiei astfel încât în poziţia maximă deltoidul să fie încordat. Pentru a executa cât
mai corect şi un număr cât mai mare de repetări se poate trişa mişcarea prin obţinerea
unui balans al trunchiului sau o coborâre a acestuia în momentul atingerii punctului
maxim al mişcării.
Acest exerciţiu se poate efectua şi numai cu câte un braţ (alternativ), pentru o
concentrare asupra unui singur umăr şi pentru o izolare mai bună.
Aceeaşi mişcare a braţului (ridicarea greutaţii prin lateral) se poate realiza şi la
aparate cu cabluri (helcometre), stând cu o parte a corpului la aparat, cu priza de sus
(pronaţie), cu cablu prin spatele sau prin faţa corpului. Astfel de mişcări nu mai permit
trişarea, izolează într-o măsură mai mare musculatura umărului şi permit prelucrarea
tuturor fasciculelor deltoidului. Un alt avantaj al lucrului la cabluri îl reprezintă
posibilitatea evidenţierii sau a definirii musculaturii implicate în exerciţiu. Cei mai
mulţi culturişti folosesc acest exerciţiu mai mult pentru aspect, decât pentru masă
musculară.
Ridicarea greutăţii prin înainte, din stând constituie un alt exerciţiu pentru
musculatura umărului. Din stând, cu ganterele în mâini (atunci când solicităm ambii
umeri sau cu o singură ganteră când solicităm doar unul), cu priză de sus, ridicarea
braţelor alternativ prin înainte şi revenire. Exerciţiile de acest gen, fie că sunt executate
la aparate sau liber, solicită partea anterioară a deltoidului. Ca şi la celelalte exerciţii
pentru musculatura umărului nu se poate lucra cu greutăţi mari.

Program de lucru pentru muşchii umărului

Varianta nr. 1
- din stând, împins de la ceafă;
- din stând aplecat, ridicarea greutăţii prin lateral;
- din aşezat, împins la cadru Smitt;
58
 - din stând, ridicarea greutăţilor prin înainte.
Varianta nr.2
- din aşezat, cu spatele sprijinit, împins de la ceafă;
- din stând cu partea opusă la aparat, ducerea braţului prin lateral (de fiecare
braţ);
- din stând, ridicarea alternativă a greutăţii prin înainte, din aşezat .

Observații!
- musculatura umărului este cea mai fragilă (predispusă spre accidentări) dacă
nu se respectă principiile de lucru cu greutăţi;
- la exerciţiile care implică doar articulaţia umărului coatele sunt uşor flexate;
- la împins de la ceafă sau de la piept muşchii deltoizi intervin dinamic doar
până ce braţul (ca segment distinct) este în poziţie orizontală;
- musculatura umărului este implicată în toate exerciţiile în care greutăţile
sunt ţinute în mâini.

Exerciții la aparate pentru muşchii pieptului

Orice începător în exercițiile la aparate are ca obiectiv dezvoltarea musculaturii
pieptului, deoarece alături de musculatura abdomenului contribuie la formarea unei
imagini armonioase a trunchiului. Prin topografia sa, muşchiul marele pectoral are ca
principală acţiune proiectarea umărului spre înainte şi abducţia braţului. Datorită
dimensiunilor sale, a faptului că se dezvoltă relativ uşor, comparativ cu alte grupe
musculare, nu există sală cu aparate, indiferent de dimensiuni şi grad de dotare, care
nu are cel puţin un aparat special pentru muşchiul marele pectoral. În acelaşi timp,
datorită topografiei lor, sunt uşor de implicat şi de solicitat în diverse mişcări, mai mult
sau mai puţin analitice. Exerciţiile pentru muşchii pieptului se clasifică astfel:
1. după poziţia corpului:
- din culcat dorsal, înclinat şi declinat;
- din aşezat;
- din stând.
2. după numărul de articulaţii implicate:
- exerciţii cu o singură articulaţie;
59
 - cu două sau mai multe articulaţii.
3. după tipul exerciţiilor:
- exerciţii libere, cu bara sau cu gantera;
- exerciţii la aparate cu ghidaje sau cabluri.
4. după efortul realizat:
- efort izotonic;
- efort izometric.
- efort mixt.
Împins de la piept, din culcat. Este cel mai cunoscut şi utilizat exerciţiu pentru
dezvoltarea musculaturii pieptului. Din culcat dorsal, pe o bancă specială, împingerea
barei în plan vertical de la nivelul pieptului, distanţa dintre prize cât mai mare. Banca
pentru împins de la piept este cel mai cunoscut dispozitiv dintr-o sală cu aparate,
pentru că este atât necesară cât şi solicitată dar şi uşor de construit. De cele mai multe
ori banca pentru împins de la piept este alcătuită astfel încât să fie reglabilă, şi să poată
fi utilizată şi pentru împins din plan înclinat sau declinat. Acest exerciţiu este folosit
atât pentru dezvoltarea forţei cât şi a masei musculare.
Împins de la piept din plan declinat solicită predominant partea inferioară a
pieptului, zonă care dacă este suficient de dezvoltată scoate mai uşor în evidenţă
nivelul de dezvoltare al acestei grupe. Dacă împins din plan declinat solicită în special
partea inferioară, împins de la piept din plan înclinat va solicita partea superioară a
pieptului făcând legătura dintre muşchii pieptului şi cei ai umărului. La aceste exerciţii
este necesar să se efectueze cu o cursă completă, adică în faza descendentă a cursei să
se atingă pieptul, iar în partea ascendentă braţele să fie întinse perfect. Împinsul de la
piept se poate executa şi la aparate cu ghidaje, la care greutatea de lucru va fi mai mare
deoarece ghidajele preiau o parte din efortul de susţinere şi echilibrare a greutăţii de
lucru.
„Fluturări”, din culcat dorsal, din diferite planuri (orizontal, declinat, înclinat)
ca şi la împins de la piept, ţinând câte o ganteră în fiecare mînă, braţele în lateral, uşor
flectate, coatele sub nivelul umerilor, ducerea braţelor prin lateral sus. Controlul
mişcării impune efectuarea exerciţiului cu greutăţi ponderate astfel încât fluturările să
nu poată fi efectuate cu braţele întinse, faza ascendentă să nu descrie o linie verticală ci
o linie curbă, extensia braţelor să se realizeze în punctul maxim al cursei. Acest
60
exerciţiu dezvoltă în principal masa musculară, defineşte şi separă părţile muşchiului.
Ducerea braţelor trebuie să se realizeze pe lângă umeri, pentru a întinde muşchii cât
mai mult. Greutatea trebuie să permită şi ridicarea umerilor de pe suprafaţa băncii
pentru a se realiza o contracţie maximă a musculaturii.
Aceste fluturări pot fi efectuate la aparate speciale, din stând, din aşezat sau tot
din culcat, la care însă izolarea musculaturii este mai mare, deoarece muşchiul nu mai
intervine şi în mişcări de stabilizare a exerciţiului propriu-zis. În acelaşi timp aceste
aparate solicită doar articulaţia umărului în mişcare, datorită posibilităţilor de reglare a
ghidajelor şi a braţului forţei. Fluturările pot fi efectuate şi din stând, cu braţele întinse
lateral, ţinând în mâini capetele a doi scipeţi aşezaţi faţă în faţă, ducerea braţelor
semiflexate înainte. Toate categoriile de fluturări pot fi executate cu ambele braţe,
simultan sau alternativ.
Împins de piept cu gantera, din culcat dorsal. Ca şi exerciţile prezentate
anterior şi „împinsul” cu gantera se poate executa din toate planurile. Acest exerciţiu
implică în mişcare şi grupele limitrofe musculaturii pieptului, muşchii deltoizi,
muşchii trapezi etc., grupe care intervin în stabilizarea ganterei în traictoria ei. Se
poate executa atât simultan cât şi alternativ. Diferenţa dintre fluturări şi îndreptări
constă în poziţia iniţială a ganterelor în faza iniţială. La fluturări ganterele sunt
depărtate de corp pe când la împins acestea sunt cât mai apropiate de piept.
Fluturări, din aşezat, aceste exerciţii se realizează la un aparat special (Peck
Deck) care permit împingerea unor pârghii în plan anterior. Pârghiile dispozitivului se
reglează în funcţie de particularităţile practicantului.
Pull – Over cu gantera. Din culcat, cu o ganteră ţinută de un capăt, din interior,
pe ambele palme, braţele semiflexate în prelungirea corpului, ducerea ganterelor spre
înainte până la verticală. Aceste exerciţiu implică în special partea inferioară a
pieptului dar şi muşchii intercostali.
Pull – Over cu haltera. Poziţia şi mişcarea este identică cu cea prezentată
anterior doar că gantera este înlocuită cu o halteră, ceea ce permite modificarea prizei
implicând astfel şi musculatura spatelui (marele dorsal).
Din categoria exerciţiilor libere fac parte flotările obişnuite sau la paralele.
Pentru flotările obişnuite coatele trebuie orientate spre exterior şi nu pe lângă corp
deoarece în acest mod se solicită muşchii tricepşi.
61
 Program de exerciţii pentru muşchii pieptului
Varianta nr. 1
- Împins de la piept, din plan orizontal – 4x10;
- Fluturări, din plan declinat – 4x15;
- Împins de la piept din plan înclinat – 3x10
- Fluturări la aparat, din aşezat – 4x15.
Varianta nr. 2
- împins de la piept din plan declinat – 4x10;
- fluturări din plan orizontal – 4x15;
- împins de la piept din plan înclinat – 3x10;
- fluturări, din stând între helcometre – 4x15.

Observații!
- pentru împins de la piept bara trebuie să atingă toracele!
- faza negativă a mişcării trebuie controlată şi efectuată lent!
- distanţa dintre prize trebuie să fie mai mare decât nivelul umerilor!

62
 PREZENTAREA EXERCIȚIILOR PENTRU
RECUPERAREA MUSCULATURII SPATELUI

Prezentare generală a musculaturii spatelui

Spatele este împărţit în două mari zone: partea spatelui superior şi spatele
inferior.
Principalii muşchi ai spatelui superior sunt marele dorsal şi muşchii romboizi,
ei au două acţiuni principale, trag umerii înapoi şi în jos.
Muşchiul marele dorsal are o formă lată şi alungită şi se găseşte în prim planul
musculaturi spatelui, evidenţiindu-se lateral, sub axilă. Ei au rolul de a apropia
(adduce) braţul, efectuează rotaţia internă şi extensia acestuia, proiectează umărul
înapoi, când are punct fix pe humerus ridică toracele.
Muşchii romboizi sunt muşchi laţi, se găsesc pe peretele posterior al spatelui
între omoplaţi, trag omoplaţii înăuntru imprimând umerilor o mişcare de proiecţie
înapoi şi lucrează în opoziţie cu muşchii pieptului care trag umerii spre înainte.
Exerciţiile pentru dezvoltarea muscualturii spatelui solicită în acelaşi timp şi
muscualtura braţelor, de aceea ele au un rol de definire a m. bicepşi, tricepşi, precum şi
ai antebraţelor. Exerciţiile pentru muşchii romboizi sunt denumite în literatura
românească şi “ramat”. Aceste exerciţii se pot efectua din poziţia stând (în picioare),
din aşezat, sau din culcat facial cu sprijin pe piept sub diferite unghiuri formate de corp
cu solul. Ţinând cont de aceste poziţii vom avea “ramat” orizontal, când se lucrează
din aşezat sau din stând dar braţele efectuează o mişcare de tragere spre piept pornind
din poziţia iniţială cu braţele întinse înainte, “ramat” vertical, când corpul este în
poziţia stând sau culcat facial, mai precis când braţele efectuează o ridicare a greutăţii
sau, cu alte cuvinte, greutatea urmează o traictorie ascendentă.
În cazul “ramatului” orizontal, în poziţia iniţială umerii sunt duşi (stânşi)
înainte, pieptul adunat. În momentul efectuării mişcării umerii sunt traşi înapoi,
muşchii pieptului se întind, iar omoplaţii tind să se atingă.
Exerciţiile prin care se trag greutăţile în jos, la bărbie sau la ceafă necesită o
viteză de lucru mai mică şi o mişcare cât mai amplă. În astfel de exerciţii umerii sunt
ridicaţi cât mai mult (ca şi cum se ating urechile), îar în momentul efectuării mişcării
aceştia coboară odată cu ridicarea greutăţii (în cazul aparatelor gen helcometru), sau
63
ridicarea corpului pe verticală (în cazul tracţiunilor la bară) şi se încordează
musculatura spatelui. La exerciţiile la care bara se trage la piept (aducânduse de sus)
musculatura spatelui este implicată într-un procent de 2/3, iar la cele în care bara este
dusă la ceafă 1/3.
La toate exerciţiile pentru dezvoltarea musculaturi spatelui sunt implicaţi şi
muşchii braţelor, cel mai frecvent fiind muşchiul biceps şi muşchii extensori şi flexori
ai antebraţului. Deoarece muşchii spatelui sunt mari în comparaţie cu cei ai braţelor,
enumeraţi mau sus, ei solicită lucru cu greutăţi mari, pe care muşchii braţelor nu le pot
controla, de aceea aceştia vor fi mereu folosiţi doar ca nişte “cârlige”, controlul
greutăţii trebuie să fie realizat de musculatura spatelui printr-o concentrare şi încordare
maximă.
La “ramatul” vertical, precum şi la îndreptări (din aplecat), pe lângă muşchii
braţelor, cu ajutorul cărora se apucă şi se susţine greutatea, mai sunt implicaţi şi
umerii, este important de reţinut că muşchii vizaţi sunt cei ai spatelui şi trebuie să de
concentrăm atenţia asupra lor. Braţele nu trebuie să se folosească prea mult. O altă
grupă musculară, de care trebuie ţinut cont în timpul prelucrării musculaturii spatelui
superior, este mușchiul lombar, care este un muşchi stabilizator şi este solicitat
permanent la menţinerea poziţiei stând. Cel mai eficient exerciţiu pentru m. lombar
este “îndreptarea”. La acest exerciţiu spatele este în uşoară extensie, după care se
realizează aplecarea spre înainte, mişcarea se efectuează din zona coloanei lombare,
tot restul spatelui trebuie să fie ţinut drept şi încordat, până se ajunge ca trunchiul să
fie paralel cu solul ( să fie 90 între coapse şi trunchi), după care se revine la poziţia
iniţială. Pentru că aceştia sunt muşchi stabilizatori (după cum am mai amintit) ei nu
pot realiza un efort prea mare. De aceea se recomandă să fie protejaţi prin folosirea
centurilor speciale sau prin alternarea exercițiilor cu greutăţi mari cu exercițiile cu
greutăţi mici, iar ca programare este suficient o dată pe săptămână.
Implicarea părţii inferioare a spatelui se obţine şi prin alte mişcări, de obicei la
exerciţiile care necesită încordări mari.

Exerciţii pentru spate cu greutăţi libere

Prin exerciţii cu greutăţi libere se înţelege utilizarea barelor şi a ganterelor cu
discuri, la care musculatura trebuie să efectueze şi un efort de menţinere a unei
64
traictorii propuse. Aceste exerciţii sunt folosite, în special, în perioadele de creştere a
masei musculare.
1. “Ramat” vertical, din aplecat, cu bara în mâini. Priza trebuie să fie cât mai
largă pentru a împiedica implicarea bicepşilor şi a solicita spatele. Bara trebuie adusă
deasupra abdomenului, dar nu prea aproape de piept pentru a nu implica prea mult
bicepşii. Majoritatea practicanților fac acest exerciţiu cu greutăţi mari şi de aceea de
cele mai multe ori se apelează la mişcări trişate (de obicei traictorie prea scurtă, elan
cu corpul, implicarea musculaturii picioarelor). Se acceptă aceste trişări dar spre
finalul seriei şi ţinând cont ca umerii să fie ridicaţi la maxim în timpul mişcării. Totuşi
când se lucrează cu greutăţi mai mici sunt toate şansele ca execuţia să fie cât mai
strictă (să izoleze mai bine muşchiul). Trebuie de amintit că în ambele cazuri cel mai
important lucru este să se ducă umerii cât mai înapoi, să se încordeze cât mai mult
musculatura spatelului, să se folosească braţele cât mai puţin şi să nu se ridice
trunchiul prin deschiderea unghiului dintre coapse şi spate.
2. Exerciţii cu bara “T”.
Sunt un tip se exerciţii speciale din poziţia stând aplecat. Cu acest tip de
exerciţii nu se recomandă trişatul deloc. Din poziţie aplecată se îndoaie genunchii,
pentru a se proteja spatele inferior, și bicepsul femural şi se ridică greutatea spre piept.
Concentrarea se realizează asupra tragerii umerilor spre înapoi până la obţinerea
senzaţiei de atingere a omoplaţilor. Bara “T” permite o încordare maximă a
musculaturii spatelui mijlociu şi implicit o dezvoltare eficientă şi armonioasă. Efectele
de masă care se obţin prin utilizarea barei “T” nu se întâlnesc la ridicarea greutăţilor
din aceeaşi poziţie cu o singură mână.
3. Ridicarea greutăţii cu un singur braţ din poziţia stând aplecat, cu sprijin pe
celălalt braţ, este un exerciţiu care determină izolarea musculaturii spatelui. Este un
exerciţiu dificil mai ales pentru începători, care au tendinţa de a ridica greutatea spre
piept. Pentru început greutatea trebuie dusă înapoi spre şold apoi se va ridica,
traiectoria descrisă fiind o curbă. La ridicarea greutăţii trebuie să se simtă că se strânge
tot spatele într-un loc, încordarea maximă resimţindu-se la nivelul regiunii
omoplaţilor. Pentru o stabilitate maximă şi în acelaşi timp pentru a nu mişca trunchiul
în timpul execuţiei se recomandă sprijinirea celuilalt braţ de un suport cu înălţimea

65
aproximativă a gleznei (până la genunchi) şi chiar sprijinirea genunchiului opus
braţului care apucă pe banca respectivă.
4. Tracţiniunile la bară sunt probabil cele mai cunoscute şi mai eficiente
exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii spatelui şi în special al m. dorsali. Cu toate
acestea sunt exerciţii dificile, în special pentru începători, din cel puţin două puncte de
vedere:
- dificultatea flectării braţelor (ridicarea corpului) datorită lipsei forţei necesare
a musculaturii spatelui, având în vedere că se lucrează cu greutatea propriului corp,
care este de multe ori peste limita normală a raportului înălţime – greutate recomandat
de literatura de specialitate.
- lipsa forţei musculaturii antebraţelor, necesară la apucarea și menținerea
prizei, precum şi a tonusului m. bicepşi care sunt importanţi în faza iniţială a mişcării.
Cu toate acestea dificultăţile prezentate nu sunt de nedepăşit. Pentu început este
recomandat lucru la aparate (helcometre), care imită foarte bine tracţiunile libere şi
crescând greutatea, în timp, se va ajunge la posibilitatea lucrului cu propria greutate a
corpului. Un aspect care nu trebuie neglijat, atât la începători cât şi la avansaţi, îl
reprezintă dificultăţile legate de priza la bară. Pentru a preveni eventualele accidentări
şi a uşura execuţia se folosesc apărătorile de tipul benzilor textile. Aceste benzi textile
vor imobiliza şi proteja şi articulaţia pumnului în acelaşi timp. Tracţiunile la bara se
pot executa în două moduri, în funcţie de destinaţia barei:
- tracţiuni cu ducerea barei la ceafă;
- tracţiuni cu ducerea barei sub bărbie.
O altă clasificare, este realizată în funcţie de tipul prizelor:
- tracţiuni cu priză de sus (pronaţie),
- tracţiuni cu priză de jos (supinaţie),
- tracţiuni cu priză mixtă.
Cele mai eficiente tracţiuni pentru dezvoltarea musculaturii spatelui sunt cele în
care bara este trasă la ceafă cu priza de sus, dar este recomandat să se alterneze tipurile
de tracţiuni în alcătuirea programelor de lucru.

Exerciţii pentru musculatura spatelui la aparate

66
 Exerciţiile pentru musculatura spatelui din poziţia aşezat solicită în mod intens
musculatura superioară şi cea mijlocie a acestei zone a corpului. Când se trage
greutatea de sus în jos (la diferite aparate) se are în vedere ca umerii să fie împinşi
înainte iar spatele arcuit (în uşoară extensie), precum şi strângerea musculaturi
pieptului. Când se trage greutatea dinainte spre înapoi (la ramatul orizontal), deci când
se lucrează muşchii romboizi şi cei subscapulari se are în vedere ca umerii să se aducă
înapoi (stângerea umerilor) până la senzaţia că se ating vârfurile omoplaţilor,
concomitent cu scoaterea pieptului înainte. La aceste exerciţii nu trebuie să se
încordeze prea mult partea inferioară a spatelui, la eventualele îndoiri ale spatelui se va
solicita partea superioară (toracică), deoarece se vor utiliza mai mult muşchii lombari,
iar cei care se au în vedere se vor relaxa.
La aceste exerciţii mai sunt solicitaţi şi muşchii antebraţelor pentru apucare, dar
şi cei a braţului şi în special bicepşii. Aceştia au doar rolul de a intermedia mişcarea,
pentru a-i solicita cât mai puţin, distanţa dintre prize trebuie să fie cel puţin la nivelul
umerilor. La aceste exerciţii, pentru lucru corect, amplitudinea şi stricteţea mişcării
reprezintă una dintre condiţiile esenţiale, alături de greutatea de lucru care nu trebuie
să fie prea mare pentru a permite deplasările umerilor înainte-înapoi. De fapt la
ramatul vertical cât şi la cel orizontal musculatura spatelui superior acţionează prin
intermediul umerilor, ea trăgând umerii şi omoplaţii, iar dacă greutatea este prea mare,
amplitudinea mişcărilor umerilor va fi mică. Exerciţile la aparatele cu cabluri conferă
reliefare (definire) musculaturii şi de obicei se folosesc după lucru la bară sau gantere.
Imitarea tracţiunilor la bară, prin efectuarea lor la helcometre, permite:
- o izolare strictă a musculaturii spatelui,
- o amplitudine mare a mişcării,
- efectuarea unui număr mare de repetări,
- utilizarea unei greutăţi optime,
- posibilitatea dozării exerciţiilor prin greutatea folosită.
Toate acestea conducând la modelarea musculaturii, în sensul definirii. Aceste
exerciţii permit lucru cu o greutate mai mică sau mare decât a corpului, acest lucru
fiind util începătorilor, adică celor care nu pot executa tracţiuni la bară datorită unui
tonus scăzut a musculaturii, precum şi celor avansaţi, deoarece le permite dozarea
exerciţiilor şi prin greutatea folosită, pe când tracţiunile la bară nu permit decât
67
dozarea prin numărul de repetări şi a vitezei de lucru. La aceste exerciţii bara se poate
duce şi la ceafă, nu doar la piept, dar trebuie avut în vedere ca umerii să se mişte cât
mai sus, când braţele sunt întinse şi cât mai jos, când braţele sunt flexate. Dacă acest
exerciţiu se lucrează cu o viteză redusă, în mişcare vor fi implicaţi şi muşchii trapezi.
De asemeni, şi la tracţiuni la helcometru (de sus în jos) braţele sunt doar intermediari
ai mişcării şi de aceea musculatura lor trebuie folosită cât mai puţin posibil, motiv
pentru care distanţa dintre prize, indiferent că este de sus, de jos sau mixtă (faţă în faţă)
trebuie să fie cât mai mare. Când bara se aduce la piept (de obicei sub bărbie), din
aceeaşi poziţie, corpul trebuie să fie ţinut cât mai vertical, astfel în mişcare vor fi
implicaţi şi alţi muşchi, în special cei ai spatelui inferior. Când bara se apucă cu
distanţa dintre prize mai mică (la nivelul umerilor şi mai puţin), sunt solicitaţi, pe
lângă m. marele dorsal, atât muşchii braţelor cât şi muşchii din mijlocul spatelui
(muşchii şanţurilor vertebrale, muşchii coloanei etc.). La acest exerciţiu trebuie să se
realizeze un control cât mai strict al mişcării, prin evitarea balansului înainte-înapoi a
trunchiului, prin limitarea vitezei de lucru, mai ales în faza pasivă a mişcării, atunci
când se întind braţele (când în mişcare intervine acceleraţia gravitaţională) şi prin
concentrarea în timpul lucrului la musculatura spatelui superior.

Exerciţii pentru musculatura spatelui inferior

Hiperextensia spatelui la "Banca pentru hiperextensii". La acest exerciţiu cel
mai important aspect este amplitudinea mişcării şi viteza de lucru care trebuie să fie
cât mai mică. Muşchii spatelui inferior sunt stabilizatori ai mişcărilor, ei nu sunt
specifici pentru lucru în viteză mare sau pentru a dezvolta o forţă mare. Indoirea se
realizează de la nivelul bazinului, până se depăşeşte verticala (până când unghiul
dintre trunchi şi membrele inferioare este mai mic de 90). Din această poziţie
exerciţiul are două faze:
I - de ridicare a trunchiului până ce acesta este în prelungirea corpului (paralel cu
solul), când muşchii au fost întinşi şi revin la poziţia obişnuită;
II - de hiperextensie, când ridicarea continuă până la punctul maxim pe care-l
permite structura articulaţiei, iar muşchii din partea inferioară a spatelui realizează o
contracţie maximă.

68
 La acest exerciţiu genunchii pot fi uşor în flexie pentru a permite o încordare
cât mai mare a musculaturii şi o amplitudine maximă a mişcării. Exerciţiul nu este
pentru dezvoltarea masei musculare sau a forţei ci pentru reliefarea musculaturii. Una
dintre greşelile care pot apărea în execuţia hiperextensiilor este mişcarea de balans sau
elan care conduc la "trişarea" efortului de lucru. Hiperextensiile pot fi dozate prin
numărul de repetări, prin viteza de lucru, prin numărul şi durata pauzelor dintre
repetări şi serii, dar şi prin utilizarea unor încărcături. Încărcăturile în acest exerciţiu se
folosesc pentru dezvoltarea masei musculare şi a forţei. Cele mai utilizate încărcături
sunt discurile care se aşează pe ceafă şi se ţin cu mâinile sau se ţin discurile la piept. În
situaţia în care nu se folosesc încărcături este recomandat ca mâinile să se ţină la ceafă
pentru a îngreuna mişcarea, prin mărirea braţului forţei, şi pentru a impune menţinerea
umerilor ridicaţi.
"Îndreptări" din poziţia “stând aplecat”. Un exerciţiu eficient pentru
dezvoltarea masei musculare şi a forţei, deoarece permite utilizarea unor încărcături
mari în diferite variante. Astfel, greutatea (de obicei bare cu discuri) poate fi ţinută în
mâini (cu braţele întinse) sau la ceafă. Cel mai utilizat este cel în care bara se ţine în
mâini deoarece permite încărcături mari. Cele mai frecvente greşeli care apar în
execuţia exerciţiului sunt:
- începerea aplecării trunchiului de la nivelul toracelui, corect este de la nivelul
bazinului;
- menţinerea cu orice preţ a membrelor inferioare întinse, în acest caz în mişcare
intervine şi musculatura coapsei posterioare;
- menţinerea spatelui încovoiat pe parcursul mişcării, corect este ca el să fie menţinut
cât mai drept posibil, cu umerii traşi înapoi și pieptul scos înainte.
Program de lucru pentru musculatura spatelui:
Varianta nr. 1
- îndreptări din aplecat: 4 x 10;
- tracţiuni la bară (cu bara la piept): 4 x 10;
- tracţiuni la helcometru din aşezat (la piept) 4 x 10;
- tracţiuni la helcometru (la ceafă) 4 x 10;
- hiperextensii 3 x 12-15.
Varianta nr. 2
69
- lucru la aparatul "Hammer" (cu braţele consecutiv) 4 x 10;
- tracţiuni la bară 4 x 10;
- lucru la aparatul "Hammer" ( cu braţele alternativ) 4 x 10;
- îndreptări cu bara pe umeri 4 x 10.

70
 PREZENTAREA EXERCIȚIILOR PENTRU
RECUPERAREA MUSCULATURII ABDOMENULUI
Prezentare generală a musculaturii
și exercițiilor pentru abdomen
Muşchii abdominali îşi au originea la capătul cutiei toracice şi se opresc pe
pelvis pentru a ajuta la stabilizarea cutiei toracice, mușchii abdominali au o altă funcţie
trag pieptul spre pelvis într-o mişcare scurtă de adducţie.
Mușchii drepți abdominali se întind pe întreaga lungime a părţii ventrale a
abdomenului, îndoaie coloana vertebrală trăgând sternul spre pubis. Muşchiul oblic
extern îndoaie coloana vertebrală lateral şi o roteşte.
Datorită dimensiunilor mari și a funcțiilor mușchii abdominali pot fi solicitați
cu un număr mare de exerciţii, dar nu toate sunt atât de eficiente cum se crede. De
exemplu în “ridicarea trunchiului din culcat dorsal” partea de sus a corpului este mai
mult sau mai puţin rigidă şi se ridică întreg trunchiul. Mușchii abdominalii se implică
ca stabilizatori şi realizează un efort izometric (static).
Recuperarea cea mai bună pentru muşchii abdominali este atunci când cutia
toracică şi pelvisul sunt apropiate, spatele se îndoaie, nu stă rigid.
Acelaşi lucru se aplică şi la exerciţiile standard de ridicare a picioarelor. Acest
lucru se verifică prin ridicarea trunchiului din culcat şi apucarea unui sprijin, se
încordează mușchii abdominali şi se ridică un picior. Se va simți că de fapt, la această
mișcare, sunt solicitați mușchii coapsei, sau care fac legatura dintre trunchi și coapsă.
În cazul flexiei coapselor pe trunchi, mușchii abdominali lucrează ca stabilizatori ai
spatelui. Muşchii care sunt solicitaţi în aceste exerciţii sunt flexorii coapselor sau
mușchii iliaci.
Pentru că muşchii iliaci sunt implicați într-un exerciţiu ca ridicarea picioarelor
sau ridicare trunchiului, unii practicanţi acuză dureri de spate. Muşchii iliaci ajută la
balansul corpului înainte şi înapoi, dar mişcările de care răspund m. abdominali sunt
exerciţii folosite în terapia pentru recuperarea spatelui.
Exerciţiile care solicită muşchii abdominali implică o mişcare de ghemuire. În
aceste mişcări, spatele se îndoaie şi cutia toracică se apropie de pelvis, sau pelvisul se
mişcă spre stern; sau chiar ambele o dată. Executate corect mişcările abdominale

71
implică o mişcare foarte scurtă, spatele nu se îndoaie prea mult. O tehnică bună
implică mişcări uşoare şi încordare maximă.

Exerciţii pentru mușchii abdominali

Funcţia principală a muşchilor abdominali e simplă: când se contractă ei aduc
pelvisul aproape de cutia toracică. Această mişcare e una scurtă; nu trebuie ridicat
trunchiul în aer, pentru că aceasta este funcţia muşchilor coapsei, doar se îndoaie puţin
coloana şi se trage spre pelvis.
"Crunches" (ghemuirile) se pot face pe podea sau pe bancă, cu picioarele pe o
bancă sau cu genunchii îndoiţi; atât timp cât mușchii abdomenului se contractă, poziţia
corpului contează mai puţin. Exerciţiile trebuie făcute cu un control maxim, cu cât se
încordează abdomenul mai mult cu atât se dezvoltă mai bine, trunchiul trebuie trebuie
coborât încet.
"Reverse Crunches" (ghemuiri inversate), la acest exerciţiu în loc să se apropie
cutia toracică de pelvis (mușchii drepți abdominali iau punct fix pe torace), se va
apropia pelvisul de cutia toracică (mușchii abdominali iau punct fix pe stern şi
coaste). Totuşi scopul exerciţiului este acelaşi ca la exerciţiul anterior. Exerciţiile
acestea nu sunt aceleaşi cu ridicarea picioarelor când pelvisul stă fix pe bancă şi
picioarele sunt ridicate (coborâte folosind iliacul sau muşchii flexori ai coapselor). Cu
Reverse Crunches, pelvisul se ridică spre cutia toracică, iar picioarele opun rezistenţă.
Greutatea în plus a picioarelor fac din "reverse crunches" exerciţii mai bune decât
"crunches", exerciţiul e mai intens când e făcut pe o bancă înclinată. Sunt mai multe
variante eficiente ale acestui exerciţiu, dar cele mai importante lucruri sunt: ridicarea
pelvisului, încordarea mușchilor abdominali, controlul maxim.
"Sciccors Crunches" (Forfecări) impune ridicarea simultană a truchiului și a
bazinului. Acest exerciţiu este cunoscut în terminologia populară sub denumirea de
“bricege”. Pentru că efortul nu este prea mare, datorită mișcărilor de balans, la acest
exerciţiu se pot efectua mai multe repetări.
"Reverse Crunches" din atârnat, sunt cele mai dificile pentru că e implicată
întreaga greutate a corpului. În momentul apropierii pelvisului de cutia toracică corpul
reprezintă greutatea care opune rezistenţă. Exerciţiile se pot efectua la “mânere”, sau
pe un suport special care permite relaxarea antebraţelor când se execută mişcarea
72
respectivă. Trebuie încordaţi muşchii abdominali şi nu ridicarea picioarelor pur şi
simplu. Dacă din această poziţie se vor ridica genunchii spre lateral, se vor implica
muşchii abdominali din mai multe unghiuri şi, în acelaşi timp, vor interveni în mişcare
şi muşchii oblici laterali.
Unul din motivele pentru care mușchii abdominalii se antrenează înainte de a
antrena celelalte grupe de muşchi, este că ei sunt baza pentru celelalte mişcări şi se
scade riscul accidentelor.

Program pentru mușchii abdominali

Când se planifică un program pentru mușchii abdominali trebuie luate câteva
lucruri în considerare: dacă se lucrează cu greutăţi mari pentru celelalte grupe
musculare se vor efectua exerciţii mai uşoare pentru ei. De exemplu, dacă se
efectuează genuflexiuni cu greutăţi mari sau împingerea greutăţilor cu picioarele la
presă, muşchii abdominali sunt deja obosiţi şi nu mai trebuie lucraţi prea mult.
3 – 5 seturi a câte două din exerciţiile abdominale cum ar fi "Crunches și
Reverse Crunches" ajunge pentru o ședință de recuperare. Se recomandă efectuarea
unui număr mai mare dacă există potenţial. Este necesar un număr minim de 20 de
repetări de set, mai puţine sunt ineficiente.
Un exerciţiu ca "Reverse Crunch" din poziţia atârnat este dificil şi mulţi
practicanți care au picioarele puternice şi masive, nu le pot face deloc. Se recomandă
includerea acestora în ședințele de recuperareşi intensitatea exerciţiilor va fi mai mare.
Recomandări generale:
- Mușchii abdominalii trebuie lucraţi ca toţi muşchii pentru a fi reliefați;
- Este necesară abordarea zilnică sau de minim 2 – 3 ori/săptămână;
- Dacă sunt lucraţi zilnic vor fi suprasolicitaţi, lucru pozitiv, dar necesită o
atenţie crescută la planificarea exerciţiilor respective şi a intensităţii
efortului.

Crunch pentru oblici

Acest exercițiu este o variantă a crunch-ului uzual care însă solicită în mod
special oblicii abdominali. Din culcat dorsal, cu umerii lipiti de podea, cu mâinile la
ceafă, se răsucesc șoldurile la 90 în lateral, cu genunchii flexați, se realizează
73
ridicarea trunchiului prin contracția mușchiulor oblici. La sfârșitul setului se rotesc
șoldurile cu 90 în direcția opusă și se reia exercițiul. Aceste exerciții izolează foarte
eficient zona abdominală cât și mușchii intercostali.

Crunch la aparat
Desfășurarea exercițiului este similară crunch-ului obișnuit, doar că în acest caz
execuția este dependentă de un aparat, de cele mai multe ori de helcometru. Un
avantaj este ergonomia aparatelor ce permite executarea unui număr mare de repetări
fără a induce o stare de tensiune dureroasă în spate, gât sau coapse. Dezavantajul
acestora este faptul că acest tip de aparate este destul de costisitor, greu de găsit și se
pot defecta relativ repede, de aceea se recomandă efectuarea clasică a crunch-ului
pentru musculatura abdomenului.

74
 PREZENTAREA EXERCIȚIILOR PENTRU RECUPERAERA
MUSCULATURA MEMBRELOR INFERIOARE

Exerciții pentru musculatura coapselor

Musculatura coapsei cuprinde mușchi de dimensiuni mari, consumatori de
energie, care pot fi solicitați printr-o mare varietate de mișcări.
Principalul exerciţiu în care cvadricepsul este izolat îl reprezintă extensia
gambei pe coapsă, din aşezat. În momentul unei genuflexiuni, până la unghiul de 90
format de coapsă şi gambă efortul principal este realizat de mușchii cvadricepşi, după
acest unghi intră în acţiune şi musculatura posterioară a coapsei (bicepsul femural), iar
în poziţia de flexie maximă (atât cât permite articulaţia) tot efortul este preluat de
muşchii fesieri.
Alt exerciţiu pentru cvadricepşi este "extensia gambelor pe coapsă la presă, din
culcat dorsal". Acest exerciţiu permite utilizarea unor încărcături mari, dar există
riscul ca exagerarea lor să provoace traumatisme la nivelul genunchilor, datorită
presiunilor mari care se exercită la nivelul articulaţiei respective. Din acest motiv
trebuie evitată amplitudinea maximă a mişcării, precum şi mişcările bruşte, mai ales pe
finalul exerciţiului.
Genuflexiunile sunt exerciţiile care dau "masă" musculaturii picioarelor.
Distanţa dintre tălpi trebuie să fie cel puţin la nivelul umerilor pentru a conferi
stabilitate şi a evita balansul corpului. De asemeni, la acest exerciţiu spatele trebuie să
adopte o poziţie dreaptă, fără a se înregistra modificări ale unghiului dintre trunchi şi
coapse, datorate aplecărilor primului ci doar datorită mişcărilor coapselor. Capul
trebuie ţinut sus, deoarece acesta intervine în echilibrarea poziţiei corpului. Astfel,
dacă se realizează o aplecare a capului se modifică curburile coloanei vertebrale
centrul de greutate se va proiecta spre înainte, implicând în mişcare musculatura
gambei. Aplecarea şi mai mare a capului va modifica curbura toracică a coloanei
îngreunând astfel menţinerea barei. Dacă în timpul realizării flexiei se va duce capul
spre înapoi (extensia capului) genunchii au tendinţa să se apropie modificându-se
astfel unghiul dintre coapsă şi gambă pe linia verticală a acestora şi realizându-se o
presiune mai mare pe cartilajele interne de la nivelul genunchilor. În concluzie, putem
75
spune că, adoptarea unei ţinute incorecte a poziţiei capului în timpul efectuării
genuflexiunilor provoacă următoarele neajunsuri:
- se modifică linia toraco-lombară a coloanei vertebrale;
- se modifică proiecţia şi poziţia umerilor;
- se modifică poziţia bazinului faţă de coloana vertebrală şi faţă de femur;
- se implică într-un raport mai mare musculatura gambelor.
Genuflexiunile reprezintă, în acelaşi timp, exerciţiul cu cel mai mare grad de
risc datorat numărului de traumatisme care se înregistrează. Aceste accidente sunt de
două categorii:
- accidente la nivelul zonei lombare a spatelui;
- accidente la nivelul articulaţiei genunchiului.
Prima categorie se datorează poziţiei incorecte a spatelui sau a capului, mai
precis se efectuează, în timpul execuţiei, aplecări ale trunchiului. În acest caz exerciţiul
devine o combinaţie între îndreptări şi semigenuflexiuni, care vor avea un efect mai
scăzut asupra musculaturii coapselor, iar datorită încărcăturii mari o suprasolicitare a
muşchilor lombari.
Genuflexiuniele la cadru culisant sunt alt exerciţiu pentru musculatura coapsei, care
imită în mare măsură genuflexiunile libere. Diferenţa dintre cele două tipuri de
exerciţii este faptul că cele la cadrul culisant oferă posibilitatea executantului plasării
tălpilor mai înainte faţă de proiecţia centrului de greutate, fapt ce permite preluarea
unei încărcături însemnate de pe genunchi astfel realizându-se o detensionare a
acestora şi implicit o solicitare scăzută. O altă variaţie o reprezintă apropierea tălpilor,
ceea ce înseamnă o implicare mai mare a mușchilor cvadricepşi în detrimentul altor
grupe musculare (adductorii, de exemplu), în acest mod realizându-se o izolare mai
mare a musculaturii avute în discuţie. De asemeni, la acest exerciţiu sunt eliminate
grupele de muşchi stabilizatori a mişcării, care sunt cei din zona lombară, intercostalii,
oblicii etc. Un alt avantaj al acestui exerciţiu este accesilitatea lui dată de faptul că este
utilizat atât de practicanții avansaţi, dar mai ales de faptul că-i atrage pe începătorii
care nu au forţa sau curajul necesar execuţiei unei genuflexiuni ample.
Pentru o protecţie a musculaturii spatelui inferior se recomandă utilizarea
centurilor speciale în timpul executării genuflexiunilor.

76
 Un alt exerciţiu pentru musculatura coapselor este "împins la presă din culcat
dorsal". Acest exerciţiu permite o izolare a musculaturii coapselor, preluarea greutăţii
doar de către muşchii lucraţi, efectuarea unui număr mare de repetări şi cu încărcături
mai mari. De asemeni, acest exerciţiu permite o mare varietate de mişcări datorită
poziţiilor tălpilor (spre înainte - tălpile paralele; spre interior; spre exterior), a
distanţelor dintre tălpi, precum şi poziţionarea tălpilor, spre înainte sau înapoi faţă de
proiecţia bazinului.
Astfel, executantul poate alege una dintre aceste variante în funcţie de
proporţiile sau caracteristicile lui.
O altă particularitate a acestui exerciţiu este tipul de aparat (presă) utilizat, iată
în continuare câteva clasificări:
A). după modul de împingere a greutăţii:
- presă orizontală;
- presă înclinată (45, 60);
- presă verticală.
B). după poziţia practicantului:
- din stând înclinat (cu spijin pe spate);
- din stând;
- din aşezat;
- din culcat dorsal.
O regulă generală pentru lucru la aceste aparate este faptul că, dacă exerciţiu
care se efectuează este apropiat de genuflexiunile libere, acesta va fi mai eficient.
Efectuarea exerciţiilor pentru musculatura coapselor la aparate permite folosirea
unor greutăţi aproximativ de două ori mai mari decât cele libere deoarece, în aceste
condiţii, tot efortul depus este orientat spre învingerea greutăţii, eliminându-se efortul
necesar stabilizării mişcării.
Dacă la exerciţiile şi aparatele prezentate mai sus, în efectuarea lor sunt
implicate cel puţin două articulaţii, deşi de cele mai multe ori sunt solicitate trei şi
anume: articulaţia coxo-femurală, articualţia genunchiului şi articulaţia gleznei, în
continuare vă vom prezenta exerciţii care implică doar o singură articualţie.
Extensia gambei pe coapsă la aparat. Principala acţiune a muşchiului
cvadriceps este extensia gambei pe coapsă (adică întinderea membrului inferior).
77
Pentru acest exerciţiu a fost creat un aparat la care practicantul este în poziţia
“aşezat”, iar greutatea este preluată de către extremitatea distală (zona articualţiei
gambei cu piciorul) a gambei. Acest exerciţiu localizează mişcarea strict la nivelul
musculaturii coapsei şi solicită doar încheietura genunchiului. Viteza de lucru este
mică atât pe cursa ascendentă, cât şi pe cursa descendentă, unde este de cel puţin două
ori mai mică şi trebuie evitate mişcările bruşte, mai ales în momentul iniţial. De
asemeni, un aspect de care trebuie ţinut cont este gradul de întindere a membrului
inferior, care trebuie să atingă o amplitudine maximă şi chiar menţinerea unui scurt
moment a acestei poziţii.
Mişcarea opusă extensiei - flexia gambei pe coapsă la aparat - executată de
musculatura coapsei posterioare, a fost de asemeni izolată prin crearea unor aparate
speciale (bănci). De obicei, se lucrează din culcat ventral, iar greutatea este preluată de
capătul distal al gambei. La acest exerciţiu trebuie ţinut cont de aceleaşi reguli ca şi la
mişcarea de întindere.
Alt exerciţiu pentru musculatura coapsei, atât anterioară cât şi cea posterioară, îl
constituie fandările (înainte, înapoi; lateral spre stânga sau spre dreapta). Fandările
înainte se pot executa în două moduri: execuţia numărului de fandări cu acelaşi picior
sau execuţia alternativă (se schimbă piciorul după fiecare execuţie). Indiferent cum
sunt executate ele au acelaşi efect. Execuţia corectă a unei fandări presupune ducerea
unui picior înainte urmată de flectarea ambelor membre până la atingerea solului cu
genunchiul dinapoi, la revenire sprijinul va fi pe ambele tălpi (pe toată suprafaţa).
Pentru a îngreuna execuţiile se utilizează bara cu discuri sprijinită pe umeri sau pe
piept sau, în cazuri mai rare, ţinând gantere în mâini. Aşezarea barei cu discuri pe piept
(mai precis sprijinirea pe claviculă) solicită musculatura spatelui (muşchii şanţurilor
vertebrale, muşchii lombari).
La fandările înainte, analiza biomecanică a mişcării a scos în evidență
implicarea simultană a musculaturii coapsei anterioare la piciorul care înaintează şi a
musculaturii coapsei posterioare la piciorul care va sprijini genunchiul pe sol. Un lucru
important la fandările înainte este mărimea pasului, cu cât este mai mică cu atât efortul
depus este mai mare, datorită înălţimii la care trebuie ridicat ansamblu format de
trunchi şi greutatea propriu-zisă. Când pasul este mai mare se utilizează, în mişcare, în
special musculatura membrului posterior. La fandările laterale, deşi sunt mai puţin
78
utilizate, ca de altfel şi cele spre înapoi, sunt implicate în special grupele musculare
din interiorul coapsei, în special muşchii adductori ai coapsei. Fandările laterale se pot
executa în două moduri: prin trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt păstrând
umerii la acelaşi nivel sau prin ridicarea corpului şi trecerea prin poziţia "stând". Cele
două tipuri solicită musculatura în mod diferit, astfel primul mod de execuţie solicită
în special muşchii adductori, iar al doilea mod de execuţie solicită în momentul
ridicării trunchiului şi muşchii anteriori ai coapsei.
Un exerciţiu care izolează musculatura coapsei posterioare şi care flectează
gamba pe coapsă este Flexia gambei pe coapsă din culcat ventral. Acest exerciţiu se
lucrează la aparate speciale care solicită doar articulaţia genunchiului, greutatea
propriu-zisă fiind plasată la capătul distal al gambei, în zona posterioară. Acest
exerciţiu nu solicită o încordare mare, motiv pentru care se efectuează lent, atât în faza
ascendentă cât şi în cea descendentă, acordându-se o atenţie deosebită tehnicii de
execuţie şi a momentului maxim de flectare, când se încordează şi muşchii fesieri. La
acest exerciţiu nu se folosesc greutăţi mari, solicitarea se realizează prin numărul
relativ mare de repetări şi prin viteza mică de execuţie. Pentru creşterea solicitării
musculaturii se poate lucra alternativ, o serie cu piciorul stâng, urmată de piciorul
drept, iar pentru creşterea efortului, acestea sunt urmate de o serie cu ambele picioare.
În timpul execuţiei bazinul trebuie menţinut cât mai fix, deoarece acesta are tendinţa
de a modifica unghiul dintre coapse şi trunchi implicând astfel şi alte grupe musculare
în execuţie. Pentru a se evita astfel de situaţii se construiesc aparate (bănci) cu o
suprafaţă orizontală şi una înclinată.
Opus exerciţiului descris mai sus este Extensia gambei pe coapsă din aşezat,
care se execută de asemenea, la aparate speciale. Acest exerciţiu solicită şi izolează
musculatura coapsei anterioare. Se efectuează într-un ritm lent, cu întinderea completă
a membrelor inferioare, în faza ascendentă şi cu opunere de rezistenţă în faza
descendentă. Pentru a efectua corect şi eficient acest exerciţiu se folosesc greutăţi
moderate şi se execută un număr mare de repetări şi serii.
Tot pentru musculatura coapsei posterioare, în special pentru bicepsul femural,
dar şi pentru muschii fesieri sunt Indreptările de trunchi. Deşi la prima vedere pare un
exerciţiu pentru musculatura spatelui, această mișcare solicită eficient musculatura
coapsei cu condiţia ca în timpul mişcării să nu se flecteze genunchii. Din poziţia stând
79
cu o bară sau cu gantere, pe o suprafaţă mai ridicată, se execută o îndoire înainte, astfel
încât greutăţile să coboare sub nivelul tălpilor. Îndoirea trebuie să se realizeze de la
nivelul coloanei lombare, iar trunchiul să fie menţinut pe cât posibil drept. Pentru
protejarea coloanei vertebrale se recomandă utilizarea unei centuri de protecţie.
Revenirea trunchiului la verticală se realizează lent şi doar până în momentul în care se
simte că musculatura se relaxează. Pentru a controla şi a efectua corect mişcarea, ceea
ce reprezintă succesul acestui exerciţiu, se folosesc greutăţi moderate.
Muşchii fesieri sunt solicitaţi în majoritatea exerciţiilor pentru membrele
inferioare în care este implicată şi articulaţia coxo-femurală. Condiţia esenţială pentru
implicarea muşchilor fesieri în genuflexiuni este ca la coborârea trunchiului (faza
descendentă) să nu se ridice călcâiele de pe sol, iar coborârea să se realizeze la
maximum posibil.

Musculatura gambei
Musculatura gambelor şi a antebraţelor reprezintă un plus de armonie şi
proporţionalitate dat ansamblului muscular. Antebraţele adaugă formă şi putere
braţelor şi sunt importante pentru a da mâna cu cineva şi a face o impresie de putere.
De asemeni, dacă gambele nu sunt bine reprezentate strică complet forma coapselor şi
aspectul general al membrelor inferioare. Aceste două părţi ale corpului sunt foarte
importante în ansamblu general, motiv pentru care se impune acordarea unei atenţii
deosebite.
La nivelul gambei musculatura este repartizată în funcţie de aşezarea sa în mai
multe loje: anterioară; lateral externă şi loja posterioară. Musculatura care este în
preocuparea culturiştilor este cea din loja posterioară, care este dispusă în două
planuri: superficial şi profund. În planul superficial se găsesc muşchii gastrocnemieni
care îşi au originea în zona genunchiului, pe condilii femurali (lateral şi mediali) şi
muşchiul solear care îşi are originea sub genunchi, pe faţa posterioară şi superioară a
peroneului şi tibiei, în partea de jos, tendoanele lor se unesc şi formează tendonul lui
Ahile. Acţiunea principală a acestor muşchi este de a flexa piciorul pe gambă.
Gambele au muşchii cel mai greu de dezvoltat, din corp. Pentru cei mai mulţi nu cresc
uşor, în plus, mulţi oameni au aceşti muşchi scurţi. Problema pe care o au mulţi
practicanți când este vorba de gambe, este programul de recuperare ineficient. Doar cu
80
o tactică bună de lucru se poate da gambelor posibilitatea de a se dezvolta la maximum
potenţialului genetic.
Gastrocnemiemii flexează piciorul pe gambă şi-l roteşte, iar muşchiul solear
doar flexează piciorul.
Pentru o dezvoltare maximă a acestor muşchi este bine să nu se utilizeze la
antrenemente pantofi de sport moderni, deoarece ei acţionează ca nişte arcuri pentru
picioare şi muşchii nu sunt solicitaţi suficient. Totuşi, dacă corpul se încadrează în
categoria mezomorfilor şi musculatura gambelor se dezvoltă uşor se poate lucra şi cu
pantofi de sport, dacă nu este mai comod folosirea şlapilor, a ghetelor sau a unor
încălţări care nu sprijină gamba şi glezna. Când se efectuează exerciţii pentru muşchii
gastrocnemieni, genunchii trebuie să rămână blocaţi pe întreaga mişcare. Muşchii
gastrocnemieni fiind fixaţi pe genunchi vor ţine piciorul drept, muşchiul se va întinde
la maximum; acest lucru va da o contracţie mai completă. Când se execută orice flexie
a piciorului pe gambă, talpa trebuie să ajungă să se spijine pe degetul mare, nu şi pe
celelalte. Această tactică este recomandată astfel încât atunci cînd se realizează flexia
piciorului pe gambă, talpa trebuie să se sprijine pe degetul mare, pentru a se obţine o
contracţie maximă a muşchiului gambei, deoarece dacă se va sprijini şi pe celelalte
degete ale piciorului se pierde din contracţie, greutatea transferându-se şi pe părţile
laterale. Se recomandă efectuarea mişcărilor cu amploare maximă, se coboară la
maximum până ce muşchiul este întins, se face o scurtă pauză urmată de contracţie şi
încordare maximă, apoi se începe din nou.
Când se practică alergări, gambele suportă repetat întreaga greutate a corpului,
deci exerciţiile efectuate parţial nu sunt bune pentru a dezvolta suficient gambele.
După fiecare set de flexie a piciorului pe gambă se practică următoarea procedură
pentru a maximaliza rezultatele: din stând, sprijin cu mânile de un suport, se execută
ridicări pe vârfuri, doar cu greutatea corpului, rezultatul fiind o stimularea totală a
muşchiului.

Exerciţii pentru gambe

Ridicări pe vârfuri, din stând. Împingerea greutăţii corpului sau, şi a unei
greutăţi adăugate, pe verticală. Pentru dezvoltarea mușchilor gastrocnemieni se
realizează cu picioarele drepte şi genunchii nemişcaţi pentru că astfel muşchii sunt
81
întinşi la maxim şi se obţine o contracţie maximă a fibrelor musculaturii implicate.
Mulţi practicanți îndoaie genunchii când încep ridicarea, apoi se ridică şi pe vârfuri,
totuşi când se îndoaie genunchii scade contracţia muşchilor gastrocnemieni; tot aşa se
implică prin îndoirea genunchilor şi muşchii coapsei care lucrează în locul gambei.
Pentru a maximaliza efortul depus nu se foloseşte încălţăminte care limitează
mobilitatea articulaţiei gleznei (de genul ghetelor).
Pentru cei mai mulţi gambele sunt greu de format, motiv pentru care se impun
unele precizări: blocarea genunchilor în momentul flexiei piciorului pe gambă;
coborârea călcâielor cât mai mult până la senzaţia de întindere maximă a musculaturii
gambelor, apoi ridicare până pe degetul mare, nu şi pe celelalte, iar la capătul mişcării
se face o pauză pentru a simţi şi controla încordarea.
Unii practicanți îşi antrenează gambele în fiecare zi, cu greutăţi mari şi foarte
mari, motiv pentru care mulţi se plâng de crampe musculare, care pot provoca rupturi
fibrilare sau, cel puţin, este foarte dureros. Deci în ședințele de recuperare pentru
musculatura gambei este foarte important ca încălzirea să fie foarte bine făcută înainte.
Ridicarea pe vârfuri, din poziţia aşezat. Exerciţiul se efectuează la un aparat
special, destul de comod şi eficient. În această poziţie (aşezat) muşchiul solear preia
tot efortul de flexie plantară a piciorului pe gambă. Greutatea se aşează la nivelul
genunchiului, prin intermediul unei pârghii. Ca şi la exerciţiul anterior mişcările
trebuie să fie lente, ample şi controlate.
Unii practicanți ignoră muşchii soleari pentru că dau prea multă atenţie
muşchilor gastrocnemieni care sunt mai mari, totuşi ridicarea greutăţilor implică
mişcări în care unghiul dintre coapsă şi gambă, gambă şi picior are valori diferite, iar
în mişcarea respectivă sunt implicate diferite grupe musculare.
Ridicarea pe vârfuri din poziţia aplecat. Acest exerciţiu forţează genunchii să
păstreze aceeaşi poziţie pe tot timpul execuţiei. Din poziţia stând aplecat, cu mâinile
sprijinite la o scară fixă, cu o greutate agăţată de centură sau, de cele mai multe ori, cu
un partener aşezat pe bazin, cu vârful picioarelor sprijinit pe un plan mai ridicat, se
efectuează ridicari repetate pe vârfuri. În această poziţie mușchii gastrocnemieni sunt
mai bine întinşi datorită poziţiei ”aplecat” a trunchiului, ceea ce determină o aplitudine
maximă a mişcării. Mulţi practicanți experimentați ai exercițiilor la aparate spun că
acesta este exerciţiul care dă cele mai bune rezultate. Ridicarea pe vârfuri din poziţia
82
aplecat se poate face pe aparate, dar există un mod mai tradiţional. Acest exerciţiu se
poate efectua şi la aparate speciale, dar mulţi practicanți preferă lucru cu un partener
care stă pe spatele său, sau pe partea din spate a şoldurilor. Aceştia spun că simt mai
bine greutatea unui om decât cea a unui aparat.

Program de exerciţii pentru gambe

Ridicari pe vârfuri din stând;
Ridicari pe vârfuri din poziţie aplecată;
Flexia picioarelor pe gambă din aşezat;

Musculatura gambelor se poate programa, în timpul unei ședințe de recuperare,

atât la început cât şi la sfârşit. Faptul că prelucrarea musculaturii gambelor nu necesită
utilizarea altor grupe musculare (braţe, spate) este bine să fie intercalat între două
grupe care solicită aceeaşi muşchi stabilizatori.

83
 MECANOTERAPIA ÎN RECUPERAREA MUSCULATURII GAMBEI
Aparat pentru recuperarea,
tonifierea şi dezvoltarea musculaturii gambei

Aparatul (figura 25) este destinat persoanelor cu o patologie implicând afectarea

musculaturii gambei, patologie care poate fi de origine nervoasă (afectarea nervului sciatic –
hernie de disc, traumatismele nervului sciatic popliteu extern etc.), musculară (diverse
miopatii cu atrofie musculară), osoasă (fracturi de tibie sau peroneu) sau articulară (articulaţia
tibio-tarsiană), în vederea recuperării sau ameliorării funcţionale. În acest scop, poate fi
utilizat în centre de recuperare sau la domiciliu.
- Persoanelor sedentare, în scopul întreţinerii stării optime de funcţionare şi tonifierii
musculaturii gambei, putând fi utilizat atât în complexe de fitness sau acasă.
- Sportivilor care practică discipline sportive în care musculatura gambei are un rol
important, de exemplu: schi fond, snowboard, patinaj, fotbal, rugbi (care solicită musculatura
anterioară a gambei), atletism etc (care solicită musculatura posterioară).
În scopul prelucrării musculaturii posterioare a gambei există aparate speciale care
prezintă dezavantaj prin faptul că greutăţile cu care se lucrează exercită presiuni asupra
articulaţiilor superioare gambei, de exemplu:
- aparatul la care greutăţile sunt sprijinite pe umeri şi se efectuează ridicarea pe
vărfuri;
- aparatul la care greutăţile sunt sprijinite pe genunchi;
- la aparatele existente muşchii efectuează un efort de învingere a greutăţii doar în sens
ascendent (antigravitaţional), urmat de un efort de cedare;
Pentru prelucrarea musculaturii anterioare a gambei nu există aparate mecanice.
Invenţia înlătură dezavantajele mai sus menţionate prin aceea că în scopul recuperării,
tonifierii şi dezvoltării musculaturii gambei, aparatul este alcătuit din nişte tălpi (de care se
fixează piciorul) culisante – solicitând grupe musculare diferite (ori numai anterioară, ori
numai posterioară) sau consecutiv cele două grupe musculare, care pot fi mobilizate
independent (stânga sau dreatpa) sau cuplate (în cazul în care un picior este afectat), a căror
mişcare de rotaţie, în jurul unui ax orizontal, poate fi efectuată cu un cuplu de forţe variabil
controlabil printr-un sistem disc-sabot de frână.
Aparatul prezintă următoarele avantaje:
- posibilitatea efectuării mişcărilor autopasive ale segmentului afectat cu
ajutorul piciorului sănătos;
- posibilitatea dozării accesibile în regim de creştere continuă a rezistenţei pe
care trebuie să o învingă piciorul;
84
- posibilitatea prelucrării analitice a musculaturii posterioare şi a celei
anterioare a gambei, prin modificarea punctului de sprijin a tălpii pe ax;
- eliminarea presiunilor în articulaţii şi a solicitării altor grupe musculare;
- implicarea musculaturii prin efort de învingere a greutăţii atât în sens
ascendent cât şi descendent;
- eliminarea utilizării greutăţilor ca mijloc de dozare a efotului muscular;
- ocupă un spaţiu redus, este uşor de utilizat şi de manipulat.

Fig. 25 Exemplu de dispozitiv care facilitează

mișcarea autopasivă simetrică

85
 MECANOTERAPIA PENTRU AFECŢIUNI ALE ARTICULAŢIEI
GENUNCHIULUI

1. Principiul mecanoterapiei la nivelul genunchiului

Mecanoterapia reprezintă un mod particular de gimnastică medicală care
utilizează aparate mecanice bazate pe sistemul pârghiilor. Aceste aparate pot fi
acţionate de forţa musculară a pacientului (fig. 26) sau de o forţă exterioară
(contragreutăţi, forţă aplicată de kinetoterapeut). Într-o accepţiune mai largă,
clinicienii au inclus în noţiunea de mecanoterapie toate metodele care utilizează
diferite instalaţii şi aparate mai simple sau mai complexe, precum instalaţiile de
scripeţi, arcurile, cuştile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie,
bicicletele ergometrice. Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate
sau prin cel scripete reciproc.

Figura 26 Aparat pentru recuperarea genunchiului prin mișcare autopasivă simetrică

Sistemul scripete greutate facilitează manipularea unor greutăţi, având şi avantajul de

amodifica direcţia unei forte, fără vreo schimbare a mărimii acestei forţe. Acest sistem
realizează rezistenţa unei mişcări printr –o greutate aplicată la capătul unei corzi
reflectate peste un scripete şi prinsă la celălalt capăt de segmentul în mişcare. Sistemul
permite, prin acelaşi montaj, dar cu mişcarea efectuată în sensul opus, facilitarea
acestei mişcări, până la realizarea mişcării pasive.
Sistemul scripete greutate este des utilizat în special în exerciţiile kinetice ale
membrelor.
86
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor mişcări autopasive, în special ale
membrului superior. Cu ajutorul membrului sănătos (care reprezintă braţul forţei),
pacientul tracţionează coarda scripetelui, care este prinsă la celălalt capăt de segmentul
care urmează a fi mobilizat pasiv (braţul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasivă
simetrică (montajul realizează mişcarea ambelor membre, sănătos şi bolnav în acelaşi
sens) şi autopasivă asimetrică (montajul realizează mişcările celor două membre în
sensuri opuse).
Manipulările coloanei vertebrale şi ale membrelor în scop terapeutic au fost
utilizate şi grupate sub forma unei metode cu tehnică şi indicaţii exacte, numită metoda
osteopatică. Recent, această metodă a fost simplificată, dar i se adaugă chiropractica
sau chiropraxia. În practica kinetologică, atât manipulările vertebrale câtşi cele ale
articulaţiilor periferice beneficiază de tehnici de lucru bine puse la punct.
Manipularea reprezintă o mobilizare forţată care deplasează elementele unei
articulaţii peste limita lor obişnuită şi voluntară de mişcare, până la limita
jocului anatomic posibil, fără să depăşească această limită anatomică. Noţiunile de
manipulareşi mobilizare nu sunt sinonime.
Manipularea este considerată un gest precis, care necesită un diagnostic corect,
presupune lipsa durerii la execuţie şi se supune regulii mişcării contrare, având în
vedere faptul că se utilizează direcţia de mobilizare în sensul opus direcţiei blocate şi
dureroase. Manipularea trebuie să fie precedată de testarea tuturor direcţiilor de
mişcare ale segmentului vertebral interesat. În concordanţă cu principiile de
nondoloritate şi mişcare controlată a manipulării, nu se va manipula un segment care
are toate direcţiile de mişcare blocate şi dureroase.
Specialiştii în domeniu au imaginat o schemă ca o stea cu 6 braţe, reprezentând
direcţiile de mişcare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare a mişcării sau
intensitatea durerii pe fiecare direcţie de mişcare. Manipularea se va executa pe
direcţiile care nu sunt notate, deoarececele notate reprezintă contraindicaţii ale
manipulării. De obicei, trebuie să existe cel puţin trei direcţii de mişcare libere, pentru
ca manipularea să aibă toate şansele de reuşită.
Manipulările articulaţiilor membrelor sunt mai puţin spectaculoase şi
importante în comparaţie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazează pe

87
ideea conform căreia mişcările care nu se pot executa activ pot fi totuşi realizate sub
aspect fiziologic.
Mişcările se blochează ca urmare a unor suferinţe articulare sau din cauza
contracturii şi/sau retracturii musculare periarticulare.
Articulaţiile interesate pot fi: interfalangienele, metacarpofalangienele,
metatarsofalangienele, articulaţia pumnului, genunchii, coatele etc.
Mişcările care se pot realiza pasiv din articulaţii sunt: cele de lateralitate, de rotaţie, de
alunecare realizate pasiv din articulaţii sunt: cele de lateralitate, de rotaţie, de alunecar
e anteroposterioară, de decoptare.
Afecţiuni şi metode de ameliorare ale articulaţiei genunchiului
Stabilitatea pasivă , mai ales în cazul genunchiului operat fară succes, poate fi obţinută
cel puţin parţial prin:
- tonifierea musculaturii stabilizatoare a genunchiului;
- cresterea rezistentei ligamentare;
- evitarea cauzelor care afecteaza genunchiul ca: obezitatea, ortostatism și mers
prelungit, mers pe teren accidentat, flexie puternica, flexie
– extensie liberă, în momentul trecerii de la o poziție de repaus la ortostatism, etc.
- aplicarea unor orteze care să preia stabilitatea laterală sau posterioară a genunchiului.
Stabilitatea activa se realizeaza prin tonifierea muschilor interesati, respectiv:
- mușchiul cvadriceps, care slabește semnificativ chiar după o imobilizare de 48 de
ore. Pentru tonifierea cvadricepsului se execută contracții izometrice și exerciții cu
contrarezistență:
- mușchiul tensor fascia lata se tonifică prin flexii și extensii ale șoldului, din decubit
lateral.
Mobilitatea genunchiului operat, este limitată. Pentru redarea mobilității genunchiului
operat se urmarește reducerea flexum-lui și creșterea amplitudinii flexiei. In timpul
imobilizării genunchiului după operatțe, se pot face mobilizării pasive constând dintr-
un complex de procedee terapeutice, care se schimbă alternativ, ca:
- tracțiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru corectarea unei poziții
vicioase articulare asociate cu căldura pentru a ușura durerea rebelă articulară pentru
scaderea presiunii interarticulară;
- tracțiuni discontinue, care se aplică în timpul nopții sau în perioada de repaus;
88
- mobilizare pasivă asistată, care se execută în relaxare parțială sau totală;
- mobilizării autopasive, care sunt o combinatie de exerciții pasive foarte des utilizate,
deoarece pacientul are posibilitatea să le repete de mai multe ori pe zi;
- mobilizarea activa executata de pacient, care constituie baza Kinetoterapiei
recuperatorii pentru redorile articulare post-traumatice.
Mobilizarea activă se face în scopul creșterii treptate a amplitudinii, mișcării în
toate planurile de mobilitate a articulației. Se execută mișcări ritmice de flexie–
extensie ale piciorului și exerciții gestice uzuale pentru readucerea funcțională a
genunchiului. Se mai execută mecanoterapie si scripetoterapie..

89
 Bibliografie
1. Baroga, Marta; Baroga, L., - “Condiţia fizică şi sportul”, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1989
2.Cârstea Gh., - „Educaţia fizică, Teoria şi bazele metodicii”, Editura ANEFS, Bucureşti,
1997;
3. Chirazi M., Ciorbă, P. Culturism, întreţinere şi competiţie, Editura Polirom, Iaşi, 2006
4. Drosescu, Paula., -„Anatomia Aparatului Locomotor”, Editura Venus, Iaşi, 2002.
5. Drăgulin Saitoc, Ileana., - “Exerciţiul fizic în dezvoltzarea armonioasă a copiilor”, Editura
Sport-turism, Bucureşti, 1990.
6. Fiedler, P., - „Metodica Educaţiei Fizice si Sportive”, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1994
7. Ganciu Mihaela, Gimnastica posttraumatică, Editura Universității din București, 2010
8. Moraru, Cristina, Gimnastica în reabilitarea fizică posttraumatică, Editura Universității
”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014
9. Moțet, D., Enciclopedia de kinetoterapie, Editura Semn, București, 2009.
10. Pantea Corina, Elemente de biomecanică cu aplicaţii în sport şi kinetoterapie, Editura
Politehnica, Timișoara, 2009.
11. Sbenghe, T., Kinesiologie: știința mișcării, Editura Medicală, București, 2001.
12. Sidenco, Elena-Luminiţa, Coloana vertebrală şi membrul inferior: evaluare mioarticulară
în kinetoterapie şi în medicină, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003
13. Trăistaru, Rodica, Tehnici de kinetoterapie pentru forţă şi rezistenţă: curs, Editura
Universitaria, Craiova, 2007
*** Colecţia revistei „Culturism”, Editura Redis Co, Bucureşti, Editor Florin Uceanu;
*** Colecţia revistei „Flex”, Editura Palestra, Iaşi, Editor ing. arh. Florin Preduchin;
*** Colecţia revistei „Muscular Development” Timişoara, Editor California Fitness România
S.R.L.;
*** http\\www. bodybuilding.com
*** http\\www. trulyhuge.com
*** http\\www. british – bodybuilding.co.uk
*** http\\www.cyberion.com
*** http\\www.flexonline.com
*** http\\www.muscular.ro
*** http\\www.hardbody.ro
*** http\\www.flex-fitness.ro
**** http\\www.culturism.ro.
**** http\\www.hardbody.ro
90